1. 

Prezenta trimitere preliminară privește interpretarea articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană ( 2 ).

2. 

Această trimitere a fost prezentată în cadrul unei proceduri referitoare la o cerere privind autorizarea executării, în Țările de Jos, a unei hotărâri judecătorești pronunțate de hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia) care cuprinde între altele condamnarea domnului Gerrit van Vemde la o pedeapsă privativă de libertate de trei ani.

3.

Considerentele (1) și (2) ale deciziei‑cadru au următorul cuprins:

4.

Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei decizii‑cadru:

5.

Articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, intitulat „Raportul cu alte acorduri și înțelegeri”, prevede:

„Fără a aduce atingere aplicării acestora între statele membre și statele terțe, precum și aplicării lor într‑o perioadă tranzitorie, în conformitate cu articolul 28, prezenta decizie‑cadru înlocuiește, de la 5 decembrie 2011, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în relațiile dintre statele membre:

6.

Potrivit articolului 28 din decizia‑cadru, intitulat „Dispoziție tranzitorie”:

„(1)   Cererile primite înainte de 5 decembrie 2011 continuă să fie reglementate în conformitate cu instrumentele juridice existente privind transferarea persoanelor condamnate. Cererile primite după data respectivă sunt reglementate de normele adoptate de către statele membre în conformitate cu prezenta decizie‑cadru.

(2)   Cu toate acestea, orice stat membru poate, la adoptarea prezentei decizii‑cadru, să facă o declarație conform căreia, în situațiile în care hotărârea definitivă a fost emisă înaintea datei specificate, va continua, în calitate de stat emitent și de executare, să aplice instrumentele juridice existente privind transferarea persoanelor condamnate, aplicabile înainte de 5 decembrie 2011. În cazul formulării unei astfel de declarații, respectivele instrumente se aplică în situațiile menționate în raport cu toate celelalte state membre, indiferent dacă acestea au făcut sau nu aceeași declarație. Data respectivă nu poate fi ulterioară datei de 5 decembrie 2011. Declarația menționată se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Declarația poate fi retrasă oricând.”

7.

În temeiul articolului 28 din decizia‑cadru, Regatul Țărilor de Jos a făcut următoarea declarație ( 3 ):

„În conformitate cu articolul 28 alineatul (2), Țările de Jos declară prin prezenta că, în cazurile în care hotărârea definitivă este emisă în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a deciziei‑cadru, Țările de Jos vor continua să aplice, în calitate de stat emitent și de executare, instrumentele juridice privind transferarea persoanelor condamnate aplicabile înainte de intrarea în vigoare a prezentei decizii‑cadru.”

8.

Articolul 2:11 din Wet wederzijdse erkenning en tenuitvoerlegging vrijheidsbenemende en voorwaardelijke sancties (Legea privind recunoașterea reciprocă și executarea pedepselor privative de libertate cu sau fără suspendarea executării sub supraveghere, denumită în continuare „WETS”), care pune în aplicare decizia‑cadru, prevede:

„1.   [M]inistrul [Siguranței și Justiției] transmite hotărârea judecătorească […] avocatului general de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel.

2.   Avocatul general prezintă fără întârziere hotărârea judecătorească […] Camerei speciale a Curții de Apel din Arnhem‑Leeuwarden […]

[…]

8.   În termen de șase săptămâni de la data la care aceasta a primit hotărârea judecătorească […], Camera specială a Curții de Apel transmite ministru[lui] [siguranței și justiției] aprecierea scrisă și motivată […]”

9.

În temeiul articolului 2:12 din WETS, ministrul siguranței și justiției decide cu privire la recunoașterea hotărârii judecătorești, ținând seama de aprecierea Camerei speciale a Curții de Apel.

10.

Articolul 5:2 din WETS prevede:

„1.   Prezenta lege înlocuiește Wet overdracht tenuitvoerlegging strafvonnissen (Legea privind transferul executării hotărârilor judecătorești în materie penală, denumită în continuare «WOTS») în raporturile cu statele membre ale Uniunii Europene.

[…]

3.   Prezenta lege nu se aplică hotărârilor judecătorești care au rămas definitive înainte de 5 decembrie 2011.

[…]”

11.

