Părţi

În cauza T‑115/14,

GEA Group AG, cu sediul în Düsseldorf (Germania), reprezentată de J. Schneiders, avocat,

reclamantă,

împotriva

Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), reprezentat inițial de A. Pohlmann, ulterior de S. Hanne, în calitate de agenți,

pârât,

având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a OAPI din 2 iunie 2014 (cauza R 303/2014‑4), privind o cerere de înregistrare a semnului verbal engineering for a better world ca marcă comunitară,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro, președinte, și domnii S. Gervasoni (raportor) și L. Madise, judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 iulie 2014,

având în vedere memoriul în răspuns depus la grefa Tribunalului la 26 septembrie 2014,

având în vedere întrebarea scrisă adresată de Tribunal părților,

având în vedere observațiile depuse de părți la grefa Tribunalului la 1 iunie 2015,

dă prezenta

Ordonanță

Motivele

Istoricul cauzei

Cu privire la prima cerere de înregistrare

1. La 6 septembrie 2011, reclamanta, GEA Group AG, a formulat la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1), o cerere de înregistrare a mărcii verbale engineering for a better world pentru produse și servicii din clasele 6, 7, 9, 11, 35, 37, 39, 41 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare.

2. Prin decizia din 20 martie 2012, examinatorul a refuzat înregistrarea mărcii solicitate, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

3. La 15 mai 2012, reclamanta a introdus o cale de atac la OAPI, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.

4. Prin Decizia din 21 martie 2013 (denumită în continuare „prima decizie a camerei de recurs”), Camera a patra de recurs a OAPI a respins calea de atac pentru motivul că marca solicitată era lipsită de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

5. Prin act depus la grefa Tribunalului la 2 septembrie 2013, reclamanta a formulat acțiune împotriva primei decizii a camerei de recurs, care a fost respinsă din cauza tardivității prin Ordonanța din 22 ianuarie 2015, GEA Group/OAPI (engineering for a better world) (T‑488/13, Rep., EU:T:2015:64).

Cu privire la a doua cerere de înregistrare

6. La 1 august 2013, reclamanta a depus la OAPI o a doua cerere de înregistrare, identică sub toate aspectele cu prima cerere de înregistrare.

7. Prin decizia din 20 decembrie 2013, examinatorul a refuzat înregistrarea mărcii solicitate, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

8. La 23 ianuarie 2014, reclamanta a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii.

9. Prin Decizia din 2 iunie 2014 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a OAPI a respins calea de atac. Aceasta a constatat „cu uimire” că cea de a doua cerere de înregistrare era identică cu prima, privind în special o listă de produse identice (punctul 13 din decizia atacată). Pentru acest motiv și în esență, camera de recurs a făcut trimitere în totalitate la motivele primei decizii a camerei de recurs (punctul 17 din decizia atacată), repetând motivele „decisive” ale deciziei menționate (punctele 18-21 din decizia atacată).

Concluziile părților

10. Reclamanta solicită Tribunalului:

– anularea deciziei atacate;

– obligarea OAPI la plata cheltuielilor de judecată.

11. OAPI solicită Tribunalului:

– respingerea acțiunii;

– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

12. În temeiul articolului 129 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând, din oficiu, după ascultarea părților, să se pronunțe asupra cauzelor de inadmisibilitate de ordine publică.

13. În speță, având în vedere înscrisurile din dosar și în special răspunsul părților la întrebarea adresată de Tribunal cu privire la admisibilitatea prezentei acțiuni, Tribunalul decide, în temeiul articolului menționat, să se pronunțe prin ordonanță motivată, fără a urma procedura, chiar dacă una din părți a solicitat o ședință.

14. Potrivit unei jurisprudențe constante, condițiile de admisibilitate ale acțiunilor sunt cauze de inadmisibilitate de ordine publică pe care instanța Uniunii trebuie să le invoce eventual din oficiu [a se vedea Hotărârea din 10 iulie 1990, Automec/Comisia, T‑64/89, Rec., EU:T:1990:42, punctul 41 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 februarie 2011, Paroc/OAPI (INSULATE FOR LIFE), T‑157/08, Rep., EU:T:2011:33, punctul 28 și jurisprudența citată].

15. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, o decizie pur confirmativă a unei decizii anterioare rămase definitivă nu este un act supus căilor de atac. Astfel, pentru a nu reactiva termenul de introducere a acțiunii împotriva deciziei confirmate, o acțiune îndreptată împotriva unei astfel de decizii confirmative trebuie declarată inadmisibilă (Ordonanța din 7 decembrie 2004, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑521/03 P, EU:C:2004:778, punctul 41, Hotărârea din 16 septembrie 1998, Waterleiding Maatschappij/Comisia, T‑188/95, Rec., EU:T:1998:217, punctul 108, și Hotărârea INSULATE FOR LIFE, punctul 14 de mai sus, EU:T:2011:33, punctul 29; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 11 mai 1989, Maurissen și Union syndicale/Cour des comptes, 193/87 și 194/87, EU:C:1989:185, punctul 26).

16. O decizie este considerată pur confirmativă a unei decizii anterioare dacă nu conține niciun element nou în raport cu un act anterior și dacă nu a fost precedată de o reexaminare a situației destinatarului acestui act anterior (a se vedea Ordonanța Internationaler Hilfsfonds/Comisia, punctul 15 de mai sus, EU:C:2004:778, punctul 47 și jurisprudența citată, Ordonanța din 4 mai 1998, BEUC/Comisia, T‑84/97, Rec., EU:T:1998:81, punctul 52, și Hotărârea INSULATE FOR LIFE, punctul 14 de mai sus, EU:T:2011:33, punctul 30).

17. Trebuie subliniat în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, dacă actul atacat constituie răspunsul la o cerere în care se invocă fapte noi și esențiale și prin care se solicită administrației să efectueze o reexaminare a deciziei anterioare rămase definitivă, acest act nu poate fi considerat a avea caracter pur confirmativ, în măsura în care statuează cu privire la aceste fapte și conține, așadar, un element nou în raport cu decizia anterioară. Astfel, existența unor fapte noi și esențiale poate justifica prezentarea unei cereri de reexaminare a unei decizii anterioare rămase definitivă. În schimb, în cazul în care cererea de reexaminare nu se întemeiază pe fapte noi și esențiale, acțiunea împotriva deciziei prin care se refuză efectuarea unei reexaminări trebuie declarată inadmisibilă (a se vedea Ordonanța din 4 iulie 2014, Uspaskich/Parlamentul, T‑84/12, EU:T:2014:642, punctul 40 și jurisprudența citată).

18. În primul rând, trebuie să se stabilească dacă și în ce măsură decizia atacată constituie o decizie pur confirmativă a primei decizii a camerei de recurs, fapt care presupune identificarea datelor corespunzătoare fiecăruia dintre litigiile în care s‑au emis deciziile amintite.

19. În această privință, trebuie constatat că obiectul prezentului litigiu vizează, precum cel care a stat la baza primei decizii a camerei de recurs, înregistrarea ca marcă comunitară a semnului verbal engineering for a better world pentru produse și servicii din clasele 6, 7, 9, 11, 35, 37, 39, 41 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa. În plus, în prima decizie a camerei de recurs, la fel ca în decizia atacată, cererile de înregistrare au fost respinse potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr 207/2009. Trebuie adăugat că decizia atacată nu conține, în analiza cu privire la acest motiv de refuz al înregistrării, niciun element nou și că aceasta nu a fost precedată de o reexaminare a mărcii solicitate de reclamantă.

20. Astfel, camera de recurs a precizat, la punctul 14 din decizia atacată, că reclamanta reiterase aceleași argumente ca acelea respinse deja prin prima decizie a camerei de recurs și, pentru acest motiv, a făcut trimitere în totalitate la motivele primei decizii a camerei de recurs repetând motivele „decisive” ale deciziei menționate (punctele 17-21 din decizia atacată).

21. Desigur, camera de recurs a arătat, la punctul 15 din decizia atacată, că reclamanta invocase, pentru prima dată în calea de atac în urma căreia a fost emisă decizia atacată, înregistrări ale unor mărci comunitare care conțineau termenii „for a better world”. Cu toate acestea, chiar presupunând că aceste înregistrări pot fi calificate drept fapte noi, nu pentru că sunt ulterioare primei decizii a camerei de recurs, ci pentru că nu au fost luate în considerare la momentul adoptării acestei decizii, deși existau deja (se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Spania/Comisia, T‑481/11, Rep., EU:T:2014:945, punctul 38 și jurisprudența citată), acestea nu pot, contrar celor susținute de reclamantă în răspunsul la întrebarea adresată de Tribunal, să fie calificate drept fapte esențiale.

22. Potrivit unei jurisprudențe constante, un fapt este esențial atunci când poate modifica în mod substanțial situația juridică, astfel cum a fost luată în considerare de autorii actului anterior, și anume în special modificând în mod esențial condițiile care au guvernat actul anterior. Aceasta este situația unui element care ridică îndoieli cu privire la temeinicia soluției adoptate de actul menționat (a se vedea Hotărârea Spania/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:T:2014:945, punctul 39 și jurisprudența citată).

23. Or, deși jurisprudența referitoare la luarea în considerare de către OAPI a practicii sale decizionale a fost precizată, ca urmare a Hotărârii din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OHMI (C‑51/10 P, Rep., EU:C:2011:139, punctele 73-77), se consideră totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, că aprecierea referitoare la existența unui motiv de refuz al înregistrării nu poate fi repusă în discuție de simplul argument că camera de recurs nu a urmat, într‑o cauză, practica decizională a OAPI [a se vedea în acest sens Ordonanța din 12 decembrie 2013, Getty Images (US)/OAPI, C‑70/13 P, EU:C:2013:875, punctele 41-48, Hotărârea din 16 octombrie 2014, Larrañaga Otaño/OAPI (GRAPHENE), T‑459/13, EU:T:2014:892, punctele 35-39, și Hotărârea din 12 decembrie 2014, Wilo/OAPI (Pioneering for You), T‑601/13, EU:T:2014:1067, punctele 42 și 43]. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, examinarea unei cereri de înregistrare trebuie să aibă loc în fiecare caz concret, înregistrarea unui semn ca marcă depinzând de criterii specifice, aplicabile în cadrul împrejurărilor de fapt ale cauzei, care au ca obiectiv să verifice dacă semnul în discuție nu intră sub incidența unui motiv de refuz enunțat de Regulamentul nr. 207/2009.

24. În speță, reclamanta s‑a limitat, în esență, să enumere înregistrări anterioare ale unor mărci care conținea termenii „for a better world”, în timp ce camera de recurs dedusese, în prima sa decizie, dintr‑o analiză concretă și completă a mărcii solicitate, care cuprindea printre altele, dar nu exclusiv, termenii „for a better world”, că înregistrarea acestei mărci era afectată de un motiv absolut de refuz. Rezultă că respectiva cameră de recurs nu era obligată să reexamineze cererea de înregistrare prin prisma practicii decizionale a OAPI (a se vedea în acest sens Hotărârea INSULATE FOR LIFE, punctul 14 de mai sus, EU:T:2011:33, punctul 39).

25. Această practică nu a condus de altfel la o asemenea reexaminare. Astfel, camera de recurs s‑a limitat să constate lipsa de pertinență a înregistrărilor invocate ținând seama de existența primei sale decizii, prin care refuzase deja să înregistreze marca solicitată (punctul 15 din decizia atacată). În plus, deși răspunsul oferit la punctul 15 din decizia atacată ar putea fi calificat drept răspuns pe fond la invocarea unor înregistrări anterioare, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că un răspuns pe fond nu poate caracteriza o reexaminare a deciziei anterioare în lipsa unei obligații în aceste sens (a se vedea în acest sens Ordonanța din 29 aprilie 2004, SGL Carbon/Comisia, T‑308/02, Rec., EU:T:2004:119, punctul 72 și jurisprudența citată).

26. Pe de altă parte, din jurisprudența referitoare la obligația de reexaminare a măsurilor condiționate de menținerea împrejurărilor de drept și de fapt care au determinat adoptarea lor nu se poate deduce că există, în cauză, o obligație a camerei de recurs de reexaminare a mărcii solicitate și a primei decizii a camerei de recurs. Potrivit acestei jurisprudențe, pe de o parte, o măsură condiționată de menținerea unor împrejurări de fapt și de drept care au determinat adoptarea sa trebuie să poată face obiectul unei cereri de reexaminare în scopul de a verifica dacă menținerea ei este justificată și, pe de altă parte, o nouă examinare prin care se urmărește să se verifice dacă o măsură adoptată anterior rămâne justificată din perspectiva unei modificări a situației de drept sau de fapt intervenite între timp conduce la adoptarea unui act care nu este pur confirmativ în raport cu actul anterior, dar constituie un act atacabil care poate face obiectul unei acțiuni (a se vedea Hotărârea Spania/Comisia, punctul 21 de mai sus, EU:T:2014:945, punctul 40 și jurisprudența citată).

27. Or, deși motivele de refuz enunțate la articolul 7 din Regulamentul nr 207/2009 se aplică atât timp cât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție, astfel cum susține în esență OAPI în răspunsul său la întrebarea adresată de Tribunal, referindu‑se în special la dobândirea unui caracter distinctiv prin utilizare, pe de o parte, rezultă din această jurisprudență că obligația de reexaminare în cauză este supusă unei modificări a situației de drept sau de fapt pertinente, ceea ce nu este cazul în speță, din moment ce înregistrările invocate de reclamantă în fața camerei de recurs nu erau ulterioare primei decizii a respectivei camere (a se vedea punctul 21 de mai sus). Pe de altă parte, în ceea ce privește o cerere de înregistrare a unei mărci care, spre deosebire de o cerere de acces la documente (a se vedea, pentru consecințele lipsei obligației de a justifica aceste cereri de acces asupra obligației de reexaminare a instituțiilor, Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, Rep., EU:C:2010:40, punctele 56 și 57), trebuie să fie justificată și documentată în temeiul dispozițiilor aplicabile [articolul 26 din Regulamentul nr. 207/2009 și în special norma 1 din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), cu modificările ulterioare], obligația de reexaminare nu poate rezulta decât din invocarea de către partea în cauză a unei modificări a situației de drept sau de fapt în cauză, modificare care nu a fost invocată în speță de reclamantă (a se vedea punctul 21 de mai sus). În plus, dacă ar trebui admis că se impune o obligație de reexaminare ca urmare a oricărei cereri în acest sens, s‑ar încuraja astfel posibilitatea de a se săvârși abuzuri procedurale. Or, în mod constant, jurisprudența nu admite abuzurile procedurale constând în formularea unei cereri pentru a se putea ataca răspunsul oferit la aceas ta (a se vedea în acest sens Ordonanța din 18 aprilie 2002, IPSO și USE/BCE, T‑238/00, Rec., EU:T:2002:102, punctul 45 și jurisprudența citată).

28. În sfârșit, considerația camerei de recurs, formulată la punctul 17 din decizia atacată, potrivit căreia decizia examinatorului referitoare la a doua cerere de înregistrare nu este doar pur confirmativă în raport cu decizia examinatorului prin care acesta s‑a pronunțat cu privire la prima cerere de înregistrare nu este relevantă în contextul prezentei analize, care privește existența sau inexistența naturii confirmative a deciziei atacate.

29. Rezultă din cele ce precedă că decizia atacată este confirmativă în raport cu prima decizie a camerei de recurs.

30. În al doilea rând, trebuie arătat că decizia atacată este confirmativă în raport cu o decizie rămasă definitivă.

31. Astfel, prima decizie a camerei de recurs rămăsese definitivă la data formulării prezentei acțiuni, din moment ce nu fusese formulată nicio acțiune împotriva sa în termenul de două luni prevăzut la articolul 65 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel cum reiese din Ordonanța engineering for a better world, punctul 5 de mai sus (EU:T:2015:64, punctele 23 și 24), care nu a făcut obiectul unui recurs.

32. Acest caracter definitiv al primei decizii a camerei de recurs nu este repus în discuție de considerația camerei de recurs, formulată la punctul 16 din decizia atacată, potrivit căreia decizia menționată nu ar fi definitivă. Astfel, o asemenea considerație a camerei de recurs în decizia atacată se poate explica prin faptul că, la data deciziei atacate, acțiunea introdusă împotriva primei decizii a camerei de recurs în cauza T‑488/13 era pendinte.

33. Trebuie adăugat în această privință că nici faptul că acțiunea în cauza T‑488/13 a fost declarată tardivă abia după introducerea prezentei acțiuni nu permite să se considere că prima decizie a camerei de recurs nu rămăsese definitivă la data introducerii prezentei acțiuni. Astfel, dacă formularea unei acțiuni tardive împotriva unei decizii ar avea drept efect să amâne dobândirea caracterului definitiv al acesteia, scopul urmărit de jurisprudența privind inadmisibilitatea acțiunilor introduse împotriva unor acte confirmative, și anume împiedicarea formulării unor acțiuni care au ca efect reactivarea unor termene de formulare a căilor de atac expirate (a se vedea Ordonanța din 25 octombrie 2001, Métropole télévision – M 6/Comisia, T‑354/00, Rec., EU:T:2001:258, punctul 34 și jurisprudența citată), ar fi lipsit de efect.

34. În consecință, întrucât prezenta acțiune este îndreptată împotriva unei decizii confirmative a unei decizii rămase definitivă, aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

35. Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

36. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor OAPI.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

dispune:

1) Respinge acțiunea.

2) Obligă GEA Group AG la plata cheltuielilor de judecată.

Luxemburg, 6 octombrie 2015.

„Marcă comunitară — Cerere de înregistrare a mărcii comunitare verbale engineering for a better world — Decizie pur confirmativă — Caracter definitiv al deciziei confirmate — Invocare din oficiu — Inadmisibilitate”