1.

Prin ordonanța din 18 martie 2015, primită de Curte la 13 aprilie 2015, Rīgas apgabaltiesas Krimināllietu tiesu kolēģija (Camera pentru cauze penale a Curții Regionale din Riga, Letonia) a adresat două întrebări preliminare cu privire la interpretarea articolelor 4 și 5 din Directiva 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (JO 2009, L 111, p. 16).

2.

Această problemă a fost ridicată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva domnilor Aleksandrs Ranks și Jurijs Vasiļevičs (denumiți în continuare împreună „inculpații”) în special pentru o presupusă încălcare a drepturilor de autor ale Microsoft Corporation (denumită în continuare „Microsoft”) ca urmare a vânzării de copii ale unor programe pentru calculator încorporate pe un alt suport material decât suportul material original.

3.

Potrivit articolului 10, Directiva 2009/24 abrogă Directiva 91/250/CEE a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (JO 1991, L 122, p. 42, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 114), astfel cum a fost modificată prin Directiva 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe (JO 1993, L 290, p. 9, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 141, denumită în continuare „Directiva 91/250”).

4.

Directiva 2009/24 a intrat în vigoare, conform articolului 11, la data de 25 mai 2009. Or, din ordonanța de trimitere reiese că faptele relevante din litigiul principal au avut loc între 28 decembrie 2001 și 22 decembrie 2004. În consecință, în prezenta cauză este necesar să se aplice dispozițiile Directivei 91/250.

5.

Articolul 4 din Directiva 91/250, intitulat „Acte restricționate”, prevede:

„Sub rezerva articolelor 5 și 6, drepturile exclusive ale titularului în înțelesul articolului 2 cuprind dreptul de a efectua sau de a autoriza:

[…]

6.

Articolul 5 din Directiva 91/250, intitulat „Excepții de la actele restricționate”, are următorul cuprins:

„(1)   În absența unor clauze contractuale speciale, nu necesită autorizarea de către titular actele prevăzute la articolul 4 literele (a) și (b), în cazul în care aceste acte sunt necesare pentru a permite dobânditorului legal să utilizeze programul pentru calculator conform destinației sale, inclusiv pentru a corecta erorile.

(2)   Realizarea unei copii de rezervă de către o persoană care are dreptul de utilizare a programului pentru calculator nu poate fi împiedicată prin contract, în măsura în care aceasta este necesară pentru utilizarea respectivă.

[…]”

7.

Articolul 7 din Directiva 91/250, intitulat „Măsuri speciale de protecție”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolelor 4, 5 și 6, statele membre iau, în conformitate cu legislațiile lor interne, măsuri adecvate împotriva persoanelor care săvârșesc unul din actele enumerate la literele (a), (b) și (c) de mai jos:

[…]

(2)   Orice copie contrafăcută a unui program pentru calculator poate fi confiscată în conformitate cu legislația statului membru respectiv.

[…]”

8.

În perioada cuprinsă între 28 decembrie 2001 și 22 decembrie 2004, inculpații, acționând sub formă de grup infracțional, au vândut prin intermediul platformei de vânzare online oferite de site‑ul internet www.ebay.com peste 3000 de copii ale unor programe pentru calculator protejate prin dreptul de autor.

9.

Microsoft este titularul drepturilor de autor asupra programelor pentru calculator care au făcut obiectul acestor vânzări, printre care se numără programele denumite „Windows 95”, „Windows 98”, „Windows 2000 Professional”, „Windows Millenium”, „Windows XP Home 2002”, „Office 2000 Professional”, „Office XP Small Business” și „Office 2003”.

10.

Suma totală pe care au obținut‑o inculpații ca urmare a acestor vânzări nu a putut fi stabilită cu exactitate în cadrul urmăririi penale. Cu toate acestea, s‑a stabilit că inculpații au primit o sumă de 229724,67 euro prin sistemul de plată „Paypal” pus la dispoziție de site‑ul internet www.ebay.com.

11.

În cadrul acestor vânzări, inculpații au vândut printre altele:

12.

Instanța de trimitere precizează că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:

13.

