1.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în procedura aflată pe rolul Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos) între domnul X și Staatssecretaris van Financiën (secretarul de stat pentru finanțe) privind plata impozitului pe venit și contribuțiile de asigurări sociale pentru anul 2009.

2.

Instanța de trimitere solicită îndrumări din partea Curții cu privire la interpretarea normelor de conflict prevăzute la articolele 13 și 14 din titlul II din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 ( 2 ). În special, instanța de trimitere ridică problema dacă o persoană care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru și are reședința într‑un alt stat membru și care de asemenea își desfășoară o parte din activitate pentru același angajator (aproximativ 6,5 % din timpul de lucru) în statul membru de reședință, în special muncind la domiciliu, trebuie să fie considerată ca desfășurând în mod obișnuit o activitate salariată pe teritoriul a două state membre în scopul stabilirii legislației aplicabile.

3.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 1408/71 conține următoarele definiții pentru „lucrător salariat și lucrător care desfășoară o activitate independentă”:

4.

Articolul 13 din acest regulament prevede:

„(1)   Sub rezerva articolelor 14c și 14f, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.

(2)   Sub rezerva articolelor 14-17:

5.

Articolul 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din acest regulament prevede:

6.

Domnul X este resortisant neerlandez și, la data faptelor în litigiu, și anume în anul 2009, a avut reședința în Belgia.

7.

În anul respectiv, acesta a lucrat la un angajator stabilit în Țările de Jos în calitate de administrator de cont și responsabil cu relațiile de telecomunicații.

8.

În 2009, domnul X a prestat pentru angajator 1872 ore de muncă. Dintre acestea, el a prestat în Belgia un număr de 121 de ore de muncă, și anume aproximativ 6,5 % din timpul de lucru total. Dintre aceste 121 de ore de muncă, 17 au fost prestate vizitând clienți ai angajatorului cu sediul în Belgia și 104 la locuința sa din Belgia. În anul 2009, activitatea prestată la domiciliu a însumat un total de 13 zile a câte 8 ore.

9.

Activitățile prestate la domiciliu au constat în tratarea e‑mailurilor, precum și în întocmirea și transmiterea de oferte. Activitatea în Belgia nu s‑a desfășurat după o schemă de lucru fixă. Domnul X a prestat munca la domiciliu în special în săptămânile de după concediul de vară, dar nu în timpul iernii. Contractul de muncă al domnului X nu cuprindea nicio reglementare privind desfășurarea activităților la domiciliu sau în alt loc în Belgia.

10.

Domnul X a prestat celelalte activități pentru angajator (în anul 2009, 1751 de ore de muncă) în Țările de Jos, atât la birou, cât și sub forma de vizite la clienții potențiali stabiliți în Țările de Jos.

11.

Litigiul dintre domnul X și Staatssecretaris van Financiën (secretarul de stat pentru finanțe) din procedura principală privește decizia privind impozitul pe venit și contribuțiile de asigurări sociale impuse pentru anul 2009. În special, aspectul principal al litigiului privește problema dacă domnul X era supus asigurării obligatorii în temeiul sistemului național de securitate socială neerlandez și, prin urmare, obligat la plata contribuțiilor.

12.

Gerechtshof ‘s-Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s-Hertogenbosch, Țările de Jos), în apelul formulat împotriva hotărârii pronunțate de Rechtbank Zeeland‑West‑Brabant (Tribunalul din Zeeland‑West‑Brabant, Țările de Jos), a statuat că activitatea pe care domnul X a prestat‑o în Belgia în anul 2009 era doar ocazională. În această privință, Gerechtshof ‘s‑Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s‑Hertogenbosch) a apreciat următoarele:

13.

Gerechtshof ‘s-Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s-Hertogenbosch) a stabilit în continuare că activitățile pe care domnul X le‑a desfășurat ocazional pe teritoriul belgian nu ar trebui luate în considerare la stabilirea legislației aplicabile în materia securității sociale. Prin urmare, Gerechtshof ‘s-Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s-Hertogenbosch) a conchis că domnul X își desfășoară în mod obișnuit activitatea pe teritoriul unui stat membru, Țările de Jos, astfel încât i se aplică exclusiv legislația neerlandeză, conform articolului 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71.

14.

Domnul X a formulat recurs împotriva hotărârii menționate în fața instanței de trimitere.

15.