Potrivit articolului 2 din WOTS, „[e]xecutarea în Țările de Jos a hotărârilor judecătorești străine are loc doar în temeiul unei convenții”. Pe de altă parte, potrivit articolului 31 alineatul 1 din WOTS, „[a]tunci când consideră admisibilă executarea hotărârii judecătorești străine, Tribunalul [din Amsterdam] încuviințează executarea acesteia și, cu respectarea prevederilor convenției aplicabile în această privință, pronunță pedeapsa sau măsura care a fost stabilită pentru infracțiunea corespunzătoare în dreptul neerlandez”.

12.

Domnul Gerrit van Vemde a fost arestat în Țările de Jos, la 27 octombrie 2009, în temeiul unui mandat european de arestare emis de o instanță belgiană în scopul urmăririi penale. După predarea sa, acesta s‑a aflat în detenție în Belgia. Domnul Gerrit van Vemde a fost eliberat ulterior pe cauțiune în cursul procedurii penale belgiene și a revenit, prin propriile mijloace, în Țările de Jos, înainte să se fi pronunțat o hotărâre.

13.

La 28 februarie 2011, hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia) l‑a condamnat pe domnul Gerrit van Vemde la o pedeapsă privativă de libertate de trei ani. La 6 decembrie 2011, Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia) a respins recursul formulat împotriva acestei hotărâri, iar hotărârea pronunțată de hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen) a rămas definitivă la aceeași dată. Un mandat de executare a pedepsei emis de Procureur Generaal in Antwerpen (procurorul general din Antwerpen, Belgia) a fost notificat persoanei condamnate la 13 februarie 2012.

14.

La 23 iulie 2013, autoritățile belgiene au solicitat Țărilor de Jos să preia executarea pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea pronunțată de hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen). Prin cererea din 10 octombrie 2013, procurorul (Belgia) a solicitat în continuare rechtbank din Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), instanța de trimitere, încuviințarea executării pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea pronunțată de hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen).

15.

Sesizată cu această cerere, instanța de trimitere ridică problema dacă dispozițiile aplicabile sunt cele ale WOTS sau cele ale WETS, care a înlocuit prima lege. Astfel, pe de o parte, WETS, potrivit articolului 5:2 alineatul 3, nu s‑ar aplica hotărârilor judecătorești care „au rămas definitive” înainte de 5 decembrie 2011. Astfel, întrucât hotărârea pronunțată de hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen) a rămas definitivă după 5 decembrie 2011, WETS ar fi, în principiu, aplicabilă.

16.

Pe de altă parte, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește conformitatea acestei dispoziții cu articolul 28 din decizia‑cadru. În temeiul alineatului (1) al acestui articol, solicitările de preluare a executării unei pedepse privative de libertate primite după 5 decembrie 2011 sunt reglementate de normele adoptate de către statele membre în conformitate cu decizia‑cadru. Cu toate acestea, potrivit alineatului (2) al articolului menționat, orice stat membru putea, la adoptarea acestei decizii‑cadru, să facă o declarație conform căreia, în situațiile în care hotărârea definitivă a fost „emisă” înaintea datei specificate, va continua, în calitate de stat emitent și de executare, să aplice instrumentele juridice existente privind transferarea persoanelor condamnate aplicabile înainte de 5 decembrie 2011. Or, Regatul Țărilor de Jos a făcut o asemenea declarație cu privire la aplicarea deciziei‑cadru, declarație care reia în esență textul articolului 28 alineatul (2) din această decizie‑cadru.

17.

Instanța de trimitere precizează că, potrivit jurisprudenței Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), articolul 5:2 alineatul 3 din WETS trebuie interpretat, în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru, în sensul că hotărârea în cauză trebuie să fi fost pronunțată înainte de 5 decembrie 2011, independent de momentul în care aceasta a rămas definitivă, astfel încât, în speță, dispozițiile WOTS ar rămâne aplicabile. Cu toate acestea, în cazul în care, dimpotrivă, articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru ar trebui să se interpreteze în sensul că hotărârea trebuie să fi rămas definitivă înainte de 5 decembrie 2011, instanța de trimitere, în temeiul dispozițiilor WETS, consideră că printre altele nu ar fi competentă să se pronunțe cu privire la cererea de încuviințare a executării pedepsei privative de libertate pronunțate împotriva persoanei condamnate.

18.