Prin hotărârea pronunțată la 3 ianuarie 2012, Rīgas pilsētas Vidzemes priekšpilsētas tiesa (Tribunalul Districtual Vidzeme al orașului Riga, Letonia) a declarat inculpații vinovați de săvârșirea infracțiunilor prevăzute la articolul 149 alineatul 3 și la articolul 206 alineatul 2 din Codul penal, aceștia fiind obligați să plătească parțial prejudiciile și să suporte toate cheltuielile de judecată. Inculpații au fost declarați nevinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute la articolul 207 alineatul 2 din Codul penal.

14.

Prin hotărârea din 22 martie 2013, instanța de trimitere a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță în ceea ce privește condamnarea inculpaților în temeiul articolului 149 alineatul 3 din Codul penal, precum și în ceea ce privește pedeapsa finală aplicată. Această instanță a condamnat totuși inculpații în temeiul articolului 149 alineatul 3 din Codul penal, în versiunea sa în vigoare la 17 octombrie 2002. Hotărârea nu a fost modificată sub alte aspecte.

15.

Prin decizia din 13 octombrie 2013, Latvijas Republikas Augstākās tiesas Senāts (Senatul Curții Supreme din Republica Letonă) a anulat în tot hotărârea din 22 mai 2013 și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

16.

Prin decizia din 8 octombrie 2013, instanța de trimitere a admis rejudecarea în apel a cauzei penale privind trimiterea în judecată a inculpaților în temeiul articolului 149 alineatul 3 (în versiunea sa în vigoare la data de 31 decembrie 2010), al articolului 206 alineatul 2 și al articolului 207 alineatul 2 din Codul penal.

17.

Ridicând problema pertinenței Hotărârii UsedSoft ( *2 ), în împrejurările cauzei principale, Rīgas apgabaltiesas Krimināllietu tiesu kolēģija (Camera pentru cauze penale a Curții Regionale din Riga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

18.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 13 aprilie 2015.

19.

Au depus observații scrise Microsoft, guvernele leton, italian și polonez, precum și Comisia Europeană.

20.

La ședința de audiere a pledoariilor din 16 martie 2016 s‑au prezentat pentru a formula observații reprezentanții inculpaților și cei ai Microsoft, guvernul leton și Comisia.

21.

Întrebările adresate Curții privesc existența unei încălcări a drepturilor de autor ca urmare a vânzării, fără consimțământul titularului acestor drepturi, de copii ale unor programe pentru calculator realizate fără autorizarea titularului, pe un alt suport material decât cel original (denumite în continuare „copii materiale neoriginale”). Aceste întrebări nu privesc, prin urmare, vânzarea de către titular sau cu consimțământul acestuia de copii realizate de titular sau cu autorizarea acestuia pe suportul material original (denumite în continuare „copii materiale originale”).

22.

În litigiul principal, inculpații sunt acuzați că au vândut mii de copii materiale neoriginale ale unor programe pentru calculator ale căror drepturi de autor aparțin Microsoft. Inculpații au afirmat în observațiile lor scrise că au cumpărat aceste copii de la întreprinderi sau de la persoane fizice care nu le mai foloseau.

23.

Vânzarea de copii materiale neoriginale poate să încalce două drepturi exclusive conferite titularului în temeiul articolului 4 literele (a) și (c) din Directiva 91/250, și anume dreptul exclusiv de a efectua și de a autoriza reproducerea permanentă sau provizorie a unui program pentru calculator (denumit în continuare „dreptul de reproducere”), precum și dreptul exclusiv de a efectua și de a autoriza orice formă de distribuție publică, inclusiv închirierea originalului sau a unor copii ale unui program pentru calculator (denumit în continuare „dreptul de distribuție”).

24.

În plus, cu toate că întrebările adresate nu menționează în mod expres decât epuizarea dreptului de distribuție, aceste întrebări se referă de asemenea la dispozițiile care prevăd excepții de la dreptul de reproducere, și anume articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250.

25.

Considerăm, așadar, că este necesar să se reformuleze întrebările adresate Curții după cum urmează. Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 literele (a) și (c) și articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250 trebuie interpretate în sensul că se aduce atingere drepturilor exclusive de reproducere și de distribuție ale titularului acestor drepturi atunci când un utilizator realizează o copie a unui program pentru calculator, fără autorizarea titularului, pe un alt suport material decât suportul material original și această copie este vândută de acest utilizator sau de un alt utilizator fără autorizarea titularului, chiar și în împrejurările în care:

26.

