Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza T‑721/14,

Regatul Belgiei, reprezentat de L. Van den Broeck și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistați de P. Vlaemminck și de B. Van Vooren, avocați,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de H. Tserepa‑Lacombe și de F. Wilman, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Recomandării 2014/478/UE a Comisiei din 14 iulie 2014 privind principiile pentru protecția consumatorilor și a utilizatorilor de servicii de jocuri de noroc online și pentru împiedicarea accesului minorilor la jocurile de noroc online (JO L 214, p. 38),

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), președinte, domnii S. Gervasoni și L. Madise, judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Ordonanță

Motivele

Istoricul cauzei

1. La data de 14 iulie 2014, Comisia Europeană a adoptat Recomandarea 2014/478/UE privind principiile pentru protecția consumatorilor și a utilizatorilor de servicii de jocuri de noroc online și pentru împiedicarea accesului minorilor la jocurile de noroc online (JO L 214, p. 38, denumită în continuare „recomandarea în litigiu”).

2. După ce a expus succint, în considerentele (1)-(7) ale recomandării în litigiu, elementele contextului său, care sunt întemeiate în special, pe de o parte, pe o consultare publică organizată în anul 2011, pe o Comunicare a Comisiei din 23 octombrie 2012, intitulată „Către un cadru european global pentru jocurile de noroc online”, precum și pe o rezoluție a Parlamentului European din 10 septembrie 2013 privind jocurile de noroc online pe piața internă și, pe de altă parte, pe jurisprudența potrivit căreia, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii Europene, statele membre sunt, în principiu, libere să definească obiectivele politicii lor privind jocurile de noroc și nivelul de protecție urmărit pentru sănătatea consumatorilor, având în vedere că totuși Curtea a emis orientări generale cu privire la interpretarea care trebuie dată libertăților fundamentale garantate de piața internă în domeniul jocurilor de noroc și a definit normele de bază pentru comunicările comerciale privind astfel de servicii, Comisia a enunțat, în considerentele (8), (9), (14) și (15) din recomandarea menționată, următoarele:

„(8) Normele și politicile pe care statele membre le‑au introdus pentru a urmări obiective de interes public variază considerabil. Acțiunile întreprinse la nivelul Uniunii încurajează statele membre să ofere un nivel ridicat de protecție pe întreg teritoriul Uniunii, în special din perspectiva riscurilor asociate jocurilor de noroc care includ dezvoltarea unor tulburări comportamentale asociate jocurilor de noroc sau alte consecințe negative de ordin personal și social.

(9) Scopul prezentei recomandări este protejarea sănătății consumatorilor și a jucătorilor și, prin urmare, reducerea la minimum a eventualelor prejudicii economice care ar putea rezulta în urma practicării compulsive sau excesive de jocuri de noroc. În acest scop, recomandarea conține principii pentru un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, a jucătorilor și a minorilor în ceea ce privește serviciile de jocuri de noroc online. În pregătirea acestei recomandări, Comisia s‑a bazat pe bunele practici din statele membre.

[…]

(14) Operatorii de jocuri de noroc online stabiliți în Uniune dețin din ce în ce mai des licențe multiple în mai multe state membre care au ales sisteme bazate pe licențe pentru reglementarea jocurilor de noroc. Aceștia ar putea beneficia de o abordare mai armonizată. În plus, multiplicarea cerințelor de conformitate poate crea duplicarea inutilă a infrastructurii și a costurilor, având drept rezultat o sarcină administrativă inutilă pentru autoritățile de reglementare.

(15) Statele membre trebuie invitate să propună norme care să le ofere consumatorilor informații cu privire la jocurile de noroc online. Aceste norme ar trebui să prevină dezvoltarea tulburărilor comportamentale asociate jocurilor de noroc, să împiedice accesul minorilor la jocurile de noroc și să descurajeze consumatorii să dea curs ofertelor care nu au fost permise și care riscă astfel să fie dăunătoare.”

3. Recomandarea în litigiu conține 54 de alineate, structurate pe 12 puncte.

4. La punctul I, intitulat „Scopul”, alineatele (1) și (2) ale recomandării în litigiu au următorul conținut:

„(1) Statelor membre li se recomandă să atingă un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, a jucătorilor și a minorilor prin adoptarea unor principii privind serviciile de jocuri de noroc online și comunicările comerciale responsabile cu privire la aceste servicii, pentru a proteja sănătatea cetățenilor și, de asemenea, pentru a reduce la minimum eventualele prejudicii economice care ar putea rezulta în urma practicării compulsive sau excesive de jocuri de noroc.

(2) Prezenta recomandare nu aduce atingere drepturilor statelor membre de a reglementa serviciile de jocuri de noroc.”

5. Punctele III‑X din recomandarea în litigiu se referă la „cerințe privind informațiile”, „minorii”, „înregistrarea și contul jucătorului”, „activitatea jucătorului și asistența acordată acestuia”, „întreruperea jocului și autoexcluderea”, „comunicarea comercială”, „sponsorizare” și, respectiv, la „educare și sensibilizare”.

6. La alineatul (51) al recomandării în litigiu, care se regăsește la punctul XI, intitulat „Supravegherea”, se arată că, „[a]tunci când aplică principiile prevăzute în prezenta recomandare, statele membre sunt invitate să desemneze autorități competente de reglementare în materie de jocuri de noroc care să asigure și să monitorizeze în mod independent respectarea efectivă a măsurilor naționale adoptate în sprijinul principiilor prevăzute de prezenta recomandare”.

7. În sfârșit, la punctul XII din recomandarea în litigiu, intitulat „Raportarea”, alineatele (52)-(54) au următorul cuprins:

„(52) Statele membre sunt invitate să notifice Comisiei toate măsurile adoptate în conformitate cu prezenta recomandare până la 19 ianuarie 2016, astfel încât Comisia să fie în măsură să evalueze punerea în aplicare a prezentei recomandări.

(53) Statele membre sunt invitate să colecteze în scopuri statistice date anuale fiabile cu privire la:

(a) măsurile de protecție aplicabile, în special numărul de conturi de jucători (deschise și închise), numărul de jucători care s‑au autoexclus, persoanele care suferă de o tulburare comportamentală asociată jocurilor de noroc și plângerile formulate de jucători;

(b) comunicările comerciale clasificate în funcție de categoria și tipul de încălcare a principiilor.

Statele membre sunt invitate să comunice aceste informații Comisiei pentru prima dată până la 19 iulie 2016.

(54) Comisia ar trebui să evalueze punerea în aplicare a prezentei recomandări până la 19 ianuarie 2017.”

Procedura și concluziile părților

8. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la data de 13 octombrie 2014, Regatul Belgiei a introdus prezenta acțiune.

9. Prin act separat depus la grefa Tribunalului la data de 19 decembrie 2014, Comisia a invocat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991. La 20 februarie 2015, Regatul Belgiei a depus observații cu privire la această excepție.

10. Prin acte depuse la grefa Tribunalului la 12 și, respectiv, 16 ianuarie 2015, Republica Elenă și Republica Portugheză au formulat în prezenta procedură cereri de intervenție în susținerea concluziilor Regatului Belgiei.

11. Regatul Belgiei solicită Tribunalului:

– declararea acțiunii drept admisibilă sau, în subsidiar, unirea excepției de inadmisibilitate cu fondul și stabilirea unui termen pentru a formula concluzii pentru continuarea litigiului, ori, cu titlu încă mai subsidiar, pronunțarea cu privire la admisibilitate numai după ascultarea părților principale și a intervenientelor;

– admiterea acțiunii și anularea recomandării în litigiu;

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

12. Comisia solicită Tribunalului:

– constatarea faptului că acțiunea este inadmisibilă;

– obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

13. Potrivit articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în cazul în care o parte solicită acest lucru, Tribunalul poate să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate fără a intra în dezbaterea fondului. În speță, Tribunalul consideră că, în speță, înscrisurile de la dosar sunt suficient de lămuritoare și că nu este necesară continuarea procedurii.

14. Comisia invocă excepția de inadmisibilitate a prezentei acțiuni motivată de faptul că recomandarea în litigiu nu constituie un act supus căilor de atac potrivit articolului 263 TFUE. În esență, aceasta apreciază că, atât după formă, cât și după conținutul său, recomandarea în litigiu este o „veritabilă” recomandare în sensul articolului 288 TFUE, care nu obligă și nu stabilește nicio obligație imperativă. Dovada în acest sens ar fi prezentarea formală a acestei recomandări întemeiate pe articolul 292 TFUE, redactarea sa în termeni facultativi și condiționali, precum și considerentul (5) și alineatul (2) ale acesteia. Comisia adaugă că niciunul dintre argumentele invocate de Regatul Belgiei în cererea introductivă nu este de natură să invalideze această calificare de act nesupus căilor de atac referitoare la recomandarea în litigiu.

15. Regatul Belgiei a replicat că prezenta acțiune este admisibilă. În esență, acesta a menționat, întemeindu‑se în special pe Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, denumită „AETR” (22/70, Rec., EU:C:1971:32), și pe Hotărârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi (C‑322/88, Rec., EU:C:1989:646), precum și pe principiul unei protecții jurisdicționale efective, că recomandarea în litigiu poate face obiectul unui control jurisdicțional. În primul rând, Regatul Belgiei afirmă că această recomandare produce „efecte juridice negative”, din moment ce, după cum rezultă din primul, din al treilea și din al patrulea motiv invocate în cererea introductivă, ea încalcă principii fundamentale de drept al Uniunii, și anume principiul competenței de atribuire și obligația de cooperare loială între instituțiile Uniunii și între acestea și statele membre. În al doilea rând, în cadrul celui de al doilea și al celui de al cincilea motiv invocate în susținerea prezentei acțiuni, acesta arată că recomandarea în litigiu își are originea în intenția de a armoniza aplicarea dispozițiilor articolelor 49 TFUE și 56 TFUE în domeniul jocurilor de noroc și constituie, în realitate, o directivă ascunsă, aspect care ar trebui să fie verificat de Tribunal. În acest context, Regatul Belgiei adaugă că recomandarea în litigiu produce efecte juridice indirecte întrucât, pe de o parte, statele membre au, în temeiul obligației lor de cooperare loială, o obligație de diligență de a o respecta și, pe de altă parte, instanțele naționale vor trebui să ia această recomandare în considerare.

16. Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că sunt considerate acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE toate dispozițiile adoptate de instituții, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii (Hotărârea AETR, punctul 15 de mai sus, EU:C:1971:32, punctul 42, Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, Rep., EU:C:2011:656, punctul 36, și Hotărârea din 13 februarie 2014, Ungaria/Comisia, C‑31/13 P, Rep., EU:C:2014:70, punctul 54).

17. În schimb, nu intră în sfera controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 263 TFUE actele care nu produc efecte juridice obligatorii, precum actele preparatorii, actele confirmative și actele de pură executare, simplele recomandări și avize, precum și, în principiu, instrucțiunile de ordin intern [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2006, Reynolds Tobacco și alții/Comisia, C‑131/03 P, Rec., EU:C:2006:541, punctul 55 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 14 mai 2012, Sepracor Pharmaceuticals (Ireland)/Comisia, C‑477/11 P, EU:C:2012:292, punctul 52].

18. Având în vedere jurisprudența, aptitudinea unui act de a produce efecte juridice și, implicit, de a face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE implică examinarea modului său de redactare și a contextului în care se înscrie acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 1997, Franța/Comisia, C‑57/95, Rec., EU:C:1997:164, punctul 18, și Hotărârea din 1 decembrie 2005, Italia/Comisia, C‑301/03, Rec., EU:C:2005:727, punctele 21-23), a conținutului său (a se vedea Hotărârea din 22 iunie 2000, Țările de Jos/Comisia, C‑147/96, Rec., EU:C:2000:335, punctul 27 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 9 octombrie 1990, Franța/Comisia, C‑366/88, Rec., EU:C:1990:348, punctul 23, Hotărârea din 13 noiembrie 1991, Franța/Comisia, C‑303/90, Rec., EU:C:1991:424, punctele 18-24, și Hotărârea din 16 iunie 1993, Franța/Comisia, C‑325/91, Rec., EU:C:1993:245, punctele 20-23), precum și a intenției autorului actului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, Rep., EU:C:2010:40, punctul 52, și Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, Rep., EU:C:2008:422, punctul 42).

19. În speță, actul atacat este o recomandare adoptată de Comisie în lumina articolului 292 TFUE și publicată integral în seria L a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene . Astfel cum reiese în special din considerentele (2), (9) și (15), întrucât recomandarea în litigiu combină aspecte în legătură, pe de o parte, cu protecția consumatorilor, inclusiv a minorilor, în domeniul serviciilor de jocuri de noroc online și, pe de altă parte, cu comunicările comerciale responsabile privind aceste servicii, aceasta are ca obiectiv protejarea sănătății consumatorilor și a jucătorilor și reducerea pe cât posibil a prejudiciului pe care l‑ar putea determina un comportament de joc compulsiv sau excesiv. Potrivit prevederilor recomandării, aceasta conține principii pentru a garanta un nivel protecție ridicată a consumatorilor, a jucătorilor și a minorilor în ceea ce privește serviciile de jocuri de noroc online și invită statele membre să propună norme pentru informarea consumatorilor asupra jocurilor de noroc online.