În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 28 alineatul (2) prima teză din [decizia‑cadru] trebuie interpretat în sensul că declarația prevăzută la acest articol poate să se refere doar la hotărâri care sunt pronunțate înainte de 5 decembrie 2011, independent de data la care hotărârile au rămas definitive, sau această dispoziție trebuie interpretată în sensul că declarația se poate referi doar la hotărârile care au rămas definitive înainte de 5 decembrie 2011?”

19.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere urmărește în esență să se precizeze dacă, în situația în care un stat membru a făcut declarația prevăzută la articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru, data care permite să se stabilească regimul juridic aplicabil transferării persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate este data pronunțării hotărârii sau data la care aceasta a rămas definitivă.

20.

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie analizat, după cum ne invită guvernul austriac și Comisia Europeană, dacă declarația făcută de Regatul Țărilor de Jos în temeiul articolului 28 alineatul (2) din decizia‑cadru este sau nu este de natură să producă efecte juridice.

21.

Trebuie subliniat că articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru nu este ambiguu în ceea ce privește momentul în care poate fi făcut acest tip de declarație.

22.

Astfel, în conformitate cu textul acestei dispoziții, „la adoptarea […] decizi[ei]‑cadru”, orice stat membru avea posibilitatea de a face o declarație care are drept efect amânarea aplicării acestei decizii‑cadru.

23.

Or, conform informațiilor care au fost prezentate Curții și astfel cum a recunoscut guvernul neerlandez la ședință, declarația Regatului Țărilor de Jos a fost trimisă Consiliului la 24 martie 2009, ulterior a fost difuzată ca document al Consiliului la 30 aprilie 2009, înainte de a fi publicată în Jurnalul Oficial la 9 octombrie 2009 ( 4 ). Având în vedere aceste elemente, guvernul neerlandez nu contestă că această declarație a fost prezentată în mod formal după adoptarea deciziei‑cadru.

24.

În scrisoarea anexată la declarația sa și astfel cum a arătat la ședință, Regatul Țărilor de Jos a indicat totuși că, în cursul discuțiilor cu privire la proiectul de decizie‑cadru, pledase în mod constant pentru ca aceasta să se poată aplica numai situațiilor viitoare. Acest stat membru arată că opțiunea prevăzută la articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru a fost înscrisă în special la cererea sa și că aceasta constituia pentru el un element esențial al acordului politic referitor la această decizie‑cadru încheiat cu ocazia sesiunilor Consiliului JAI din 4 decembrie 2006 și din 15 februarie 2007. Regatul Țărilor de Jos a precizat de asemenea că decizia‑cadru a fost înscrisă în lista punctelor „A” de pe ordinea de zi cu atât de puțin timp înaintea sesiunii Consiliului JAI din 27 noiembrie 2008, încât nu a fost posibil să se urmeze procedura internă de pregătire a Consiliului cu privire la acest punct. A rezultat de aici că, la adoptarea acestei decizii‑cadru în cursul sesiunii Consiliului JAI din 27 noiembrie 2008, Regatul Țărilor de Jos nu a transmis o declarație în sensul articolului 28 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată. Acest stat membru precizează că a comunicat totuși, atunci când Consiliul JAI din 4 decembrie 2006 a ajuns la un acord politic, că va face această declarație. În opinia sa, această comunicare poate fi considerată că și‑a produs efectele în momentul adoptării deciziei‑cadru, la 27 noiembrie 2008.

25.

La fel ca și Comisia, considerăm totuși că o asemenea comunicare nu este echivalentă cu o declarație făcută „la adoptarea […] decizi[ei]‑cadru”, în sensul articolului 28 alineatul (2) din această decizie‑cadru. Astfel, simpla exprimare a intenției de a face o declarație nu este suficientă. Declarația la care se face referire la articolul 28 alineatul (2) din aceasta trebuie făcută prin orice mijloace în momentul adoptării acesteia din urmă și trebuie să menționeze tocmai opțiunea statului membru în cauză referitoare la data pronunțării hotărârilor definitive înainte de care nu se aplică decizia‑cadru. Articolul 28 alineatul (2) din această decizie‑cadru lasă astfel statelor membre o anumită marjă de apreciere pentru a stabili această dată, în măsura în care nu este ulterioară datei de 5 decembrie 2011.

