1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 TFUE. Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) (Franța) ridică în mod specific problema dacă acest articol se opune obligației impuse deținătorului unui acord de licență de brevet de a plăti redevențe pe toată perioada acordului până la rezilierea acestuia, în pofida lipsei contrafacerii sau a anulării brevetului sau a brevetelor sub licență.

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni în anularea sentințelor arbitrale între Genentech Inc., societate de drept al statului Delaware (Statele Unite) (denumită în continuare „Genentech”), pe de o parte, și Hoechst GmbH, fostă Hoechst AG (denumită în continuare „Hoechst”) și Sanofi‑Aventis Deutschland GmbH (denumită în continuare „Sanofi‑Aventis”), societăți de drept german, pe de altă parte.

3.

Articolul 101 TFUE prevede:

„(1)   Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne și, în special, cele care:

(2)   Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

(3)   Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:

care contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut și care:

4.

Articolul 1518 din Codul de procedură civilă prevede:

„Sentința pronunțată în Franța în materie de arbitraj internațional poate face doar obiectul unei acțiuni în anulare.”

5.

Articolul 1520 din Codul de procedură civilă prevede:

„Acțiunea în anulare este disponibilă numai în cazul în care:

6.

La 6 august 1992, societatea de drept german Behringwerke AG (denumită în continuare „Behringwerke”) ( 2 ) a concesionat Genentech o licență neexclusivă mondială (denumită în continuare „acordul de licență”) pentru utilizarea activatorului citomegalovirusului uman (CMVH), care permite creșterea eficacității procesului celular utilizat pentru producerea de proteine (denumit în continuare „activatorul”). Această tehnologie făcuse obiectul brevetului european nr. EP 0173 177 53, eliberat la 22 aprilie 1992 (denumit în continuare „brevetul EP 177”), precum și a două brevete eliberate în Statele Unite la 15 decembrie 1998 și, respectiv, la 17 aprilie 2001 (denumite în continuare „brevetul US 522” și „brevetul US 140”). La 12 ianuarie 1999, Oficiul European pentru Brevete (OEB) a anulat brevetul EP 177.

7.

Acordul de licență era guvernat de dreptul german.

8.

Reiese din articolul 3.1 din acordul de licență că Genentech, în schimbul dreptului de a exploata activatorul, s‑a angajat să plătească:

9.

Genentech a plătit redevența unică și redevența anuală, însă nu a plătit niciodată redevența curentă.

10.

La 30 iunie 2008, Hoechst și Sanofi‑Aventis s‑au adresat Genentech cu privire la produsele finite care utilizează materialele și procesele brevetate, care conferă dreptul la plata redevențelor curente.

11.

Prin scrisoarea din 27 august 2008, Genentech a notificat Hoechst și Sanofi‑Aventis decizia sa de a rezilia acordul de licență, aceasta producând efecte două luni mai târziu ( 4 ).

12.

La 24 octombrie 2008, considerând că Genentech utilizase activatorul în sinteza recombinantă a proteinelor pentru a fabrica Rituxan® ( 5 )și alte medicamente fără a plăti redevențele curente cu privire la vânzarea tuturor acestor medicamente și că încălcase astfel acordul de licență, Hoechst și Sanofi‑Aventis au formulat, în conformitate cu clauza compromisorie stipulată la articolul 11 din acordul de licență, o cerere de arbitraj împotriva Genentech la Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț (CIC), care a înregistrat‑o sub nr. de cauză 15900/JHN/GFG.

13.

La 27 octombrie 2008, Hoechst și Sanofi‑Aventis au sesizat United States District Court for the Eastern District of Texas (Tribunalul Federal al Districtului Est din Texas, Statele Unite) cu o plângere în contrafacerea brevetelor US 522 și US 140 împotriva Genentech și a Biogen (fostă Biogen Idec). Acestea din urmă au introdus la aceeași dată o acțiune în nulitatea acestor brevete la United States District Court for the Northern District of California (Tribunalul Federal al Districtului Nord din California, Statele Unite).

14.

Aceste două acțiuni au fost conexate în fața United States District Court for the Northern District of California (Tribunalul Federal al Districtului Nord din California, Statele Unite).

15.

La 11 martie 2011, United States District Court for the Northern District of California (Tribunalul Federal al Districtului Nord din California, Statele Unite) a constatat, în esență, lipsa contrafacerii brevetelor în discuție și a respins acțiunea în nulitatea brevetelor, considerând că Genentech nu reușise să atingă nivelul de probă necesar. Această decizie a fost confirmată la 22 martie 2012 de către United States Court of Appeals for the Federal Circuit (Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Federal, Statele Unite) și a rămas irevocabilă.

16.

Printr‑o a treia sentință parțială din 5 septembrie 2012 (denumită în continuare „a treia sentință parțială”) ( 6 ), arbitrul unic ales de părți a decis ( 7 ) că Genentech fabricase Rituxan® prin utilizarea activatorului „brevetat o perioadă, în mod greșit sau în mod întemeiat, în [brevetul EP 177] și mai târziu în [brevetele US 522 și 140] […]” ( 8 ) și, în acest temei, a reținut obligația Genentech de a plăti Hoechst și Sanofi‑Aventis redevențele curente cu privire la vânzarea de Rituxan® și de produse cu aceleași proprietăți ( 9 ).

17.

Arbitrul unic a considerat că, inițial, Genentech intenționase să utilizeze activatorul fără a fi considerată drept autor al unei contrafaceri ( 10 ), fapt care a condus la încheierea acordului de licență. Rezulta, potrivit arbitrului unic, că obiectul comercial al acordului de licență ( 11 ) era de a evita orice proces cu privire la valabilitatea brevetelor US 522 și US 140 în perioada de valabilitate a contractului de licență ( 12 ). Potrivit acestui arbitru, un „asemenea armistițiu nu [putea] să dureze la infinit, întrucât [acordul de licență urma] să fie reziliat într‑un termen relativ scurt de către una dintre părți […]” ( 13 ).