Guvernul leton a exprimat îndoieli în legătură cu admisibilitatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere, în măsura în care aceste întrebări privesc vânzarea de copii materiale neoriginale cu licență, în timp ce ordonanța de trimitere menționează rapoarte de expertiză care constată vânzarea de copii contrafăcute. În consecință, întrebările adresate nu ar fi relevante pentru soluționarea litigiului principal.

27.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( *3 ).

28.

Astfel, o cerere formulată de o instanță națională nu se poate respinge decât dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate ( *4 ).

29.

În speță și astfel cum a menționat guvernul leton însuși în ședința de audiere a pledoariilor, calificarea copiilor drept „contrafăcute” va depinde de răspunsul dat de Curte la întrebările care i‑au fost adresate. De exemplu, în cazul în care Curtea ar aprecia că realizarea și vânzarea unor copii materiale neoriginale, în împrejurări precum cele din litigiul principal, nu încalcă dreptul de reproducere sau de distribuție, aceste copii nu ar mai putea fi considerate de instanța națională drept copii contrafăcute.

30.

În aceste condiții, considerăm că întrebările preliminare au o legătură directă cu obiectul litigiului principal și sunt, în consecință, admisibile.

31.

În această etapă este necesar să se stabilească dacă articolul 4 litera (c) din Directiva 91/250 trebuie interpretat în sensul că în împrejurările menționate la punctul 25 din prezentele concluzii se încalcă dreptul exclusiv de distribuție al titularului.

32.

Potrivit primei teze a acestei dispoziții, faptul de a distribui publicului, fără autorizarea titularului, originalul sau copia unui program pentru calculator constituie o încălcare a dreptului de distribuție. În litigiul principal, este cert că inculpații au vândut pe platforma de vânzări online oferită de site‑ul internet www.ebay.com, mii de copii materiale neoriginale ale unor programe de calculator fără consimțământul titularului, și anume Microsoft. De asemenea, este fără niciun dubiu faptul că aceste vânzări constituie distribuții în sensul dispoziției citate anterior.

33.

În consecință, vânzările copiilor în discuție în litigiul principal constituie o încălcare a dreptului de distribuție al Microsoft, cu excepția cazului în care se stabilește că aceste vânzări constituie o derogare de la dreptul de distribuție. În această privință, cele mai multe dintre observațiile prezentate Curții privesc aspectul dacă astfel de vânzări intră sub incidența principiului epuizării dreptului de distribuție prevăzut la articolul 4 litera (c) a doua teză din Directiva 91/250.

34.

În observațiile prezentate Curții în legătură cu posibila incidență a principiului epuizării în cazul copiilor materiale neoriginale, pot fi identificate trei abordări.

35.

Potrivit unei abordări stricte, susținute de Microsoft și de guvernele italian și polonez, o copie materială neoriginală nu poate beneficia niciodată de epuizarea dreptului de distribuție și, prin urmare, nu poate fi vândută de către un utilizator fără autorizarea titularului.

36.

Conform unei abordări liberale susținute de inculpați și de guvernul leton, o copie materială neoriginală beneficiază de epuizarea dreptului de distribuție atunci când sunt îndeplinite condițiile care au fost stabilite de Curte în Hotărârea UsedSoft ( *5 ), și anume:

37.

Potrivit unei abordări intermediare propuse de Comisie, soluția adoptată de Curte în Hotărârea UsedSoft ( *6 ) nu ar putea fi extinsă la copiile materiale neoriginale decât într‑un caz precis, și anume când copia materială originală a fost deteriorată. Cu siguranță, realizarea de copii materiale neoriginale în alte scopuri decât cele enumerate la articolul 5 din Directiva 91/250 și în special în scopul revânzării nu ar putea beneficia de epuizarea dreptului de distribuție. Cu toate acestea, realizarea unei copii materiale neoriginale în cazul în care copia materială originală este deteriorată intră sub incidența articolului 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250 întrucât aceasta ar fi necesară pentru a‑i permite dobânditorului legal să utilizeze copia conform destinației sale. Comisia concluzionează că principiul epuizării este incident în cazul revânzării unei copii materiale neoriginale realizate în astfel de circumstanțe, cu condiția să fie îndeplinite cerințele stabilite în această hotărâre, rezumate la punctul 36 din prezentele concluzii.