26.

În lipsa oricărei formulări oficiale a declarației precise a Regatului Țărilor de Jos care să fie anterioară documentului trimis de acest stat membru la 24 martie 2009, considerăm, în consecință, că declarația Regatului Țărilor de Jos nu a fost făcută în mod valabil, întrucât a fost prezentată în afara termenului.

27.

În plus, subliniem, la fel ca și Comisia, că situațiile în care decizia‑cadru permite statelor membre să facă o declarație nu numai la adoptarea acesteia, ci și la o dată ulterioară sunt enunțate într‑un mod foarte clar în decizia‑cadru. Ne referim în special la articolul 4 alineatul (7) și la articolul 7 alineatul (4) din aceasta.

28.

Decurge din elementele de mai sus că declarația Regatului Țărilor de Jos nu este de natură să producă efecte juridice.

29.

În lipsa unei declarații care să respecte condițiile prevăzute la articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru, articolul 28 alineatul (1) din aceasta stabilește domeniul de aplicare ratione temporis al normelor conținute în decizia‑cadru, și anume pentru solicitările primite după 5 decembrie 2011.

30.

Întrucât cererea adresată de autoritățile belgiene autorităților neerlandeze datează din 10 octombrie 2013, nu există nicio îndoială că normele conținute în decizia‑cadru sunt aplicabile pe deplin în speță.

31.

Numai cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea nu ar fi de acord cu analiza noastră care ne determină să considerăm că declarația Regatului Țărilor de Jos nu trebuie luată în considerare, vom examina problema interpretării articolului 28 alineatul (2) din decizia‑cadru formulată de instanța de trimitere.

32.

Considerăm, la fel ca și Comisia, guvernul neerlandez, guvernul austriac și Openbaar Ministerie, că data care trebuie luată în considerare pentru punerea în aplicare a articolului 28 alineatul (2) din decizia‑cadru este data la care hotărârea a rămas definitivă.

33.

Decurge din articolul 26 alineatul (1) din această decizie‑cadru că, începând de la 5 decembrie 2011, mecanismul uniform prevăzut de decizia‑cadru menționată înlocuiește în esență sistemul convențional preexistent.

34.

Potrivit articolului 28 alineatul (1) din decizia‑cadru, „cererile primite înainte de 5 decembrie 2011 continuă să fie reglementate în conformitate cu instrumentele juridice existente privind transferarea persoanelor condamnate. Cererile primite după data respectivă sunt reglementate de normele adoptate de către statele membre în conformitate cu prezenta decizie‑cadru”.

35.

Articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru permite însă statelor membre, în cazul în care au făcut o declarație în acest sens în momentul adoptării deciziei‑cadru menționate, să se întemeieze, în scopul aplicării deciziei‑cadru respective, nu pe data cererii, ci pe data la care a fost pronunțată hotărârea definitivă.

36.

Astfel, prin derogare de la articolul 28 alineatul (1) din decizia‑cadru, în care punctul de referință este data primirii cererii, articolul 28 alineatul (2) din această decizie‑cadru prevede ca punct de referință data hotărârii definitive.

37.

În conformitate cu această din urmă dispoziție, declarația făcută de Regatul Țărilor de Jos prevede că, „în cazurile în care hotărârea definitivă este emisă în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a deciziei‑cadru, [acesta va] continua să aplice, în calitate de stat emitent și de executare, instrumentele juridice privind transferarea persoanelor condamnate aplicabile înainte de intrarea în vigoare a prezentei decizii‑cadru” ( 5 ).

38.

Această declarație își găsește expresia în dreptul național la articolul 5:2 alineatul 3 din WETS, care prevede că „[p]rezenta lege nu se aplică hotărârilor judecătorești […] care au rămas definitive înainte de 5 decembrie 2011” ( 6 ).

39.

Prezenta cerere de decizie preliminară se întemeiază în mare parte pe diferența de redactare care există între, pe de o parte, articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru și declarația făcută de Regatul Țărilor de Jos, care au în vedere data la care „hotărârea definitivă a fost emisă”, și, pe de altă parte, articolul 5:2 alineatul 3 din WETS, care are în vedere data la care hotărârile judecătorești „au rămas definitive”.

40.

