1)

Articolele 49 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care impune operatorilor care doresc să participe la o procedură de cerere de ofertă având ca obiect acordarea de concesiuni în domeniul jocurilor și al pariurilor obligația de a face dovada capacității lor economice și financiare prin intermediul unor declarații eliberate de cel puțin două instituții bancare, fără a permite ca această capacitate să poată fi stabilită și în alt mod, în cazul în care o asemenea dispoziție poate îndeplini condițiile de proporționalitate stabilite prin jurisprudența Curții, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

2)

Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii și în special articolul 47 din aceasta trebuie interpretate în sensul că o reglementare națională privind acordarea de concesiuni în domeniul jocurilor de noroc precum cea în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al acestora.