1. 

țate la 5 februarie 2015 în cauzele T‑473/12, Aer Lingus/Comisia (EU:T:2015:78, denumită în continuare „Hotărârea Aer Lingus”), și T‑500/12, Ryanair/Comisia (EU:T:2015:73, denumită în continuare „Hotărârea Ryanair”) (denumite în continuare, împreună, „hotărârile atacate”). Prin intermediul acestor recursuri se ridică problema dacă și în ce măsură Comisia trebuie să țină seama la stabilirea valorii ajutorului care trebuie recuperat de împrejurarea că avantajul economic obținut de beneficiarii ajutorului a fost transferat de aceștia asupra clienților.

2. 

Împotriva acelorași hotărâri, Aer Lingus și Ryanair (denumite în continuare, împreună, „recurentele”) au formulat fiecare un recurs incident, prin care au invocat diverse chestiuni referitoare la calificarea ca ajutor a unei măsuri de stat, în special în cazul în care o astfel de măsură este susceptibilă de a constitui în același timp o restricționare a unei libertăți fundamentale.

3.

Istoricul cauzei, astfel cum reiese din hotărârile atacate, poate fi rezumat după cum urmează.

4.

Începând de la 30 martie 2009, Irlanda a instituit o acciză, denumită „Air Travel Tax” (taxa pe transportul aerian, denumită în continuare „TTA”), percepută pentru fiecare pasager îmbarcat pentru un zbor cu plecarea de pe un aeroport irlandez și colectată direct de la companiile aeriene ( 2 ). La momentul introducerii sale, TTA‑ul era calculat pe baza distanței dintre aeroportul de plecare și aeroportul de sosire, fiind stabilit la 2 euro în cazul unui zbor către un aeroport situat la cel mult 300 km de aeroportul din Dublin și la 10 euro în toate celelalte cazuri.

5.

Ryanair a depus la Comisie două plângeri separate împotriva TTA‑ului, una pentru încălcarea dispozițiilor privind ajutoarele de stat și cealaltă în temeiul articolului 56 TFUE și al Regulamentului nr. 1008/2008 ( 3 ). Dând curs celei de a doua plângeri, Comisia a deschis o anchetă privind o posibilă încălcare a dispozițiilor privind libertatea de a presta servicii, iar la 18 martie 2010 a adresat autorităților irlandeze o scrisoare de punere în întârziere (denumită în continuare „scrisoarea de punere în întârziere adresată autorităților irlandeze”). Irlanda a modificat, prin urmare, începând de la 1 martie 2011, regulile de calculare a TTA‑ului, introducând o rată unică de 3 euro aplicabilă indiferent de distanța zborului ( 4 ). Ca urmare, Comisia a închis investigația.

6.

La 13 iulie 2011, Comisia a deschis o procedură oficială de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, având ca obiect rata redusă aplicată în cadrul TTA‑ului în perioada cuprinsă între 30 martie 2009 și 1 martie 2011. La 25 iulie 2012, Comisia a adoptat Decizia 2013/199/UE privind ajutorul de stat SA.29064 (11/C, ex 11/NN) – Rate diferențiate ale taxei pe transportul aerian aplicate de Irlanda (denumită în continuare „decizia atacată”) ( 5 ). Articolul 1 din această decizie prevedea că este incompatibil cu piața internă ajutorul sub forma unei rate reduse a taxei pe transportul aerian pentru zborurile operate de o aeronavă cu o capacitate mai mare de 20 de pasageri și care nu este utilizată în scopuri de stat sau militare, care pleacă de pe un aeroport cu un trafic mai mare de 10000 de pasageri pe an către o destinație aflată la cel mult 300 km de aeroportul din Dublin în perioada cuprinsă între 30 martie 2009 și 1 martie 2011, acordat în mod ilegal de Irlanda cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE. Articolul 4 punctul 1 impunea Irlandei recuperarea ajutoarelor. Considerentul (70) al deciziei preciza că ajutorul de stat corespunde diferenței dintre rata redusă a TTA‑ului și rata standard de 10 euro (și anume 8 euro pentru fiecare pasager transportat) și prevedea beneficiarii ajutoarelor, printre care și recurentele.

7.

La 1 noiembrie 2012 și, respectiv, la 15 noiembrie 2012, Aer Lingus și Ryanair au introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect anularea deciziei atacate. Fiecare reclamantă a invocat cinci motive în susținerea acțiunilor respective.

8.

Prin hotărârile atacate, Tribunalul a examinat și a respins al cincilea motiv al ambelor acțiuni, prin care se invoca o presupusă încălcare a obligației de motivare ( 6 ), și al patrulea motiv al acțiunii formulate de Ryanair, referitor la pretinsa necomunicare de către Comisie a deciziei de recuperare ( 7 ). Recursurile incidente nu au ca obiect aceste părți ale hotărârilor atacate. Tribunalul a examinat și a respins de asemenea primul motiv al ambelor acțiuni, prin care se contesta în esență calificarea ca ajutor a ratei reduse a TTA‑ului. Aceste părți ale hotărârilor atacate fac obiectul recursurilor incidente. Tribunalul a examinat, în sfârșit, și a admis în parte al treilea și al patrulea motiv ale acțiunii formulate de Aer Lingus și al doilea și al treilea motiv ale acțiunii formulate de Ryanair, care priveau modalitățile de calcul al cuantumului ajutorului. Recursurile formulate de Comisie au ca obiect aceste părți ale hotărârilor atacate.

9.

Prin punctul 1 din dispozitivul hotărârilor atacate, Tribunalul a anulat articolul 4 din decizia atacată „în măsura în care prin acesta se dispune recuperarea ajutorului de la beneficiari, pentru un cuantum care este fixat la 8 euro per pasager în considerentul (70) al deciziei menționate”. Prin hotărârile atacate, se resping în rest acțiunile (punctul 2 din dispozitivele respective), iar Comisia este obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de Aer Lingus și de Ryanair (punctul 3 din dispozitivele respective).

10.

Recursurile formulate de Comisie sunt îndreptate împotriva punctului 1 din dispozitivul hotărârilor atacate. Susținută de Irlanda, Comisia solicită Curții anularea acestui punct din dispozitiv, respingerea în totalitate a acțiunilor introduse la Tribunal sau, cu titlu subsidiar, trimiterea cauzelor Tribunalului spre rejudecare și obligarea Aer Lingus și a Ryanair la plata cheltuielilor de judecată (sau soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată în cazul trimiterii cauzelor Tribunalului spre rejudecare). În susținerea celor două recursuri, Comisia invocă un motiv unic, referitor la încălcarea de către Tribunal a articolului 108 alineatul (3) TFUE și a articolului 14 din Regulamentul nr. 659/1999 ( 8 ).

11.

Recursurile incidente sunt, în schimb, îndreptate împotriva punctului 2 din dispozitivul hotărârilor atacate, prin care Tribunalul a respins „în rest” acțiunile formulate de Aer Lingus și de Ryanair. Prin acestea din urmă, se solicită Curții anularea acestui punct din dispozitiv, anularea deciziei atacate și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Recursurile incidente invocă fiecare un motiv unic, împărțit în patru aspecte și îndreptat împotriva respingerii de către Tribunal a motivelor acțiunii, invocate de Aer Lingus și de Ryanair cu privire la calificarea ca ajutor de stat a ratei reduse aplicate în cadrul TTA‑ului.

12.

Vom începe prin a analiza recursurile incidente, întrucât privesc un aspect al hotărârilor atacate (calificarea ca ajutor a măsurii în cauză) care este în mod logic anterior celui care face obiectul recursurilor principale (legalitatea ordinului de recuperare).

13.

Criticile formulate de Aer Lingus și de Ryanair în cadrul recursurilor respective și argumentele dezvoltate în susținerea acestora coincid în mare măsură. Pentru simplificarea analizei, în măsura în care este posibil, le vom grupa și le vom examina împreună.

14.

Prima critică formulată de Aer Lingus în cadrul motivului său unic de recurs este îndreptată împotriva punctului 43 din Hotărârea Aer Lingus, în care Tribunalul amintește, cu titlu preliminar, că noțiunea de ajutor este obiectivă și că problema existenței unui avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE „trebuie examinată în raport cu efectele anticoncurențiale cauzate de măsura de ajutor în cauză, iar nu în raport cu alte elemente precum legalitatea măsurii prin care ajutorul a fost acordat”.

15.

Aer Lingus susține că, în cazul în care punctul 43 din Hotărârea Aer Lingus trebuie interpretat în sensul că analiza cu privire la existența unui avantaj selectiv nu trebuie în niciun caz să țină seama de împrejurarea că măsura națională pusă în discuție este în parte nelegală sau face parte integrantă dintr‑o măsură nelegală, acesta este viciat de o eroare de drept. Potrivit Aer Lingus, neluarea în considerare a nelegalității măsurii naționale din care ar decurge avantajul menționat mai sus ar fi contrară jurisprudenței Curții și a Tribunalului, potrivit căreia existența unui ajutor trebuie apreciată având în vedere măsura în ansamblul său și contextul în care aceasta se înscrie. Aer Lingus amintește că ea a susținut în fața Tribunalului că rata mai mare a TTA‑ului era nelegală întrucât contravenea articolului 56 TFUE și Regulamentului nr. 1008/2008 și că TTA‑ul plătit la această rată era supus rambursării. În cazul în care este constatată, o astfel de nelegalitate ar fi relevantă pentru aprecierea atât a existenței, cât și a întinderii presupusului avantaj economic în favoarea companiilor aeriene supuse ratei mai mici. Un asemenea avantaj nu ar putea, astfel, să decurgă din împrejurarea că Irlanda a omis să perceapă de la aceste întreprinderi un impozit nelegal și, în orice caz, acesta ar consta numai în beneficiul aplicării imediate a ratei mai mici, fără a fi necesară formularea unei cereri de rambursare.

16.

Comisia și guvernul irlandez resping această critică, prin intermediul unor argumente similare în mare măsură.

17.

Critica supusă examinării provine, în opinia noastră, dintr‑o interpretare eronată a punctului 43 din Hotărârea Aer Lingus. În prima parte a acestui punct, Tribunalul amintește, parafrazând‑o, o jurisprudență constantă, evocată de altfel chiar de Aer Lingus în cadrul recursului său incident, potrivit căreia articolul 107 alineatul (1) TFUE definește măsurile de stat în funcție de efectele ( 9 ) lor. În lumina acestei jurisprudențe, nici situația organismelor publice sau private care au acordat ajutorul ( 10 ), nici comportamentul sau declarațiile instituțiilor Uniunii ( 11 ) și nici forma, cauza sau scopul ( 12 ) intervențiilor statului nu sunt elemente suficiente pentru a le sustrage pe acestea din urmă ipso facto de la calificarea ca ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, deși pot, dacă este cazul, să fie relevante pentru aprecierea compatibilității unor astfel de intervenții cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (3) TFUE ( 13 ) sau cu ocazia stabilirii obligației de restituire ( 14 ).