Contrar instanței de trimitere, pârâtului din litigiul principal și guvernului polonez, considerăm că, deși redactate în mod diferit, toate aceste dispoziții desemnează același eveniment juridic, și anume momentul în care o hotărâre a dobândit un caracter definitiv. Prin adoptarea articolului 5:2 alineatul 3 din WETS, legiuitorul neerlandez a pus, așadar, perfect în aplicare ceea ce prevăd articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru, precum și declarația făcută de Regatul Țărilor de Jos.

41.

Interpretarea potrivit căreia articolul 28 alineatul (2) din această decizie‑cadru desemnează momentul în care o hotărâre a dobândit un caracter definitiv decurge atât din modul de redactare, din economia, cât și din obiectivul deciziei‑cadru menționate.

42.

În ceea ce privește modul de redactare a articolului 28 alineatul (2) din decizia‑cadru, arătăm că acesta nu se limitează să vizeze momentul în care a fost pronunțată hotărârea, ci desemnează hotărârea „definitivă”. Această precizare în ceea ce privește caracterul definitiv al hotărârii nu este specifică versiunii în limba franceză a acestei decizii‑cadru, ci se regăsește și în alte versiuni lingvistice ( 7 ).

43.

Această precizare este concordantă cu economia deciziei‑cadru, în măsura în care o cerere întemeiată pe această decizie‑cadru nu este posibilă în orice situație, în conformitate cu definiția „hotărârii judecătorești” reținute de legiuitorul Uniunii la articolul 1 litera (a) din decizia‑cadru menționată, decât atunci când o hotărâre a rămas definitivă.

44.

În plus, astfel cum reiese în special din considerentele (1) și (2) ale acesteia, decizia‑cadru urmărește să pună în aplicare principiul recunoașterii reciproce în materie penală în ceea ce privește executarea sentințelor definitive care implică privarea de libertate. Această punere în aplicare implică un mecanism de cooperare mai modern și mai extins decât cel pe care îl permitea dreptul convențional în vigoare.

45.

Având în vedere importanța fundamentală a principiului recunoașterii reciproce în cadrul creării spațiului de libertate, securitate și justiție și în măsura în care articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru constituie o derogare care permite statelor membre să continue să aplice sistemul convențional anterior o perioadă mai lungă decât permite regimul general prevăzut la articolul 28 alineatul (1) din această decizie‑cadru, articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte.

46.

O asemenea interpretare strictă, prin limitarea situațiilor care continuă să țină de sistemul convențional anterior și prin sporirea, în consecință, a numărului situațiilor susceptibile să intre sub incidența normelor prevăzute de decizia‑cadru, este cea mai în măsură să garanteze obiectivul urmărit de aceasta.

47.

Precizăm, în această privință, că decizia‑cadru are ca obiectiv principal facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, oferind persoanei private de libertate în urma unei sentințe penale posibilitatea de a‑și executa pedeapsa sau restul pedepsei în mediul său social de origine. Acest obiectiv reiese în mod clar din considerentul (9) și din articolul 3 alineatul (1) din decizia‑cadru.

48.

Aceasta presupune individualizarea de către autoritățile judiciare a tuturor măsurilor referitoare la executarea și la ajustarea pedepselor astfel încât să se favorizeze – cu respectarea intereselor societății și a drepturilor victimelor –, pe lângă prevenirea recidivei, integrarea sau reintegrarea socială a persoanei condamnate ( 8 ).

49.

Având în vedere elementele de mai sus, în măsura în care hotărârea de condamnare a domnului Gerrit van Vemde a dobândit un caracter definitiv la 6 decembrie 2011, preluarea executării pedepsei aplicate acestuia din urmă trebuie interpretată, așadar, din perspectiva normelor conținute în decizia‑cadru.

50.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează:

„Cu titlu principal, întrucât declarația Regatului Țărilor de Jos privind articolul 28 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană a fost făcută după adoptarea acestei decizii‑cadru, contrar prevederilor articolului 28 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, aceasta nu este de natură să producă efecte juridice.

În subsidiar, în ipoteza în care această declarație ar fi recunoscută ca fiind de natură să producă efecte juridice, articolul 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că declarația care este prevăzută de acesta se poate referi numai la hotărârile care au rămas definitive înainte de 5 decembrie 2011.”