38.

Considerăm că elementele evocate în continuare pledează în favoarea abordării stricte susținute de Microsoft, precum și de guvernele italian și polonez.

39.

În primul rând, considerăm că modul de redactare a articolului 4 litera (c) a doua teză din Directiva 91/250, care stabilește unica excepție de la dreptul de distribuție în contextul acestei directive, este incompatibil cu abordările liberală și intermediară pentru următoarele două motive.

40.

Pe de o parte, modul de redactare a acestei dispoziții limitează beneficiul epuizării doar la copia originală. Astfel, potrivit acestei dispoziții, vânzarea unei copii a unui program pentru calculator de titular sau cu consimțământul acestuia „epuizează dreptul de distribuție al acestei copii” (sublinierea noastră). Astfel cum subliniază Microsoft, utilizarea termenilor „această copie” exclude posibilitatea invocării principiului epuizării pentru orice altă copie decât copia originală vândută de titular sau cu acordul acestuia.

41.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de inculpați, de guvernul leton și de Comisie, modul de redactare a acestei dispoziții nu condiționează epuizarea dreptului de distribuție de faptul că revânzătorul a făcut inutilizabilă orice altă copie aflată în posesia sa ori de faptul că copia materială originală a fost deteriorată. În realitate, această dispoziție atribuie epuizarea drepturilor de distribuție în mod necondiționat pentru toate copiile originale vândute de titularul dreptului de autor sau cu acordul acestuia.

42.

În al doilea rând, considerăm că abordarea strictă corespunde concepției generale asupra principiului epuizării dreptului de distribuție, astfel cum este prevăzut de legislația Uniunii în materia dreptului de autor, după cum a susținut Microsoft. O dispoziție similară cu cea prevăzută la articolul 4 litera (c) a doua teză din Directiva 91/250 a fost inserată printre altele la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29/CE ( *7 ).

43.

Această dispoziție a fost interpretată de Curte în Hotărârea Art & Allposters International ( *8 ), care vizează încălcarea drepturilor de autor asupra imaginilor operelor protejate, care au fost transferate, fără autorizarea titularului, de pe un afiș în format hârtie pe o pânză de pictură și vândute ulterior pe acest nou suport. Curtea a decis că epuizarea dreptului de distribuire prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2001/29 acoperă numai suportul original vândut cu acordul titularului (afiș în format hârtie) și nu poate fi extinsă la noul suport care încorporează imaginea operei protejate (pânză de pictură).

44.

În opinia noastră, faptul că suportul original a fost degradat nu afectează soluția adoptată de Curte în Hotărârea Art & Allposters International ( *9 ). Astfel, eventuala deteriorare a afișului în format hârtie nu înseamnă că utilizatorul poate, fără a aduce atingere dreptului de distribuție, să transfere imaginea pe o pânză de pictură și să o revândă fără autorizarea titularului. În mod similar, deteriorarea unei cărți nu dă proprietarului său dreptul de a vinde o fotocopie a acesteia, la fel cum nici deteriorarea unui disc de vinil nu conferă dreptul de a transfera conținutul acestuia pe un CD și de a‑l vinde fără autorizarea titularului.

45.

Prin analogie, principiul epuizării dreptului de distribuție prevăzut la articolul 4 litera (c) a doua teză din Directiva 91/250 se aplică numai suportului original vândut de titular sau cu consimțământul acestuia (copia materială originală). Contrar celor susținute de inculpați, de guvernul leton și de Comisie, principiul epuizării nu se aplică revânzării, fără consimțământul titularului, a altor suporturi care încorporează programul pentru calculator (copiile materiale neoriginale), nici chiar în cazul deteriorării suportului original.

46.

În al treilea rând, considerăm că abordările liberală și intermediară provin dintr‑o confuzie între normele care reglementează dreptul de distribuție și cele care reglementează dreptul de reproducere.

47.

Acesta este cazul condiției potrivit căreia revânzătorul trebuie să facă „inutilizabilă” orice copie aflată în posesia sa la momentul revânzării ( *10 ). Astfel, această obligație, menționată la punctele 70 și 78 din Hotărârea UsedSoft ( *11 ), îi este impusă revânzătorului, în caz contrar existând riscul de a se încălca dreptul de reproducere. În schimb, această obligație nu este relevantă pentru a determina existența unei încălcări a dreptului de distribuție.

48.

În mod similar, potrivit abordării intermediare susținute de Comisie ( *12 ), utilizatorul care realizează o copie materială neoriginală în condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) sau (2) din Directiva 91/250 are dreptul, în anumite condiții, să distribuie această copie.

49.

Or, aceste dispoziții stabilesc excepții numai de la dreptul de reproducere. Chiar dacă copia făcută de un utilizator este legală în raport cu condițiile stabilite la articolul 5 alineatul (1) sau (2) din Directiva 91/250, aceasta nu înseamnă că utilizatorul menționat are dreptul de a vinde copia fără a aduce atingere dreptului de distribuție. Dreptul de a face o copie pentru uzul propriu nu atrage după sine dreptul de a o vinde altei persoane.

50.

În al patrulea rând, avem sentimentul că atât abordarea liberală susținută de inculpați și de guvernul leton, cât și abordarea intermediară propusă de Comisie ar impune dobânditorului unei copii materiale neoriginale o sarcină a probei greu de îndeplinit sau chiar imposibilă.

51.

După cunoștințele noastre, Curtea nu s‑a pronunțat niciodată în mod expres cu privire la sarcina probei epuizării dreptului de distribuție în contextul Directivei 91/250. Cu toate acestea, potrivit principiilor generale care reglementează sarcina probei, părții care invocă un mijloc de apărare îi revine sarcina să demonstreze că îndeplinește condițiile prevăzute în acest scop. În domeniul dreptului mărcilor, Curtea a statuat, în conformitate cu aceste principii, că persoanei care invocă epuizarea îi revine sarcina să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute în acest scop ( *13 ). Nu vedem niciun motiv pentru a ne abate de la această abordare din materia drepturilor de autor, susținută de altfel și de doctrină ( *14 ).

52.

În aplicarea acestor principii, îi revine dobânditorului unei copii materiale neoriginale să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile sugerate de inculpați, de guvernul leton și de Comisie, în special prin prezentarea dovezii că copia originală a fost deteriorată și că revânzătorul a făcut inutilizabilă orice altă copie aflată în posesia sa. În opinia noastră, dobânditorului i‑ar fi greu sau chiar imposibil să aducă o astfel de dovadă, în special în contextul tranzacțiilor de la distanță precum cele în discuție în litigiul principal. Adăugăm că, în cazul în care dobânditorul nu poate demonstra că copia cumpărată beneficiază de epuizarea dreptului de distribuție, riscă să îi fie confiscată această copie nelegală, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 91/250.

53.

În al cincilea și ultimul rând, considerăm că abordarea liberală susținută de inculpați și de guvernul leton, precum și abordarea intermediară propusă de Comisie ar complica în mod semnificativ lupta împotriva copiilor contrafăcute. Astfel, după cum a subliniat și Microsoft, adesea este imposibil, în practică, să se distingă o copie de rezervă legală [realizată în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Directiva 91/250] de o copie contrafăcută. În consecință, a permite vânzarea copiilor de rezervă, astfel cum au sugerat inculpații, guvernul leton și Comisia, ar provoca dificultăți practice majore autorităților însărcinate cu combaterea contrafacerii.

54.

Având în vedere toate aceste motive, considerăm că articolul 4 litera (c) din Directiva 91/250 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurările menționate la punctul 25 din prezentele concluzii, s‑a încălcat dreptul exclusiv de distribuție al titularului dreptului.

55.

Deși constatarea unei încălcări a dreptului de distribuție ar putea oferi un răspuns suficient la întrebările adresate Curții, având în vedere îndoielile exprimate de instanța de trimitere și dispozițiile Directivei 91/250 menționate de aceasta, considerăm că este important să se examineze dacă articolul 4 litera (a) și articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250 trebuie interpretate în sensul că, în împrejurările menționate la punctul 25 din prezentele concluzii, s‑a încălcat dreptul exclusiv de reproducere al titularului dreptului.