18.

În opinia sa, odată cu înregistrarea unui brevet, un licențiat ca Genentech putea fi reconfortat prin obținerea unei licențe pentru utilizarea acestui brevet, spre deosebire de un terț care putea fi descurajat să concureze cu un licențiat. Prin urmare, arbitrul unic a apreciat că, în temeiul acordului de licență, înregistrarea brevetelor era o considerație pertinentă pentru a stabili existența unei rațiuni comerciale pentru a încheia acordul de licență în discuție, chiar dacă problema valabilității acestora nu se punea în discuție. În această privință, a arătat că un litigiu în materie de brevete putea dura ani, astfel cum demonstrau procedurile paralele din Statele Unite, și putea genera cheltuieli semnificative ( 14 ). O societate ca Genentech avea, așadar, un interes să încheie un asemenea acord.

19.

În consecință, arbitrul unic a considerat că plățile efectuate sau datorate, în conformitate cu acordul de licență, nu puteau fi reclamate sau rămâneau datorate în cazul în care brevetul ar fi anulat sau nu ar fi fost încălcat prin activitatea beneficiarului acordului de licență ( 15 ). Dat fiind că obiectul comercial al acordului de licență era de a evita orice contencios în materie de brevete, el a considerat că rezultatul ultim al procedurii referitoare la brevet nu obliga concedentul, în ipoteza în care brevetul s‑ar dovedi nevalid, să ramburseze redevențele primite, nici nu ar exonera licențiatul de obligația sa de a plăti aceste redevențe în cazul în care, astfel cum procedase Genentech, licențiatul nu le‑ar fi plătit.

20.

În temeiul acestor considerații, arbitrul respectiv a considerat că, potrivit acordului de licență, Genentech trebuia să plătească Hoechst și Sanofi‑Aventis redevențele curente cu privire la vânzările de Rituxan® fabricat între 15 decembrie 1998 (data eliberării brevetului US 522) și 28 octombrie 2008 (data rezilierii acordului de licență) ( 16 ).

21.

În plus, el a obligat Genentech să plătească Hoechst și Sanofi‑Aventis suma de 391420,36 de euro plus 293565,27 dolari americani (USD) (aproximativ 260000 de euro) referitor la cheltuielile lor de reprezentare pentru perioada cuprinsă între 9 iunie 2011 și 5 septembrie 2012.

22.

În sfârșit, el a amânat pentru sentința definitivă deciziile privind evaluarea cuantumului redevențelor datorate, cheltuielile de arbitraj și celelalte cheltuieli de reprezentare.

23.

La 25 februarie 2013, arbitrul unic a pronunțat sentința definitivă, obligând Genentech să plătească Hoechst suma de 108322850 de euro plus dobânda simplă cu titlu de daune interese, 211250 de euro cu titlu de cheltuieli de arbitraj, 634649,88 euro și 555907,23 USD (aproximativ 490778 de euro) cu titlu de cheltuieli de reprezentare ( 17 ).

24.

La punctul 219 din sentința definitivă, arbitrul unic arată că Genentech a pretins tardiv în cadrul procedurii că „eforturile Hoechst pentru interpretarea [acordului de licență] astfel încât să îi permită să recupereze redevențele curente fără a ține seama de aspectul dacă produsele presupuse sub licență [erau] sau nu [erau] acoperite de brevetele sub licență încălcau reglementarea antitrust a Uniunii Europene”.

25.

În această privință, arbitrul unic a considerat că „Genentech nu [specificase] cum [ar fi încălcat dreptul concurenței al Uniunii] […] în cazul în care aceasta [ar] pierde prezentul arbitraj. Legea germană privind licențele autorizează contractele de licență pentru a utiliza un know‑how nebrevetat și poate avea în vedere redevențe pentru acest know‑how. Acest lucru nu se poate schimba dacă se susține – fără mai multe argumente – că această licență încalcă [dreptul concurenței al Uniunii]” ( 18 ).

26.

În temeiul articolelor 1518 și 1520 din Codul de procedură civilă, Genentech a sesizat cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) cu o acțiune în anularea celei de a treia sentințe parțiale, a sentinței definitive, precum și a addendumului.

27.

Prin ordonanța din 3 octombrie 2013, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a respins cererea formulată de Genentech având ca obiect conexarea acțiunilor în anularea celei de a treia sentințe parțiale, a sentinței definitive, precum și a addendumului.

28.

În cadrul procedurii în anularea celei de a treia sentințe parțiale, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) ridică problema compatibilității acordului de licență cu articolul 101 TFUE. Ea arată că arbitrul unic a considerat că, în perioada de valabilitate a acestuia, licențiatul era obligat la plata redevențelor contractuale chiar dacă anularea brevetului sau a brevetelor avea un efect retroactiv. Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) își pune problema dacă un asemenea contract încalcă dispozițiile articolului 101 TFUE, în măsura în care supune licențiatul la plata redevențelor lipsite de acum de cauză ca urmare a anulării brevetului sau a brevetelor aferente drepturilor concesionate și aplică acestuia un „dezavantaj în condiții de concurență”.

29.

În aceste condiții, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului […] 101 [TFUE] trebuie interpretate în sensul că se opun conferirii de efect, în caz de anulare a brevetelor, unui contract de licență care impune în sarcina licențiatului redevențe pentru simpla utilizare a drepturilor aferente brevetelor sub licență?”

30.