Instanța de trimitere observă că recursul ridică problema care este dispoziția din Regulamentul nr. 1408/71 care stabilește legislația aplicabilă persoanei interesate. Pe de o parte, dacă activitățile prestate de către domnul X în Belgia nu ar fi luate în considerare, s‑ar aplica norma generală de conflict prevăzută la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat, potrivit căreia legislația aplicabilă este legislația statului membru în care își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, dacă acele activități ar trebui să fie luate în considerare în decizie, atunci aplicarea articolului 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat ar avea drept consecință faptul că legislația aplicabilă ar fi când cea a Țărilor de Jos, când cea a Belgiei, după cum locul prestării efective a activității s‑ar schimba din Țările de Jos în Belgia și invers. În schimb, s‑ar putea considera că domnul X a desfășurat în mod obișnuit o activitate salariată pe teritoriul a două state membre, Țările de Jos și Belgia, și, prin urmare, pe baza normei speciale prevăzute la articolul 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, acestuia i s‑ar aplica doar legislația statului membru în care are reședința.

16.

În acest context, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze următoarea întrebare Curții de Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare:

„Care este criteriul sau care sunt criteriile pe baza cărora se stabilește legislația aplicabilă în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71 în cazul unui lucrător cu reședința în Belgia, care desfășoară cea mai mare parte a activității în Țările de Jos și care, în plus, desfășoară 6,5 % din activitățile prestate în anul respectiv în Belgia, la domiciliul său sau la client, fără ca această proporție să corespundă unei scheme de lucru stabilite și fără să se fi încheiat o convenție cu angajatorul privind desfășurarea activității în Belgia?”

17.

Decizia de trimitere din 30 octombrie 2015 a fost primită la grefa Curții la 5 noiembrie 2015. Guvernele neerlandez, belgian și ceh, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Domnul X, guvernul danez și Comisia au prezentat observații orale în cadrul ședinței din 14 decembrie 2016.

18.

Instanța de trimitere întreabă în esență dacă o persoană care își desfășoară activitatea salariată într‑un stat membru și are reședința în alt stat membru și care, în cursul anului respectiv, a desfășurat o mică parte a activităților sale pentru același angajator (aproximativ 6,5 % din timpul de lucru) în statul membru în care are reședința, prestând muncă în principal la domiciliu, trebuie să fie considerată ca desfășurând o activitate salariată în mod obișnuit exclusiv în primul stat membru sau în ambele state membre, în vederea aplicării articolelor 13 și 14 din Regulamentul nr. 1408/71.

19.

Prin urmare, instanța de trimitere solicită să se stabilească care este legislația aplicabilă unei astfel de persoane în temeiul dispozițiilor prevăzute în titlul II din regulamentul menționat.

20.

Opiniile părților interesate diferită cu privire la acest aspect.

21.

În cadrul ședinței, domnul X a susținut că ar trebui să se considere că își desfășoară activitatea în mod obișnuit în două state membre și, prin urmare, este supus legislației statului membru în care are reședința, în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71. Acesta a argumentat că are dreptul să presteze munca la domiciliu și că activitățile sale prestate la domiciliu, cum ar fi tratarea e‑mailurilor și contactarea telefonică a clienților, fac parte din obligațiile sale principale de serviciu. Acesta a susținut de asemenea că aceste activități trebuie să fie luate în considerare atunci când se stabilește legislația aplicabilă.

22.

Pe de altă parte, statele membre interveniente și Comisia susțin că Regulamentul nr. 1408/71 ar trebui să fie interpretat în sensul că un lucrător cu reședința în Belgia, care își desfășoară cea mai mare parte a activității pentru angajatorul său neerlandez pe teritoriul Țărilor de Jos și care, în plus, desfășoară 6,5 % din activitatea sa în cursul anului în discuție în Belgia, ar trebui să fie considerat ca desfășurându-și activitatea doar pe teritoriul Țărilor de Jos și să fie supus legislației neerlandeze în materia securității sociale, în conformitate cu norma de conflict lex loci laboris prevăzută la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat.

23.

Curtea a statuat în mod constant că dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, din care fac parte și articolele 13 și 14, constituie un sistem complet și uniform de norme de conflict, care urmăresc să garanteze faptul că lucrătorii care se deplasează în interiorul Uniunii sunt supuși regimului de securitate socială al unui singur stat membru, astfel încât să se evite situațiile în care sunt aplicabile mai multe sisteme legislative și complicațiile aferente unor astfel de situații ( 3 ).

24.

În prezenta cauză, pentru a stabili dacă situația dată intră sub incidența normei generale de conflict prevăzute la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 (lex loci laboris) sau sub incidența normei speciale prevăzute la articolul 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) (lex domicilii), este necesar să se stabilească dacă activitatea desfășurată de domnul X în Belgia ar trebui să fie luată în considerare în scopul aplicării dispozițiilor menționate.