18.

În lumina jurisprudenței amintite mai sus, în a doua parte a punctului 43 din Hotărârea Aer Lingus, Tribunalul afirmă în esență că legalitatea măsurii de stat nu este relevantă pentru evaluarea existenței unui avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Raționamentul pe care se întemeiază această afirmație – respectiv că, atunci când un avantaj selectiv este constatat, doar faptul că măsura se poate dovedi nelegală potrivit dreptului intern sau potrivit dreptului Uniunii ori potrivit ambelor nu este în sine suficient pentru a o sustrage de la calificarea ca ajutor – reiese implicit, însă în mod clar, din lectura punctului în ansamblul său și este confirmat de trimiterea la Hotărârea din 7 octombrie 2010, DHL Aviation și DHL Hub Leipzig/Comisia (T‑452/08, EU:T:2010:427). Prin această hotărâre, Tribunalul a respins argumentul invocat de societățile reclamante potrivit căruia împrejurarea că măsurile de ajutor în cauză erau cuprinse într‑un acord care trebuia considerat nul în temeiul dreptului german – întrucât fusese încheiat cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) CE – și, prin urmare, nu era susceptibil de executare avea ca efect faptul că ele nu beneficiaseră în realitate de niciun avantaj economic care să poată face obiectul rambursării ( 15 ). La punctul 40 din hotărâre, la care se face trimitere la punctul 43 din Hotărârea Aer Lingus, Tribunalul afirma că eventuala nulitate ab origine a clauzelor contractuale în temeiul dreptului german nu punea în discuție faptul că societățile reclamante utilizaseră efectiv aceste clauze, care le acordau un avantaj pe piață în raport cu concurenții lor, nici nu influența, în speță, obligația de rambursare a ajutorului de care acestea beneficiaseră în mod concret ( 16 ). Așadar, deși Tribunalul lăsa deschisă posibilitatea ca eventuala ilegalitate a măsurii de stat să poată influența în vreun mod ordinul de recuperare, acesta excludea, în schimb, cu fermitate că o astfel de nelegalitate poate împiedica calificarea ca „avantaj” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE a unui avantaj economic de care au beneficiat concret întreprinderea sau întreprinderile în cauză.

19.

Spre deosebire de cele susținute de Aer Lingus, afirmația Tribunalului potrivit căreia eventuala nelegalitate a măsurii de stat (sau a unei măsuri asociate acesteia) nu este relevantă în cazul în care din analiza efectelor sale rezultă că aceasta acordă în mod concret un avantaj selectiv și anticoncurențial uneia sau mai multor întreprinderi nu înseamnă să se excludă a priori ca o astfel de nelegalitate să poată avea o influență asupra constatării efectelor menționate și nu contravine, prin urmare, hotărârilor anterioare amintite de Aer Lingus, referitoare la rambursarea unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii sau la plata unor sume cu titlu de reparare a prejudiciului produs de autoritățile publice ( 17 ). Astfel, în fiecare dintre aceste hotărâri anterioare, Curtea nu a exclus calificarea ca ajutor a măsurii în cauză în considerarea caracterului nelegal sau ilicit al intervenției statului asociate acesteia ( 18 ), ci întrucât nu exista niciun avantaj anticoncurențial într‑o măsură care viza eliminarea consecințelor unei astfel de intervenții pentru destinatarul acesteia. Astfel, rambursarea unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dacă este luată în considerare împreună cu plata efectuată anterior de către întreprinderile contribuabile – care constituia o plată nedatorată, dată fiind nelegalitatea actului de impunere –, realiza o operațiune neutră din punct de vedere economic pentru aceste întreprinderi ( 19 ). Acest lucru este valabil și în cazul reparării de către stat a prejudiciului produs anterior prin comportamentul autorităților publice ( 20 ). În speță, în schimb, situația este substanțial diferită. Avantajul de care, potrivit deciziei atacate, a beneficiat Aer Lingus cu privire la zborurile interne (și anume aplicarea unei rate a taxei mai mici decât cea considerată normală de către Comisie) nu avea scopul de a compensa un dezavantaj suferit de aceasta din cauza unei intervenții nelegale anterioare a statului și a avut, prin urmare, ca rezultat un beneficiu net pentru ea (indiferent de identificarea și de cuantificarea unui astfel de beneficiu). În ceea ce privește Hotărârea din 1 iulie 2010, ThyssenKrupp Acciai Speciali Terni/Comisia (T‑62/08, EU:T:2010:268), de asemenea amintită de Aer Lingus în susținerea argumentelor sale, după cum în mod corect a subliniat Comisia, aceasta nu privea repararea de către stat a prejudiciilor produse de o măsură nelegală anterioară, ci o despăgubire acordată pentru exproprierea de bunuri ( 21 ).

20.

Interpretat potrivit celor prezentate mai sus, punctul 43 din Hotărârea Aer Lingus este, așadar, concordant atât cu jurisprudența Tribunalului, cât și cu cea a Curții amintită la punctul 17 de mai sus și nu contravine hotărârilor anterioare amintite la punctul 19 de mai sus. Acesta nu este, așadar, afectat de eroarea de drept invocată de Aer Lingus prin intermediul primei critici din cadrul motivului său unic.

21.

În cadrul acțiunilor respective în primă instanță, Aer Lingus și Ryanair au susținut, prin intermediul primului lor motiv al acțiunii, că rata mai mare a TTA‑ului nu putea fi considerată de către Comisie ca rată de referință pentru evaluarea existenței unui avantaj selectiv întrucât această rată era contrară articolului 56 TFUE. La punctul 58 din Hotărârea Aer Lingus și la punctul 83 din Hotărârea Ryanair, Tribunalul a afirmat că aceste critici se întemeiau pe o premisă greșită, și anume că în scrisoarea de punere în întârziere adresată autorităților irlandeze Comisia a constatat că această rată, iar nu, în schimb, impunerea de rate diferențiate pentru zborurile interne și pentru cele intra‑Uniune, constituia o restricție privind libera circulație a serviciilor prevăzută de dispozițiile tratatului.

22.

Ambele recurente invocă faptul că, în cazul în care impunerea zborurilor intra‑Uniune la o rată mai mare decât cea aplicată zborurilor interne constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, această rată trebuie în mod necesar să fie considerată nelegală. Acest lucru ar reieși în mod clar din jurisprudența Curții ( 22 ) și în special din Hotărârea din 6 februarie 2003, Stylianakis (C‑92/01, EU:C:2003:72) ( 23 ). Ryanair adaugă că adoptarea ratei mai mari, recunoscută ca fiind nelegală, ca rată de referință pentru analiza în materia ajutoarelor de stat este nu numai nerezonabilă, ci și contrară principiilor unității și coerenței dreptului Uniunii și aduce atingere efectului util al controlului ajutoarelor întrucât descurajează întreprinderile să denunțe dispozitive fiscale similare în cazul în care au beneficiat, chiar într‑o măsură minimă, de rata mai mică.

23.

Prin intermediul unor argumente similare în mare măsură, Comisia și guvernul irlandez invocă faptul că criticile în discuție sunt neîntemeiate. Potrivit Comisiei, argumentele formulate de Ryanair sunt de asemenea inoperante.

24.

Argumentele formulate de Aer Lingus și de Ryanair nu sunt, în opinia noastră, de natură să pună în discuție în mod serios concluzia Tribunalului potrivit căreia acestea din urmă se bazau pe o premisă eronată. Indiferent de caracterul definitiv sau nedefinitiv și de conținutul constatării cuprinse în scrisoarea de punere în întârziere adresată autorităților irlandeze ( 24 ), este, astfel, în opinia noastră, clar că nu impunerea, în sine, a unei rate de 10 euro pentru zborurile cu destinații situate la mai mult de 300 km de aeroportul din Dublin (în fapt, aproape toate zborurile intra‑Uniune) ridică îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dispozițiile în materie de liberă circulație a serviciilor, ci structura taxei în ansamblul său. Din motive de precizie, nici diferențierea ratelor ca atare nu alimentează îndoielile menționate, cât mai degrabă faptul că o astfel de diferențiere are ca rezultat impunerea, fără o justificare admisibilă evidentă ( 25 ), a unor condiții mai oneroase pentru zborurile intra‑Uniune decât pentru cele interne sau – ceea ce este același lucru – impunerea unor condiții mai puțin oneroase pentru ultimele în raport cu primele. Spre deosebire de cele pretinse de recurente, această analiză a fost confirmată, iar nu infirmată, prin Hotărârea Stylianakis (C‑92/01, EU:C:2003:72), în care era în discuție o taxă având o structură similară celei care face obiectul prezentelor hotărâri ( 26 ). Prin această hotărâre, Curtea a constatat că, întrucât taxele aeroportuare afectează în mod direct și automat prețul călătoriei, o diferențiere în cuantumul taxelor suportate de pasageri se transfera automat asupra costului de transport ( 27 ). După ce a stabilit că, în pofida caracterului aparent neutru al criteriului de diferențiere a cuantumurilor taxei în discuție, cuantumul mai mare privea în mod specific alte zboruri decât cele naționale ( 28 ), Curtea a concluzionat că dispozițiile privind libera circulație a serviciilor se opun „unei măsuri adoptate de un stat membru […] care impune pentru o parte esențială a zborurilor cu destinația în alte state membre o taxă aeroportuară mai mare decât cea aplicată pentru zborurile naționale din acel stat membru”. Această concluzie era, în plus, supusă expres condiției de a nu se fi demonstrat „că aceste taxe remunerează servicii aeroportuare necesare pentru tratamentul aplicat pasagerilor și că costul serviciilor respective oferite pasagerilor cu destinația în alte state membre este mai mare în aceeași proporție decât costul serviciilor necesare pentru tratamentul aplicat pasagerilor zborurilor naționale”. Este clar că, potrivit Curții, sistemul fiscal apreciat în ansamblu, în lumina efectelor și a obiectivelor sale, iar nu un element izolat al acestuia, creează, dacă este cazul, obstacole privind libera prestare a serviciilor, incompatibile cu dreptul Uniunii.

25.

Tribunalul nu a comis, așadar, erorile pe care i le reproșează recurentele, nici nu a săvârșit vreo contradicție atunci când, la punctul 58 din Hotărârea Aer Lingus și la punctul 83 din Hotărârea Ryanair, a apreciat că argumentele recurentelor se bazau pe premisa eronată că rata mai mare a TTA‑ului era în sine nelegală.

26.