Prin ordonanța din 18 noiembrie 2015, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a declarat inadmisibil recursul formulat de Hoechst și de Sanofi‑Aventis împotriva hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 septembrie 2014 de a adresa o întrebare preliminară Curții.

31.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost depusă la grefa Curții la 9 decembrie 2014. Genentech, Hoechst și Sanofi‑Aventis, guvernele francez, spaniol și olandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

32.

În temeiul articolului 61 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, părțile au fost invitate să răspundă în scris la întrebările Curții, ceea ce au și făcut la 18 decembrie 2015.

33.

La 20 ianuarie 2016 a avut loc o ședință la care Genentech, Hoechst și Sanofi‑Aventis, guvernele francez și spaniol, precum și Comisia au prezentat observații orale.

34.

Hoechst și Sanofi‑Aventis, precum și guvernul francez consideră că întrebarea preliminară se întemeiază pe o premisă factuală eronată. Astfel, în condițiile în care privește compatibilitatea acordului de licență cu articolul 101 TFUE „în caz de anulare a brevetelor” ( 19 ), doar brevetul EP 177 a fost anulat la 12 ianuarie 1999, iar nu și brevetele US 522 și US 140 ( 20 ). În consecință, întrebarea preliminară ar fi lipsită de obiect și ar trebui declarată inadmisibilă.

35.

În opinia noastră, faptul că instanța de trimitere face referire în întrebarea adresată la anularea „brevetelor” (la plural), în condițiile în care doar un brevet a fost anulat, nu presupune că cererea de decizie preliminară se întemeiază pe o premisă factuală eronată.

36.

Astfel, reiese cu claritate din cererea de decizie preliminară că instanța de trimitere este perfect conștientă de faptul că brevetele US 522 și US 140 nu au fost anulate.

37.

În această privință, la pagina 2 din cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că tehnologia acoperită prin acordul de licență „a condus la eliberarea mai multor brevete, pe de o parte la 22 aprilie 1992 a unui brevet european [EP 177] ulterior anulat la 12 ianuarie 1999 de OEB pentru lipsa noutății, pe de altă parte la 15 decembrie 1998 a unui brevet [US 520], în sfârșit la 17 aprilie 2001 a unui brevet [US 140]” ( 21 ). Instanța de trimitere nu face nicio aluzie la o anulare a brevetelor US 522 și US 140.

38.

În plus, la pagina 3 din cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere se referă la hotărârea din 11 martie 2011 a United States District Court for the Northern District of California (Tribunalul Federal al Districtului Nord din California, Statele Unite), care, în opinia sa, „a decis că Rituxan® nu constituia o contrafacere a brevetelor în discuție”. Rezultă că instanța de trimitere cunoaște conținutul acestei hotărâri prin care s‑a respins și acțiunea în anulare formulată împotriva brevetelor US 522 și US 140 ( 22 ).

39.

În sfârșit, deși la punctele 193 și 194 din cea de a treia sentință parțială, arbitrul unic s‑a referit la anularea brevetelor US 522 și US 140 de către United States District Court for the Northern District of California (Tribunalul Federal al Districtului Nord din California, Statele Unite), această eroare nu apare nicidecum în sentința definitivă. Dimpotrivă, la punctul 50 din sentința definitivă, arbitrul unic declară în mod clar că acțiunea formulată de Genentech în anularea brevetelor US 522 și US 140 a fost respinsă.

40.

Deși este adevărat că cele trei acțiuni în anulare formulate în fața cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) împotriva celei de a treia sentințe parțiale, a sentinței definitive și a addendumului nu sunt conexate ( 23 ), reiese cu claritate din dosarul în fața Curții că cele trei acțiuni sunt conexe. Astfel, instanța de trimitere însăși examinează, în cererea sa de decizie preliminară, aceste trei sentințe ca unul și același ansamblu ( 24 ). Prin urmare, este clar că nu există o premisă factuală eronată.

41.

În orice caz, existența sau inexistența pretinsei premise factuale eronate nu va avea nicio influență asupra răspunsului pe care îl vom propune la întrebarea adresată de instanța de trimitere care privește fără deosebire cazul anulării unui brevet (în speță brevetul EP 177) și cel al necontrafacerii unui brevet (în speță brevetele US 522 și US 140).

42.

Astfel, după cum a arătat Comisia în răspunsurile sale la întrebările scrise ale Curții, „arbitrul unic a concluzionat în cea de a [t]reia [s]entință [p]arțială că sensul acordului [de licență] nu era de a prevedea rambursarea sau nereclamarea redevențelor în cazul în care anumite brevete s‑ar dovedi ulterior nevalide sau necontrafăcute. Sensul acordului, interpretat în lumina legii germane și a istoricului negocierii dintre părți, era de a proteja utilizatorul brevetului/brevetelor – cu alte cuvinte Genentech – împotriva unui proces cu privire la brevet/brevete care ar putea fi lung și costisitor. Rezultă că faptul că brevetele americane au putut fi considerate nevalide sau necontrafăcute nu modifică conținutul obligației Genentech de a plăti redevențe”.

43.

Hoechst și Sanofi‑Aventis, precum și guvernul francez consideră că Curtea nu poate da un răspuns util instanței de trimitere.

44.

În această privință, guvernul francez arată că cererea de decizie preliminară nu precizează elementele de fapt și de drept necesare în cadrul aplicării articolului 101 TFUE și în special a Regulamentului (CE) nr. 772/2004 al Comisiei din 27 aprilie 2004 privind aplicarea articolului [101] alineatul (3) [TFUE] anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie ( 25 ), ca de exemplu condițiile reale ale funcționării și structurii pieței în discuție, natura acordului de licență de contract între concurenți sau de acord reciproc și elementele dreptului german căruia acest acord i‑a fost supus.

45.

Considerăm că aceste argumente trebuie înlăturate întrucât vom concluziona că, în conformitate cu Hotărârea Ottung (320/87, EU:C:1989:195), articolul 101 alineatele (1) și (2) TFUE nu impune anularea celei de a treia sentințe parțiale ( 26 ). Or, regulamentele de exceptare ( 27 ) menționate de guvernul francez aplică articolul 101 alineatul (3) TFUE anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie la care participă doar două întreprinderi și anumitor practici concertate aferente acestora, care intră sub incidența articolului 101 alineatul (1) TFUE, ceea ce, în opinia noastră, nu este cazul în speță.

46.

În orice caz, considerăm că Curtea nu ar dispune de date suficiente pentru a efectua o asemenea analiză în cazul în care nu ar împărtăși concluzia noastră.

47.

Excepția de inadmisibilitate privind aplicarea regulamentelor de exceptare citate anterior ar putea fi acceptată numai în ipoteza în care Curtea nu ar împărtăși concluzia noastră.

48.

Hoechst și Sanofi‑Aventis susțin că este imposibil să se răspundă la întrebarea preliminară fără a încălca dreptul francez care interzice revizuirea pe fond a sentințelor arbitrale internaționale, cu excepția încălcării flagrante a ordinii publice internaționale ( 28 ).

49.

În lipsa unei asemenea încălcări flagrante (precum, de exemplu, în cazul unui cartel), Hoechst și Sanofi‑Aventis fac o distincție între cazurile în care problema compatibilității unui acord între întreprinderi cu articolul 101 TFUE a fost trecută sub tăcere în sentința arbitrală internațională, caz în care ar exista un risc de atingere adusă efectivității dreptului concurenței, și cazurile în care această problemă a fost evocată în sentința respectivă. În opinia lor, în această din urmă ipoteză prezentă în speță, răspunsul la întrebarea preliminară de față ar determina instanța de trimitere să revizuiască pe fond cea de a treia sentință parțială, întrucât motivul de anulare care face obiectul acestei întrebări a fost invocat și dezbătut în fața arbitrului unic.

50.

În această privință, reamintim că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, astfel cum este prevăzută la articolul 267 TFUE, numai instanța națională, sesizată cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei pendinte în fața sa, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții.

51.

Dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, Curtea este, așadar, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că cererea de decizie preliminară urmărește, în realitate, să o pună în situația de a se pronunța prin intermediul unui litigiu fictiv sau să formuleze opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice ori atunci când interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului ori în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 29 ).

52.

În opinia noastră, nu există niciun indiciu care să arate că întrebarea adresată este ipotetică sau că interpretarea dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului pendinte în fața instanței de trimitere, care privește articolul 101 TFUE. În plus, considerăm că Curtea dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea adresată.

53.

Arătăm de asemenea, cu titlu pur indicativ, că Cour de cassation (Curtea de Casație) a declarat inadmisibil recursul formulat de Hoechst și de Sanofi‑Aventis împotriva hotărârii cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) din 23 septembrie 2014 prin care s‑a decis să se adreseze Curții prezenta întrebare preliminară.

54.

În consecință, întrebarea preliminară ne pare admisibilă și este necesar să se răspundă la aceasta.

55.

În observațiile sale scrise, guvernul francez amintește că, la punctul 32 din Hotărârea Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269), Curtea a decis că controlul exercitat de instanțele statelor membre asupra sentințelor arbitrale internaționale care ridică probleme de drept al Uniunii poate fi „mai mult sau mai puțin extins după caz”, în funcție de normele adoptate de statele membre în cadrul autonomiei lor procedurale. În acest temei, guvernul francez arată că normele dreptului francez potrivit căruia instanțele franceze nu pot revizui pe fond sentințele arbitrale internaționale și sunt limitate, în cadrul unei acțiuni în anularea unei sentințe arbitrale internaționale precum cea în discuție în prezenta cauză, la examinarea unei încălcări „flagrante” ( 30 ) a ordinii publice internaționale sunt conforme cu principiul efectivității instituit de dreptul Uniunii.

56.

Hoechst și Sanofi‑Aventis arată ( 31 ) că, deși în Hotărârea Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269) Curtea a statuat că o instanță națională sesizată cu o acțiune în anularea unei sentințe arbitrale internaționale ar trebui, conform normelor de procedură interne, să admită o acțiune în anulare întemeiată pe nerespectarea articolului 101 TFUE, normele de procedură din dreptul francez în discuție interzic revizuirea pe fond a sentințelor arbitrale internaționale și limitează întinderea acestui control la o încălcare „flagrantă” ( 32 ).

57.

Or, potrivit Hoechst și Sanofi‑Aventis, dat fiind că problema unei eventuale contrarietăți a acordului de licență cu articolul 101 TFUE a fost invocată și dezbătută în fața arbitrului unic și acesta din urmă a respins‑o, este imposibil să se răspundă la întrebarea preliminară fără a revizui cea de a treia sentință parțială pe fond în măsura în care un acord de licență precum cel în discuție în prezenta cauză nu ar putea constitui o restrângere prin obiect la articolul 101 TFUE și nu ar putea constitui, așadar, o încălcare flagrantă a articolului 101 TFUE.

58.

În opinia noastră, limitări privind întinderea ( 33 ) controlului sentințelor arbitrale internaționale precum cele evocate pentru dreptul francez de Hoechst și de Sanofi‑Aventis, precum și de guvernul francez, și anume natura flagrantă a încălcării ordinii publice internaționale și imposibilitatea de a controla o sentință arbitrală internațională pentru o asemenea încălcare în condițiile în care problema de ordine publică a fost invocată și dezbătută în fața instanței arbitrale, sunt contrare principiului efectivității dreptului Uniunii.

59.

Referindu‑se la sistemul de control al compatibilității sentințelor arbitrale internaționale cu dreptul Uniunii prin intermediul rezervei de ordine publică, astfel cum a fost stabilit de Curte în Hotărârea Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269), privind, precum în speță, o acțiune în anularea unei sentințe arbitrale internaționale întemeiate pe contrarietatea cu ordinea publică și confirmat în Hotărârea Gazprom (C‑536/13, EU:C:2015:316), în ceea ce privește o cerere de recunoaștere și de executare a unei sentințe arbitrale internaționale contestate pentru motive de ordine publică, trebuie amintit că, potrivit Curții, instanțele arbitrale numite „convenționale” ( 34 ) nu sunt instanțe din statele membre în sensul articolului 267 TFUE. În consecință, acestea nu pot adresa întrebări preliminare. Revine, așadar, instanțelor din statele membre în sensul articolului 267 TFUE, dacă este cazul prin recurgerea la mecanismul trimiterii preliminare ( 35 ), sarcina de a examina compatibilitatea sentințelor arbitrale (internaționale sau nu) cu dreptul Uniunii în cazul sesizării pentru anulare ( 36 ), exequatur ( 37 ) sau în cazul oricărei alte căi de atac sau forme de control prevăzută de legislația națională aplicabilă.

60.

Cu alte cuvinte, sistemul de control al compatibilității sentințelor arbitrale internaționale cu dreptul material al Uniunii prin intermediul rezervei de ordine publică, fie în cadrul unei acțiuni împotriva recunoașterii și executării, fie al unei acțiuni în anulare, impune sarcina controlului mai degrabă în aval, respectiv instanțelor din statele membre, decât în amonte, respectiv instanțelor arbitrale ( 38 ).

61.

Astfel, misiunea arbitrilor în arbitrajul comercial internațional constă în interpretarea și aplicarea corectă a contractului care leagă părțile. La exercitarea acestei misiuni, arbitrii pot fi puși în mod natural în situația de a aplica dreptul Uniunii, în cazul în care acesta face parte din dreptul aplicabil contractului (lex contractus) sau din dreptul aplicabil arbitrajului (lex arbitri). Cu toate acestea, controlul respectării normelor de ordine publică europeană revine instanțelor din statele membre, iar nu arbitrilor, fie în cadrul unei acțiuni în anulare, fie în cadrul unei proceduri de recunoaștere și de executare ( 39 ).

62.

Acest sistem funcționează, așadar, invers decât sistemul de încredere reciprocă instituit în special prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 40 ) , care atribuie sarcina respectării dreptului Uniunii, aplicabil fondului litigiului, incluzând normele de ordine publică europeană, instanței sesizate cu fondul litigiului (respectiv în amonte), iar nu în aval, instanței de recunoaștere și de executare ( 41 ).

63.

Pe această bază, analizăm cele două limitări pe care le‑ar impune dreptul francez.

64.

În cazul în care controlul unei sentințe arbitrale internaționale în raport cu normele de ordine publică europeană (care vizează deja doar o categorie de norme ale ordinii juridice a Uniunii deja foarte restrânsă) ar trebui limitat la încălcările vădite sau flagrante ale articolului 101 TFUE, acest control ar fi iluzoriu ținând seama de faptul că acordurile sau practicile care pot să restrângă sau să denatureze concurența sunt „adeseori disimulate” ( 42 ), ceea ce ar conduce în numeroase cazuri la imposibilitatea (sau dificultatea excesivă) pentru justițiabili de a exercita drepturile pe care li le conferă dreptul concurenței al Uniunii.

65.

Astfel, după cum admit Hoechst și Sanofi‑Aventis la punctul 21 din observațiile scrise, precum și expertul lor juridic la punctul 5 din consultație ( 43 ), acest control extrem de limitat ar avea drept efect să privească doar „încălcări[le] [articolului 101 TFUE] cele mai evidente, precum acordurile de stabilire a prețurilor sau de împărțire a piețelor”. Restricțiile prin efect ar fi în acest mod excluse complet de la controlul instanței de anulare, întrucât constatarea existenței lor ar necesita o examinare mai mult decât minimă a fondului sentinței arbitrale, ceea ce instanțele franceze nu ar putea face.

66.

Or, chiar dacă există o ierarhie a încălcărilor articolului 101 TFUE în funcție de caracterul lor evident și de nocivitatea lor în special între restrângerile prin obiect și prin efect ( 44 ), nu există nimic în cuprinsul articolului 101 TFUE care să permită să se concluzioneze că unele dintre aceste restrângeri ar fi tolerabile. Astfel, articolul 101 TFUE interzice în mod explicit acordurile între întreprinderi „care au ca obiect sau efect” ( 45 ) restrângerea concurenței. Așadar, fie are loc o încălcare a articolului 101 TFUE, caz în care acordul dintre întreprinderile în discuție este nul de plin drept, fie nu are loc o asemenea încălcare.

67.

În acest sens, este irelevant, în consecință, dacă încălcarea normei de ordine publică este sau nu este flagrantă. Niciun sistem nu poate accepta încălcări ale normelor sale celor mai fundamentale care fac parte din ordinea sa publică, și aceasta independent de caracterul flagrant sau nu, evident sau nu, al acestor încălcări.

68.

La punctul 36 din Hotărârea Eco Swiss (C‑126/97, EU:C:1999:269), Curtea a decis că articolul 101 TFUE (fostul articol 81 CE) constituia „o dispoziție fundamentală indispensabilă pentru îndeplinirea misiunilor încredințate [Uniunii] și, în special, pentru funcționarea pieței interne” ( 46 ).

69.

Pe de altă parte, la punctul 37 din Hotărârea Gazprom (C‑536/13, EU:C:2015:316), Curtea a decis că principiul încrederii reciproce nu este obligatoriu pentru instanțele arbitrale ( 47 ). Aceasta presupune că instanțele din statele membre nu sunt obligate să respecte răspunsurile la problemele de drept al Uniunii date de instanțele arbitrale, care nu sunt instanțe din statele membre în sensul articolului 267 TFUE.

70.

În consecință, dacă articolul 101 TFUE este o dispoziție în asemenea măsură fundamentală a ordinii juridice a Uniunii, faptul că părțile au invocat și au dezbătut în fața instanței arbitrale problema incompatibilității sentinței arbitrale internaționale cu această dispoziție nu poate fi determinant, întrucât comportamentul părților în cursul procedurii arbitrale ar putea avea drept efect compromiterea eficacității acestui articol, dat fiind că instanța arbitrală nu poate, în principiu ( 48 ), adresa o întrebare preliminară Curții și nu are în mod necesar misiunea de a interpreta și de a aplica dreptul Uniunii.

71.

Pentru aceste motive, controlul exercitat de o instanță dintr‑un stat membru asupra contrarietății sentințelor arbitrale internaționale cu normele de ordine publică europeană nu poate fi legat de aspectul dacă această problemă a fost sau nu a fost invocată sau dezbătută în cursul procedurii arbitrale, nici nu poate fi limitat prin interdicția formulată de dreptul național de a revizui pe fond sentința în discuție.

72.

Cu alte cuvinte, una sau mai multe părți la acordurile care ar putea fi anticoncurențiale nu pot să le sustragă pe acestea din urmă de la controlul articolelor 101 TFUE și 102 TFUE prin recurgerea la arbitraj.

73.

Din lectura celei de a treia sentințe parțiale și din interpretarea dată de arbitrul unic acordului de licență reiese că obligația Genentech de a plăti redevențele curente către Hoechst și Sanofi‑Aventis, calculate pe baza producției lor de medicamente care utilizează tehnologia activatorului, nu era subordonată condiției ca această tehnologie să fie sau să rămână protejată printr‑un brevet ( 49 ).

74.

Astfel, potrivit celei de a treia sentințe parțiale, simpla utilizare a tehnologiei în discuție pe durata acordului de licență era suficientă pentru a da naștere obligației de plată a redevențelor curente ( 50 ).

75.

În această privință, nu revine Curții sarcina de a revizui sau de a repune în discuție faptele constatate de arbitrul unic și nici interpretarea acordului de licență făcută de acesta pe baza dreptului german, potrivit căreia acest acord de licență impune plata redevențelor în pofida anulării sau a necontrafacerii unuia sau mai multor brevete.

76.

Apoi, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe doar cu privire la interpretarea articolului 101 TFUE, ceea ce face neavenite trimiterile făcute de Genentech la Hotărârea Huawei Technologies (C‑170/13, EU:C:2014:2391) și la anumite pasaje din Concluziile ( 51 ) pe care le‑am prezentat în această cauză care priveau doar interpretarea articolului 102 TFUE.

77.

Pentru Genentech, obligația impusă prin cea de a treia sentință parțială de a plăti redevențele curente în discuție atunci când brevetul este anulat sau atunci când nu are loc o contrafacere a unui brevet sub licență nu numai că afectează comerțul dintre statele membre în mod semnificativ, ci constituie și o restrângere a concurenței atât prin obiect, cât și prin efect.

78.

În ceea ce privește afectarea comerțului dintre statele membre, Genentech arată că Comisia a acordat o autorizație de introducere pe piață a MabThera® în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2309/93 al Consiliului din 22 iulie 1993 de stabilire a procedurilor comunitare de autorizare și supraveghere a produselor medicamentoase de uz uman și de uz veterinar și de instituire a unei Agenții Europene pentru Evaluarea Produselor Medicamentoase ( 52 ), valabilă pentru comercializarea în toată Uniunea, la 2 iunie 1998. Potrivit Genentech, în perioada relevantă (din 1998 până în 2008), ea a produs „rituximab” în scopul comercializării în diferite state membre, respectiv, în principal, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Italiană, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Ea observă că redevențele acordate de arbitrul unic au fost calculate pe baza vânzărilor mondiale nete de produse finite pentru perioada 1998-2008 și că, având în vedere volumul semnificativ al vânzărilor efectuate în Uniune în perioada relevantă, restrângerea concurenței rezultată din plata impusă de arbitrul unic afectează în mod direct comerțul dintre statele membre.

79.

Genentech explică de asemenea că suferă un dezavantaj concurențial pe piață, din moment ce este obligată să plătească pentru utilizarea unei tehnologii de care ceilalți concurenți pot profita în mod liber și gratuit.

80.

Potrivit Genentech, în plus, Hoechst și Sanofi‑Aventis au fost recompensate și s‑au îmbogățit fără justă cauză prin încasarea ( 53 ) redevențelor curente privind descoperirile științifice și tehnologice la care nu au contribuit în niciun mod. Consideră că sentințele arbitrale internaționale în discuție în cauza principală au permis Hoechst și Sanofi‑Aventis să își „taxeze” concurenții și să impună o povară financiară asupra industriei farmaceutice, în general, și asupra Genentech și a filialelor sale, în special, care își desfășoară activitățile atât în Europa, cât și în restul lumii, cu încălcarea dreptului concurenței al Uniunii.

81.

Cu privire la concurența propriu‑zisă, Genentech relevă faptul că Sanofi‑Aventis este cel de al doilea mare grup farmaceutic din Europa în ceea ce privește veniturile pentru medicamentele pe bază de prescripție medicală și intervine în cercetare și dezvoltare, precum și în producerea de medicamente în mai multe domenii terapeutice. Ea adaugă că Sanofi‑Aventis este unul dintre concurenții principali ai Roche (care deține în prezent Genentech în proporție de 100 %) în domeniul industriei farmaceutice axate pe cercetare.

82.

În schimb, Hoechst și Sanofi‑Aventis consideră că sentințele arbitrale contestate de Genentech au doar o legătură foarte limitată cu Uniunea.

83.

Ele arată de asemenea că redevențele datorate de Genentech nu își găsesc sursa în vreun brevet european și că sentințele arbitrale internaționale contestate nu au avut nici cel mai mic impact asupra vânzărilor Genentech. Adaugă de asemenea că arbitrul unic s‑a pronunțat doar cu privire la problema dacă Genentech era obligată prin contract să plătească redevențele prevăzute de acordul de licență și că redevențele acordate Hoechst și Sanofi‑Aventis prin sentința definitivă au fost calculate pe baza vânzărilor mondiale de Rituxan®, din care numai 17 % privesc Uniunea, ceea ce corespunde aproximativ sumei de 18 milioane de euro pentru perioada în discuție cuprinsă între 1998 și 2008.

84.

Cu privire la aprecierea afectării comerțului dintre statele membre, ne raliem observațiilor Comisiei în răspunsurile sale la întrebările scrise adresate de Curte potrivit cărora va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, având în vedere caracteristicile pieței în discuție, există un grad suficient de probabilitate ca obligația de a plăti redevențe, în urma sentinței definitive și în aplicarea acordului de licență, să exercite o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială, asupra schimburilor dintre statele membre și ca această influență să nu fie nesemnificativă ( 54 ).

85.

Cu privire la restrângerea concurenței, nu este vorba de a se ridica aici problema dacă Genentech a fost defavorizată din punct de vedere comercial prin interpretarea acordului de licență dată de arbitrul unic sau dacă, cu beneficiul (incontestabil) al retragerii, această întreprindere nu ar fi încheiat un asemenea acord ( 55 ). Obiectivul articolului 101 TFUE nu este de a reglementa în general relațiile comerciale dintre întreprinderi, ci se limitează să interzică anumite tipuri de acorduri între întreprinderi care pot afecta comerțul dintre statele membre și au drept obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

86.

Pe de altă parte, în Hotărârea Ottung (320/87, EU:C:1989:195), Curtea a examinat în raport cu dreptul concurenței o obligație contractuală prin care titularul unei licențe privind o invenție brevetată era obligat să plătească o redevență, pe perioadă nelimitată, așadar chiar după expirarea brevetului.

87.

La punctele 11 și 12 din această hotărâre, Curtea a declarat:

„Nu se poate exclude ca o clauză a unui acord de licență, prin care se impune o obligație de plată a unei redevențe, să poată avea o altă origine decât un brevet. O asemenea clauză poate rezulta astfel mai degrabă dintr‑o judecată de natură comercială cu privire la valoarea atribuită posibilităților de exploatare conferite prin acordul de licență. […]

În cazul în care obligația de a plăti redevențe a fost subscrisă pentru o perioadă nedeterminată și s‑a susținut astfel că aceasta continuă să lege debitorul după expirarea perioadei de valabilitate a brevetului în discuție, se ridică problema dacă, având în vedere contextul economic și juridic al acordului de licență, obligația de a continua să plătească redevențe poate constitui o restrângere a concurenței în sensul articolului [101] alineatul (1)” ( 56 ).

88.

Potrivit Curții, obligația în discuție poate încălca articolul 101 alineatul (1) TFUE atunci când acesta fie nu conferă licențiatului dreptul de a rezilia acordul prin intermediul unui preaviz rezonabil, fie încearcă să restrângă libertatea de acțiune a licențiatului după reziliere ( 57 ).

89.

Deși este adevărat că această hotărâre privea circumstanțe economice și juridice ușor diferite de cele în discuție în cauza principală ( 58 ), considerăm că această jurisprudență se poate aplica prin analogie prezentei cauze.

90.

A treia sentință parțială confirmă faptul că obligația Genentech de a plăti redevențe decurgea nu din utilizarea unei tehnologii protejate prin brevete valabile, ci numai din acordul de licență în discuție ( 59 ). Reiese cu claritate din interpretarea acordului de licență reținută de arbitrul unic în temeiul dreptului german că obiectul comercial al acestui acord era de a permite Genentech să utilizeze activatorul în discuție prin evitarea acțiunilor contencioase în materie de brevete. Dat fiind că Genentech, contrar celorlalți utilizatori ai activatorului care nu au încheiat un asemenea acord de licență cu Hoechst și Sanofi‑Aventis, a beneficiat efectiv de acest „armistițiu temporar” ( 60 ) pentru perioada acordului de licență, plățile pentru utilizarea activatorului datorate în conformitate cu acest acord de către Genentech nu erau rambursabile în pofida lipsei contrafacerii sau a anulării brevetelor în discuție.

91.

În plus, obligația de a plăti redevențe era prevăzută doar pentru perioada de valabilitate a acestui acord de licență, iar Genentech îl putea rezilia în mod liber printr‑un preaviz foarte scurt de două luni ( 61 ). Încă de la rezilierea acordului de licență, Genentech se afla, așadar, exact în aceeași situație ca toți ceilalți utilizatori ai activatorului în discuție ( 62 ).

92.

Subliniem de asemenea faptul că libertatea de acțiune a Genentech nu era nicidecum restrânsă pentru perioada ulterioară rezilierii și că aceasta nu era legată printr‑o clauză prin care să i se interzică să conteste valabilitatea sau contrafacerea brevetelor în discuție. De altfel, în urma rezilierii acordului de licență, aceasta a introdus o acțiune în anularea brevetelor la United States District Court for the Northern District of California (Tribunalul Federal al Districtului Nord din California, Statele Unite).

93.

Genentech consideră totuși că rezultă din Hotărârea Windsurfing International/Comisia (193/83, EU:C:1986:75) că o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE este dovedită în cazul în care titularul unei licențe de brevet este obligat să plătească redevențe calculate pe baza prețului de vânzare net al unui produs care nu face obiectul brevetului.

94.

În această hotărâre, Curtea a decis că, în principiu, acest sistem de calculare a redevențelor întemeiat pe prețul de vânzare net al unei planșe cu velă complete era de natură să restrângă concurența cu privire la flotoare, care nu erau acoperite de un brevet ( 63 ). În această privință, Curtea a observat la punctul 65 din această hotărâre că exista o cerere atât pentru greemente izolate, cât și pentru flotoare izolate.

95.

Totuși, în această hotărâre, titularul brevetului condiționase, prin intermediul clauzei în discuție și cu încălcarea articolului 101 alineatul (1) litera (e) TFUE, încheierea contractului de acceptarea de către partenerul său a unor prestații suplimentare ( 64 ) care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu aveau legătură cu obiectul contractului. Or, în cauza principală, nu există niciun indiciu care să permită să se demonstreze că executarea celei de a treia sentințe parțiale ar fi avut drept efect impunerea, în sarcina Genentech, a unor obligații care, prin natura lor și în conformitate cu uzanțele comerciale, nu ar fi avut o legătură cu obiectul contractului de licență.

96.

Astfel, potrivit arbitrului unic, obiectul comercial al acordului de licență era de a evita acțiunile contencioase în materie de brevete și, în consecință, calcularea redevențelor era total independentă de existența sau inexistența unui brevet valabil cu privire la produsul finit.

97.

În consecință, considerăm că articolul 101 TFUE nu se opune conferirii de efect, în cazul anulării sau al necontrafacerii brevetelor prin care este protejată o tehnologie, unui contract de licență care impune în sarcina licențiatului redevențe pentru simpla utilizare a drepturilor aferente brevetelor sub licență atunci când, pe de o parte, obiectul comercial al acestui acord este de a permite licențiatului să utilizeze tehnologia în discuție, evitând totodată acțiuni contencioase în materie de brevete, și când, pe de altă parte, licențiatul poate rezilia acordul de licență prin intermediul unui preaviz rezonabil, și aceasta chiar și în cazul anulării sau lipsei de contrafacere.

98.

Genentech, Hoechst, Sanofi‑Aventis, guvernul olandez și Comisia au depus observații cu privire la aplicarea dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 316/2014 al Comisiei din 21 martie 2014 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie ( 65 ).

99.

În schimb, guvernul francez consideră că, dat fiind că problema ridicată privește punerea în aplicare a acordului de licență pentru perioada cuprinsă între 15 decembrie 1998 și 27 octombrie 2008, Regulamentul (CE) nr. 240/96 al Comisiei din 31 ianuarie 1996 privind aplicarea articolului [101] alineatul (3) [TFUE] anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie ( 66 ) și Regulamentul nr. 772/2004 ar trebui aplicate pentru perioada în discuție.

100.

În opinia noastră, nu este oportun să se examineze aplicabilitatea acestor trei regulamente, numite de „exceptare”, în cazul în speță.

101.

Pe lângă faptul că Curtea nu dispune de date suficiente pentru a efectua o asemenea analiză, aceasta ar fi superfluă, întrucât considerăm că, în conformitate cu Hotărârea Ottung (320/87, EU:C:1989:195), articolul 101 alineatele (1) și (2) TFUE nu impune anularea celei de a treia sentințe parțiale. Subliniem că aceste regulamente de exceptare aplică articolul 101 alineatul (3) TFUE ( 67 ) anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie la care participă doar două întreprinderi și anumitor practici concertate aferente acestora, care intră sub incidența articolului 101 alineatul (1) TFUE.

102.

Considerăm, cu titlu suplimentar, că observațiile formulate de Genentech potrivit cărora obligația care îi revine în conformitate cu cea de a treia sentință parțială de a plăti redevențe pe baza tuturor vânzărilor de MabThera® ar constitui o restricție gravă în temeiul articolului 4 alineatul (1) literele (a) și (d) din Regulamentul nr. 316/2014 nu pot fi primite.

103.

Astfel, nu reiese din dosarul prezentat Curții că acordul de licență și cea de a treia sentință parțială au ca obiect sau ca efect, pe de o parte, restrângerea capacității Genentech de a‑și stabili prețurile de vânzare către terți ( 68 ) sau, pe de altă parte, restrângerea capacității sale „de a‑și exploata drepturile asupra propriei sale tehnologii” sau „de a desfășura activități de cercetare și dezvoltare” ( 69 ).

104.

În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) după cum urmează:

„Articolul 101 TFUE nu impune, în cazul anulării sau al necontrafacerii brevetelor prin care se protejează o tehnologie, anularea unei sentințe arbitrale internaționale prin care se conferă efect unui contract de licență care impune în sarcina licențiatului redevențe pentru simpla utilizare a drepturilor aferente brevetelor sub licență atunci când obiectul comercial al acestui acord este de a permite licențiatului să utilizeze tehnologia în discuție, evitând totodată acțiuni contencioase în materie de brevete, cu condiția ca licențiatul să poată rezilia acordul de licență prin intermediul unui preaviz rezonabil, să poată contesta valabilitatea sau contrafacerea brevetelor și să își păstreze libertatea de acțiune după reziliere.”