20. În această privință, este necesar să se sublinieze de la început că din textul articolului 288 al cincilea paragraf TFUE rezultă, desigur, că recomandările nu sunt obligatorii. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, alegerea formei nu poate schimba natura unui act, astfel încât trebuie să se pună problema dacă conținutul actului corespunde întocmai formei care i‑a fost atribuită (a se vedea Hotărârea Grimaldi, punctul 15 de mai sus, EU:C:1989:646, punctul 14 și jurisprudența citată). Prin urmare și având în vedere de altfel jurisprudența citată la punctele 16-18 de mai sus, trebuie remarcat că simplul fapt că recomandarea în litigiu este în mod formal denumită recomandare și că a fost adoptată în lumina articolului 292 TFUE nu este de natură să excludă în mod automat calificarea sa ca act atacabil.

21. În primul rând, trebuie remarcat că recomandarea în litigiu este formulată în esență în termeni facultativi.

22. Astfel, pe de o parte, atât considerentele, cât și alineatele recomandării în litigiu sunt în majoritatea lor redactate la condițional, astfel cum o arată în special utilizarea termenilor „devrait/devraient” (în daneză „bør”, în germană „sollte/sollten”, în estoniană „peaks/peaksid”, în spaniolă „debería/deberían”, în italiană „dovrebbe/dovrebbero”, în neerlandeză „zou moeten/zouden moeten”, în polonă „powinien/powinno/powinny”, în suedeză „bör” și în engleză „should”).

23. Pe de altă parte, la alineatele (1), (18), (20), (37), (47), (49) și (51)-(53) ale recomandării în litigiu trebuie subliniate expresiile „statelor membre li se recomandă” (în daneză, „Medlemsstaterne anbefales”, în estonă „Liikmesriikidel soovitatakse”, în italiană „si raccomanda agli Stati membri”, în polonă „zaleca się”, în portugheză „recomenda‑se aos Estados‑Membros”, în suedeză „Medlemsstaterna rekommenderas”, în engleză „Member States are recommended to”), „statele membre sunt încurajate” (în italiană „gli Stati membri sono incoraggiati”, în polonă „zachęca się”, în portugheză „os Estados‑Membros são incentivados/encorajados”, în engleză „Member States are encouraged to”) sau chiar expresia „statele membre sunt invitate” (în daneză „Medlemsstaterne opfordres”, în estonă „Liikmesriike kutsutakse üles”, în italiană „gli Stati membri sono invitati”, în portugheză „os Estados‑Membros são convidados”, în suedeză „Medlemsstaterna uppmanas”, în engleză „Member States are invited to”).

24. Astfel de formulări constituie o indicație clară cu privire la faptul că textul recomandării în litigiu nu este destinat să producă efecte juridice obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:2005:727, punctele 21 și 22).

25. Trebuie însă observat că într‑o versiune portugheză a recomandării în litigiu, figurează termenii „deve” (trebuie), „devem” (trebuie), „deverá” (va trebui) și „deverão” (vor trebui).

26. Pe de altă parte, alineatele (1), (20), (37), (49), (51)-(53) ale recomandării în litigiu sunt, cel puțin parțial, redactate în termeni mai imperativi în alte versiuni lingvistice, în special în versiunile germană, spaniolă și neerlandeză. Astfel, deși unele dintre aceste puncte enunță simple recomandări, după cum o atestă utilizarea expresiei „den Mitgliedstaaten wird empfohlen” (statelor membre li se recomandă) de la alineatul (1) al recomandării în litigiu în versiunea germană, a expresiilor „se recomienda/anima/invita a los Estados miembros” (statelor membre li se recomandă, statele membre sunt încurajate/invitate) de la alineatele (1), (18), (20), (37), (47) și (51)-(53) ale acestei recomandări în versiunea spaniolă, precum și a expresiilor „de lidstaten wordt aanbevolen” (statelor membre li se recomandă) și „de lidstaten worden aangemoedigd” (statele membre sunt încurajate) de la alineatele (1), (18), (20), (37), (47) și (49) ale aceleiași recomandări în versiunea neerlandeză, alte alineate conțin verbe cu o conotație mai imperativă. Aceasta este situația în ceea ce privește verbe precum „anhalten” (a soma) și „auffordern” (a invita sau a obliga) de la alineatele (20), (37), (47), (49) și (51)-(53) ale recomandării în discuție în versiunea germană, a verbului „instar” (a impune sau a solicita) de la alineatul 49 din recomandarea în cauză în versiunea spaniolă, precum și a verbului „verzoeken” (a invita) de la alineatele (51)-(53) ale recomandării în discuție în versiunea neerlandeză, a căror conotație este mai imperativă decât cea a verbului „uitnodigen”, care constituie traducerea curentă a verbului în franceză „inviter”.

27. Cu toate acestea, trebuie subliniat că aceste diferențe sunt de mică amploare întrucât, în pofida faptului că majoritatea versiunilor lingvistice sus‑menționate sunt redactate în temeni facultativi, versiunile lingvistice citate la punctul 26 de mai sus sunt, cu doar câteva excepții, redactate tot în termeni esențialmente facultativi.

28. În orice caz, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea asigurării unei interpretări și a unei aplicări uniforme a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii diferă de cele stabilite în celelalte limbi, dispoziția în cauză trebuie interpretată în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 2012, DR și TV2 Danmark, C‑510/10, Rec., EU:C:2012:244, punctul 45 și jurisprudența citată).

29. În al doilea rând, trebuie, așadar, evidențiat că din textul recomandării în litigiu rezultă de asemenea că acest act nu este în niciun fel destinat să producă efecte juridice obligatorii, iar Comisia nu a avut deloc intenția să îi confere astfel de efecte.

30. În această privință, trebuie subliniat mai întâi că din considerentele (9) și (15) ale recomandării în litigiu rezultă că aceasta din urmă urmărește să contureze principii pentru a garanta un nivel protecție ridicată a consumatorilor, a jucătorilor și a minorilor în ceea ce privește serviciile de jocuri de noroc online și să invite statele membre să propună norme pentru informarea consumatorilor asupra jocurilor de noroc online. De asemenea, rezultă fără echivoc din textul alineatului (1) al acestei recomandare că se recomandă statelor membre să adopte principii care să vizeze în esență atingerea acestui obiectiv.

31. În continuare, trebuie subliniat că la alineatul (2) al recomandării în litigiu se precizează în mod explicit că aceasta nu aduce atingere dreptului statelor membre de a reglementa serviciile de jocuri de noroc, aspect din care trebuie dedus că Comisia nu urmărea în niciun fel să se substituie statelor membre pentru a reglementa aceste servicii adoptând norme obligatorii. În același sens, trebuie arătat, pe de altă parte, că Comisia a amintit, în considerentele (5) și (6) ale recomandării în litigiu, jurisprudența potrivit căreia, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, statele membre pot, în principiu, să definească în mod liber obiectivele politicii lor în ceea ce privește jocurile de noroc, precum și nivelul de protecție urmărit pentru sănătatea consumatorilor, deoarece Curtea a emis totuși orientări generale cu privire la interpretarea care trebuie dată libertăților fundamentale garantate de piața internă în sectorul jocurilor de noroc și a definit norme de bază pentru comunicările comerciale cu privind astfel de servicii.