25.

În cazul în care ar trebui luată în considerare activitatea, trebuie să se considere că domnul X își desfășoară în mod obișnuit activitatea salariată pe teritoriul a două state membre în sensul articolului 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71. În caz contrar, se aplică norma generală de conflict prevăzută la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat.

26.

Constatăm că împrejurarea că domnul X își desfășoară activitatea pentru un singur angajator nu exclude sub nicio formă aplicarea articolului 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71. Astfel cum s‑a pronunțat deja Curtea în Hotărârea Calle Grenzshop Andresen, această dispoziție este aplicabilă și atunci când persoana interesată își desfășoară activitățile pe teritoriul a două sau mai multe state membre pentru una și aceeași întreprindere ( 4 ).

27.

Mai mult, se pare că nu este nicio îndoială în prezenta cauză cu privire la faptul că activitatea domnului X din Belgia nu intră în sfera noțiunii de detașare, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, din moment ce acesta își desfășoară activitatea în Belgia fără nicio limitare temporală, desfășurându‑și parțial principalele sarcini de serviciu la domiciliu cu acordul tacit al angajatorului său.

28.

Ipoteza de la articolul 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) are în vedere situația în care persoana interesată desfășoară „în mod obișnuit” o activitate salariată pe teritoriul a două sau mai multe state membre și de asemenea își desfășoară activitatea „parțial” pe teritoriul statului membru în care are reședința.

29.

Termenii utilizați în cadrul acestei dispoziții conduc la concluzia că activitatea salariată desfășurată în statul membru în care lucrătorul salariat are reședința trebuie să aibă o anumită întindere. În caz contrar, chiar desfășurarea unei activități neglijabile sau ocazionale ar putea declanșa consecințele juridice ale articolului 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i). O astfel de interpretare ar prezenta riscul de eludare a normelor de conflict cuprinse în titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 ( 5 ).

30.

Astfel cum a statuat deja Curtea cu privire la lucrătorii care desfășoară activități independente, termenul „în mod obișnuit” presupune ca persoana interesată să desfășoare în mod uzual activități „semnificative” pe teritoriul acelui stat membru ( 6 ).

31.

Această interpretare nu este contrazisă de Hotărârea Calle Grenzshop Andresen, în care Curtea a statuat că situația unui lucrător danez care avea reședința în Danemarca și își desfășura activitatea în Germania și care, în mod regulat, pentru câteva ore în fiecare săptămână își desfășoară activitatea parțial în Danemarca intră in domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (2) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71 ( 7 ). Persoana interesată lucra ca manager într‑o întreprindere situată în Germania, lângă frontiera germano‑daneză, și de asemenea lucra pentru angajatorul său aproximativ zece ore în fiecare săptămână în Danemarca, îndeplinind sarcini de coordonare și de supervizare. Din analiza efectuată de avocatul general Lenz în acea cauză rezultă foarte clar că activitatea desfășurată în statul membru de reședință nu putea fi considerată neglijabilă ( 8 ).

32.

În Hotărârea Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe, Curtea a statuat că, pentru a stabili dacă o persoană trebuie să fie considerată ca desfășurându‑și „în mod obișnuit” activitatea pe teritoriul a două sau mai multe state, trebuie să se aibă în vedere în special natura muncii salariatului, astfel cum este definită în actele contractuale, pentru a aprecia dacă activitățile previzibile fac parte din activitățile salariate repartizate, nu numai punctual, pe teritoriul mai multor state membre, și de asemenea trebuie să se ia în considerare și activitățile reale desfășurate ( 9 ).

33.

Din această jurisprudență rezultă că, pentru a stabili dacă o persoană își desfășoară activitatea „în mod obișnuit” pe teritoriul altui stat membru în scopul aplicării articolelor 13 și 14 din Regulamentul nr. 1408/71, ar trebui luată în considerare întinderea și importanța respectivei activități, pe baza actelor contractuale, precum și a activităților reale desfășurate de lucrătorul salariat.

34.

În prezenta cauză, din ordonanța de trimitere reiese că, în perioada relevantă, domnul X a desfășurat 6,5 % din totalul timpului de lucru în statul membru în care are reședința. Întinderea activității desfășurate în mod real în Belgia constituie, în opinia noastră, un indiciu solid că aceste activități sunt neglijabile în raportul contractual în ansamblul său ori, așa cum propune Comisia, că acestea sunt exercitate doar în mod „ocazional”, prin comparație cu partea preponderentă a sarcinilor sale de serviciu.

35.

Timpul de lucru nu este, în opinia noastră, singurul element decisiv. Este necesar să se ia în considerare și alte elemente, precum natura activităților și împrejurările în care au fost prestate ( 10 ).

36.

În prezenta cauză, activitățile domnului X din Belgia au presupus vizite ocazionale la clienți și, în principal, munca la domiciliu, fără a exista un acord explicit cu angajatorul sau o schemă de lucru.

37.

Observăm că acesta este unul dintre avantajele – sau, pentru unele persoane, dezavantajele – economiei digitale, faptul că unui lucrător salariat i se poate solicita sau permite să îndeplinească o parte dintre sarcinile sale de serviciu departe de sediu, eventual prin desfășurarea muncii la domiciliu.

38.

Particularitatea unui astfel de acord privind desfășurarea activității constă în faptul că poate estompa noțiunea de loc muncă determinat, ca factor relevant în stabilirea statului membru care are cea mai strânsă legătură cu raportul de muncă. O persoană poate desfășura munca la distanță pe computer sau pe telefon, la domiciliu sau în timp ce călătorește, iar un astfel de mod de lucru poate ajunge la o parte semnificativă a activității salariale. Curtea va trebui să decidă în viitor în ce mod ar trebui să se ia în considerare această împrejurare pentru a stabili legislația aplicabilă în materia securității sociale.

39.

Această problemă nu se pune în prezenta cauză, întrucât există alte indicii – volumul mic de activitate și lipsa oricărei scheme de lucru reflectate în actele contractuale – care de asemenea denotă natura marginală a activităților domnului X în statul membru în care are reședința.

40.

Într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care munca la domiciliu nu este reflectată în mod explicit în actele contractuale, nu constituie o schemă de lucru și, în plus, reprezintă un procent relativ mic din timpul de lucru total, considerăm că este total neadecvat să ne bazăm pe această împrejurare în scopul aplicării articolelor 13 și 14 din Regulamentul nr. 1408/71.

41.

Prin urmare, considerăm că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, activitățile desfășurate de un lucrător salariat pentru același angajator într‑un alt stat membru, reprezentând aproximativ 6,5 % din timpul de lucru și care, mai mult, sunt îndeplinite în principal prin muncă la domiciliu, trebuie să fie considerate marginale și nu trebuie să fie luate în considerare în scopul aplicării articolelor 13 și 14 din Regulamentul nr. 1408/71. Prin urmare, persoana aflată într‑o astfel de situație trebuie să fie considerată ca desfășurându-și în mod obișnuit activitatea într‑un singur stat membru și ca fiind supusă legislației stabilite de către norma generală de conflict prevăzută la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat.

42.

În subsidiar, observăm că această concluzie pare a fi confirmată de noțiunea „activitate de mică anvergură” introdusă la articolul 14 alineatul (5) litera (b) din Regulamentul nr. 987/2009 ( 11 ) și explicată în ghidul practic care a fost întocmit, sub auspiciile Comisiei, de către Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială pentru a asista autoritățile naționale la aplicarea normelor conflictuale din Regulamentul nr. 883/2004 ( 12 ).

43.

Din explicațiile furnizate în ghidul practic rezultă că activitățile „marginale” nu trebuie să fie luate în considerare în scopul normelor de conflict în cazul unei persoane care este lucrător salariat sau lucrător care desfășoară activități independente în două sau mai multe state membre. O persoană care desfășoară activități marginale în alt stat membru nu poate fi considerată ca desfășurând „în mod obișnuit” o activitate în două sau mai multe state membre. Activitățile marginale sunt definite în continuare drept activități cu caracter permanent, dar nesemnificative în termeni de timp și rentabilitate economică, sugerându‑se, orientativ, că activitățile care reprezintă mai puțin de 5 % din timpul de lucru obișnuit al lucrătorului și/sau mai puțin de 5 % din remunerația sa totală trebuie considerate activități marginale. De exemplu, natura activităților, faptul că nu sunt independente sau că sunt desfășurate la domiciliu pot de asemenea sugera că acestea sunt marginale.

44.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos) după cum urmează:

„Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 de aplicare a regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, astfel cum a fost modificat și actualizat prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, trebuie să fie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, o persoană care își desfășoară activitatea într‑un stat membru și are reședința în alt stat membru și care, în cursul anului respectiv, a desfășurat o mică parte a activităților sale pentru același angajator – aproximativ 6,5 % din timpul de lucru – în acest din urmă stat membru, în principal muncind la domiciliu, trebuie să fie considerată ca desfășurând o activitate salariată exclusiv în primul stat membru în scopul aplicării articolelor 13 și 14 din regulamentul menționat.”