De altfel, chiar evaluând TTA‑ul din perspectiva fragmentată adoptată de recurente, concluzia potrivit căreia faptul că acesta contravine normelor privind libera prestare a serviciilor presupune în mod necesar nelegalitatea ratei mai mari (rectius a părții din această rată care depășește rata mai mică) nu are deloc, în opinia noastră, un caracter automat. Astfel, în lumina datelor conținute în decizia atacată – din care reiese că numai 10-15 % din toate zborurile supuse taxei îndeplineau condițiile pentru aplicarea ratei de doi euro –, ar părea mai corect să se susțină că „elementul nelegal” al taxei este mai degrabă rata mai mică, întrucât derogă de la rata general aplicată, acordând, în fapt, o reducere fiscală companiilor care operează zboruri interne (în măsura diferenței dintre rata mai mare și rata mai mică) ( 29 ). Spre deosebire de cele susținute de Aer Lingus, așadar, avantajul pe care, în decizia atacată, Comisia l‑a constatat în favoarea întreprinderilor care, în perioada vizată, au operat zboruri interne nu constă în împrejurarea că aceste companii nu au fost supuse unui excedent al taxei nelegal, ci în faptul că acestea au beneficiat, pentru astfel de zboruri, de o scutire fiscală, care ar constitui în același timp un ajutor de stat și o restricție privind libera prestare a serviciilor, potrivit unei situații pe care Curtea a avut deja ocazia să o examineze ( 30 ).

27.

În sfârșit, chiar dacă s‑ar considera, în sensul dorit de recurente, că, dată fiind constatarea conținută în scrisoarea de punere în întârziere adresată autorităților irlandeze, rata de 10 euro aplicată zborurilor intracomunitare este nelegală, în măsura în care determină o restricție privind libera prestare a serviciilor, acest lucru nu ar exclude, în opinia noastră, posibilitatea Comisiei de a adopta această rată ca rată de referință pentru analiza caracterului selectiv al avantajului de care ar fi beneficiat companiile aeriene supuse ratei mai mici. Nu considerăm, astfel, că o asemenea calificare juridică poate afecta, în sine, aptitudinea ratei respective de a explica materialitatea și selectivitatea avantajului obținut de aceste companii. În această etapă a examinării măsurii de stat, analiza Comisiei privește, astfel, efectele acestei măsuri în perioada de referință. De aici rezultă că factorii care nu au influențat efectele respective nu sunt, în principiu, relevanți. Câteva precizări în acest sens pot fi deduse din Hotărârea din 3 martie 2005, Heiser (C‑172/03, EU:C:2005:130), menționată de Comisie, deși împrejurările prezentelor cauze sunt obiectiv diferite față de cele din cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată. Cu acea ocazie, Curtea a exclus că eventuala incompatibilitate cu dreptul comunitar a măsurii care impunea sarcina de care reclamantul era scutit poate face imposibilă considerarea unei astfel de scutiri un avantaj în sensul dispozițiilor în materie de ajutoare. Potrivit Curții, măsura menționată rămânea, astfel, „aptă să își producă efectele atât timp cât nu [fusese] abrogată sau, cel puțin, atât timp cât nu [se constatase] nelegalitatea sa”. Or, în prezentele cauze, chiar presupunând, după cum arată Aer Lingus, că, spre deosebire de cauza Heiser, nelegalitatea TTA‑ului la rate diferențiate fusese deja constatată cu titlu definitiv prin scrisoarea de punere în întârziere adresată autorităților irlandeze, trebuie arătat că această constatare nu a împiedicat, în orice caz, încasarea taxei în perioada de referință – aproximativ jumătate din aceasta fiind, de altfel, anterioară trimiterii scrisorii de punere în întârziere ( 31 ) – și efectele legate de aplicarea ratelor diferențiate.

28.

Din considerațiile care precedă rezultă că este neîntemeiat și argumentul formulat de Ryanair, potrivit căruia, prin adoptarea ca rată de referință a ratei de 10 euro, pe care aceasta o consideră nelegală, Comisia ar fi încălcat principiile unității și coerenței dreptului Uniunii. După cum se va vedea mai pe larg în cele ce urmează, în prezenta cauză se ridică în mod neîndoielnic chestiunea delicată a coordonării între cele două ansambluri de norme ale tratatului referitoare la libertăți și la ajutoarele de stat, însă nu în sensul menționat de Ryanair în cadrul criticii supuse examinării.

29.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că criticile formulate de recurente cu privire la influența pretinsului caracter nelegal al ratei mai mari a TTA‑ului sunt neîntemeiate și, pentru acest motiv, trebuie să fie respinse.

30.

În fața Tribunalului, Ryanair a criticat și sub un alt aspect alegerea Comisiei de a considera „normală” rata mai mare, de 10 euro. Potrivit Ryanair, spre deosebire de ipoteza tipică în materie de ajutoare cu caracter fiscal, în speță nu se constată un regim fiscal general preexistent și măsuri introduse ulterior în scopul de a favoriza sau de a discrimina o categorie specifică de contribuabili. Inexistența unei astfel de situații împiedica, în opinia sa, interpretarea ratei mai mici a TTA‑ului ca o excepție de la rata mai mare. La punctul 89 din Hotărârea Ryanair, Tribunalul a respins acest argument, amintind că articolul 107 alineatul (1) TFUE nu face distincție între intervențiile statului în funcție de tehnicile utilizate de autoritățile naționale și că, prin urmare, împrejurarea că cele două rate ale TTA‑ului au fost introduse simultan nu este relevantă, întrucât Comisia a justificat în mod suficient motivele care au condus‑o la aprecierea potrivit căreia rata de 2 euro constituia o derogare de la rata de 10 euro.

31.

Potrivit Ryanair, introducerea simultană a ratei mai mari și a ratei mai mici ale TTA‑ului nu este doar o chestiune de „tehnică”, așa cum pretinde Tribunalul. Autoritățile irlandeze nu ar fi introdus, astfel, niciodată rata mai mare fără a introduce în același timp rata mai mică, dovada fiind faptul că acestea au înlocuit ulterior cele două rate cu o rată unică de 3 euro, în loc să desființeze doar „excepția” constituită de rata de 2 euro. Ryanair susține de asemenea că frecvența operațiunilor impozabile este cel mult unul dintre elementele care trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului taxei „normale”, iar nu în mod necesar cel decisiv.

32.

Comisia consideră că această critică este neîntemeiată, în timp ce guvernul irlandez apreciază că aceasta este în parte inoperantă și în parte inadmisibilă.

33.

Ca și Comisia, considerăm că critica supusă examinării este neîntemeiată ( 32 ). Împrejurarea că – în cadrul unui regim determinat – măsura care conferă anumitor întreprinderi un avantaj sub formă de scutire, totală sau parțială, de o sarcină care le‑ar reveni în mod normal este adoptată în același timp cu măsura care impune sarcina respectivă nu este, în principiu, relevantă pentru evaluarea caracterului selectiv al avantajului menționat și nu interzice să se considere că prima măsură este o excepție de la cea de a doua. După cum în mod corect a amintit Tribunalul la punctul contestat din Hotărârea Ryanair, Curtea a avut deja ocazia să precizeze, în Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 89), că articolul 107 alineatul (1) TFUE definește măsurile de stat în funcție de efectele lor și, așadar, independent de tehnicile utilizate. Prin urmare, Curtea a apreciat că este irelevantă, în această hotărâre, împrejurarea că avantajul procurat întreprinderilor beneficiare nu era rezultatul acordării unei scutiri, ci al modului în care a fost delimitat domeniul de aplicare ratione materiae al măsurii fiscale în cauză ( 33 ). În Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia/Government of Gibraltar și Regatul Unit (C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 92), de asemenea amintită la punctul 89 din Hotărârea Ryanair, Curtea a precizat că ar fi contrară jurisprudenței care acordă prioritate analizei efectelor în materie de ajutoare interpretarea criteriului selectivității în sensul că, pentru a putea fi considerat selectiv, un regim fiscal trebuie să fie conceput potrivit unei anumite tehnici de reglementare, ceea ce ar avea drept consecință că normele fiscale naționale nu intră, de la bun început, în sfera controlului în materie de ajutoare de stat pentru simplul motiv că acestea țin de o altă tehnică de reglementare, deși produc, în drept și/sau în fapt, aceleași efecte. Curtea a făcut, de altfel, aceste precizări în spețe caracterizate prin sisteme fiscale complexe, care, în loc să prevadă norme generale pentru totalitatea întreprinderilor, de la care se derogă în favoarea anumitor întreprinderi, ajungeau la un rezultat identic ajustând și combinând norme fiscale astfel încât aplicarea acestora conducea la o sarcină fiscală diferențiată pentru diferitele întreprinderi (Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 93) sau delimitând domeniul de aplicare al taxei astfel încât să excludă anumite întreprinderi care se găseau într‑o situație comparabilă în raport cu obiectivele sistemului în cauză (Hotărârea din 22 decembrie 2008British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 89). În speță, ne găsim, în schimb, în fața unui sistem relativ simplu, în care sunt supuse taxei, deși la niveluri diferite, toate întreprinderile care efectuează operațiunea economică care constituie faptul generator al taxei.

34.

De altfel, chiar admițând că, așa cum susține Ryanair, frecvența operațiunilor impozabile nu constituie în sine un element decisiv pentru stabilirea nivelului normal de impunere în cadrul unui regim fiscal determinat, într‑o reglementare binară precum cea privind TTA‑ul la rate diferențiate, în care o proporție redusă a zborurilor supuse taxei (10-15 %, potrivit datelor transmise Comisiei de către autoritățile irlandeze și necontestate de Ryanair) face obiectul unei rate unice mai mici, în timp ce restul operațiunilor face obiectul unei rate unice mai mari, este dificil să nu se considere că prima rată este o excepție de la cea de a doua. Singurul argument formulat de Ryanair pentru a contrazice o astfel de concluzie – respectiv că procentajele menționate reflectă doar intenția autorităților irlandeze de a acorda un ajutor companiei Aer Arann și de a sprijini zborurile interne și activitățile aeroporturilor naționale în detrimentul companiilor care efectuează zboruri internaționale, mai numeroase și mai relevante din punct de vedere economic – pare, în opinia noastră, mai degrabă să confirme decât să infirme caracterul derogatoriu al ratei mai mici. Prin intermediul acestui argument, Ryanair pare, de altfel, să dea de înțeles că intervenția în sprijinul Aer Arann nu s‑a limitat la o facilitate fiscală pentru zborurile interne, ci s‑a concretizat totodată într‑o impunere excesivă și „anormală” în sarcina companiilor care efectuează zboruri internaționale. Or, chiar presupunând că nivelul de impunere aplicat aproape tuturor zborurilor internaționale a fost stabilit intenționat la un nivel anormal de ridicat în scopul de a favoriza Aer Arann, apreciem că singura abordare care ne permite să evaluăm pe deplin întinderea acestui avantaj este tocmai aceea de a considera un astfel de nivel al impunerii ca punct de referință pentru aplicarea dispozițiilor în materie de ajutoare. Pe de altă parte, nu se poate considera, nici Ryanair nu susține astfel că – chiar admițând că intenția autorităților irlandeze a fost să discrimineze sau, în orice caz, să slăbească companiile care efectuau zboruri internaționale în scopul de a favoriza o companie aflată în concurență cu acestea din urmă pe rutele interne – avantajul de care cele dintâi au beneficiat efectiv pentru aceste rute trebuie evaluat în mod diferit, doar ca un „efect colateral” al intervenției statului. Astfel, dincolo de intențiile statului care a acordat ajutorul, elementul relevant în materie de ajutoare, după cum am avut deja ocazia să amintim, îl reprezintă efectele măsurii în cauză. Într‑o asemenea perspectivă, împrejurarea că Ryanair a beneficiat de rata de 2 euro într‑o măsură proporțional mai mică în raport cu alte companii aeriene ( 34 ) este irelevantă întrucât rezultă că aceasta a beneficiat efectiv de un astfel de avantaj ( 35 ).

35.

În sfârșit, după cum a subliniat Comisia, Curtea și Tribunalul au avut deja ocazia să examineze sisteme fiscale în care norma care instituie sarcina și cea care prevede scutirea de acesta sunt introduse simultan. Pe lângă cauzele citate de Comisie, facem trimitere, cu titlu de exemplu, la cauzele care au dus la pronunțarea Hotărârii din 8 noiembrie 2001, Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke (C‑143/99, EU:C:2001:598) ( 36 ) și a Hotărârii din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium (C‑393/04 și C‑41/05, EU:C:2006:403) ( 37 ).

36.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că a patra critică din motivul unic de recurs formulat de Ryanair trebuie respinsă ca neîntemeiată.

37.

În cadrul primului său motiv al acțiunii în fața Tribunalului, Ryanair a susținut de asemenea că, dată fiind nelegalitatea TTA‑ului la rate diferențiate, singura rată pe care Comisia ar fi fost îndreptățită să o adopte ca rată de referință era rata de trei euro introdusă în martie 2011. La punctele 74-76 din Hotărârea Ryanair, Tribunalul a respins această critică, afirmând că, întrucât nu a fost efectiv aplicată în perioada avută în vedere de Comisie, această rată nu era aptă să explice pe deplin efectele măsurii în cauză și, prin urmare, să constituie rata de referință adecvată.

38.

Potrivit Ryanair, împrejurarea că rata de trei euro nu a fost aplicată în perioada supusă examinării în cadrul deciziei atacate nu împiedică alegerea acesteia ca rată de referință, dat fiind că sistemul fiscal și obiectivele pe care acesta le urmărește au rămas aceleași. Ea susține de asemenea că, întrucât rata mai mare și rata mai mică ale TTA‑ului aplicat în perioada avută în vedere de decizia atacată au fost introduse și desființate simultan, nu a existat niciodată, în speță, o rată preexistentă care să poată fi definită ca „normală”.

39.

Comisia și guvernul irlandez consideră că această critică este inoperantă și neîntemeiată, în esență, pentru aceleași motive.

40.

Ca și Comisia și guvernul irlandez, considerăm că argumentele recurentei nu răspund motivelor conținute la punctele 75 și 76 din Hotărârea Ryanair și sunt, prin urmare, mai întâi, inoperante. Astfel, Ryanair nu răspunde la obiecția formulată de Tribunal potrivit căreia o rată introdusă ulterior și care se situează între cele două rate concret aplicate nu permite o evaluare deplină a efectelor măsurii în cauză, nici nu prezintă motivele pentru care această rată ar fi mai aptă decât cele efectiv aplicate să explice aceste efecte.

41.

Pe fond, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, îndeplinește condiția selectivității care intră în alcătuirea noțiunii de ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE o măsură de stat care, în cadrul unui anumit regim juridic, este de natură să favorizeze anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri față de altele care, având în vedere obiectivul urmărit de regimul respectiv, se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă ( 38 ). Or, pentru ca situația întreprinderilor implicate să poată fi evaluată corect, identificând sarcinile care le grevează și eventualele avantaje de care acestea beneficiază ca urmare a măsurii în cauză, este necesar să se ia în considerare împrejurările de fapt și de drept care prevalează în momentul în care se aplică măsura, precum și cele care, deși nu sunt concomitente, sunt susceptibile în mod concret să exercite o influență asupra evaluării respective ( 39 ). În prezentele cauze, nu vedem cum împrejurarea că rata TTA‑ului a fost – ulterior perioadei vizate – uniformizată și stabilită la 3 euro poate să exercite în mod concret o influență asupra determinării sarcinilor și a avantajelor pe care le‑au suportat și, respectiv, de care au beneficiat întreprinderile supuse TTA‑ului la rate diferențiate. În orice caz, Ryanair nu a oferit nicio precizare în această privință. Ea susține, în schimb, că rata mai mare, de 10 euro, nu poate fi aleasă ca rată de referință întrucât a fost introdusă simultan cu rata mai mică și întrucât este nelegală. Ambele argumente sunt neîntemeiate. În această privință, ne limităm să facem trimitere la dezvoltările deja prezentate la punctele 33-35 de mai sus, în ceea ce privește primul argument, și la punctele 24-29 de mai sus, în ceea ce privește al doilea argument.

42.

Arătăm, în sfârșit, că teza recurentei ar conduce la rezultatul paradoxal al definirii ca „normal” a unui nivel al taxei la care, în perioada de referință, niciuna dintre întreprinderile vizate nu a fost supusă.

43.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că primul aspect al motivului unic de recurs formulat de Ryanair trebuie respins ca inoperant. Argumentele în susținerea acestei critici sunt de asemenea, în opinia noastră, neîntemeiate.

44.

După ce a constatat că Irlanda a dispus, printre diversele opțiuni posibile de remediere a discriminării fiscale existente, inclusiv pe cea de uniformizare a ratelor la nivelul mai mare (punctul 60 din Hotărârea Aer Lingus și punctul 85 din Hotărârea Ryanair) și că un eventual drept al companiilor supuse ratei mai mari de a obține rambursarea sumelor plătite în plus nu putea fi recunoscut în mod automat, ci depindea de o serie de factori precum termenele de prescripție aplicabile în dreptul intern și de respectarea principiilor generale precum inexistența îmbogățirii fără justă cauză (punctul 61 din Hotărârea Aer Lingus și punctul 86 din Hotărârea Ryanair), Tribunalul a concluzionat, la punctul 63 din Hotărârea Aer Lingus și la punctul 88 din Hotărârea Ryanair, că Comisia putea să adopte în mod justificat rata de 10 euro ca rată de impunere de referință în cadrul TTA‑ului fără a lua în considerare eventualele cereri de rambursare, pur ipotetice și cu rezultat incert.

45.

Recurentele susțin că, spre deosebire de cele afirmate de Tribunal, dreptul de a obține rambursarea taxelor plătite în temeiul măsurilor naționale contrare dreptului Uniunii nu este pur ipotetic, ci decurge dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții. O astfel de rambursare nu ar ține de marja de apreciere a statului membru în cauză. În speță, așadar, Irlanda nu ar fi putut remedia discriminarea fiscală constatată de Comisie prin impunerea retroactivă a ratei mai mari companiilor supuse taxei mai mici. Potrivit Aer Lingus, Tribunalul confundă chestiunea privind acțiunea pe care statul membru în cauză trebuie să o întreprindă pentru a înlătura o astfel de discriminare cu cea a măsurilor necesare pentru remedierea nelegalității săvârșite în perioada în care au fost aplicate ratele discriminatorii. Chiar presupunând că nelegalitatea TTA‑ului constă în diferențierea ratelor, obligația de principiu care revine autorităților irlandeze de a rambursa taxa încasată necuvenit ar împiedica, în orice caz, adoptarea ratei mai mari, de 10 euro – din care trebuie dedusă suma de rambursat –, ca „rată normală” și considerarea companiilor care au plătit rata mai mică, de doi euro, ca beneficiare ale unui avantaj selectiv. În aceste condiții, rezultatul procedurilor de rambursare ar fi complet lipsit de relevanță.

46.

Comisia și guvernul irlandez susțin netemeinicia criticilor în discuție, formulând argumente, în esență, similare.

47.

Ca și Comisia și guvernul irlandez, suntem de părere că argumentul formulat de Aer Lingus potrivit căruia Tribunalul ar confunda măsurile pe care un stat membru le poate adopta pentru a înlătura o discriminare fiscală cu cele necesare pentru eliminarea efectelor trebuie respins întrucât se bazează pe o interpretare eronată a Hotărârii Aer Lingus. Astfel, la punctul 60 din această hotărâre (precum și la punctul 87 din Hotărârea Ryanair, cu un conținut identic), Tribunalul se limitează să afirme că, întrucât statul membru în cauză poate „pune capăt” unei astfel de discriminări prin uniformizarea taxei la nivelul superior, un asemenea nivel al taxei nu poate fi considerat nelegal în sine și că numai aplicarea concomitentă a unor niveluri de impunere diferite este susceptibilă să determine o restricție privind libera prestare a serviciilor. Aceste afirmații se înscriu în contextul unei discuții – inițiată la cele două puncte care precedă – care are loc înainte de chestiunea existenței unei obligații a Irlandei de a rambursa diferența dintre cele două rate ale TTA‑ului, chestiune cu privire la care, de altfel, Tribunalul nu exprimă în mod intenționat o poziție definitivă.

48.

În aceste condiții, argumentele recurentelor se caracterizează, în general, după cum au arătat atât Comisia, cât și guvernul irlandez, printr‑un formalism excesiv care, în principiu, nu este compatibil cu dreptul ajutoarelor, în cadrul căruia prevalează, în schimb, o abordare materialistă, întemeiată pe analiza efectelor produse de intervențiile statului. Potrivit acestei abordări, analiza prin care se urmărește să se stabilească dacă și în ce condiții o taxă este „în mod normal” datorată, în scopul de a verifica dacă o măsură de stat care exclude sau care reduce, pentru anumite întreprinderi, sarcina privind taxa respectivă acordă unor astfel de întreprinderi un avantaj selectiv în sensul articolului 107 TFUE, trebuie efectuată în lumina caracterului și a structurii sistemului fiscal de referință, precum și a împrejurărilor de fapt (de exemplu raportul dintre operațiunile supuse taxei și cele scutite) și de drept (de exemplu statutul juridic al întreprinderilor supuse taxei) susceptibile în mod direct și concret să exercite o influență asupra analizei menționate ( 40 ). Or, în prezentele cauze, rambursarea diferenței dintre rata mai mare și rata mai mică a TTA‑ului, la care ar fi, în principiu, ținute autoritățile irlandeze în cazul în care s‑ar constata o restricție în calea dispozițiilor privind libera prestare a serviciilor, nu face parte integrantă din sistemul fiscal avut în vedere și nu poate fi considerată un element normativ al acestuia, în temeiul căruia să se stabilească nivelul de impunere datorat în mod normal.

49.

Subliniem, de altfel, că punctul de vedere al Aer Lingus ar conduce la rezultatul împiedicării în fapt a aplicării normelor în materie de ajutoare în cazul unor facilități fiscale care ar intra în domeniul de aplicare al interdicției prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE în cazul în care ar constitui în același timp restricții privind o libertate fundamentală, determinând obligația de principiu a statului în cauză de a extinde același regim fiscal la întreprinderile discriminate. Un astfel de rezultat nu este în mod clar de dorit. Dispozițiile în materie de ajutoare și cele privind libertățile fundamentale trebuie să poată fi aplicate în mod cumulativ unei aceleiași cauze ( 41 ), deși, după cum se va vedea mai pe larg în cele ce urmează, o coordonare este necesară pentru a menține coerența dintre cele două domenii normative și pentru a evita adoptarea unor măsuri ireconciliabile între ele.

50.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că criticile supuse examinării care fac obiectul celui de al doilea, al treilea și al patrulea aspect al motivului unic al recursului incident formulat de Aer Lingus și al celui de al treilea aspect al motivului unic al recursului incident formulat de Ryanair trebuie respinse ca neîntemeiate.

51.

Întrucât, în lumina analizei care precedă, apreciem că niciuna dintre criticile formulate în cadrul recursurilor incidente nu trebuie admisă, propunem Curții să respingă în totalitate aceste recursuri.

52.

În susținerea fiecăreia dintre cele două recursuri ale sale, Comisia invocă, prin intermediul unor argumente identice, un motiv unic, referitor la încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE și a articolului 14 din Regulamentul nr. 659/99. Acest motiv este îndreptat împotriva punctelor 88-127 din Hotărârea Aer Lingus și a punctelor 119-152 din Hotărârea Ryanair.

53.

Raționamentul urmat de Tribunal în partea din motivarea hotărârilor atacate care face obiectul criticii din partea Comisiei, în esență identic în cele două decizii, poate fi rezumat succint după cum urmează.

54.

Tribunalul arată înainte de toate că TTA‑ul este o acciză, destinată ca atare să fie transferată asupra pasagerilor, inclusiv în temeiul obligației impuse companiilor aeriene, în temeiul articolului 23 din Regulamentul nr. 1008/2008 ( 42 ), de a indica valoarea taxelor separat în prețul fiecărui bilet. Tribunalul observă în continuare că, asemenea taxei, și avantajul rezultat din aplicarea ratei reduse, adică diferența de 8 euro dintre rata normală și rata redusă, poate fi transferat în totalitate sau în parte asupra clienților companiilor aeriene. În acest caz, arată în continuare Tribunalul, acestea din urmă nu vor păstra avantajul menționat sau îl vor păstra numai în parte. În aceste împrejurări, Comisia nu era îndreptățită să presupună că avantajul rezultat din aplicarea ratei reduse, efectiv obținut și păstrat de companiile aeriene, era în toate cazurile de 8 euro per pasager. Astfel, potrivit Tribunalului, în cazul în care este transferat, avantajul efectiv obținut de companiile aeriene nu constă în mod necesar în diferența dintre cele două rate, ci în posibilitatea de a oferi prețuri mai atractive clienților lor, mărindu‑și în acest mod cifra de afaceri. Comisia ar fi trebuit, prin urmare, să stabilească în ce măsură companiile aeriene impozitate la rata de 2 euro au transferat efectiv asupra pasagerilor lor profitul economic rezultat din aplicarea TTA‑ului la rata redusă, pentru a cuantifica în mod exact avantajul de care acestea au beneficiat în realitate, sau să încredințeze această sarcină autorităților naționale. În plus, presupunând în toate cazurile că un astfel de avantaj corespunde diferenței dintre rata mai mare și rata mai mică ale TTA‑ului, Comisia, potrivit Tribunalului, nu a luat în considerare în mod suficient situația concurențială a pieței în speță și împrejurarea că toate companiile aeriene care efectuau zboruri la o distanță mai mică de 300 km de aeroportul din Dublin erau supuse TTA‑ului la aceeași rată de 2 euro. În sfârșit, Tribunalul arată că Comisia nu a justificat suficient, în decizia atacată, motivele în temeiul cărora restituirea unei sume egale cu diferența dintre rata normală și rata redusă era necesară în vederea restabilirii situației anterioare acordării ajutorului. Tribunalul constată că, prin cuantificarea valorii ajutorului care trebuie recuperat corespunzător diferenței dintre rata normală și rata redusă ale TTA‑ului, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere și o eroare de drept.

55.

Comisia, susținută de Irlanda, invocă în esență faptul că prin critica adusă deciziei atacate pentru că nu a ținut seama de măsura în care avantajul rezultat din aplicarea ratei reduse a TTA‑ului a fost transferat asupra pasagerilor de către companiile aeriene, Tribunalul a adoptat un nou criteriu economic pentru stabilirea cuantumului care trebuie restituit dintr‑un ajutor fiscal care constă în aplicarea unei rate reduse în raport cu rata normală.

56.

Aer Lingus susține că, în speță, suntem în prezența unui ajutor indirect pe care Comisia l‑a tratat în decizia atacată ca ajutor direct. Ea arată că Comisia, atunci când procedează ea însăși la stabilirea valorii ajutorului care trebuie restituit, trebuie să facă acest lucru în cel mai precis mod posibil, fără a se baza pe prezumții simpliste. Aer Lingus arată, în plus, că nu îi era permis să încaseze de la pasagerii zborurilor supuse ratei reduse o sumă mai mare decât această rată și că, în cazul în care ar fi obligată să restituie cei 8 euro per bilet stabiliți de Comisie, această sumă nu ar putea fi recuperată retroactiv de la pasagerii care au cumpărat biletul la rata redusă. Spre deosebire de cele susținute de Comisie, ea nu ar fi intrat niciodată, nici concret, nici teoretic, în posesia unei astfel de sume. Potrivit Aer Lingus, Comisia susține în mod eronat că raționamentul urmat de Tribunal ar avea drept consecință faptul că nicio recuperare nu poate fi solicitată companiilor beneficiare. Acest argument s‑ar întemeia pe o interpretare eronată a Hotărârii Aer Lingus. În sfârșit, Aer Lingus consideră că nu există incoerențe în raport cu jurisprudența existentă evidențiate de Comisie.

57.

Ryanair susține, cu titlu principal, că motivul unic de recurs formulat de Comisie este inoperant. Aceasta din urmă și‑ar fi exprimat poziția numai cu privire la primul dintre cele trei argumente distincte utilizate de Tribunal pentru a justifica anularea articolului 4 din decizia atacată, și anume faptul că nu a ținut seama de transferarea TTA‑ului asupra pasagerilor, neluarea în considerare a situației pieței și lipsa unor justificări în ceea ce privește necesitatea de a recupera diferența dintre rata mai mare și rata mai mică ale TTA‑ului în vederea restabilirii status quo ante. Cu titlu subsidiar, Ryanair susține că motivul de recurs formulat de Comisie este neîntemeiat. Tribunalul s‑ar fi limitat, astfel, să aplice principiul potrivit căruia trebuie calculată valoarea reală a avantajului obținut prin intermediul ajutorului. În plus, Comisia ar amplifica dificultățile legate de stabilirea exactă a cuantumului în situația în care soluția preconizată de Tribunal ar fi menținută. Ryanair arată, în sfârșit, că ar fi lipsit de coerență să nu se țină seama de transferarea asupra clienților a avantajului obținut de beneficiarul ajutorului, în timp ce, în schimb, transferarea suprataxei care decurge dintr‑o încălcare a legislației antitrust asupra clienților întreprinderii concurente care se consideră lezată permite autorului încălcării să se sustragă de la cererea de despăgubiri ( 43 ).

58.

Trebuie respins în primul rând argumentul formulat cu titlu principal de Ryanair potrivit căruia motivul unic de recurs formulat de Comisie ar fi inoperant. Astfel, pe de o parte, cele trei argumente evidențiate de Ryanair nu constituie, în economia raționamentului Tribunalului, motive de sine stătătoare de anulare a deciziei atacate, iar, pe de altă parte, Comisia a examinat, în cadrul motivului său unic, diversele aspecte ale motivării Hotărârii Ryanair care au condus Tribunalul la anularea deciziei atacate.

59.

Pe fond, trebuie amintit în prealabil că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația statului membru în cauză de a înlătura prin recuperare un ajutor considerat de Comisie incompatibil cu piața comună vizează restabilirea situației anterioare acordării sale ( 44 ). Restabilirea situației quo ante se obține prin „restituirea ajutorului”, adică prin rambursarea sumei puse de stat la dispoziția întreprinderii, majorată, dacă este cazul, cu dobânzi ( 45 ). Ca urmare a unei astfel de restituiri, beneficiarul este lipsit de avantajul de care a beneficiat pe piață în raport cu concurenții săi ( 46 ).

60.

Stabilirea cuantumului care trebuie restituit urmează modalități diferite în funcție de forma în care ajutorul a fost acordat. Astfel, de exemplu, atunci când statul pune la dispoziția întreprinderilor beneficiare sume de bani sau le furnizează bunuri ori servicii cu titlu gratuit sau la prețuri preferențiale, aceste întreprinderi vor fi, în principiu, ținute să restituie o sumă echivalentă cu valoarea nominală acordată sau cu contravaloarea (ori cu diferența în raport cu prețul pieței) a bunurilor sau a serviciilor de care au beneficiat ( 47 ), majorată cu dobânzile aferente.

61.

Atunci când ajutorul este acordat sub forma unui avantaj fiscal, restabilirea situației quo ante presupune de regulă recuperarea de la întreprinderile beneficiare a unei sume corespunzătoare impozitului sau taxei datorate în temeiul legislației fiscale aplicabile în lipsa ajutorului nelegal, majorată cu dobânzile aferente ( 48 ). Ideea de bază este că un tratament fiscal favorabil, deși se deosebește de o subvenție în sens restrâns, produce un efect de denaturare a concurenței similar, corespunzător, în principiu, celui care decurge din punerea la dispoziție a unei sume de bani egală cu sarcina fiscală mai redusă suportată. Un astfel de avantaj poate decurge din măsuri de impozitare directă a întreprinderilor – sub forma, de exemplu, a reducerii bazei de impozitare, a reducerii totale sau parțiale a valorii impozitelor ori a amânării, a anulării sau a reeșalonării excepționale a datoriei fiscale – sau din măsuri de impozitare indirectă, precum scutirea sau reducerea accizelor sau a altor taxe, cu condiția însă ca o astfel de scutire sau de reducere să corespundă unei diminuări a sarcinilor care grevează în mod normal bugetul întreprinderii beneficiare ( 49 ).

62.

În vederea stabilirii cuantumului care trebuie recuperat, Comisia nu este, în principiu, obligată să cerceteze modul în care avantajul care decurge din acordarea ajutorului a fost utilizat în mod concret de întreprinderea beneficiară. Scopul restituirii nu este înlăturarea beneficiului pe care întreprinderea l‑a obținut efectiv ca rezultat al acordării ajutorului, ci eliminarea avantajului concurențial pe care aceasta l‑a avut inițial ca urmare a acordării unui astfel de ajutor. Acest lucru înseamnă, pe de o parte, că recuperarea va trebui de regulă să se limiteze la beneficiul direct rezultat din acordarea ajutorului și că nu se va putea extinde la eventualele beneficii indirecte care sunt, indiferent de situație, consecința acordării unui astfel de ajutor ( 50 ). Așadar, în cazul în care, ca urmare a modului în care a utilizat ajutorul (de exemplu reducând prețurile sau investind în publicitate), întreprinderea beneficiară a obținut noi cote de piață sau în cazul în care, datorită ajutorului, i s‑a atribuit un contract de achiziții sau a evitat o stare de insolvență, aceasta nu va fi obligată totuși să restituie decât o sumă corespunzătoare avantajului rezultat din punerea la dispoziție a ajutorului. Pe de altă parte, aceasta va fi chemată să restituie în totalitate o astfel de sumă chiar atunci când, ca urmare a unei gestionări inadecvate a ajutorului sau din cauza caracteristicilor pieței pe care operează, a poziției pe care o ocupă pe o astfel de piață, a situației sale financiare sau a modalității sale de business, nu a profitat pe deplin de avantajul concurențial rezultat din acordarea acestuia. Cu alte cuvinte, alegerile efectuate de întreprindere după acordarea ajutorului sau evenimentele ulterioare acordării acestuia sunt, în principiu, nerelevante pentru stabilirea întinderii ( 51 ) obligației de restituire ( 52 ). Restituirea ajutorului este, de altfel, datorată oricare ar fi efectele negative – chiar în cazul în care sunt cantitativ mai mari decât avantajele rezultate din acordarea ajutorului – pe care aceasta le poate implica pentru situația economică și financiară a beneficiarului. În această privință, Curtea a precizat că, dată fiind funcția obligației de restituire a ajutorului, rezultă că, în general și în afara unor împrejurări excepționale, Comisia nu face abuz de puterea sa de apreciere atunci când solicită statului membru în cauză să recupereze sumele acordate cu titlu de ajutor nelegal ( 53 ), iar aceasta inclusiv în cazul în care recuperarea reprezintă pentru întreprinderea beneficiară o sarcină susceptibilă să cauzeze probabila ieșire a acesteia de pe piață ( 54 ).

63.

Din cele tocmai arătate, rezultă că „restabilirea situației anterioare acordării ajutorului” – care, după cum s‑a văzut, constituie obiectivul principal al recuperării – nu înseamnă recrearea condițiilor de concurență existente la momentul în care ajutorul a fost acordat. Unele efecte ale acesteia din urmă sunt, astfel, ireversibile și ar fi iluzoriu să se considere că restituirea sumelor corespunzătoare avantajului obținut de întreprinderea sau de întreprinderile beneficiare este suficientă pentru a pune operatorii de pe piață în aceleași condiții de concurență în care se găseau înainte de acordarea ajutorului ( 55 ). Este, așadar, posibil ca, chiar după restituirea ajutorului, întreprinderea sau întreprinderile beneficiare să profite concret în continuare de efectele pozitive ale intervenției publice asupra situației lor concurențiale. În mod similar, este posibil ca, în pofida avantajului obținut, situația lor concurențială, după restituirea ajutorului, să fie deteriorată comparativ cu cea anterioară acordării acestuia.

64.

În sfârșit, jurisprudența a recunoscut posibilitatea autorităților naționale competente să efectueze recuperarea de a ține seama în anumite limite de împrejurările susceptibile să reducă avantajul obținut de întreprinderea beneficiară ca urmare a acordării ajutorului și, prin urmare, să exercite o influență asupra stabilirii sumelor care trebuie restituite. Astfel, de exemplu, în cazul în care acordarea ajutorului a presupus sarcini fiscale suplimentare pentru întreprinderea în cauză, suma plătită în plus trebuie dedusă din suma care trebuie restituită. De asemenea, trebuie să se țină seama de facilitățile fiscale la care întreprinderea ar fi avut, în orice caz, dreptul în temeiul reglementării naționale conforme cu dreptul Uniunii, aplicabilă la momentul acordării ajutorului ( 56 ). Fără a aduce atingere dreptului întreprinderilor de a se apăra în cursul procedurii naționale de recuperare – în special atunci când sunt încredințate autorităților naționale operațiunile de identificare a beneficiarilor și de cuantificare a ajutorului –, este totuși limitată posibilitatea de a valorifica o reducere sau neutralizarea avantajului obținut ca urmare a ajutorului prin invocarea împrejurărilor care țin de modelul organizatoric și strategic pe baza căruia întreprinderea beneficiară acționează pe piață sau de contextul concurențial în care operează.

65.

În sfârșit, trebuie amintit că, pe lângă funcția de eliminare a avantajului concurențial obținut de beneficiarul sau de beneficiarii ajutorului, recuperarea urmărește de asemenea un obiectiv de descurajare a întreprinderilor, cărora le revine sarcina de a verifica dacă ajutorul a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute de tratat ( 57 ). După cum corect a subliniat Comisia în cursul ședinței, obligația statului care acordă un ajutor de a recupera ajutorul acordat în mod ilegal este prevăzută ca remediu pentru o situație patologică, încălcarea obligației de standstill enunțate la articolul 108 alineatul (2) TFUE. Deși nu are caracter de sancțiune, aceasta are ca efect descurajarea întreprinderilor să devină coparticipante la o astfel de încălcare sau determinarea acestora să ia măsuri de protecție împotriva riscului de a trebui să restituie ceea ce au primit atunci când nu sunt în mod concret în situația de a evita acordarea ajutorului, astfel cum deseori se întâmplă în cazul în care acesta este acordat în cadrul unui regim fiscal.

66.

Din ansamblul principiilor expuse mai sus reiese că recuperarea unui ajutor fiscal constând în aplicarea unei rate a taxei mai mici decât rata normală va avea ca obiect, în principiu, diferența dintre rata normală și rata aplicată în mod concret. În acest mod, după cum corect a subliniat Comisia, întreprinderea beneficiară va ajunge să suporte sarcina fiscală de care a fost eliberată nelegal. În astfel de ipoteze, cuantificarea ajutorului presupune, așadar, numai stabilirea cuantumului creanței neîncasate a statului și nu necesită evaluări complexe de tip economic, nici, în principiu, o analiză a condițiilor de concurență ale pieței în discuție sau a comportamentului operatorilor în cauză pe o astfel de piață.

67.

Prin obligarea Irlandei la recuperarea diferenței dintre rata mai mare și rata mai mică a TTA‑ului pentru fiecare bilet emis, Comisia a respectat, așadar, în decizia atacată, principiile amintite mai sus.

68.

Este necesar, așadar, să se verifice dacă anularea ordinului de recuperare operată de Tribunal în deciziile atacate se justifică în lumina împrejurărilor specifice prin care se caracterizează prezentele cauze.

69.

Înainte de a proceda la o astfel de examinare, apreciem totuși că trebuie respins argumentul Comisiei potrivit căruia raționamentul care a condus Tribunalul la anularea ordinului menționat are drept consecință faptul că nicio restituire nu poate fi solicitată companiilor aeriene supuse ratei mai mici a TTA‑ului. Spre deosebire de cele susținute de această instituție, acceptarea posibilității întreprinderilor beneficiare ale unui ajutor de a invoca o eventuală transferare totală sau parțială asupra clienților a avantajului obținut nu presupune eliberarea acestora de orice obligație de restituire, însă impune adoptarea unor modalități specifice de stabilire a sumei care trebuie recuperată. Tribunalul a menționat în mod clar în hotărârile atacate că, în cazul transferării totale sau parțiale a avantajului rezultat din reducerea ratei TTA‑ului asupra pasagerilor, un astfel de avantaj nu mai poate fi considerat, în orice caz, egal cu diferența dintre cele două rate ale TTA‑ului, ci corespunde creșterii cifrei de afaceri care decurge din oferirea unor prețuri mai avantajoase pe piață. Un astfel de avantaj trebuie determinat probabil prin recurgerea la o metodologie de calcul similară cu cea aplicată de Comisie în cazul ajutoarelor indirecte ( 58 ), adică prin evaluarea impactului asupra cererii a reducerii tarifului pentru transportul aerian, în vederea determinării numărului de bilete suplimentare vândute ca urmare a reducerii respective. Recurgerea la o asemenea metodologie face ca operațiunea de stabilire a sumei care trebuie restituită să fie în mod neîndoielnic mai complexă, însă nu imposibilă, și nu exclude, așadar, din rădăcini, după cum pare să afirme Comisia, orice pretenție în restituire împotriva companiilor aeriene beneficiare.

70.

În aceste condiții, amintim că raționamentul care a condus Tribunalul la criticarea modului în care Comisia a stabilit suma care trebuie recuperată se întemeiază, după cum s‑a văzut, pe aspectul că TTA‑ul este o acciză, adică o taxă indirectă, destinată în mod formal și din punct de vedere economic să fie transferată asupra pasagerilor. Transferarea formală a TTA‑ului decurge în special, potrivit Tribunalului, din obligația pe care companiile aeriene o aveau, în temeiul articolului 23 din Regulamentul nr. 1008/2008, de a indica separat valoarea acestuia în prețul fiecărui bilet vândut, obligație cu privire la care Tribunalul apreciază că „părțile nu [o] contestă”.

71.

Comisia contestă aceste premise, susținând, pe de o parte, că Tribunalul a apreciat în mod eronat că ea a fost de acord cu interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1008/2008 care figurează în hotărârile atacate și, pe de altă parte, că natura de acciză a TTA‑ului nu este relevantă pentru evaluarea avantajului pe care companiile aeriene l‑au obținut ca urmare a aplicării ratei reduse.

72.

În ceea ce privește primul aspect, Comisia arată că a susținut întotdeauna în fața Tribunalului că articolul 23 din Regulamentul nr. 1008/2008 nu impune companiilor aeriene să indice separat valoarea taxei în prețul biletului în toate cazurile, ci numai atunci când decid să o includă în tarif. În această privință, ne limităm să arătăm că atât textul acestei dispoziții, cât și rațiunea sa, așa cum reiese, în special, din considerentul (16) ( 59 ) al regulamentului, par să pledeze în favoarea interpretării date de Comisie, respectiv că obligația de a indica separat valoarea taxelor aplicabile în prețul total al biletului subzistă numai în cazul și în măsura în care compania decide să transfere costul acestora din urmă asupra pasagerilor. Cu toate acestea, fără a fi necesar să exprimăm în fața prezentei instanțe o poziție definitivă cu privire la interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1008/2008, trebuie arătat că, în cazul în care s‑ar considera că, în temeiul acestei dispoziții, companiile aeriene sunt obligate să indice întotdeauna și în orice caz întreaga valoare a TTA‑ului în prețul biletului, acest aspect nu presupune că ele nu sunt libere – prin reducerea prețului biletului, fără taxe, și, în consecință, a propriilor marje de profit pe fiecare tranzacție – să își asume în parte sau chiar în totalitate costul TTA‑ului ( 60 ). Cu alte cuvinte, faptul că TTA‑ul este destinat în mod formal să fie transferat asupra pasagerilor nu presupune că întreprinderile nu au o marjă de manevră în ceea ce privește transferarea economică a taxei.

73.

În ceea ce privește al doilea aspect formulat de Comisie și menționat la punctul 71 de mai sus, suntem de acord cu această instituție că importanța pe care Tribunalul a atribuit‑o, în economia raționamentului său, împrejurării că TTA‑ul este o acciză trebuie redimensionată.

74.

În primul rând, deși sunt destinate să fie transferate asupra consumatorilor, aceste taxe grevează, cel puțin în mod formal, bugetul întreprinderii identificate ca persoană impozabilă. Ele sunt încasate ca urmare și cu ocazia exercitării unei activități comerciale ( 61 ), în cazul TTA‑ului, la momentul prestării serviciului de transport. O eventuală reducere a acestor taxe constituie pentru întreprinderea beneficiară, care își vede diminuate sarcinile fiscale, un avantaj direct în sensul reglementării în materie de ajutoare, neasimilabil, contrar celor afirmate de Aer Lingus, cu cel indirect pe care aceasta îl obține în cazul indemnizațiilor acordate consumatorilor pentru achiziționarea bunurilor fabricate de ea ( 62 ).

75.

În al doilea rând, transferării formale a accizei este posibil să nu îi corespundă o transferare economică a acesteia, întrucât costul corespunzător taxei poate fi suportat, total sau parțial, de întreprinderea care furnizează bunul sau serviciul prin intermediul unei adaptări a prețului ( 63 ). De asemenea, o reducere a taxei poate fi convertită total sau parțial într‑un venit pentru întreprindere, atunci când prețul total al produsului sau al serviciului oferit rămâne nemodificat sau este diminuat într‑o măsură mai mică în raport cu reducerea respectivă. În acest sens, situația companiilor aeriene supuse TTA‑ului se deosebește de cea a cazinourilor din Grecia în contextul sistemului tarifelor de intrare diferențiate examinat de Tribunal în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 11 septembrie 2014, Grecia/Comisia (T‑425/11, EU:T:2014:768), și discutat de părți în cursul ședinței. Astfel, în temeiul acestui sistem, prețul biletelor de intrare la cazinouri, precum și procentul din acest preț pe care fiecare cazinou era abilitat să îl rețină cu titlu de tarif pentru emiterea biletului erau stabilite de stat. Întrucât nu puteau să intervină nici asupra prețului biletului de intrare ( 64 ), nici asupra tarifelor care le reveneau, cazinourile acționau, spre deosebire de companiile aeriene supuse TTA‑ului, în calitate de simpli intermediari însărcinați cu perceperea taxei ( 65 ).

76.

În al treilea rând, mecanismul transferării nu privește doar accizele aplicate asupra fabricației sau a consumului ( 66 ), ci, în general, orice impozit indirect – de exemplu un tarif plătit bugetului de stat pentru un serviciu oferit – care, făcând parte din costurile de producție, se transferă asupra prețului final al produsului sau al serviciului. O formă de transferare a sarcinii fiscale se poate întâlni, de altfel, și în ceea ce privește impozitele directe. Mărirea impozitării venitului întreprinderilor, de exemplu în special atunci când privește un impozit special, poate determina producătorul să transfere asupra bunurilor produse, prin intermediul unei măriri a prețurilor, costul fiscal mai mare sau îl poate determina să nu mai investească în sectorul afectat de impozit, ceea ce are ca rezultat o diminuare a ofertei și o mărire a prețurilor. În plus, un impozit poate fi transferat de către producător nu numai în aval, asupra consumatorilor, ci și în amonte, asupra furnizorilor, și transversal (transferare denumită oblică), de exemplu prin mărirea prețului altor produse decât cele afectate de impozit. Cu alte cuvinte, există diverse mecanisme care permit întreprinderii grevate de un impozit, chiar altul decât cele indirecte, să transfere în totalitate sau în parte costul asupra altor entități. În măsura în care aceste mecanisme sunt puse în aplicare, nu se poate exclude ca și eventualul avantaj rezultat dintr‑o reducere a sarcinii fiscale să poată fi, în funcție de caracteristicile pieței în cauză, transferat asupra altor entități decât contribuabilul în fapt.

77.

Având în vedere cele prezentate anterior, considerăm că nici împrejurările speciale ale prezentelor cauze, mai precis natura taxei în discuție, nici eventuala obligație a companiilor aeriene de a respecta criteriile stabilite la articolul 23 din Regulamentul nr. 1008/2008 în materie de tarifare nu justifică în sine o deviere de la aplicarea criteriilor la care se recurge în mod normal pentru a cuantifica un ajutor acordat sub forma aplicării unei rate reduse a taxei.

78.

Tribunalul întemeiază concluzia potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să țină seama de o posibilă transferare asupra pasagerilor a avantajului rezultat din aplicarea ratei reduse a TTA‑ului inclusiv pe unele precedente jurisprudențiale, mai precis Hotărârea din 29 martie 2007, Scott/Comisia (T‑366/00, EU:T:2007:99) și Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Salzgitter/Comisia (T‑308/00, EU:T:2013:30), care pun accentul pe obligația Comisiei de a limita ordinul de recuperare la avantajele financiare rezultate din punerea la dispoziție a ajutorului.

79.

Pertinența acestor precedente pentru prezentele cauze pare să fie, însă, îndoielnică. Cauzele care fac obiectul hotărârilor amintite privesc, astfel, situații în care cuantificarea avantajului legat de ajutor (un avans de trezorerie gratuit rezultat dintr‑o amânare a impozitului, în cauza Salzgitter/Comisia, și finanțarea rezultată din vânzarea unui teren la un preț preferențial, în cauza Scott/Comisia) impunea evaluări economice complexe, a căror corectitudine era criticată de întreprinderile beneficiare. În prezentele cauze, în schimb, Comisiei i s‑a reproșat în fața Tribunalului că nu a ținut seama de împrejurări ulterioare acordării ajutorului (posibila transferare a avantajului asupra pasagerilor), susceptibile să modifice natura și întinderea avantajului obținut inițial de companiile beneficiare sub forma unei rate reduse a taxei și corect cuantificat de Comisie ( 67 ). Cu alte cuvinte, în prezentele cauze, prezintă relevanță dreptul întreprinderilor beneficiare ale unui ajutor de a utiliza în apărare passing‑on în scopul de a reduce cuantumul sumelor care trebuie restituite, iar nu – sau cel puțin nu în mod direct – o eroare de calcul al intensității ajutorului, precum în cauzele care fac obiectul hotărârilor amintite de Tribunal.

80.

După cum am avut deja ocazia să arătăm, stabilirea exactă a avantajelor care decurg din acordarea unui ajutor nu impune, în principiu, să se cerceteze modul în care acesta a fost utilizat în mod concret după ce a fost acordat. Măsura în care astfel de avantaje au fost transferate de către beneficiari asupra altor entități după acordarea ajutorului nu ar trebui, așadar, să fie relevantă pentru stabilirea cuantumului care face obiectul restituirii. Precizări clare în acest sens se regăsesc în Hotărârea din 20 martie 1997, Alcan Deutschland (C‑24/95, EU:C:1997:163), în care Curtea s‑a pronunțat împotriva posibilității de a opune ordinului de recuperare a ajutorului reglementarea internă a unui stat membru în temeiul căreia restituirea era exclusă în cazul în care beneficiarul care a acționat cu bună‑credință poate demonstra că lipsește îmbogățirea rezultată din acordarea ajutorului ( 68 ). În Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, avocatul general Jacobs și‑a exprimat în mod expres poziția împotriva utilizării în apărare a passing‑on în domeniul ajutoarelor de stat ( 69 ), pe care Curtea a admis‑o, în schimb, în domeniul ajutoarelor comunitare, prin Hotărârea din 21 septembrie 1983, Deutsche Milchkontor și alții (205/82-215/82, EU:C:1983:233).

81.

Recuperarea unui cuantum egal cu valoarea ajutorului acordat (în prezentele cauze, cuantumul creanței fiscale neîncasate), majorat, dacă este cazul, cu dobânzi, este, după cum s‑a văzut mai sus, considerată, în principiu, adecvată pentru a elimina avantajul concurențial obținut de beneficiarul ajutorului și pentru a restabili situația anterioară. Orice altă normă – care permite, de exemplu, beneficiarului unui ajutor să se opună ordinului de recuperare prin invocarea transferării beneficiului asupra cumpărătorilor prin intermediul unei reduceri a prețului – ar fi, după cum a arătat avocatul general Jacobs în concluziile sale citate la punctul anterior, dificil de aplicat și, în măsura în care ar presupune recuperarea unui cuantum mai mic, ar compromite realizarea obiectivelor prevăzute de tratat ( 70 ).

82.

Ryanair arată că excluderea utilizării în apărare a passing‑on în materie de ajutoare ar încălca coerența dreptului Uniunii, întrucât o astfel de apărare este permisă în acțiunile în despăgubire având ca obiect încălcarea legislației antitrust în favoarea întreprinderilor care s‑au făcut vinovate de săvârșirea unor fapte cu caracter aproape penal, în timp ce nu ar fi permisă în cazul unor întreprinderi care, precum companiile aeriene din prezentele cauze, nu au avut în mod concret posibilitatea de a se opune acordării ajutorului. În această privință, chiar presupunând că mecanismul prin intermediul căruia o întreprindere transferă asupra clienților săi beneficiul obținut ca urmare a acordării unui ajutor poate fi asimilat, din punct de vedere juridic și economic, cu cel care permite concurentului prejudiciat să transfere prejudiciul suferit asupra consumatorilor, arătăm că utilizarea în apărare a passing‑on este invocată în prezentele cauze în contextul aplicării de către autoritățile publice a legislației privind ajutoarele („public enforcement”), iar nu, precum în materie de antitrust, în cadrul aplicării dreptului de către particulari („private enforcement”). Aceasta din urmă urmează o logică a reparării prejudiciului pentru protecția unor interese private diferită de cea care guvernează aplicarea normelor de concurență de către Comisie, ghidată de urmărirea interesului public al menținerii unei poziții concurențiale a piețelor. Considerăm, așadar, că comparația propusă de Ryanair nu este pertinentă, cel puțin sub acest aspect. De altfel, în cadrul „private enforcement” al articolului 108 alineatul (3) TFUE, nimic nu interzice întreprinderilor beneficiare ale ajutorului, în cazul în care sunt chemate în cadrul unei proceduri de despăgubiri, să invoce împotriva întreprinderii care se consideră prejudiciată eventuala transferare totală sau parțială a prejudiciului asupra cumpărătorilor. Incoerența invocată de Ryanair, așadar, nu subzistă nici sub acest aspect.

83.

În sfârșit, Aer Lingus și Ryanair invocă împrejurarea, subliniată și de Tribunal în hotărârile atacate ( 71 ), că companiile aeriene obligate să restituie diferența dintre rata mai mare și rata mai mică a TTA‑ului nu au posibilitatea să recupereze a posteriori taxa mai mare neplătită de la pasagerii care au cumpărat biletele la rata mai mică. Considerăm că o astfel de împrejurare nu are o relevanță decisivă, întrucât companiile în cauză vor avea, în orice caz, posibilitatea să transfere costul legat de restituirea ajutorului asupra clienților lor cu ocazia emiterii unor noi bilete ( 72 ). Amintim, de altfel, că în Hotărârea din 4 martie 2009, Associazione italiana del risparmio gestito și Fineco Asset Management/Comisia (T‑445/05, EU:T:2009:50), citată anterior, Tribunalul a apreciat că structurile de plasament în cauză sau întreprinderile care le administrau aveau obligația să restituie diferența dintre impozitul normal și impozitul redus care rezultă din măsura în cauză, indiferent de posibilitatea, nedovedită, ca acestea să se îndrepte împotriva subscriitorilor, potrivit dispozițiilor din dreptul național ( 73 ). În sfârșit, deși este adevărat că, în fapt, recuperarea unui cuantum egal cu diferența dintre rata mai mare și rata mai mică ale TTA‑ului are un efect similar cu cel al unei impozitări retroactive la rata mai mare, după cum lasă să se înțeleagă Ryanair și Aer Lingus, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că o astfel de împrejurare este o consecință normală a calificării ca ajutor a reducerii fiscale în discuție ( 74 ).

84.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă și pentru motivele prezentate, apreciem că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a anulat, prin hotărârile atacate, articolul 4 din decizia atacată, în măsura în care dispune recuperarea unui cuantum egal cu diferența dintre rata mai mare și rata mai mică ale TTA‑ului. Propunem, prin urmare, Curții să admită recursul formulat de Comisie și să anuleze hotărârile atacate.

85.

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, aceasta din urmă poate, atunci când anulează hotărârea Tribunalului, fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului. În această privință, subliniem că Tribunalul nu a examinat al doilea motiv al acțiunii și nici, în parte, al patrulea motiv al acțiunii în cauza T‑473/12 și al doilea aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii în cauza T‑500/12. Apreciem că este, așadar, oportun să se trimită prezentele cauze conexate Tribunalului spre rejudecare, pentru a proceda la examinarea acestor motive și argumente.

86.

Observațiile care urmează sunt, prin urmare, dezvoltate pentru cazul în care Curtea decide să se pronunțe definitiv asupra litigiului.

87.

Pentru motivele prezentate în prezentele concluzii, al treilea și al patrulea motiv ale acțiunii în cauza T‑473/12 și al doilea și al treilea motiv ale acțiunii, în limitele examinate de Tribunal, în cauza T‑500/12, admise de Tribunal prin hotărârile atacate, trebuie respinse ca neîntemeiate.

88.

În cadrul celui de al doilea motiv al acțiunii sale în cauza T‑473/12, neexaminat de Tribunal, Aer Lingus a susținut că, atunci când a decis recuperarea ajutorului, Comisia ar fi trebuit să țină seama de dreptul companiilor aeriene supuse ratei mai mari a TTA‑ului de a obține rambursarea sumei plătite în plus, cu încălcarea articolului 56 TFUE și a Regulamentului nr. 1008/2008, precum și a articolului 108 alineatul (3) TFUE. Prin dispunerea recuperării diferenței dintre rata mai mare și rata mai mică ale TTA‑ului în asemenea împrejurări, Comisia ar fi încălcat articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 și principiile securității juridice, efectivității și bunei administrări.

89.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii în cauza T‑500/12, de asemenea neexaminat de Tribunal, Ryanair a formulat argumente similare privind nelegalitatea ordinului de recuperare. Aceasta a subliniat în special gravele denaturări ale concurenței care ar rezulta din coroborarea dreptului la acțiune în fața instanțelor judecătorești naționale pentru a obține rambursarea taxei plătite cu încălcarea articolului 56 TFUE cu decizia de recuperare, denaturări care ar prejudicia în special companiile aeriene mici, precum Aer Arann.

90.

Cu titlu preliminar, arătăm că afirmația Aer Lingus potrivit căreia ar exista un drept de rambursare a TTA‑ului în fața instanțelor judecătorești naționale în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE a fost deja respinsă de Tribunal la punctele 65-76 din Hotărârea Aer Lingus. Această parte a motivării nu face obiectul recursului.

91.

În aceste condiții, apreciem că argumentele formulate de Aer Lingus și de Ryanair trebuie respinse de asemenea în măsura în care se întemeiază pe dreptul pretins la rambursarea TTA‑ului în temeiul dispozițiilor privind libera prestare a serviciilor.

92.

Potrivit unei jurisprudențe constante, recuperarea unui ajutor este consecința logică a constatării nelegalității acestuia ( 75 ). De regulă, așadar, denaturările concurenței generate de un ajutor nelegal sunt înlăturate prin obligarea beneficiarilor să restituie ajutorul entității care l‑a acordat.

93.

Recuperarea vizează restabilirea statu quo ante. În cazul unui ajutor acordat sub formă de scutire (totală sau parțială) de o taxă, acest obiectiv este urmărit, de regulă, prin adoptarea de către statul membru în cauză a măsurilor necesare pentru a soma întreprinderile beneficiare să plătească sumele corespunzătoare celor pentru care a fost acordată nelegal scutirea ( 76 ). În cazul în care Comisia, după ce a constatat nelegalitatea scutirii în cauză, se abține de la obligarea statului membru care a acordat ajutorul să adopte astfel de măsuri, pentru a permite întreprinderilor în cauză să exercite dreptul la rambursarea taxei în cazul în care măsura fiscală în ansamblul său constituie o restricție privind libertățile fundamentale, atingerea obiectivului menționat mai sus ar fi în mod necesar compromisă.

94.

Spre deosebire de ceea ce pare să considere Aer Lingus, desfășurarea în fața instanțelor naționale a procedurilor de rambursare a TTA‑ului în temeiul articolului 56 TFUE nu poate constitui un mecanism alternativ la recuperare, în vederea înlăturării efectelor anticoncurențiale ale ajutorului constatat de Comisie. Astfel, chiar admițând că o eventuală măsură de rambursare poate contribui la limitarea unor astfel de efecte, prin reducerea numărului operatorilor economici lezați ( 77 ), totuși adoptarea acesteia depinde de inițiativa întreprinderilor în cauză și este condiționată de respectarea atât a normelor procedurale, cât și a celor materiale. În plus, eliminarea efectelor ajutorului pe această cale s‑ar obține numai dacă toate întreprinderile supuse ratei mai mari ar solicita și ar obține rambursarea respectivă. Este evident că o astfel de situație nu prezintă nicio garanție că obiectivul restabilirii situației anterioare acordării ajutorului este efectiv atins.

95.

Prin dispunerea recuperării ajutorului fără a ține seama de dreptul pretins la rambursare de care ar beneficia companiile aeriene care au plătit TTA‑ul la rata mai mare, Comisia nu a încălcat, așadar, în opinia noastră, articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, nici principiile generale ale dreptului Uniunii invocate de Aer Lingus ( 78 ).

96.

Acestea fiind spuse, dacă recurgerea la procedura de rambursare nu constituie o alternativă valabilă la ordinul de recuperare, este clar că cele două remedii nici nu pot fi aplicate concomitent, întrucât produc efecte ireconciliabile între ele. O eventuală măsură de rambursare, astfel, ar avea ca urmare extinderea la companiile aeriene supuse ratei mai mari a TTA‑ului a avantajului constituit de aplicarea ratei reduse, în timp ce ordinul de recuperare impune companiilor aeriene supuse ratei reduse să restituie un astfel de avantaj. Prin urmare, după cum corect subliniază atât Aer Lingus, cât și Ryanair, în cazul în care s‑ar permite aplicarea simultană a celor două mecanisme, efectele anticoncurențiale ale TTA‑ului s‑ar menține, deși grupul de operatori avantajați și cel de operatori dezavantajați s‑ar inversa.

97.

În scopul de a evita un astfel de rezultat paradoxal, revine instanței naționale sesizate în cadrul unei proceduri de rambursare să țină seama de consecințele deciziei de recuperare. Or, considerăm că este evident că aceasta din urmă, prin extinderea în fapt a aplicării ratei normale a TTA‑ului la companiile supuse ratei reduse, elimină retroactiv discriminarea care decurge din aplicarea ratelor diferențiate. În aceste împrejurări, în cazul în care rambursarea ar fi acordată, cercul entităților beneficiare ale ajutorului ar fi lărgit, iar efectele anticoncurențiale ale acestuia din urmă ar fi extinse ( 79 ).

98.

Având în vedere cele prezentate anterior, al doilea motiv al acțiunii în cauza T‑473/12 și al doilea aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii în cauza T‑500/12, în cazul în care ar fi examinate de Curte, ar trebui, în opinia noastră, să fie respinse ca neîntemeiate.

99.

În cadrul celui de al patrulea motiv al acțiunii sale, Air Lingus susține că, întrucât nu se pot recupera a posteriori de la pasagerii care au beneficiat de rata mai mică a TTA‑ului cei 8 euro care fac obiectul ordinului de recuperare, acesta ar opera ca o taxă suplimentară și, prin urmare, ca o sancțiune nelegală, încălcând atât principiul proporționalității, cât și articolul 14 din Regulamentul nr. 659/1999. În această privință, ne limităm să facem trimitere la observațiile deja dezvoltate la punctul 83 de mai sus.

100.

În lumina tuturor considerațiilor dezvoltate, apreciem că, în cazul în care Curtea decide să evoce fondul cauzelor de prim grad după anularea hotărârilor atacate, acțiunile aferente trebuie respinse în totalitate.

101.

Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să respingă recursurile incidente, să admită recursurile principale, să anuleze hotărârile atacate și să trimită cauzele Tribunalului spre rejudecare. În cazul în care, după anulare, Curtea decide să evoce fondul cauzelor T‑473/12 și T‑500/12, propunem să respingă în totalitate acțiunile din fiecare cauză și să oblige Aer Lingus și Ryanair la plata cheltuielilor de judecată din prezenta procedură și din cele în fața Tribunalului.