56.

În litigiul principal, este cert că inculpații au vândut mai multe copii materiale neoriginale ale unor programe pentru calculator care au fost făcute fără autorizarea titularului, și anume Microsoft. Realizarea unor astfel de copii încalcă dreptul de reproducere al Microsoft, cu excepția cazului în care se demonstrează că ele intră sub incidența unei derogări de la dreptul de reproducere.

57.

Articolul 5 din Directiva 91/250 stabilește două derogări potențial relevante în împrejurările din litigiul principal, care sunt menționate de instanța de trimitere. Actul de reproducere nu este, în principiu, supus autorizării titularului, pe de o parte, atunci când este necesar pentru a permite dobânditorului legal să utilizeze programul pentru calculator conform destinației sale [articolul 5 alineatul (1) din această directivă] sau, pe de altă parte, atunci când acesta constă în realizarea unei copii de rezervă necesare pentru utilizarea respectivă [articolul 5 alineatul (2) din aceeași directivă].

58.

Revine instanței de trimitere să stabilească dacă, în momentul în care au fost realizate, copiile materiale neoriginale în discuție în litigiul principal constituiau de fapt copii necesare pentru utilizarea programelor sau copii de rezervă în sensul acestor dispoziții. Constatările factuale comunicate în ordonanța de trimitere nu conțin, în opinia noastră, niciun indiciu în această privință.

59.

Cu toate acestea, chiar și în cazul în care copiile materiale neoriginale în discuție în litigiul principal ar fi intrat în sfera de aplicare a excepțiilor prevăzute la articolul 5 din Directiva 91/250 în momentul în care au fost realizate, considerăm că vânzarea lor ulterioară implică pierderea beneficiului acestor excepții pentru motivele menționate în continuare.

60.

În primul rând, din modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 91/250 rezultă că copia materială neoriginală trebuie să fie realizată de dobânditorul legal pentru a‑i permite să utilizeze programul pentru calculator conform destinației sale. Or, în cazul revânzării programului pentru calculator, dobânditorul legal cedează drepturile de utilizare pe care le are asupra acestui program și trebuie să înceteze să îl mai utilizeze. Prin urmare, nu mai este posibil ca el să îndeplinească condiția conform căreia copia materială neoriginală trebuie să îi permită să utilizeze programul pentru calculator conform destinației sale. După cum a menționat Comisia, termenul „utilizare” care apare în această dispoziție nu poate fi interpretat în sensul că ar include realizarea de copii materiale neoriginale în scopul revânzării.

61.

Pe de altă parte, articolul 5 alineatul (2) din Directiva 91/250 prezumă că persoana care are dreptul de utilizare a programului face o copie de rezervă „în măsura în care aceasta este necesară pentru utilizarea respectivă”. La fel, în cazul revânzării programului pentru calculator, deținătorul va trebui să înceteze să o mai utilizeze și nu va mai putea îndeplini această condiție.

62.

Din considerațiile de mai sus rezultă că, astfel cum au susținut Microsoft și guvernul italian, vânzarea unei copii materiale neoriginale – care, ipotetic, nu a fost autorizată de titular – va avea drept consecință încălcarea dreptului de reproducere întrucât se pierde beneficiul excepțiilor prevăzute la articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250.

63.

Considerăm că punctele 70 și 78 din Hotărârea UsedSoft ( *15 ) confirmă această interpretare, întrucât Curtea a statuat că revânzătorul trebuie să facă inutilizabilă orice altă copie aflată în posesia sa decât copia vândută, în caz contrar existând riscul de a se încălca dreptul de reproducere. Astfel, copiile care trebuie făcute inutilizabile includ, în opinia noastră, în special copiile realizate de revânzător, în temeiul articolului 5 alineatul (1) sau (2) din Directiva 91/250.

64.

Inculpații au susținut în observațiile lor scrise că au cumpărat toate copiile programelor pentru calculator în discuție în litigiul principal de la întreprinderi sau de la persoane fizice care nu le mai foloseau.

65.

În mod evident, nu revine Curții sarcina să se pronunțe cu privire la această întrebare de ordin factual, ci instanței de trimitere. În cazul în care se constată că inculpații au vândut într‑adevăr copii materiale neoriginale realizate de terți, nu acestora li se poate reproșa, ca atare, încălcarea dreptului de reproducere prevăzut la articolul 4 litera (a) din Directiva 91/250.

66.

În această ipoteză, inculpații s‑ar putea afla în continuare sub incidența articolului 7 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Directiva 91/250. În această privință, revine instanței de trimitere obligația să stabilească dacă inculpații îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste dispoziții și în special dacă aceștia cunoșteau sau aveau motive întemeiate să cunoască faptul că copiile în discuție în litigiul principal erau contrafăcute.

67.

Adăugăm că orice copie contrafăcută a unui program pentru calculator poate fi confiscată în conformitate cu legislația statului membru respectiv, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 91/250.

68.

Având în vedere cele ce precedă, considerăm că articolul 4 litera (a) și articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250 trebuie interpretate în sensul că, în împrejurările menționate la punctul 25 din prezentele concluzii, s‑a încălcat dreptul exclusiv de reproducere al titularului dreptului.

69.

Inculpații, guvernul leton și Comisia și‑au întemeiat argumentația din observațiile lor pe mai multe fragmente din Hotărârea UsedSoft ( *16 ). Instanța de trimitere pune în discuție și pertinența acestei hotărâri în împrejurările din cauza principală.

70.

După analiza existenței unei încălcări a dreptului de distribuție și a unei încălcări a dreptului de reproducere în împrejurări precum cele din litigiul principal, considerăm că este important să expunem motivele pentru care apreciem că această hotărâre are doar o relevanță limitată în contextul prezentei cauze.

71.

Amintim că această cauză privea revânzarea „second-hand” de către UsedSoft a unor licențe de utilizare aferente unor copii imateriale ale unor programe pentru calculator descărcate de pe pagina de internet a titularului, Oracle. Acesta din urmă s‑a opus revânzării susținând în special că principiul epuizării dreptului de distribuție nu se aplică unor astfel de copii imateriale ( *17 ).

72.

Curtea a decis că principiul epuizării ar trebui să se aplice atât copiilor materiale, cât și copiilor imateriale ale unui program pentru calculator ( *18 ). În ceea ce privește în particular copiile imateriale, Curtea a precizat că o copie imaterială descărcată de pe internet beneficiază de principiul epuizării atunci când titularul a acordat, în schimbul plății unui preț destinat să îi permită obținerea unei remunerații corespunzătoare valorii economice a copiei operei al cărei proprietar este, un drept de utilizare a copiei respective pe durată nelimitată ( *19 ).

73.

În plus, pentru menținerea efectului util al principiului epuizării, Curtea a decis că, prin derogare de la dreptul exclusiv de reproducere al titularului, al doilea dobânditor al unei astfel de copii imateriale are dreptul de a face o copie pe calculatorul său în scopul utilizării programului conform destinației sale, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 91/250 ( *20 ).

74.

În opinia noastră, soluția adoptată de Curte în această hotărâre a fost dictată de dorința de a menține efectul util al epuizării dreptului de distribuție prin extinderea domeniului său de aplicare la copiile imateriale ale programelor pentru calculator. Rezultatul contrar i‑ar fi încurajat astfel pe titulari să își distribuie programele pentru calculator într‑o formă imaterială pentru a se sustrage principiului epuizării.

75.

Or, împrejurările din litigiul principal diferă în mod semnificativ de cele care au condus la pronunțarea Hotărârii UsedSoft ( *21 ).

76.

Pe de o parte, niciun element din dosarul prezentat Curții în prezenta cauză nu sugerează că inculpații ar fi vândut licențe de utilizare aferente unor copii imateriale, precum cele care au făcut obiectul Hotărârii UsedSoft ( *22 ). Dimpotrivă, este cert că litigiul principal are ca obiect copii materiale neoriginale ale unor programe pentru calculator.

77.

Pe de altă parte, motivele care au condus Curtea spre soluția adoptată în această hotărâre nu pot fi transpuse în speță. Astfel, în contextul mai „clasic” al copiilor materiale originale vândute cu consimțământul titularului nu există niciun risc specific care să afecteze efectul util al principiului epuizării dreptului de distribuție. Subliniem în această privință că Microsoft nu contestă că acele copii materiale originale ale programelor sale pentru calculator, vândute de ea însăși sau cu consimțământul său, beneficiază de epuizarea dreptului de distribuție. Astfel, spre deosebire de Oracle în cauza UsedSoft ( *23 ), Microsoft nu se opune apariției unei piețe pentru vânzarea la mâna a doua a copiilor originale, ci apariției unei piețe pentru vânzarea la mâna a doua a copiilor neoriginale făcute și vândute fără consimțământul său.

78.

Având în vedere aceste diferențe între împrejurările din prezenta cauză și cele care au condus la pronunțarea Hotărârii UsedSoft ( *24 ), considerăm că această hotărâre nu are decât o relevanță limitată în prezenta cauză. Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, problema revânzării copiilor materiale neoriginale pur și simplu nu a fost examinată de Curte în această hotărâre.

79.

Această precizare nu prezintă doar un interes teoretic. Astfel, rezultă că soluția adoptată în această hotărâre, care stabilește condițiile în care revânzarea unei copii imateriale nu încalcă dreptul de distribuție, nu se poate aplica prin analogie în cazul unor împrejurări precum cele în cauză în litigiul principal, contrar a ceea ce susțin inculpații, guvernul leton și Comisia ( *25 ).

80.

Pe scurt, soluția adoptată în Hotărârea UsedSoft ( *26 ) vizează contextul specific al vânzării de licențe de utilizare aferente unor copii imateriale ale programelor pentru calculator, care nu a fost vizat în mod explicit de legiuitorul Uniunii la adoptarea Directivei 91/250. În afara acestui context specific, este necesară o aplicare clasică a dispozițiilor care reglementează drepturile exclusive de reproducere și de distribuție și în special a celor prevăzute la articolele 4 și 5 din Directiva 91/250.

81.

Consecințele practice ale abordării pe care o propunem Curții sunt următoarele.

82.

În cazul în care copia originală a unui program pentru calculator, vândută de către titular sau cu consimțământul acestuia, este încorporată pe un suport material, numai această copie materială originală beneficiază de aplicarea principiului de epuizare a dreptului de distribuție. Pe de altă parte, revânzătorul unei astfel de copii trebuie să facă inutilizabilă orice altă copie aflată în posesia sa, în caz contrar încălcându‑se dreptul de reproducere. Prin urmare, această abordare ar constitui o barieră legală pentru apariția unei piețe pentru vânzarea la mâna a doua a copiilor materiale neoriginale ale programelor pentru calculator, dar nu ar împiedica apariția unei astfel de piețe pentru copiile originale.

83.

Atunci când copia originală nu este încorporată pe un suport material, în scopul menținerii efectului util al principiului epuizării, se impune aplicarea soluției adoptate de Curte în Hotărârea UsedSoft ( *27 ). Astfel, dreptul de distribuție a copiei imateriale se epuizează în cazul în care titularul dreptului de autor a acordat, cu plata unui preț destinat să îi permită obținerea unei remunerații corespunzătoare valorii economice a copiei operei al cărei proprietar este, un drept de utilizare a copiei respective pe durată nelimitată (punctul 72). Revânzătorul este obligat, pe de altă parte, să facă inutilizabilă orice altă copie aflată în posesia sa, în caz contrar, el încălcând dreptul de reproducere (punctele 70 și 78). Această soluție permite apariția unei piețe pentru vânzarea la mâna a doua a copiilor imateriale ale programelor pentru calculator.

84.

Având în vedere toate considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Rīgas apgabaltiesas Krimināllietu tiesu kolēģija (Camera pentru cauze penale a Curții Regionale din Riga) după cum urmează:

„Articolul 4 literele (a) și (c) și articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/250/CEE a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator, astfel cum a fost modificată prin Directiva 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe, trebuie interpretate în sensul că se aduce atingere drepturilor exclusive de reproducere și de distribuție ale titularului acestor drepturi atunci când un utilizator realizează o copie a unui program pentru calculator fără autorizarea titularului, pe un suport material altul decât suportul material original, și acest utilizator sau un altul vinde această copie, fără autorizarea titularului, chiar și în împrejurările în care: