1

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin neaplicarea dispozițiilor Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3) în privința organizării timpului de lucru al tinerilor medici [medici nespecialiști din spitale („non‑consultant hospital doctors”, denumiți în continuare „NCHD”)], Irlanda nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 3, 5 și 6, precum și al articolului 17 alineatele (2) și (5) din această directivă.

2

Articolul 2 din Directiva 2003/88, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

3

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Repausul zilnic”, prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore.”

4

Sub titlul „Repausul săptămânal”, articolul 5 din directiva menționată prevede, la primul său paragraf:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute în articolul 3.”

5

Potrivit articolului 6 din Directiva 2003/88, intitulat „Timpul de lucru maxim săptămânal”:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a sănătății și securității lucrătorilor:

[…]

6

Articolul 16 din această directivă, intitulat „Perioade de referință”, stabilește condițiile în care statele membre pot prevedea perioade de referință pentru aplicarea, printre altele, a articolelor 5 și 6 din aceasta.

7

Articolul 17 din Directiva 2003/88 prevede, la alineatele (2) și (5):

„(2)   Derogările prevăzute [la alineatul (5)] pot fi adoptate prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, cu condiția ca lucrătorii în cauză să beneficieze de perioade de repaus echivalente compensatorii sau dacă, în cazuri excepționale în care nu este posibil, din motive obiective, să se acorde asemenea perioade de repaus echivalente compensatorii, lucrătorii beneficiază de protecție adecvată.

[…]

(5)   În conformitate cu alineatul (2) al prezentului articol, se poate deroga de la articolul 6 și articolul 16 litera (b) în cazul medicilor [rezidenți], în condițiile stabilite la al doilea-al șaptelea paragraf din prezentul alineat.

În ceea ce privește articolul 6, derogările prevăzute în primul paragraf sunt permise pentru o perioadă de tranziție de cinci ani începând cu 1 august 2004.

Statele membre pot dispune de un termen suplimentar care nu poate depăși doi ani, dacă este necesar, pentru a ține cont de dificultățile de a respecta dispozițiile privind timpul de lucru în ceea ce privește responsabilitățile lor în materie de organizare și prestare a serviciilor de sănătate și îngrijire medicală. […]

Statele membre pot dispune de încă un termen suplimentar de un an, dacă este necesar, pentru a ține cont de dificultățile speciale legate de responsabilitățile menționate în al treilea paragraf. […]

Statele membre iau măsurile necesare pentru ca numărul de ore de lucru săptămânale să nu depășească în niciun caz media de 58 în timpul primilor trei ani ai perioadei de tranziție, media de 56 pentru următorii doi ani și media de 52 pentru orice perioadă suplimentară.

[…]

În ceea ce privește articolul 16 litera (b), derogările prevăzute în primul paragraf sunt permise în măsura în care perioada de referință nu depășește 12 luni în timpul primei părți a perioadei de tranziție prevăzute în al cincilea paragraf și șase luni ulterior.”

8

Articolul 19 din această directivă, intitulat „Limitări ale derogărilor la perioadele de referință”, prevede:

„Posibilitatea de a deroga de la dispozițiile articolului 16 litera (b) […] nu poate conduce la stabilirea unei perioade de referință mai mari de șase luni.

Cu toate acestea, statele membre au posibilitatea, sub rezerva respectării principiilor generale de protecție a sănătății și securității lucrătorilor, de a permite ca, din motive obiective sau tehnice sau privind organizarea muncii, acordurile colective sau acordurile încheiate între partenerii sociali să stabilească perioade de referință care în niciun caz să nu depășească 12 luni.

[…]”

9

Regulamentul privind Comunitățile Europene (organizarea timpului de lucru) (medici rezidenți) din 2004 [European Communities (Organisation of Working Time) (Activities of Doctors in Training) Regulations 2004, SI 2004, nr. 494], astfel cum a fost modificat prin Regulamentul din 2010 (SI 2010, nr. 533, denumit în continuare „Regulamentul din 2004”), urmărește transpunerea în dreptul irlandez a Directivei 2003/88 în ceea ce privește NCHD.

10

Considerând că, în privința NCHD, Irlanda nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolelor 3, 5 și 17 din Directiva 2003/88, în ceea ce privește perioadele minime de repaus, și în temeiul articolului 6 și al articolului 17 alineatul (5) din aceasta, în ceea ce privește limitele timpului de lucru săptămânal, Comisia a adresat acestui stat membru, la 23 noiembrie 2009, o scrisoare de punere în întârziere la care acest stat membru a răspuns printr‑o scrisoare din 25 ianuarie 2010.

