Cauza C‑16/15

María Elena Pérez López

împotriva

Servicio Madrileño de Salud (Comunidad de Madrid)

(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 4 de Madrid [Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 4 din Madrid])

„Trimitere preliminară — Politica socială — Directiva 1999/70/CE — Acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP — Clauzele 3-5 — Contracte de muncă pe durată determinată succesive în sectorul sănătății publice — Măsuri de prevenire a recurgerii abuzive la raporturile de muncă pe durată determinată succesive — Sancțiuni — Recalificarea raportului de muncă — Drept la o indemnizație”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 14 septembrie 2016

1. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Domeniu de aplicare – Contract de muncă pe durată determinată în sectorul public – Lucrător angajat ca asistent medical aparținând personalului statutar ocazional al serviciului de sănătate publică – Includere

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 2 pct. 1 și clauza 3 pct. 1)

2. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Reglementare națională, care permite serviciilor de sănătate să numească personal statutar temporar – Dispoziții care permit reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive pentru asigurarea prestării de servicii determinate de natură temporară, conjuncturală sau extraordinară – Aplicarea acestor dispoziții pentru nevoile permanente și durabile – Inadmisibilitate – Inexistența unei obligații de a crea posturi permanente în cazul unui deficit structural de posturi de personal titular în sector – Inadmisibilitate

   [Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 5 pct. 1 lit. (a)]

3. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Obiectiv – Reglementare națională care impune ca raportul contractual să înceteze la data prevăzută de contractul pe durată determinată și să se lichideze drepturile aferente, fără a se aduce atingere unei eventuale noi numiri – Admisibilitate – Condiție – Verificare de către instanța națională

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 5)

4. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Domeniu de aplicare – Diferențe de tratament între anumite categorii de lucrători pe durată determinată – Excludere – Întrebare care intră numai sub incidența dreptului național, iar nu a dreptului Uniunii – Necompetență vădită a Curții

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 4)

1.  Din însuși modul de redactare a clauzei 2 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, rezultă că domeniul de aplicare al acestuia este conceput în mod larg, din moment ce vizează în general „lucrătorii pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru”. În plus, definiția noțiunii „lucrători pe durată determinată” în sensul acordului‑cadru, prevăzută în clauza 3 punctul 1 din acesta, cuprinde ansamblul lucrătorilor, fără a face distincție în funcție de natura publică sau privată a angajatorului lor și indiferent de calificarea contractului lor în dreptul intern.

   Dat fiind că acordul‑cadru nu exclude niciun sector particular, un lucrător, care este angajat în calitate de asistent medical aparținând personalului statutar ocazional al serviciului de sănătate publică, intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.

   (a se vedea punctele 24 și 25)

2.  Clauza 5 punctul 1 litera (a) din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune ca o reglementare națională, care permite serviciilor de sănătate să numească personal statutar temporar, să fie aplicată de autoritățile statului membru vizat astfel încât:

   1)

   reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul public al sănătății, este considerată ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul clauzei respective ca urmare a faptului că aceste contracte sunt întemeiate pe dispoziții legale care permit reînnoirea pentru asigurarea prestării de servicii determinate de natură temporară, conjuncturală sau extraordinară, în condițiile în care, în realitate, nevoile respective sunt permanente și durabile;

   2)

   nu există nicio obligație în sarcina administrației competente de a crea posturi permanente pentru a pune capăt angajării de personal statutar ocazional și i se permite acesteia să ocupe posturile permanente create prin angajarea de personal „temporar”, în așa fel încât situația de precaritate a lucrătorilor se perpetuează, în condițiile în care statul în cauză cunoaște un deficit structural de posturi de personal titular în acest sector.

   În această privință, trebuie amintit că înlocuirea temporară a unui lucrător în vederea satisfacerii unor nevoi provizorii ale angajatorului în ceea ce privește personalul poate constitui, în principiu, un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acest acord‑cadru.

   Astfel, într‑o administrație care dispune de personal numeros, cum este sectorul sănătății publice, este inevitabil să fie necesare supliniri temporare, în special ca urmare a indisponibilității membrilor personalului aflați în concediu medical, în concediu de maternitate, în concediu pentru creșterea copilului sau în alte situații. Suplinirea temporară a lucrătorilor în aceste împrejurări poate constitui un motiv obiectiv în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, care justifică atât caracterul determinat al duratei contractelor încheiate cu personalul suplinitor, cât și reînnoirea acestor contracte în funcție de apariția altor nevoi, sub rezerva respectării cerințelor stabilite prin acordul‑cadru în această privință.

   În plus, obligația de a organiza serviciile de sănătate astfel încât să se asigure un echilibru constant între numărul de membri ai personalului de sănătate și numărul de pacienți revine administrației publice și este tributară unei multitudini de factori susceptibili să reflecte o nevoie deosebită de flexibilitate care este de natură să justifice în mod obiectiv, în acest sector specific, în lumina clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive.

   În schimb, nu se poate admite ca unele contracte de muncă pe durată determinată să poată fi reînnoite în vederea îndeplinirii în mod permanent și durabil a sarcinilor din cadrul serviciilor de sănătate care țin de activitatea normală a personalului obișnuit din spitale.

   Astfel, reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată pentru a acoperi nevoi care de fapt nu au un caracter provizoriu, ci un caracter permanent și durabil, nu este justificată în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, în condițiile în care un asemenea mod de folosire a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată este în directă contradicție cu premisa pe care se întemeiază acest acord‑cadru, și anume că contractele de muncă pe durată nedeterminată constituie forma generală a raporturilor de muncă, chiar dacă contractele de muncă pe durată determinată reprezintă o caracteristică a ocupării forței de muncă în anumite sectoare sau pentru anumite ocupații și activități.

   În ceea ce privește, în plus, marja de apreciere ce revine administrației când se pune problema de a crea posturi permanente, existența unei asemenea modalități, care permite crearea unui post stabil, cum este cea care constă în convertirea unui contract pe durată determinată într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată, poate constitui un remediu eficient împotriva utilizării abuzive a contractelor temporare.

   Or, deși o reglementare națională care permite reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive pentru suplinirea personalului în așteptarea ocupării posturilor permanente create poate fi justificată dintr‑un motiv obiectiv, aplicarea concretă a acestui motiv trebuie, având în vedere particularitățile activității respective și condițiile exercitării sale, să fie conformă cu cerințele acordului‑cadru.

   (a se vedea punctele 44-48, 53, 54 și 56 și dispozitiv 1)

3.  Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune, în principiu, unei legislații naționale care impune ca raportul contractual să înceteze la data prevăzută de contractul pe durată determinată și să se lichideze drepturile aferente, fără a se aduce atingere unei eventuale noi numiri, cu condiția ca această legislație să nu fie de natură a repune în discuție obiectivul sau efectul util al acestui acord‑cadru, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

   Astfel, obiectivul urmărit de clauza 5 din acordul‑cadru, care constă în a crea un cadru pentru recurgerea succesivă la contracte și la raporturi de muncă pe durată determinată, ar fi lipsit de orice conținut dacă doar caracterul nou al unui raport de muncă potrivit dreptului național ar putea constitui un „motiv obiectiv” în sensul acestei clauze, de natură să autorizeze reînnoirea unui contract de muncă pe durată determinată.

   (a se vedea punctele 60 și 61 și dispozitiv 2)

4.  O diferență de tratament între anumite categorii de personal pe durată determinată, care este întemeiată nu pe durata determinată sau nedeterminată a raportului de muncă, ci pe caracterul statutar sau contractual al acestuia, nu intră sub incidența principiului nediscriminării consacrat de Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexat la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP.

   Astfel, diferența de tratament între personalului statutar ocazional și lucrătorii comparabili angajați cu cadrul contratelor de muncă ocazionale intră numai sub incidența dreptului național, a cărui interpretare este atribuția exclusivă a instanței de trimitere.

   În aceste condiții, Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebarea dacă clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu acordă nicio indemnizație la rezilierea contractului de muncă personalului statutar ocazional în condițiile în care o asemenea indemnizație este totuși acordată lucrătorilor comparabili angajați în cadrul contractelor de muncă ocazională.

   (a se vedea punctele 62, 66, 68 și 69)