32. În sfârșit, trebuie adăugat că în recomandarea în litigiu nu se regăsește nicio indicație explicită potrivit căreia statele membre ar fi obligate să adopte și să aplice principiile pe care le conține.

33. În această privință, trebuie arătat că alineatele (51)-(53) ale recomandării în litigiu fac, desigur, referire la aplicarea de către statele membre a principiilor cuprinse în această recomandare. Astfel, pe de o parte, alineatul (51) al recomandării menționate privește desemnarea unor autorități de reglementare a jocurilor de noroc și de control competente pentru a garanta aplicarea efectivă a măsurilor naționale adoptate în temeiul respectivelor principii și a asigura punerea lor în aplicare. Pe de altă parte, alineatele (52) și (53) din aceeași recomandare prevăd obligația de notificare a Comisiei în legătură cu orice măsură adoptată în temeiul recomandării în litigiu pentru a‑i permite acesteia din urmă să evalueze punerea în aplicare, precum și colectarea anumitor date și transmiterea lor.

34. Cu toate acestea, pe lângă faptul că alineatele (51)-(53) al recomandării în litigiu nu prevăd nicio obligație pentru statele membre de a aplica efectiv principiile pe care acest act le conține, trebuie de asemenea amintit că, astfel cum s‑a subliniat la punctul 31 de mai sus, Comisia a precizat în mod explicit la alineatul (2) al recomandării amintite că aceasta nu aduce atingere competenței de reglementare în domeniu a statelor membre. Or, din textul alineatelor (51)-(53) ale acestei recomandări, interpretate în coroborare cu alineatul (2), rezultă doar că statele membre sunt invitate să adopte norme de protecție a consumatorilor în ceea ce privește jocurile de noroc online, cu excluderea oricărei obligații de a se conforma principiilor pe care le conține acest act.

35. În plus, referitor la notificarea măsurilor adoptate în temeiul recomandării în litigiu și la transmiterea anumitor date Comisiei, este necesar să se aprecieze că, în pofida modului de formulare a alineatelor (52) și (53) ale recomandării amintite în termenii imperativi sus‑menționați în anumite versiuni lingvistice (a se vedea punctul 26 de mai sus), ea nu instituie nicio obligație în acest sens. Astfel, o asemenea interpretare se impune nu doar în lumina unei comparații cu celelalte versiuni lingvistice din recomandarea în litigiu, dar și în lumina intenției Comisiei reflectată în aceasta, astfel cum reiese îndeosebi din cuprinsul punctelor 30 și 31 de mai sus.

36. În al treilea rând, trebuie adăugat că analiza modului de redactare și a conținutului recomandării în litigiu, precum și a intenției avute de Comisie este confirmată de analiza contextului în care ea se înscrie, astfel cum a fost descris de părți. Astfel, din înscrisurile provenind de la părți rezultă că recomandarea menționată este o consecință a discuțiilor purtate mai ales în cadrul Consiliului Uniunii Europene, al Parlamentului European și al Comisiei. În special, pe de o parte, în cadrul excepției de inadmisibilitate, Comisia citează, fără ca acest lucru să fie contestat de Regatul Belgiei, un extras din Comunicarea din 23 octombrie 2012, potrivit căreia, „[î]n ansamblu, nu considerăm că este oportun în această fază să propunem o legislație a [Uniunii] specifică domeniului” jocurilor de noroc online. Pe de altă parte, o concluzie similară s‑a tras în analiza de impact care a însoțit recomandarea în litigiu (denumită în continuare „analiza de impact”), citată în acest sens atât de Regatul Belgiei în cererea introductivă, cât și de Comisie în cadrul excepției de inadmisibilitate.

37. În consecință, ținând seama de modul de redactare, de conținutul și de contextul recomandării în litigiu, este necesar să se concluzioneze că aceasta nu produce și nici nu este destinată să producă efecte juridice obligatorii, astfel încât nu poate fi calificată drept act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.

38. În această privință, trebuie de asemenea adăugat că simpla publicare a recomandării în litigiu în seria L a Jurnalului Oficial, iar nu în seria C a acestuia, nu este de natură să răstoarne concluzia potrivit căreia recomandarea amintită nu este destinată să producă efecte juridice obligatorii.

39. Pe de o parte, Curtea a respins deja ca inadmisibilă o cerere de anulare a unui act publicat în seria L a Jurnalului Oficial pentru motivul că acest act nu era destinat să producă efecte juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 1996, Țările de Jos/Consiliul, C‑58/94, Rec., EU:C:1996:171, punctul 27), aspect din care trebuie dedus faptul că simpla împrejurare că un act este publicat în seria L a Jurnalului Oficial nu este de natură să caracterizeze efectele juridice obligatorii care fac acest act atacabil.

40. Pe de altă parte, considerația de la punctul 38 de mai sus se impune și în raport cu jurisprudența constantă potrivit căreia forma în care un act sau o decizie sunt adoptate este, în principiu, irelevantă în ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în anulare. Potrivit acestei jurisprudențe, nu are, în principiu, niciun efect asupra calificării actului vizat faptul că îndeplinește sau nu îndeplinește anumite cerințe de formă și în special dacă este corect intitulat de autorul său ori dacă menționează dispozițiile care constituie baza sa legală sau dacă nu a fost notificat, încălcându‑se astfel normele aplicabile, întrucât un astfel de viciu nu este susceptibil să modifice esența actului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2010, NDSHT/Comisia, C‑322/09 P, Rep., EU:C:2010:701, punctul 47 și jurisprudența citată). În consecință, simpla publicare a unui act în seria C sau în seria L a Jurnalului Oficial, după caz, nu are niciun efect asupra problemei dacă actul în cauză este susceptibil să producă efecte juridice obligatorii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 15 decembrie 2005, Infront WM/Comisia, T‑33/01, Rec., EU:T:2005:461, punctul 110).

41. Concluzia de la punctul 37 de mai sus nu este invalidată nici de argumentele invocate de Regatul Belgiei.

42. În primul rând, Regatul Belgiei își întemeiază argumentul privind efectele juridice pe faptul că o recomandare le‑ar putea produce, întrucât instanța națională ar trebui, în lumina jurisprudenței, să țină cont de aceasta la soluționarea litigiilor cu care este sesizată, iar autoritățile naționale ar fi ținute să o respecte în temeiul obligației de cooperare loială pe care o au statele membre. În opinia sa, lipsa oficială a caracterului imperativ al recomandării în litigiu ar fi irelevantă ținând cont de consecințele juridice semnificative pe care le‑ar produce recomandarea sub aspect interpretativ prin recalificarea sau prin intermediul obligației de cooperare loială.

43. În această privință, trebuie amintit că din jurisprudența Curții rezultă, într‑adevăr, că, deși recomandările nu urmăresc să producă efecte obligatorii și nu sunt în măsură să creeze drepturi pe care particularii le pot invoca în fața unei instanțe naționale, acestea nu sunt totuși lipsite de efecte juridice. Astfel, instanțele naționale sunt ținute să ia în considerare recomandările în vederea soluționării litigiilor aflate pe rolul lor în special atunci când ele clarifică interpretarea unor dispoziții naționale adoptate în scopul de a asigura punerea lor în aplicare sau atunci când ele au ca obiect completarea unor dispoziții ale Uniunii care au caracter imperativ (Hotărârea Grimaldi, punctul 15 de mai sus, EU:C:1989:646, punctele 7, 16 și 18, Hotărârea din 11 septembrie 2003, Altair Chimica, C‑207/01, Rec., EU:C:2003:451, punctul 41, și Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții, C‑317/08-C‑320/08, Rep., EU:C:2010:146, punctul 40).

44. Totuși, dacă la aprecierea caracterului de act atacabil al unei recomandări se iau în considerare efectele juridice descrise de jurisprudența citată la punctul 43 de mai sus, s‑ar ajunge la concluzia că orice recomandare ar constitui un act atacabil.

45. Or, o astfel de concluzie nu este permisă, pe de o parte, de articolul 263 TFUE, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența citată la punctele 16 și 17 de mai sus, potrivit căruia recomandările care nu produc efecte juridice obligatorii nu pot face obiectul unei acțiuni în anulare. Pe de altă parte, concluzia ar încălca și jurisprudența potrivit căreia, pentru a stabili dacă un act produce efecte juridice obligatorii, trebuie să fie avut în vedere conținutul acestuia (Hotărârea Țările de Jos/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:2000:335, punctul 27).

46. Rezultă că numai din efectele juridice descrise de jurisprudența citată la punctul 43 de mai sus nu se poate deduce că o recomandare precum cea în litigiu produce efecte juridice obligatorii și constituie, așadar, un act atacabil în sensul jurisprudenței amintite la punctele 16-18 de mai sus.

47. Pentru aceleași motive, luarea în considerare de către instanța Uniunii a recomandărilor în scopuri interpretative nu ar putea fi, contrar susținerilor Regatului Belgiei, nici de natură să justifice susținerea potrivit căreia recomandări precum cea în litigiu produc efecte juridice obligatorii.

48. În plus, trebuie să se aprecieze că situația este aceeași în cazul efectelor juridice care decurg, în opinia Regatului Belgiei, din obligația de rezultat, presupunând că se constată existența acesteia, de a respecta principiile cuprinse în recomandarea în litigiu, care ar reveni statelor membre în temeiul obligației lor de cooperare loială.

49. În al doilea rând, Regatul Belgiei susține în esență că recomandarea în litigiu trebuie să poată face obiectul unui control limitat în lumina principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii, dat fiind că lipsa unui astfel de control ar fi contrară principiului unei protecții jurisdicționale efective. Or, recomandarea în litigiu ar produce „efecte juridice negative” prin faptul că ar încălca principiul de atribuire a competențelor, echilibrul instituțional și obligația de cooperare loială între instituții, precum și între acestea și statele membre, astfel cum ar decurge din primul, al treilea și al patrulea motiv invocate în cererea introductivă. În acest context, Regatul Belgiei adaugă faptul că, potrivit jurisprudenței, chiar și acte fără efecte juridice obligatorii, adoptate cu încălcarea obligației de cooperare loială, pot face obiectul unui control jurisdicțional.

50. În primul rând, trebuie arătat că, dacă ar fi reținută această argumentație a Regatului Belgiei, s‑ar ajunge să se deducă caracterul atacabil al actului în cauză din eventuala sa nelegalitate.

51. Or, din jurisprudența Curții reiese că gravitatea unei pretinse neîndepliniri din partea instituției interesate sau importanța atingerii care rezultă din aceasta în legătură cu respectarea drepturilor fundamentale nu permite înlăturarea aplicării cauzelor de inadmisibilitate de ordine publică prevăzute de tratat. Astfel, o încălcare invocată a echilibrului instituțional nu permite înlăturarea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în anulare stabilite de tratat (Hotărârea din 15 ianuarie 2003, Philip Morris International/Comisia, T‑377/00, T‑379/00, T‑380/00, T‑260/01 și T‑272/01, Rec., EU:T:2003:6, punctul 87; a se vedea de asemenea prin analogie Ordonanța din 10 mai 2001, FNAB și alții/Consiliul, C‑345/00 P, Rec., EU:C:2001:270, punctele 39-42).

52. Prin urmare, presupunând chiar că recomandarea în litigiu este viciată prin încălcarea principiului de atribuire a competențelor sau a obligației de cooperare loială, această împrejurare nu ar fi de natură să înlăture condiția de admisibilitate legată de existența unui act atacabil.

53. În al doilea rând, nu poate fi admis nici argumentul invocat de Regatul Belgiei întemeiat pe faptul că din jurisprudența Curții și în special din Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Grecia (C‑45/07, Rep., EU:C:2009:81), și din Hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia (C‑246/07, Rep., EU:C:2010:203), ar rezulta că pot face obiectul unui control jurisdicțional acte fără caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, adoptate cu încălcarea obligației de cooperare loială.

54. În această privință, pe de o parte, admițând că, astfel cum susține Regatul Belgiei, în hotărârile menționate la punctul 53 de mai sus, Curtea a controlat comportamente lipsite de efecte juridice obligatorii în lumina respectării obligației de cooperare loială care revine statelor membre, se impune totuși constatarea faptului că aceste hotărâri au fost pronunțate în cadrul unor acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE, altfel spus în cadrul unei căi legale de atac având ca obiect să se constate și să se dispună încetarea comportamentului unui stat membru care încalcă dreptul Uniunii (Hotărârea din 7 februarie 1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., EU:C:1979:29, punctul 27) și care se întemeiază pe constatarea obiectivă a nerespectării de către un stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul tratatului sau al legislației derivate (a se vedea Hotărârea din 14 noiembrie 2002, Comisia/Regatul Unit, C‑140/00, Rec., EU:C:2002:653, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 martie 2010, Comisia/Italia, C‑297/08, Rep., EU:C:2010:115, punctul 81 și jurisprudența citată), iar nu în cadrul unei acțiuni în anulare în sensul articolului 263 TFUE.

55. Or, din simplul fapt, evocat de Regatul Belgiei, că un act sau un comportament lipsit de efecte juridice obligatorii poate fi examinat de Curte în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu se poate deduce că acest lucru este valabil și în cazul unei acțiuni în anulare, dat fiind că aceste două căi legale de atac au obiecte diferite și răspund unor condiții de admisibilitate diferite care le sunt proprii.

56. Dimpotrivă, în contextul acțiunii în anulare prevăzute la articolul 263 TFUE, jurisprudența amintită la punctele 16, 17 și 51 de mai sus se opune argumentului invocat de Regatul Belgiei potrivit căruia un act fără caracter obligatoriu poate face obiectul unui control în lumina obligației de cooperare loială.

57. Pe de altă parte, întrucât Regatul Belgiei își întemeiază argumentația pe faptul că în Hotărârea Comisia/Suedia, punctul 53 de mai sus (EU:C:2010:203), Curtea ar fi constatat o neîndeplinire a obligațiilor constând în omisiunea Regatului Suediei de a ține cont de o poziție convenită în cadrul unui grup de lucru al Consiliului care ar fi fost lipsită de efecte de juridice obligatorii, este suficient să se constate că din aceasta nu rezultă în niciun fel că, în contextul unei acțiuni în anulare formulate în temeiul articolului 263 TFUE, se poate examina legalitatea unui act lipsit de orice efect juridic obligatoriu. Astfel, fără a fi nevoie măcar să se ia poziție cu privire la posibilitatea instanței de a constata, în cadrul unei acțiuni în anulare, o încălcare a obligației de cooperare loială ca urmare a neluării în considerare a unui act lipsit de efecte juridice obligatorii, trebuie să se releve că prezenta cauză ridică o problemă diferită referitoare la aspectul dacă recomandarea în litigiu produce efecte juridice obligatorii.

58. În al treilea rând, în ceea ce privește referirea la principiul protecției jurisdicționale efective care ar impune o interpretare nerestrictivă a condiției privind efectele juridice obligatorii, trebuie să se arate că, potrivit jurisprudenței C urții, deși, într‑adevăr, prin articolele 263 TFUE și 277 TFUE, pe de o parte, și prin articolul 267 TFUE, pe de altă parte, tratatul instituie un sistem complet de căi de atac și de proceduri destinate să asigure controlul legalității actelor instituțiilor prin intermediul instanței Uniunii [Hotărârea din 23 aprilie 1986, Les Verts/Parlamentul European, 294/83, Rec., EU:C:1986:166, punctul 23, Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, punctul 17 de mai sus, EU:C:2006:541, punctul 80, și Ordonanța Sepracor Pharmaceuticals (Ireland)/Comisia, punctul 17 de mai sus, EU:C:2012:292, punctul 53], totuși, în pofida faptului că interpretarea condiției privind efectele juridice obligatorii trebuie realizată în lumina principiului unei protecții jurisdicționale efective, o astfel de interpretare nu poate conduce la înlăturarea acestei condiții fără a se depăși competențele atribuite prin tratat instanțelor Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, punctul 17 de mai sus, EU:C:2006:541, punctul 81, și Ordonanța Sepracor Pharmaceuticals (Ireland)/Comisia, punctul 17 de mai sus, EU:C:2012:292, punctul 54].

59. Or, argumentul invocat de Regatul Belgiei, dacă ar fi admis, ar avea ca efect tocmai eliminarea condiției referitoare la efectele juridice obligatorii.

60. În al treilea rând, Regatul Belgiei susține, prin intermediul celui de al doilea și al celui de al cincilea motiv invocat în cererea introductivă, că recomandarea în litigiu constituie în realitate un instrument care are un efect de armonizare și o directivă ascunsă. În mod special, în cadrul celui de al doilea motiv, întemeindu‑se îndeosebi pe Hotărârea Grimaldi, punctul 15 de mai sus (EU:C:1989:646), și pe Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Stanleybet și alții (C‑186/11 și C‑209/11, Rep., EU:C:2013:33), pe considerentele (8) și (14) și pe alineatul (52) al recomandării în litigiu, precum și pe pasajele din analiza de impact, Regatul Belgiei afirmă că respectiva recomandare constituie un instrument de armonizare și de liberalizare a pieței jocurilor de noroc online, contrar jurisprudenței Curții referitoare la aplicarea articolului 56 TFUE în acest domeniu și adoptat în lipsa oricărei competențe în acest sens a Comisiei. În cadrul celui de al cincilea motiv, Regatul Belgiei susține în esență că această recomandare constituie în realitate un instrument legislativ. Acesta se referă, pe de o parte, la intenția care stă la baza aceleiași recomandări, astfel cum ar decurge din conținutul său detaliat și din analiza de impact. Pe de altă parte, trebuie observat că, prin sistemul de control al datelor instituit la alineatele (52)-(54) ale recomandării în litigiu, Comisia efectuează în fapt o armonizare și urmărește să orienteze politica astfel cum ar face‑o o directivă, în sensul articolului 288 TFUE.

61. În această privință, în primul rând, în măsura în care prin argumentele întemeiate, în cadrul celui de al doilea motiv, pe faptul că recomandarea în litigiu efectuează o armonizare și o liberalizare nelegale a pieței în ceea ce privește jocurile de noroc online, Regatul Belgiei urmărește să se prevaleze de jurisprudența în temeiul căreia instanța, pentru a stabili caracterul atacabil al unui act, verifică dacă acest act vizează să producă efecte juridice noi în raport cu cele pe care le produce aplicarea principiilor fundamentale ale tratatului, examinând conținutul acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:1991:424, punctul 10, Hotărârea Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:1997:164, punctul 9, și Hotărârea din 20 mai 2010, Germania/Comisia, T‑258/06, Rep., EU:T:2010:214, punctul 27) și apreciind dacă acest act se limitează să explice respectivele principii sau dacă instituie obligații specifice sau noi în raport cu acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:1993:245, punctul 14, Hotărârea Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:1997:164, punctul 13, și Hotărârea Germania/Comisia, citată anterior, EU:T:2010:214, punctul 28), trebuie amintit că recomandarea în litigiu este în esență redactată în termeni facultativi și nu este menită, având în vedere modul său de redactare, conținutul și contextul său, să producă efecte juridice obligatorii. În schimb, în cauzele care au stat la baza pronunțării Hotărârilor Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus (EU:C:1991:424), Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus (EU:C:1993:245), Franța/Comisia, punctul 18 de mai sus (EU:C:1997:164), și Germania/Comisia, citată anterior (EU:T:2010:214), actele în cauză sau, cel puțin, pasajele contestate și examinate de instanță erau redactate în termeni imperativi și prevedeau obligații în sarcina statelor membre.

62. În aceste condiții, nu este necesar, în speță, să se compare conținutul considerentelor și al principiilor care se regăsesc în recomandarea în litigiu cu dispozițiile tratatului, astfel cum au fost interpretate de jurisprudență, pentru a verifica dacă respectiva recomandare conține principii diferite de cele rezultând din tratat și din jurisprudență. Astfel, admițând că aceasta este situația, nu este mai puțin adevărat că, având în vedere modul de redactare, conținutul și contextul acestei recomandări, principiile cuprinse în aceasta nu sunt destinate să producă efecte juridice obligatorii.

63. În orice caz, trebuie subliniat, cu titlu suplimentar, că prin argumentele formulate de Regatul Belgiei, întemeiate pe faptul că recomandarea în litigiu conduce la o armonizare și o liberalizare nelegale a pieței în ceea ce privește jocurile de noroc online, se interpretează în mod vădit eronat respectiva recomandare.

64. Astfel, pe de o parte, Regatul Belgiei concluzionează în mod greșit în temeiul considerentelor (8) și (14) ale recomandării în litigiu că aceasta are drept obiectiv armonizarea și liberalizarea pieței jocurilor de noroc online. Desigur, Comisia menționează în cuprinsul acesteia faptul că normele și politicile puse în aplicare de statele membre variază considerabil, că acțiunea la nivelul Uniunii le încurajează să garanteze un nivel ridicat de protecție pe teritoriile lor și că o abordare mai armonizată ar putea fi profitabilă pentru operatorii de servicii de jocuri de noroc online stabiliți în Uniune care tind din ce în ce mai mult să dețină mai multe licențe pentru a-și putea exercita activitatea în mai multe state membre. Totuși, respectiva recomandare menționează în mod explicit la alineatul (2) competența de reglementare a statelor membre în acest domeniu. În plus, această recomandare nu prevede nici vreo normă și nici vreun principiu care vizează armonizarea și liberalizarea acestei piețe. Astfel, niciunul dintre alineatele recomandării în discuție nu are un astfel de obiect. Pe de altă parte, oricare ar fi conținutul respectivelor considerente, care constituie motivele ce stau la baza recomandării în cauză, aceste considerente nu pot produce efecte juridice (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 12 decembrie 2007, Vodafone España și Vodafone Group/Comisia, T‑109/06, Rep., EU:T:2007:384, punctul 147 și jurisprudența citată).

65. Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe faptul că, la alineatul (52) al recomandării în litigiu, „Comisia urmărește […] în mod evident să impună interpretarea articolelor 49 TFUE și 56 TFUE prin faptul că «invită» statele membre […] să adopte măsuri de transpunere a [respectivei recomandări]” interpretează în mod eronat acest alineat. Astfel, acesta nu are ca obiect o obligație de transpunere a principiilor rezultând din această recomandare, ci o invitație adresată statelor membre de a notifica Comisiei orice măsură adoptată în temeiul aceleiași recomandări. Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 34 de mai sus, dintr‑o astfel de invitație nu poate rezulta o obligație de a se conforma respectivei recomandări.

66. În continuare, în măsura în care Regatul Belgiei se referă la pasaje din analiza de impact, este necesar să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței, pentru a stabili dacă un act produce efecte juridice obligatorii, trebuie avută în vedere esența acestuia (Hotărârea Țările de Jos/Comisia, punctul 18 de mai sus, EU:C:2000:335, punctul 27), dat fiind că efectele juridice obligatorii ale unui act trebuie apreciate în funcție de criterii obiective precum conținutul acestui act, luând în considerare, dacă este necesar, contextul în care a fost adoptat acesta din urmă, precum și competențele instituției autoare (a se vedea Hotărârea Ungaria/Comisia, punctul 16 de mai sus, EU:C:2014:70, punctul 55 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea punctul 18 de mai sus). Or, raportat la această jurisprudență, s‑a apreciat, la punctul 37 de mai sus, că recomandarea în litigiu nu este destinată să producă efecte juridice obligatorii.

67. În orice caz, trebuie de asemenea subliniat că, pe lângă faptul că pasajele din analiza de impact citate la punctul 51 din cererea introductivă se limitează să evidențieze sarcina administrativă ce revine operatorilor jocurilor de noroc online din cauza coexistenței reglementărilor naționale, fără a propune totuși o armonizare în acest domeniu, rezultă de asemenea din această analiză, astfel cum a fost citată de cele două părți, că o inițiativă legislativă a fost considerată nerealizabilă (a se vedea punctul 36 de mai sus).

68. În sfârșit, în aceste condiții, Regatul Belgiei a dedus de asemenea în mod eronat, din coroborarea jurisprudenței citate la punctul 43 de mai sus cu Hotărârea Stanleybet și alții, punctul 60 de mai sus (EU:C:2013:33), cu considerentele (8) și (14) și cu alineatul (52) al recomandării în litigiu, că aceasta din urmă are un efect de armonizare. Desigur, din Hotărârea Stanleybet și alții, punctul 60 de mai sus (EU:C:2013:33, punctul 24 și jurisprudența citată), rezultă că în repetate rânduri Curtea a statuat că reglementarea jocurilor de noroc face parte dintre domeniile în care există diferențe considerabile de ordin moral, religios și cultural între statele membre și că, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii în acest domeniu, fiecare stat membru are obligația de a aprecia în aceste domenii, în raport cu propria scară de valori, cerințele pe care le impune protecția intereselor avute în vedere. Totuși, ținând seama de concluziile formulate la punctele 46 și 65 de mai sus, precum și de faptul că recomandarea în litigiu nu conține nicio armonizare a serviciilor în ceea ce privește jocurile de noroc online, trebuie arătat că adoptarea acestei recomandări nu este, contrar celor susținute de Regatul Belgiei, de natură să limiteze posibilitatea ca fiecare stat membru să aprecieze potrivit propriei scări de valori cerințele pe care le impune protecția respectivelor interese.

69. Situația este aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum s‑a menționat deja la punctele 31, 34 și 64 de mai sus, recomandarea în litigiu nu aduce atingere, potrivit alineatului 2, competenței de reglementare a statelor membre în această materie.

70. În al doilea rând, în măsura în care Regatul Belgiei susține că Comisia a inițiat proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor față de șapte state membre pentru a le obliga să se conformeze recomandării în litigiu, trebuie constatat, pe de o parte, că nu rezultă din niciun element din dosar că respectivele proceduri au efectiv ca obiect respectarea recomandării, fapt contestat de altfel de Comisie în cadrul excepției de inadmisibilitate invocate. Pe de altă parte și în orice caz, trebuie subliniat că recomandarea a fost adoptată la data de 14 iulie 2014, adică după data inițierii acestor proceduri, astfel cum a fost indicată de Regatul Belgiei, mai precis la 20 noiembrie 2013.

71. În al treilea rând, în ceea ce privește argumentele invocate în cadrul celui de al cincilea motiv și întemeiate pe faptul că recomandarea în litigiu ar constitui un instrument legislativ și în măsura în care aceste argumente trebuie înțelese în sensul că Regatul Belgiei urmărește să se prevaleze de jurisprudența citată la punctul 61 de mai sus, trebuie de la bun început să se facă trimitere la considerațiile formulate la punctele 61 și 62 de mai sus.

72. În continuare, trebuie subliniat că faptul, evocat de Regatul Belgiei, că principiile menționate în recomandarea în litigiu sunt foarte detaliate nu schimbă concluzia că acest act nu este destinat să producă efecte juridice obligatorii. Astfel, această concluzie se impune în raport cu caracterul imperativ al principiilor pe care acest act le prevede, iar nu cu nivelul de detaliu al acestora din urmă. Or, s‑a arătat mai sus că acest caracter imperativ lipsește în realitate.

73. În plus, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe alineatele (52)-(54) al recomandării în litigiu care, în opinia Regatului Belgiei, demonstrează, în esență, că aceasta din urmă constituie o directivă ascunsă, trebuie să se precizeze că din aceste alineate rezultă că statele membre sunt invitate de Comisie să furnizeze anumite date pentru ca aceasta să poată evalua punerea în aplicare a respectivei recomandări. Or, după cum s‑a arătat deja la punctele 33 și 34 de mai sus, simpla invitație adresată de Comisie statelor membre de a notifica măsurile adoptate în aplicarea principiilor care se regăsesc în această recomandare și de a furniza date privind aplicarea principiilor cuprinse în aceeași recomandare nu este de natură să facă această aplicare obligatorie pentru statele membre.

74. În sfârșit, în măsura în care Regatul Belgiei se referă în acest context la pasaje din analiza de impact și din două proiecte de recomandare transmise de Comisie anterior adoptării recomandării în litigiu, trebuie să se facă trimitere la considerațiile expuse la punctul 66 de mai sus.

75. În această privință, trebuie adăugat că oricum, pe de o parte, argumentele întemeiate pe analiza de impact trebuie înlăturate prin referire la considerațiile formulate la punctul 67 de mai sus, fără a mai fi nevoie să se examineze conținutul pasajelor citate din respectiva analiză.

76. Pe de altă parte, Regatul Belgiei citează, în înscrisurile sale, considerente din două proiecte de recomandare în care se menționează că reglementările statelor membre referitoare la protecția consumatorilor, a jucătorilor și a minorilor în ceea ce privește jocurile de noroc online sunt fragmentate, că obiectivul recomandării ar putea fi mai bine atins printr‑o acțiune la nivelul Uniunii, că intenția Comisiei a fost să propună un ansamblu de principii comune pentru a garanta informarea consumatorilor asupra jocurilor de noroc online și că ar trebui să se adopte măsuri adecvate și eficiente pentru a supraveghea și a asigura respectarea principiilor prevăzute în proiectele de recomandări.

77. Or, chiar presupunând că trebuie să se țină seama de aceste considerente ale proiectelor de recomandare pentru a stabili intenția avută de Comisie la adoptarea recomandării în litigiu, este necesar să se arate că simpla enunțare a unei intenții de a propune principii comune pentru motivul că ar fi adecvat să se acționeze la nivelul Uniunii nu este în mod evident de natură să demonstreze că respectiva recomandare este destinată să producă efecte juridice obligatorii. În plus, faptul că, spre deosebire de proiectele de recomandare, recomandarea în litigiu nu conține nicio indicație în sensul că trebuie să se asigure respectarea principiilor pe care le enunță tinde să demonstreze în plus lipsa intenției Comisiei de a‑i conferi efecte juridice obligatorii.

78. În lumina celor ce precedă, este necesar să se concluzioneze niciunul dintre argumentele invocate de Regatul Belgiei nu este de natură să răstoarne concluzia formulată la punctul 37 de mai sus.

79. De altfel, trebuie adăugat că, în opoziție cu argumentele Regatului Belgiei, nu este necesară unirea excepției de inadmisibilitate cu fondul.

80. Pe de o parte, contrar celor invocate de Regatul Belgiei, simplul fapt că, în expunerea cadrului juridic al excepției de inadmisibilitate, Comisia răspunde pe fond primului motiv invocat de acest stat membru nu poate justifica unirea excepției de inadmisibilitate cu fondul. Astfel, din cuprinsul punctelor 51 și 52 de mai sus rezultă că, presupunând că primul motiv, precum și, de altfel, al treilea și al patrulea motiv sunt întemeiate, acest fapt nu ar fi de natură să înlăture condiția privind admisibilitatea legată de existența unui act atacabil.

81. Pe de altă parte, întrucât Regatul Belgiei consideră necesară examinarea pe fond a celui de doilea și a celui de al cincilea motiv, trebuie, mai întâi, să se amintească faptul că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 61 și 62 de mai sus, împrejurările prezentei cauze se disting de cele ale cauzelor care au stat la baza hotărârilor citate la punctul 61 de mai sus, în care admisibilitatea a fost analizată în faza aprecierii pe fond.

82. În continuare, trebuie subliniat că concluzia formulată la punctul 37 de mai sus, potrivit căreia recomandarea în litigiu este lipsită de efecte juridice obligatorii, are la bază o analiză a modului său de redactare, a conținutului său, a contextului, precum și a intenției autorului său, ceea ce se înscrie în aprecierea admisibilității prezentei acțiuni.

83. În sfârșit, trebuie arătat că, deși este adevărat că, la punctele 60-77 din prezenta ordonanță, Tribunalul a analizat anumite argumente invocate de Regatul Belgiei în cadrul celui de al doilea și al celui de al cincilea motiv pe care le‑a formulat și prin care acest stat a arătat că recomandarea în litigiu constituie un instrument legislativ de armonizare, nu este mai puțin adevărat că aceste argumente au fost, în esență, înlăturate pentru motivul că reiese cu claritate din modul de redactare, din conținutul și din contextul actului că acesta nu este destinat să producă efecte juridice obligatorii, după cum reiese în special din cuprinsul punctelor 61, 62, 66, 71, 73 și 74 de mai sus, și că ele au fost examinate pe fond doar cu titlu suplimentar.

84. În orice caz, s‑a subliniat că aceste argumente sunt parțial rezultatul unei interpretări eronate a recomandării în litigiu și că sunt vădit nefondate. Or, în aceste condiții, unirea excepției de inadmisibilitate cu fondul ar fi contrară exigențelor bunei administrări a justiției și economiei procedurii.

85. Față de ansamblul considerațiilor care precedă, excepția de inadmisibilitate trebuie admisă, iar acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă.

86. În aceste condiții, nu este necesară pronunțarea cu privire la cererile de intervenție formulate de Republica Elenă și de Republica Portugheză în susținerea concluziilor Regatului Belgiei (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 iulie 2001, Conseil national des professions de l’automobile și alții/Comisia, C‑341/00 P, Rec., EU:C:2001:387, punctele 36 și 37, și Hotărârea din 7 ianuarie 2015, Freitas/Parlamentul European și Consiliul, T‑185/14, EU:T:2015:14, punctul 52).

Cu privire la cheltuielile de judecată

87. Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Belgiei a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu concluziile Comisiei, cu excepția celor aferente cererilor de intervenție.

88. Pe de altă parte, în aplicarea articolului 144 alineatul (10) din Regulamentul de procedură, Regatul Belgiei, Republica Elenă, Republica Portugheză și Comisia vor suporta fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente cererilor de intervenție.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

dispune:

1) Respinge acțiunea ca inadmisibilă.

2) Constată că nu este necesară pronunțarea asupra cererilor de intervenție formulate de Republica Elenă și de Republica Portugheză.

3) Regatul Belgiei suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.

4) Regatul Belgiei, Republica Elenă, Republica Portugheză și Comisia suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată aferente cererilor de intervenție.

Pronunțată la Luxemburg, la 27 octombrie 2015.