11

La 30 septembrie 2011, Comisia a emis un aviz motivat prin care invita Irlanda să ia măsurile necesare pentru a se conforma acestuia în termen de două luni de la primirea sa. Acest stat membru a răspuns la avizul motivat printr‑o scrisoare din 13 ianuarie 2012.

12

Întrucât, în urma unui schimb suplimentar de scrisori, a considerat nesatisfăcătoare explicațiile oferite de Irlanda, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.

13

Comisia precizează că, în cadrul prezentei acțiuni, ea nu repune în discuție transpunerea Directivei 2003/88 prin Regulamentul din 2004. Această instituție arată totuși că autoritățile publice irlandeze nu aplică acest regulament, ceea ce ar constitui o neîndeplinire de către acest stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul articolelor 3, 5 și 6, precum și al articolului 17 alineatele (2) și (5) din această directivă.

14

În susținerea acțiunii formulate, Comisia se referă la faptul că, pentru a soluționa un diferend privind timpul de lucru al NCHD, Irish Medical Organisation (Federația Medicilor din Irlanda, denumită în continuare „IMO”), care reprezintă totalitatea medicilor care profesează pe teritoriul irlandez, și Health Service Executive (Administrația Serviciilor de Sănătate, denumită în continuare „HSE”), organul public care reprezintă autoritățile sanitare, au semnat un acord de regulament la 22 ianuarie 2010, la care este anexată o convenție colectivă încheiată între aceleași părți (denumită în continuare „convenția colectivă”), precum și un contract de muncă tip pentru NCHD (denumit în continuare „contractul de muncă tip”).

15

Potrivit Comisiei, clauza 3 literele a) și b) din convenția colectivă, precum și anumite dispoziții ale clauzei 5 din contractul de muncă tip sunt contrare dispozițiilor Directivei 2003/88. Diferite rapoarte privind aplicarea acestei directive și o declarație a IMO ar confirma existența unei neîndepliniri a obligațiilor care decurg din aceasta în practică.

16

Prin intermediul primului motiv invocat, Comisia susține că clauza 3 litera a) din convenția colectivă, în temeiul căreia anumite ore de formare a NCHD nu trebuie să fie considerate „timp de lucru”, încalcă Directiva 2003/88. Potrivit acestei instituții, în măsura în care activitățile de formare vizate sunt impuse prin programul de formare și se derulează într‑un loc stabilit prin acest program, ele trebuie să fie contabilizate drept „timp de lucru” în sensul acestei directive.

17

Irlanda arată, pe de o parte, că orele de formare respective reprezintă o perioadă de formare „protejată”, în cursul căreia NCHD nu sunt disponibili pentru a‑și exercita activitatea profesională. Pe de altă parte, potrivit acestui stat membru, relația dintre NCHD și organismul lor de formare este distinctă de cea care există între NCHD și angajatorul lor. Cerințele de formare a NCHD nu ar face parte integrantă din atribuțiile postului lor. Angajatorul nu ar dirija desfășurarea unei asemenea formări, nu ar determina activitățile la care NCHD trebuie să participe în cadrul formării, nici evoluția NCHD în cadrul acesteia și nu ar stabili locul desfășurării ei.

18

În această privință, este cert că, în temeiul clauzei 3 litera a) din convenția colectivă, nu sunt considerate ca fiind timp de lucru orele de formare menționate la punctul 1 din anexa 1 la convenția colectivă, conform căruia:

„Pot fi identificate trei categorii de ore de formare:

19

În ședință, s‑a arătat că durata acestor ore de formare variază între 2 ore și jumătate și 17 ore pe lună, în funcție de etapa de formare în care se găsește NCHD și de activitățile în cauză. În memoriul său în replică, Comisia a precizat că orele de formare menționate în anexa 1 la convenția colectivă, la punctul 1 literele A și B (denumite în continuare „orele de formare A și B”), cu excepția categoriei de ore menționate la acest punct 1 litera C, trebuie să fie considerate „timp de lucru”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88.

20

Potrivit unei jurisprudențe constante, pe de o parte, calificarea drept „timp de lucru”, în sensul Directivei 2003/88, a unei perioade de prezență a lucrătorului depinde de obligația acestuia din urmă de a se afla la dispoziția angajatorului său (Hotărârea Dellas și alții, C‑14/04, EU:C:2005:728, punctul 58, precum și Ordonanța Grigore, C‑258/10, EU:C:2011:122, punctul 53).

21

Factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare (Hotărârea Dellas și alții, C‑14/04, EU:C:2005:728, punctul 48, precum și Ordonanța Vorel, C‑437/05, EU:C:2007:23, punctul 28, și Ordonanța Grigore, C‑258/10, EU:C:2011:122, punctul 53).

22

Pe de altă parte, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, revine Comisiei sarcina de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a putea fi invocată vreo prezumție de către Comisie (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Polonia, C‑356/13, EU:C:2014:2386, punctul 104 și jurisprudența citată).

23

În plus, întrucât este vorba în special de un motiv privind aplicarea unei reglementări naționale, dovada neîndeplinirii obligațiilor de către un stat necesită furnizarea unor probe diferite de cele luate în considerare în mod obișnuit într‑o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privitoare doar la conținutul unei prevederi naționale și, în aceste condiții, neîndeplinirea obligațiilor poate fi demonstrată doar prin intermediul unui probatoriu suficient de documentat și de detaliat al pretinsei practici a administrației naționale pentru care statul membru respectiv este răspunzător (a se vedea Hotărârea Comisia/Belgia, C‑287/03, EU:C:2005:282, punctul 28, și Hotărârea Comisia/Germania, C‑441/02, EU:C:2006:253, punctul 49).

24

Este necesar să se arate, mai întâi, că Comisia nu contestă explicațiile date de Irlanda, potrivit cărora orele de formare în cauză reprezintă o perioadă de formare „protejată”, în cursul căreia NCHD nu sunt disponibili pentru a oferi îngrijiri medicale pacienților. În schimb, Comisia susține că activitățile de formare ale NCHD fac parte integrantă din atribuțiile postului lor, întrucât aceștia trebuie să desfășoare activitățile menționate în temeiul contractului lor de muncă.

25

În această privință, trebuie arătat că, potrivit susținerilor necontestate ale Irlandei, relația dintre NCHD și organismul lor de formare este distinctă de cea care există între NCHD și angajatorul lor. Mai precis, în ședință, Comisia nu și‑a putut susține ipoteza potrivit căreia organismele de formare în cauză și angajatorii NCHD ar trebui să fie identificați cu statul, care ar fi singurul angajator al NCHD, în sensul Directivei 2003/88.

26

În aceste condiții, împrejurarea la care se referă Comisia, că orele de formare A și B sunt impuse „prin programul de formare” și se derulează într‑un loc stabilit „prin acest program”, nu permite să se considere că NCHD sunt obligați să fie prezenți fizic la locul determinat de angajator și să fie la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 21 din prezenta hotărâre.

27

În continuare, această constatare nu este repusă în discuție de trimiterea Comisiei la clauzele 6 și 8 din contractul de muncă tip.

28

Astfel, în ceea ce privește clauza 6, care enumeră obligațiile și misiunile ce revin NCHD în cadrul contractului lor de muncă, Comisia nu a demonstrat că aceștia au o obligație de formare în temeiul clauzei menționate.

29

De asemenea, în ceea ce privește clauza 8 din contractul de muncă tip, în temeiul căreia angajatorul „va facilita, dacă este cazul, în conformitate cu cerințele Legii din 2007 privind medicii practicieni (Medical Practitioners Act 2007), formarea/garanția de competență cerută pentru posturile NCHD”, iar NCHD participă la formare „în conformitate cu cerințele [legii menționate]”, Comisia nu demonstrează că această clauză ar avea un sens diferit față de cel susținut de Irlanda, potrivit căruia clauza respectivă se limitează să reproducă cerințele impuse de legea menționată și nu introduce, nici nu impune obligații de muncă specifice în materie de formare.

30

În sfârșit, Comisia nu aduce dovezi în susținerea afirmației sale contestate de Irlanda, potrivit căreia NCHD riscă să fie concediați de angajatorul lor dacă nu efectuează formarea conform orelor de formare A și B.

31

Rezultă din cele ce precedă că, în astfel de împrejurări, Comisia nu a demonstrat că orele de formare A și B constituie „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88. În consecință, ea nu a stabilit, cu privire la clauza 3 litera a) din convenția colectivă, existența unei practici contrare acestei directive. În aceste împrejurări, primul motiv trebuie respins.

32

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat, Comisia arată că clauza 3 litera b) din convenția colectivă, potrivit căreia „perioada de referință în cazul NCHD ale căror contracte de muncă depășesc 12 luni trebuie să crească de la 6 la 12 luni”, este contrară dispozițiilor Directivei 2003/88. Ea recunoaște că articolul 19 din această directivă prevede posibilitatea ca, în temeiul convențiilor colective, perioada de referință utilizată pentru calcularea timpului de lucru maxim săptămânal să devină de 12 luni. Această instituție amintește totuși că o astfel de prelungire este posibilă, în temeiul dispoziției menționate, doar cu respectarea principiilor generale de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor și numai din motive obiective sau tehnice sau privind organizarea muncii.

33

În apărarea sa, Irlanda susține că prelungirea de la 6 la 12 luni a perioadei de referință în cazul NCHD ale căror contracte de muncă depășesc 12 luni este compatibilă cu această directivă și în special cu articolul 19 din aceasta. Ea subliniază că respectiva convenție colectivă menționează motivul obiectiv sau care privește organizarea muncii, care impune prelungirea perioadei de referință, mai precis, interesul HSE privind posibilitatea sa de a înscrie NCHD în tabelul de serviciu într‑un mod suficient de flexibil pentru a‑și îndeplini în totalitate obligațiile legale.

34

În această privință, este necesar să se arate că Comisia, deși recunoaște că perioada de referință poate să devină de 12 luni în temeiul articolului 19 din Directiva 2003/88, se limitează să amintească condițiile unei asemenea prelungiri, fără a explica în vreun fel în ce mod, contrar celor susținute de Irlanda, aceste condiții nu ar fi îndeplinite în speță.

35

În consecință, în ceea ce privește clauza 3 litera b) din convenția colectivă, Comisia nu demonstrează existența unei practici contrare Directivei 2003/88. Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins.

36

Prin intermediul celui de al treilea motiv invocat, Comisia consideră că anumite dispoziții ale clauzei 5 din contractul de muncă tip sunt contrare Directivei 2003/88. Astfel, în primul rând, face referire la clauza 5 litera a) din acest contract de muncă tip, potrivit căreia săptămâna de lucru de bază este de 39 de ore, precum și la clauza 5 literele e) și f) din acest contract, care interzice să li se ceară NCHD să lucreze mai mult de 24 de ore consecutive la fața locului și care prevede că angajatorul ia măsurile necesare pentru ca aceștia să nu fie de gardă pentru o perioadă de lucru de 24 de ore în mai mult de o cincime din cazuri, mai puțin în situația unor circumstanțe excepționale. Potrivit acestei instituții, niciun element nu indică faptul că medicii au dreptul la repausurile zilnice și săptămânale minime stabilite prin Directiva 2003/88 și la repausurile echivalente compensatorii.

37

În al doilea rând, Comisia face referire la clauza 5 litera i) din contractul de muncă tip, potrivit căreia NCHD pot fi solicitați să efectueze ore suplimentare (de gardă la fața locului) în plus față de cele 39 de ore de lucru, să facă gărzi în locații externe și în afara programului și/sau să facă ore suplimentare, astfel cum acestea sunt stabilite de directorul de servicii clinice/angajator și să lucreze în afara programului înscris în tabelul de serviciu, în funcție de cerințele serviciului, chiar dacă angajatorul trebuie să recurgă la această modalitate în mod excepțional. Or, potrivit acestei instituții, nu există nicio limită explicită pentru timpul total de lucru săptămânal.

38

Comisia subliniază că statele membre, cu ocazia transpunerii și a aplicării unei directive, sunt obligate să stabilească un cadru juridic clar, care să permită particularilor să își cunoască drepturile. Clauza 5 din contractul de muncă tip nu ar prevedea un astfel de cadru juridic. Această constatare ar fi, de altfel, confirmată de clauza 5 litera m) din contractul de muncă tip, potrivit căreia „[l]ucrul în afara cadrului stabilit prin contract nu este permis dacă suma dintre timpul de lucru aferent prezentului post și timpul de lucru aferent oricărui alt post depășește timpul de lucru maxim săptămânal definit în [Regulamentul din 2004]”. Potrivit acestei instituții, dispoziția menționată pare să indice, a contrario, că limitele prevăzute de Regulamentul din 2004 nu se aplică contractului de muncă tip.

39

Irlanda susține că măsurile de protecție prevăzute de Regulamentul din 2004 și de Directiva 2003/88, deși nu sunt reproduse în textul contractului de muncă tip, fac parte integrantă din acesta, în temeiul acordului de regulament din 22 ianuarie 2010. În orice caz, aceste măsuri de protecție ar fi obligatorii pentru angajatorii NCHD, conform Regulamentului din 2004.

40

Acest stat membru consideră că faptul că Comisia se bazează pe câteva dispoziții izolate ale clauzei 5 din contractul de muncă tip nu respectă cadrul juridic clar în care se integrează acest contract, în general, și aceste dispoziții, în special. În ceea ce privește clauza 5 litera m) din contractul de muncă tip, Irlanda susține că această dispoziție prevede o protecție expresă a limitelor timpului de lucru, astfel cum sunt stabilite prin Regulamentul din 2004.

41

În această privință, trebuie amintit că dispozițiile de transpunere a unei directive trebuie să permită particularilor să se raporteze la un cadru juridic clar, precis și neechivoc (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda, C‑282/02, EU:C:2005:334, punctul 80).

42

În cadrul prezentei acțiuni, Comisia nu contestă totuși transpunerea Directivei 2003/88 prin Regulamentul din 2004. Ea se limitează să arate, referindu‑se, printre altele, la anumite dispoziții ale clauzei 5 din contractul de muncă tip, că acest regulament nu este aplicat în practică.

43

În plus, cadrul juridic, astfel cum rezultă din legislația de transpunere a Directivei 2003/88, mai precis Regulamentul din 2004, este clar și, în orice caz, este aplicabil, fapt necontestat de părți.

44

În aceste condiții, prin raportarea la câteva dispoziții izolate ale clauzei 5 din contractul de muncă tip, al căror conținut exact este, în fond, supus unor discuții între părți, Comisia nu reușește să demonstreze existența unei practici contrare Directivei 2003/88. În consecință, al treilea motiv trebuie respins.

45

Comisia face referire, de asemenea, la diferite rapoarte de monitorizare privind aplicarea Directivei 2003/88, întocmite în cursul anilor 2013 și 2014 de autoritățile irlandeze și comunicate Comisiei, precum și la o declarație a IMO din care reiese, în opinia sa, că, chiar dacă au fost făcute progrese în aplicarea Directivei 2003/88, Irlanda încă nu se conformează în totalitate obligațiilor care rezultă din această directivă.

46

Irlanda admite că nu a fost posibil să ajungă în practică la o situație de conformitate totală cu Directiva 2003/88 în toate cazurile, dar contestă că acest fapt ar fi cauzat de neîndeplinirea obligației sale de a lua măsurile necesare pentru a se ajunge la o asemenea situație. Ea subliniază că a depus eforturi constante și concertate pentru a ajunge la o conformitate totală în practică și că va continua să o facă în toate cazurile de nerespectare, inclusiv prin aplicarea de sancțiuni financiare.

47

Potrivit acestui stat membru, argumentul Comisiei se reduce, în esență, la afirmația că simplul fapt că legislația de transpunere a Directivei 2003/88 nu este respectată pe teren în toate cazurile este suficient pentru a justifica constatarea neîndeplinirii de către statul membru în cauză a obligațiilor sale care decurg din dreptul Uniunii.

48

În această privință, este necesar să se arate că Comisia nu precizează în cererea sa introductivă dacă se referă la rapoartele de monitorizare și la declarația în cauză numai cu titlu de ilustrare a problemelor care ar fi fost cauzate de pretinsa încălcare a Directivei 2003/88, care rezultă din clauza 3 literele a) și b) din convenția colectivă și din anumite dispoziții ale clauzei 5 din contractul de muncă tip, sau cu titlu de indiciu autonom al neaplicării acestei directive în practică.

49

În orice caz, nu este suficient ca Comisia să facă referire la rapoartele de monitorizare în cauză și la declarația IMO pentru a demonstra că Irlanda nu a aplicat Directiva 2003/88. Astfel, după cum reiese din jurisprudența evocată la punctele 22 și 23 din prezenta hotărâre, îi revine de asemenea obligația de a demonstra, fără a putea invoca vreo prezumție, că practica pretins contrară acestei directive poate fi imputată în vreun fel Irlandei.

50

În speță, Comisia se limitează să arate, în această privință, că HSE este o emanație a statului. Ea nu explică totuși rolul acestei administrații, în afara celui de a fi semnat acordul de regulament menționat la punctul 14 din prezenta hotărâre, la care sunt anexate convenția colectivă și contractul de muncă tip. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 16-44 din prezenta hotărâre, această instituție nu a stabilit că ultimele două documente menționate ar constitui o practică contrară Directivei 2003/88.

51

Rezultă din tot ceea ce precedă că Comisia nu a dovedit existența, în privința Irlandei, a unei practici contrare articolelor 3, 5 și 6 și articolului 17 alineatele (2) și (5) din Directiva 2003/88, în ceea ce privește organizarea timpului de lucru al NCHD.

52

În consecință, acțiunea trebuie respinsă.

53

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Irlanda a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște: