1.

În cadrul prezentei acțiuni, Comisia reproșează Germaniei neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 6 alineatele (1), (3) și (4) și al articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2012/34/UE ( 2 ), precum și al articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 ( 3 ).

2.

În esență, litigiul se referă la cesiunea către societatea‑mamă, holdingul feroviar german, a profiturilor generate de filialele sale, precum și la contabilitatea acestora. Comisia consideră că Republica Federală Germania nu respectă interdicțiile (și nici normele contabile care stau la baza acestora) de a transfera altor sectoare fondurile publice alocate infrastructurii, compensațiile pentru serviciile regionale de transport de călători și tarifele aferente utilizării rețelei feroviare. Pe fond, se ridică de manieră subiacentă anumite probleme privind ajutoare deghizate (posibile subvenții încrucișate) în cadrul unor întreprinderi integrate pe verticală, care oferă servicii de transport feroviar și administrează infrastructurile necesare pentru această activitate.

3.

Pentru a asigura o mai mare claritate, Directiva 2012/34 a modificat parțial, a reformat și a unificat următoarele directive: Directiva 91/440/CEE a Consiliului din 29 iulie 1991 privind dezvoltarea căilor ferate comunitare ( 4 ), Directiva 95/18/CE a Consiliului din 19 iunie 1995 privind acordarea de licențe întreprinderilor feroviare ( 5 ) și Directiva 2001/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2001 privind repartizarea capacităților de infrastructură feroviară și perceperea de tarife pentru utilizarea infrastructurii feroviare ( 6 ).

4.

Articolul 65 primul paragraf din Directiva 2012/34 a abrogat Directivele 91/440 și 2001/14 „cu efect de la 15 decembrie 2012” (cu alte cuvinte din ziua intrării în vigoare a primei dintre directivele menționate), „fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern a directivelor prevăzute în anexa IX partea B”.

5.

Cu toate acestea, la 12 martie 2015 s‑a publicat în Jurnalul Oficial ( 7 ) o rectificare prin care s‑a amânat data abrogării Directivelor 91/440 și 2001/14 până la 17 iunie 2015, cu alte cuvinte ziua următoare împlinirii termenului de transpunere în dreptul național prevăzut la articolul 64 alineatul (1) din Directiva 2012/34.

6.

Conform considerentului (2) al Directivei 2001/12:

„Accesul echitabil și nediscriminatoriu la infrastructură trebuie să fie garantat prin separarea anumitor funcții esențiale și/sau crearea unui organism de reglementare în domeniul feroviar care să îndeplinească funcțiile de control și de execuție, precum și prin separarea conturilor de profit și pierderi și a bilanțurilor.”

7.

Conform articolului 2 din Directiva 91/440:

„(1)   Prezenta directivă se aplică gestionării infrastructurii feroviare și activităților de transport feroviar ale întreprinderilor feroviare care își au sediul sau care urmează să își stabilească sediul într‑un stat membru.

(2)   Statele membre pot exclude [a se citi: «sunt excluse»] din domeniul de aplicare a prezentei directive întreprinderile feroviare a căror activitate este limitată la furnizarea de servicii urbane, suburbane sau regionale.”

8.

Conform articolului 3 ultima liniuță din această directivă:

„În sensul prezentei directive:

[…]

9.

Articolul 6 alineatul (1) prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare prin care să se asigure că se țin conturi de profituri și pierderi și bilanțuri separate și că acestea se publică, pe de o parte pentru activitățile legate de furnizarea serviciilor de transport de către întreprinderile feroviare și, pe de altă parte, pentru activitățile legate de administrarea infrastructurii feroviare. Fondurile publice alocate unuia din aceste două sectoare de activitate nu pot fi transferate între ele.

Conturile celor două sectoare de activitate se țin în așa fel încât să reflecte această interdicție.”

10.

Articolul 9 alineatul (4) ( 9 ) prevede:

„(4)   În cazul întreprinderilor feroviare, conturile de profit și pierderi și fie bilanțurile, fie situațiile anuale ale activelor și pasivelor se țin și se publică în legătură cu activitățile privind furnizarea serviciilor de transport feroviar de mărfuri. Fondurile plătite pentru activitățile legate de furnizarea serviciilor de transport de călători ca servicii publice trebuie prezentate separat în contabilitatea aferentă și nu pot fi transferate activităților legate de furnizarea altor servicii de transport sau altor activități.”

11.

Potrivit considerentelor (38) și (39) ale acestei directive:

12.

Articolul 6 („Costurile infrastructurii și contabilitatea”) alineatul (1) primul paragraf prevede:

„(1)   Statele membre stabilesc condițiile corespunzătoare, inclusiv plățile în avans dacă este cazul, care să asigure că, în condiții normale de activitate și pe o perioadă de timp acceptabilă, conturile unui administrator al infrastructurii prezintă cel puțin un echilibru între venitul rezultat din tarifele de utilizare a infrastructurii, excedentul rezultat din alte activități comerciale și finanțările de la stat, pe de o parte, și cheltuielile infrastructurii, pe de altă parte.”

13.

Articolul 7 alineatul (1) prevede:

„(1)   Tarifele de utilizare a infrastructurii feroviare se plătesc administratorului infrastructurii, iar acesta le utilizează la finanțarea activităților sale.”

14.

Conform articolului 8 alineatul (1):

15.

Conform articolului 1 alineatul (1) al doilea paragraf, obiectul acestui regulament este:

„(1)   [Să stabilească] condițiile în care autoritățile competente, atunci când impun sau contractează obligații de serviciu public, compensează operatorii de servicii publice pentru costurile suportate și/sau acordă drepturi exclusive în schimbul îndeplinirii obligațiilor de serviciu public.”

16.

Articolul 6, intitulat „Compensația de serviciu public”, prevede la alineatul (1):

„(1)   Orice compensație legată de o normă generală sau de un contract de servicii publice respectă dispozițiile prevăzute la articolul 4, indiferent de modul în care a fost atribuit contractul. Orice compensație, indiferent de natura ei, legată de un contract de servicii publice atribuit direct în conformitate cu articolul 5 alineatul (2), (4), (5) sau (6) sau legată de o normă generală trebuie, de asemenea, să respecte dispozițiile enunțate în anexă.”

17.

Această anexă conține o serie de norme aplicabile compensației în situațiile menționate la articolul 6 alineatul (1). Punctul 5 din aceasta prevede:

„Pentru a spori transparența și a evita subvențiile încrucișate, în cazul în care un operator de serviciu public nu exploatează doar servicii compensate care fac obiectul unor obligații de serviciu public de transport, ci se implică și în alte activități, conturile aferente serviciilor publice sus‑menționate trebuie separate, astfel încât să îndeplinească cel puțin următoarele condiții:

18.

Grupul de întreprinderi Deutsche Bahn, a cărui societate‑mamă este holdingul Deutsche Bahn AG (denumit în continuare „DB AG”), își desfășoară activitatea în sectorul transportului național și internațional de călători și de mărfuri, al logisticii și al prestării de servicii conexe transportului feroviar.

19.

Articolul 9a din AEG ( 10 ) prevede că diferitele elemente ale infrastructurii feroviare la care se referă articolul 3 punctul 3 din Directiva 2012/34 coroborat cu anexa I la aceasta sunt gestionate: a) de societatea DB Netz AG, în ceea ce privește rețeaua feroviară principală și cea accesorie, precum și instalațiile acestora; b) de DB Station & Service AG, care prestează servicii privind exploatarea rețelei, precum peroanele de călători și de mărfuri, inclusiv cele din stații și c) de DB Energie GmbH, care se ocupă de instalațiile pentru transformarea și transportul energiei electrice necesare pentru tracțiunea trenurilor.

20.

Transportul de călători și de mărfuri (și serviciile accesorii, precum cel de catering) este gestionat de diverse întreprinderi integrate în societatea DB Mobility Logistics AG (denumită în continuare „DB ML AG”), filială a grupului Deutsche Bahn, al cărei capital social este deținut în integralitate de DB AG. Printre întreprinderile din cadrul DB ML AG se află DB Regio AG, care este responsabilă de serviciile regionale de transport feroviar ( 11 ) pe tot teritoriul Republicii Federale Germania.

21.

DB AG a încheiat convenții de control și de cesiune a profiturilor (denumite în continuare „convenții de cesiune a profiturilor”) cu filialele sale DB Netz AG, DB Station & Service AG și DB Energie GmbH. Conform acestor convenții: a) se transferă către societatea‑mamă profiturile filialelor sale, fără să se limiteze modul în care DB AG poate să le utilizeze, și b) DB AG se obligă să acopere pierderile pe care le pot suferi filialele sale.

22.

Prin memoriul în apărare, guvernul german a făcut anumite precizări, subliniind în special: a) dimensiunea ambivalentă a convențiilor de cesiune a profiturilor, având în vedere că DB AG își asumă și obligația de a acoperi deficitul operațional pe care îl pot înregistra filialele sale, și b) conform analizei efectuate pe ultimii anii, mijloacele financiare primite de DB Netz AG de la societatea‑mamă depășesc cu mult profiturile cesionate acesteia din urmă.

23.

În plus, în duplică, guvernul german susține că la 1 ianuarie 2015 a intrat în vigoare Convenția nr. II de prestare și de finanțare ( 12 ), conform căreia (articolul 2a punctul 1) profiturile nete după impozitare înregistrate de filiale trebuie să fie transferate integral statului federal, cu ocazia repartizării dividendelor, și trebuie investite, tot în integralitate, în infrastructuri.

24.

Prin notificarea din 22 noiembrie 2012, Comisia a notificat autoritățile germane cu privire la o posibilă încălcare a Directivelor 91/440 și 2001/14, încă în vigoare la acel moment, precum și a Regulamentului nr. 1370/2007. Comisia reproșa Republicii Federale Germania faptul că permitea DB AG să încalce, prin intermediul contabilității sale, interdicțiile de a transfera către alte sectoare, în special cel al transportului feroviar de călători: a) fondurile publice alocate infrastructurii; b) compensațiile pentru serviciile regionale de transport de călători, prestate în regim de serviciu public, și c) tarifele pentru utilizarea rețelei feroviare. Aceste deturnări de fonduri se efectuau în temeiul convențiilor de cesiune a profiturilor.

25.

Guvernul german a răspuns prin scrisoarea din 20 martie 2013, respingând obiecțiunile Comisiei. Prin urmare, la 21 iunie 2013, aceasta a transmis guvernului german un aviz motivat, prin care își reitera opinia expusă deja în notificare. Comisia solicita guvernului german să adopte, în termen de două luni, măsurile necesare pentru a se conforma avizului său.

26.

Prin scrisoarea din 21 august 2013, guvernul german și‑a menținut poziția, respingând obiecțiunile Comisiei. În fața acestui răspuns, Comisia a formulat prezenta acțiune.

27.

Acțiunea Comisiei a fost înregistrată la grefa Curții la 31 octombrie 2014, iar memoriul în răspuns, la 4 februarie 2015. La 16 aprilie 2015, Comisia a prezentat memoriul în replică, iar la 11 iunie 2015, guvernul german a prezentat memoriul în duplică.

28.

La 12 martie 2015, Republica Italiană a solicitat să intervină în susținerea concluziilor guvernului german. Cererea sa a fost admisă la 14 aprilie 2015, iar la 14 mai 2015, aceasta și‑a prezentat memoriul în intervenție.

29.

La cererea guvernului german, formulată în conformitate cu articolul 76 din Regulamentul de procedură, la 3 martie 2016 s‑a desfășurat o ședință la care s‑au prezentat reprezentantul acestui guvern și cel al Comisiei.

30.

Comisia solicită Curții:

31.

Guvernul german solicită Curții, cu titlu principal, să declare acțiunea ca inadmisibilă, iar cu titlu subsidiar ca neîntemeiată, precum și să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

32.

Republica Italiană solicită Curții să respingă acțiunea ca neîntemeiată.

33.

Republica Federală Germania invocă două excepții de inadmisibilitate a acțiunii: lipsa de claritate a motivelor, în general, și faptul că Comisia se întemeiază pe Directiva 2012/34, al cărei termen de transpunere nu expirase încă la momentul la care a introdus acțiunea.

34.

Potrivit guvernului german, acțiunea și în special motivele Comisiei nu sunt suficient de clare pentru a deduce dacă aceasta îi reproșează o transpunere defectuoasă a dreptului Uniunii în ordinea sa națională, o aplicare incorectă a acestuia sau un comportament nelegal.

35.

Astfel cum este cunoscut, atât articolul 120 litera (c) din Regulamentul de procedură, cât și jurisprudența care îl interpretează impun anumite condiții în ceea ce privește cererea introductivă, inclusiv în cazul procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, această cerere trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate în susținerea acțiunii, iar această mențiune trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții să își exercite controlul. Elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să reiasă în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive ( 13 ).

36.

Comisia a inclus în cererea sa introductivă aferentă prezentei acțiuni atât normele de drept al Uniunii care ar fi fost încălcate de Republica Federală Germania (punctele 2-12 din cererea respectivă), cât și normele de drept național relevante, în special articolul 9 din AEG (punctul 13 din cerere), precum și anumite aspecte factuale (punctele 14-26), astfel încât motivele pot fi înțelese, așa cum sunt ele redate în analiza fiecăruia dintre acestea și în petitum.

37.

În ceea ce privește coerența acestor motive, Comisia arată încă de la începutul cererii introductive (punctul 1), precum și în cuprinsul acesteia (de exemplu la punctele 35, 52, 59 și 75-77) că neîndeplinirile reproșate nu se referă la transpunerea defectuoasă a dreptului Uniunii în dreptul național, ci la anumite comportamente individualizate și redate în petitum.

38.

Așadar, în opinia noastră, din punctul de vedere al condițiilor de formă, acțiunea nu este lipsită nici de claritatea, nici de coerența necesare, conform cerințelor prevăzute de jurisprudența menționată anterior, și permite statului membru să își exercite – astfel cum s‑a și întâmplat – dreptul de apărare. Întrucât Comisia nu impută guvernului german nicio transpunere incorectă, susținerile acestuia cu privire la adaptarea dreptului său național la dispozițiile care fac obiectul litigiului sunt inoperante. Prin urmare, se impune respingerea acestui motiv de inadmisibilitate.

39.

În cadrul acțiunii introduse la 30 octombrie 2014, Comisia considera că a fost încălcată Directiva 2012/34. La momentul respectiv, directiva menționată era deja în vigoare (articolul 66), iar de la 15 decembrie 2012, aceasta abrogase (articolul 65) printre altele Directivele 91/440 și 2001/14. Totuși, la 12 martie 2015, în Jurnalul Oficial a fost publicată o „rectificare”, prin care s‑a amânat data abrogării directivelor menționate până la 17 iunie 2015, cu alte cuvinte până în ziua următoare celei în care se împlinea termenul pentru transpunerea Directivei 2012/34 în ordinile naționale ale statelor membre.

40.

Ca urmare a acestei modificări, Comisia, a cărei acțiune întemeiată pe încălcarea Directivei 2012/34 fusese înregistrată la grefa Curții la 30 octombrie 2014 (înaintea rectificării), a solicitat prin memoriul în replică, în cazul în care se apreciază că Directiva 2012/34 este irelevantă, ca concluziile acesteia să se considere întemeiate pe articolele corespunzătoare din Directivele 91/440 și 2001/14.

41.

Guvernul german susține că Directiva 2012/34 nu îi este opozabilă, deoarece termenul de transpunere a acesteia nu expirase încă la momentul la care Comisia a introdus acțiunea, ceea ce ar presupune inadmisibilitatea evidentă a acesteia.

42.

Considerăm că acest argument nu poate fi admis. Pe de o parte, de la punctul 4 din cererea introductivă reiese că, deși Comisia făcea referire la Directiva 2012/34, motivele conțineau elemente din aceasta din urmă care existau deja în Directivele 91/440 și 2001/14. Pe de altă parte, Comisiei nu i se poate imputa alegerea acestui temei juridic, deoarece singura sa opțiune pentru a‑și întemeia acțiunea pe dreptul în vigoare era să invoce unica directivă în vigoare la momentul introducerii acesteia, și anume Directiva 2012/34. Dacă și‑ar fi limitat acțiunea la directivele abrogate (Directivele 91/440 și 2001/14), Comisia s‑ar fi expus unei excepții de inadmisibilitate, întemeiate pe invocarea unor dispoziții lipsite, ratione temporis, de forță juridică. În plus, motivele pentru acțiune invocate în petitum conțin între paranteze, imediat după referirile la Directiva 2012/34, normele juridice corespunzătoare din Directiva 91/440 sau din Directiva 2001/14, după caz.

43.

Modul în care Comisia a invocat reglementările pe care și‑a întemeiat concluziile nu numai că pare să fie corect, ci este și cel mai adecvat, având în vedere strania resurecție retroactivă a Directivelor 91/440 și 2001/14 pe care Consiliul a realizat‑o prin adoptarea, la 12 martie 2015, a unei „rectificări” atipice, într‑un moment în care cele două directive nu mai erau în vigoare ( 14 ).

44.

În definitiv, dacă am propune declararea inadmisibilității acțiunii din acest motiv, am proceda într‑o manieră extrem de formalistă și am da dovadă de o rigoare greșit înțeleasă.

45.

Guvernul german susține că primele trei motive sunt lipsite de claritate, în special în măsura în care în acestea se utilizează termenii „întrucât a permis ca” (primul motiv) și „întrucât nu a asigurat” (al doilea și al treilea motiv).

46.

Claritatea și coerența motivelor menționate în cuprinsul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu pot fi apreciate în lumina unor termeni izolați de restul frazei în care se încadrează și de contextul înscrisului din care fac parte. Expresiile criticate de guvernul german constituie, în realitate, rezumatul tuturor argumentelor prealabile expuse de Comisie în sprijinul motivelor invocate ( 15 ).

47.

Or, în contextul acestei acțiuni, cele două expresii fac referire la comportamentul pârâtei, pe care Comisia îl consideră incompatibil cu obligațiile care revin Republicii Federale Germania în temeiul directivelor (și al regulamentului) în litigiu. În plus, observațiile exhaustive din cuprinsul memoriilor în răspuns și în duplică transmise de guvernul german, precum și conținutul acestora demonstrează mai mult decât suficient că acesta a înțeles motivele invocate împotriva sa și că a știut cum să se apere fără impedimente create de presupusul caracter ambiguu al acestora. În consecință, se impune respingerea acestei excepții de inadmisibilitate.

48.

Nici faptul că Comisia nu a menționat dispoziția concretă de drept național care face obiectul neîndeplinirii reproșate în cuprinsul primului și al celui de al patrulea motiv nu este criticabil, din perspectiva inadmisibilității acțiunii sale, deoarece, astfel cum am menționat deja, aceasta nu acuză guvernul german de vreo transpunere defectuoasă.

49.

În concluzie, considerăm că se impune respingerea excepțiilor de inadmisibilitate și trecerea la analiza fondului, pe care o vom aborda, din considerente sistematice, prin examinarea celui de al doilea motiv.

50.

Comisia impută Republicii Federale Germania o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 91/440, deoarece contabilitatea întreprinderilor responsabile de infrastructura feroviară nu permite verificarea respectării interdicției de transfer al fondurilor publice alocate acestei infrastructuri către activitatea de transport.

51.

În special, Comisia critică faptul că patrimoniul finanțat din fonduri publice nu este înscris la activ în conturile societăților din grup și că din convențiile de cesiune a profiturilor nu se poate deduce nici amploarea fondurilor astfel transferate, având în vedere că conturile holdingului nu reflectă aspectul dacă profiturile provin din alte activități decât cele de administrare a infrastructurii.

52.

În memoriul în apărare, guvernul german prezintă trei argumente. În primul rând, acesta invocă faptul că articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2012/34 conține elemente noi care nu figurau în articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 și, prin urmare, nu este aplicabil în prezenta cauză ( 16 ).

53.

În al doilea rând, cu titlu subsidiar, guvernul german contestă interpretarea propusă de Comisie cu privire la articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2012/34. În opinia sa, această dispoziție impune doar o separare contabilă între întreprinderile de transport feroviar și cele responsabile de infrastructură, cerință pe care grupul DB AG ar îndeplini‑o, având în vedere separarea organizatorică între întreprinderile de transport (DB ML AG și filialele sale) și cele de administrare a infrastructurii (DB Netz AG, DB Station & Service AG și DB Energie GmbH). Guvernul german susține că această abordare coincide cu cea prezentată de Comisie în propunerea sa pentru o nouă directivă, în contextul așa‑numitului „cel de al patrulea pachet feroviar” ( 17 ), care, la articolul 7a alineatul (3), impune separarea completă a circuitelor financiare ale administratorilor infrastructurii și ale administratorilor transportului, ceea ce ar indica, a contrario sensu, că legislația în vigoare nu impune o separare atât de radicală.

54.

În al treilea rând, tot cu titlu subsidiar și ca măsură de precauție, guvernul german susține că a transpus în mod corect articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2012/34 în dreptul său național, chiar înainte de încheierea perioadei de transpunere. Acesta adaugă că lipsa oricărei referiri la fondurile publice în activul din bilanț nu înseamnă că acestea nu sunt înregistrate în contabilitatea internă.

55.

În replică, Comisia susține că, în realitate, guvernul german nu a combătut neînscrierea fondurilor publice în conturile întreprinderilor responsabile de infrastructură. Această neînscriere împiedică verificarea respectării interdicției de cesiune a fondurilor publice către serviciile de transport, împrejurare care, în sine, ar fi contrară articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440. Comisia admite „noutatea” parțială a articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2012/34, dar numai în ceea ce privește redactarea acestuia, deoarece spiritul și substanța nu s‑au schimbat, astfel cum rezultă din propunerea de directivă ( 18 ).

56.

În ceea ce privește contabilitatea fondurilor publice, Comisia susține că articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 91/440 trebuie interpretat în lumina primului paragraf al acestei dispoziții, în care se menționează în mod clar bilanțul și conturile de profit și pierderi, care trebuie să fie publicate, astfel încât nu este suficient ca datele să figureze în contabilitatea „internă”.

57.

În memoriul în intervenție, guvernul italian împărtășește opinia guvernului german cu privire la caracterul inovator al articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2012/34 și consideră, prin urmare, că el nu este opozabil statelor membre. În plus, acesta susține că expresia „să permită monitorizarea” trebuie interpretată în lumina articolului 56 alineatul (12) din această directivă, în temeiul căruia organismul de reglementare are competența de a audita administratorii infrastructurii tocmai pentru a verifica respectarea separării contabile. Guvernul italian adaugă că articolul 56 face trimitere la anexa VIII și subliniază noutatea nivelului de detaliu cu care anexa respectivă enumeră informațiile contabile pe care administratorii de infrastructură trebuie să le furnizeze organismului de reglementare.

58.

În replică la aceste observații, Comisia subliniază că scopul articolului 56 nu este de a restrânge conținutul articolului 6, la care face trimitere, ci de a atribui organismului de reglementare o serie de competențe în vederea facilitării sarcinii acestuia, de exemplu prin solicitarea prezentării documentelor enumerate în anexa VII, care prezintă un interes special pentru acest organism.

59.

Critica pe care Comisia o adresează Republicii Federale Germania [în esență, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440] este întemeiată pe premisa că fondurile publice alocate de autoritățile germane în vederea finanțării elementelor patrimoniale nu sunt reflectate în mod corespunzător nici în bilanț, nici în contul de profit și pierderi al administratorului infrastructurii și nu sunt incluse nici la activ în conturile grupului. Ținerea acestor conturi nu ar permite monitorizarea interdicției de a transfera fondurile publice alocate sectorului administrării infrastructurii către cel al furnizării de servicii de transport feroviar.

60.

Dispoziția pretins încălcată conține trei condiții de bază: a) separarea contabilă dintre activitățile de transport desfășurate de întreprinderi și activitățile de administrare a infrastructurii feroviare, care presupune ținerea și publicarea separate a conturilor aferente acestora (prima teză a primului paragraf) ( 19 ); b) interdicția de a transfera, tot în materie contabilă, fonduri publice aferente unuia dintre cele două domenii de activitate la celălalt, ceea ce presupune interdicția subvențiilor încrucișate (a doua teză a primului paragraf), și c) obligația ca conturile pentru cele două domenii de activitate să reflecte această interdicție (al doilea paragraf).

61.

Guvernul german a invocat, cu titlu principal, că obligația ținerii conturilor astfel încât să „permită monitorizarea interdicției de transfer al fondurilor” a fost introdusă în mod expres prin actualul articol 6 alineatul (4) din Directiva 2012/34, motiv pentru care, anterior, acesta nu avea caracter obligatoriu, având în vedere că termenul pentru transpunerea acestei directive nu expirase la momentul formulării prezentei acțiuni.

62.

Considerăm că acest argument nu poate fi admis, deoarece dispoziția menționată, astfel cum a fost redactată în versiunea sa inițială din 1991, făcea deja referire la monitorizarea subvențiilor încrucișate și, prin urmare, impunea transparența contabilă. Conform redactării originale a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 91/440, care nu a fost modificat prin Directiva 2001/12, „conturile pentru cele două domenii de activitate [infrastructură și transport] se țin astfel încât să se reflecte această interdicție” de transfer al fondurilor publice de la un domeniu la altul.

63.

Din cuprinsul celui de al patrulea considerent al Directivei 91/440 rezultă că scopul acesteia era de a facilita administrarea eficientă a rețelei feroviare prin separarea furnizării serviciului, pe de o parte, și a infrastructurii necesare pentru activitățile de transport, pe de altă parte, ceea ce, în orice caz, ar trebui să presupună de asemenea o ținere separată a conturilor. Directiva 2001/12 a consolidat această idee, extinzând obligația de separare a conturilor la cele două tipuri de documente mai importante, și anume contul de profit și pierderi și bilanțul. În plus, această obligație a fost extinsă și în ceea ce privește întreprinderile de transport de călători și de mărfuri, conform considerentului (9) al acestei directive.

64.

Ideea călăuzitoare a acestei separări era, în ambele directive, de a obține transparența deplină și de a clarifica includerea anumitor costuri de infrastructură, precum cele privind obligațiile de serviciu public, costurile irecuperabile pentru construcția de infrastructuri (sunk costs), cele pentru întreținerea și administrarea infrastructurii și pentru alocarea capacităților de infrastructură ( 20 ).

65.

În plus, transparența ‐ obținută prin intermediul contabilității ( 21 ) ‐ trebuia să servească și pentru detectarea subvențiilor încrucișate, care erau interzise de articolul 6 alineatul (1) a doua teză din varianta originală a Directivei 91/440. În acest context, verbul „a reflecta” ( 22 ) poate fi interpretat doar în sensul că se impune facilitarea monitorizării interdicției, ceea ce ar fi dificil de realizat dacă aceasta din urmă nu ar fi concretizată în conturi. Noua formulare, conținută în Directiva 2012/34, nu a introdus o obligație specifică de monitorizare (care ar fi constituit un novum în raport cu versiunea anterioară), ci mai degrabă a facilitat eventuala monitorizare a interdicției, în măsura în care aceasta este „reflectată” în mod corespunzător în conturi.

66.

Prin urmare, argumentul invocat cu titlu principal de guvernul german trebuie respins.

67.

Cu titlu subsidiar, guvernul menționat susține în esență că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 impune ținerea separată a conturilor privind administrarea infrastructurii și serviciile de transport, însă nu prevede că fondurile publice primite trebuie să figureze în conturile de profit și pierderi și nici în bilanț. Ar fi suficient să figureze în contabilitatea internă a acestora, precum în cazul întreprinderilor feroviare germane.

68.

Suntem de acord cu Comisia în sensul că această interpretare nu poate fi admisă. Regulamentul (CEE) nr. 2830/77 ( 23 ) impunea deja obligația ca fondurile publice să figureze atât în bilanț („ajutoare aferente cheltuielilor pentru investiții – în care este inclusă participarea statului […] la realizarea proiectelor specifice de investiții”) ( 24 ), cât și în contul de profit și pierderi (contul nr. 74, „compensații și ajutoare”, și contul nr. 91.5, „subvenția de echilibru”) ( 25 ). În primul considerent al acestui regulament se sublinia că normele care reglementează relațiile dintre stat și întreprinderile feroviare trebuiau să fie guvernate de principiile financiare și contabile aplicabile societăților comerciale. În plus, acest regulament sublinia că avea ca obiectiv îmbunătățirea transparenței rezultatelor financiare ale societăților respective și a intervențiilor statului de această natură.

69.

Cu toate că Regulamentul nr. 2830/77 a fost, desigur, abrogat prin articolul 37 din Directiva 2001/14, nu este mai puțin adevărat că Comisia, explicând motivele care au stat la baza modificării Directivei 91/440, prezentată în cadrul acelorași măsuri de punere în aplicare ca Directiva 2001/12, a menționat că, în pofida faptului că aceste obligații ale întreprinderilor feroviare erau în vigoare în temeiul Regulamentului nr. 2830/77, se impunea includerea lor în mod clar și neechivoc în Directiva 91/440 (prin intermediul Directivei 2001/12) ( 26 ). Formularea finală a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 este identică cu cea din propunere.

70.

Din explicațiile anterioare reiese că referirea din cuprinsul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 la bilanț și la contul de profit și pierderi a înlocuit, cu aceeași forță obligatorie, obligația înscrierii fondurilor publice în aceste conturi, care exista deja din anul 1978, în temeiul Regulamentului nr. 2830/77.

71.

În plus, s‑ar genera o situație contradictorie dacă lucrurile ar sta altfel și dacă modificarea Directivei 91/440, al cărei scop era tocmai de a conferi o transparență sporită conturilor întreprinderilor, ar atenua obligația de utilizare a contului de profit și pierderi și a bilanțului în vederea ‐ quod non – atingerii obiectivului de claritate sporită în raporturile financiare dintre stat și întreprinderile feroviare.

72.

În concluzie, simplul fapt că aceste fonduri figurează în contabilitatea internă a întreprinderilor feroviare, astfel cum susține guvernul german, nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440. Prin urmare, nici acest al doilea argument invocat în apărare nu poate fi admis.

73.

Cel de al treilea argument invocat de guvernul german în sprijinul transpunerii corecte în dreptul său național a reglementărilor Uniunii este inoperant, întrucât, după cum am arătat deja, Comisia nu îi reproșează o transpunere defectuoasă a acesteia.

74.

Nici argumentul corelativ al guvernului italian nu poate fi admis, dat fiind că neîndeplinirea obligațiilor nu trebuie să se examineze în lumina Directivei 2012/34 (aceasta fiind cea în care figurează articolul 56 la care face referire), ci a Directivei 91/440, care nu conține nicio prevedere asemănătoare. Articolul 56 menționat prezintă funcțiile și competențele pe care statele membre trebuie să le atribuie organismelor sale de reglementare a sectorului feroviar și, printre acestea, pe cele privind auditurile care vizează de asemenea, conform alineatului (12), respectarea obligației de separare contabilă prevăzută la articolul 6.

75.

Din considerațiile anterioare reiese că, întrucât nu reflectă fondurile publice alocate infrastructurii nici în conturile publice ale filialelor, nici în cele ale societății‑mamă, aspect pe care guvernul german nici măcar nu l‑a negat, ținerea acestor conturi împiedică verificarea, într‑un sens sau altul, a respectării interdicției de a transfera aceste fonduri către sectorul transportului feroviar. Prin urmare, trebuie să se admită cel de al doilea motiv invocat în susținerea acțiunii.

76.

Potrivit Comisiei, Republica Federală Germania permite, prin intermediul convențiilor de cesiune a profiturilor (încheiate de societatea‑mamă cu cele trei filiale responsabile de infrastructură), ca o parte din fondurile publice destinate administrării infrastructurii feroviare să fie transferată pentru activitățile privind serviciile de transport. Acest comportament încalcă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440.

77.

Acesta ar fi cazul în special în situațiile în care profiturile întreprinderilor responsabile de infrastructura feroviară (și anume DB Netz AG, DB Station & Service AG și DB Energie GmbH) au fost generate numai datorită fondurilor publice cedate acestor societăți. Având în vedere obligația asumată de DB AG prin convențiile de cesiune a profiturilor, și anume aceea de a se angaja să acopere eventualele pierderi înregistrate de filialele sale, profiturile cesionate în acest mod ar putea fi utilizate pentru a reduce deficitul serviciilor de transport.

78.

Potrivit Comisiei, este irelevant că aceste fonduri nu pot fi transferate în mod direct de la una dintre întreprinderile din grup la celelalte și că acestea sunt transmise, în mod indirect, prin intermediul cesiunii profiturilor către societatea‑mamă: ambele modalități ar fi contrare literei și spiritului articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440.

79.

Guvernul german interpretează acest articol în sensul că nu interzice ca filialele sale să obțină profituri și nici ca ele să le transfere ulterior societății‑mamă, întrucât acesta interzice numai transferul fondurilor publice alocate infrastructurii, iar nu și pe cel al veniturilor pe care întreprinderile responsabile de administrarea infrastructurii le obțin prin exploatarea sa comercială, care sunt reglementate la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/14. În orice caz, distincția pe care o fac cele două dispoziții între fondurile publice [articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440] și veniturile provenite din tarifele de utilizare a infrastructurii [articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/14] ar fi independentă de aspectul dacă veniturile au fost obținute prin intermediul activelor subvenționate.

80.

În ceea ce privește transpunerea în dreptul german a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440, guvernul german susține că aceasta a fost efectuată corect, prin articolul 9 alineatul 1b din AEG.

81.

Guvernul german neagă faptul că fondurile publice sunt disimulate, astfel cum susține Comisia, întrucât acestea figurează în contabilitatea DB AG, cu toate că valoarea netă a subvențiilor publice, care reprezintă un element utilizat pentru calcularea profiturilor care trebuie cedate societății‑mamă sau a pierderilor pe care trebuie să le compenseze, este înscrisă numai în conturile anuale. În plus, fondurile publice acordate întreprinderilor responsabile de infrastructura feroviară trebuie să fie utilizate în întregime pentru proiectele de investiții cărora le sunt alocate, ceea ce împiedică majorarea profiturilor prin intermediul acestora. În timp ce întreprinderile menționate suportă costurile de întreținere și de reparare a rețelei feroviare proprii, revine în sarcina Bund, statul federal, în vederea îndeplinirii misiunii sale atribuite pe cale constituțională ( 27 ), să planifice nevoile referitoare la rețeaua feroviară, precum și să finanțeze, prin subvenții, proiectele de investiții ( 28 ).

82.

În replică, Comisia contestă interpretarea pârâtei cu privire la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440. În opinia sa, din propunerea privind Directiva 2001/12 rezultă că articolul menționat urmărea să asigure egalitatea de tratament și nediscriminarea pentru toate întreprinderile feroviare, obiectiv pe care îl putea atinge doar dacă avea în vedere finanțarea completă a infrastructurii, cu toate costurile aferente, pe de o parte, și toate veniturile, respectiv fondurile publice și tarifele pentru utilizarea rețelei feroviare, pe de altă parte. Așa‑zisa interpretare sistematică a guvernului german ar priva dispoziția în discuție de efectul său util.

83.

De asemenea, Comisia contestă faptul că noțiunea „fondurile publice” care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 se referă exclusiv la fondurile publice acordate dintr‑un buget public în temeiul unei anumite norme juridice. Scopul acestui articol este de a împiedica subvențiile încrucișate și atât formularea sa, cât și lucrările pregătitoare ( 29 ) confirmă că este vorba despre fonduri publice în sensul de schemă de ajutoare de stat (articolul 107 TFUE), care utilizează aceeași terminologie.

84.

Pe de o parte, Comisia susține că Republica Federală Germania nu garantează faptul că fondurile publice acordate întreprinderilor care administrează infrastructura grupului DB AG se limitează la deficitul de finanțare cauzat de veniturile insuficiente. Pe de altă parte, Comisia consideră că articolul 8 din Directiva 2001/14, în ansamblul său, nu conferă administratorului infrastructurii dreptul ca tarifele pentru utilizarea acestora să se calculeze astfel încât să genereze în mod sistematic un profit. În plus, aceasta apreciază că controalele interne stabilite în Republica Federală Germania nu sunt adecvate pentru împiedicarea transferului de fonduri publice.

85.

În duplică, guvernul german reproșează Comisiei faptul că nu a prezentat dovezi în susținerea alegațiilor sale și pledează pentru controlul cheltuielilor din fondurile publice efectuate ex ante și ex post de Bundesnetzagentur ( 30 ) și de Bundesrechnungshof ( 31 ). Acesta susține de asemenea că acest motiv a rămas fără obiect de la 1 ianuarie 2015, data intrării în vigoare a LuFV II ( 32 ).

86.

În ceea ce îl privește, guvernul italian arată că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 ține seama de existența unor fluxuri financiare între stat și administratorul rețelei feroviare, însă se limitează să stabilească norme contabile pentru a evita riscul subvențiilor încrucișate. De asemenea, acesta consideră că nu există niciun impediment ca administratorul rețelei să gestioneze profiturile în mod autonom.

87.

În această privință, guvernul italian subliniază că Curtea a recunoscut validitatea structurilor de întreprinderi de tip holding ( 33 ) și că abordarea Comisiei reduce gradul de autonomie în administrarea grupurilor feroviare, ceea ce ar fi contrar articolelor 4 și 5 din Directiva 91/440.

88.

Comisia răspunde reiterând că legalitatea structurilor de tip holding, în sine, nu o implică pe cea a fluxurilor financiare în interiorul grupului de întreprinderi.

89.

În vederea analizării primului motiv, trebuie să menționăm înainte de toate că, potrivit jurisprudenței Curții cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440, această dispoziție impune doar separarea contabilă dintre activitățile de transport desfășurate de întreprinderile feroviare și activitățile de administrare a infrastructurii feroviare ( 34 ). Prin urmare, nu se poate contesta, în mod direct sau indirect, validitatea formelor de societăți – și implicațiile acestora – care adoptă structurile specifice unui holding.

90.

De asemenea, trebuie să se examineze care sunt fondurile vizate de articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440, deoarece Comisia dorește să includă în acestea tarifele pentru utilizarea rețelei feroviare, ceea ce, în opinia noastră, nu este pertinent. Aceste venituri sunt plătite de către utilizatori cu titlu de contraprestație pentru activitatea întreprinderilor responsabile de infrastructura feroviară, motiv pentru care nu au caracter de fonduri publice puse la dispoziția acestor întreprinderi de către stat. Dimpotrivă, ajutoarele destinate să compenseze eventualul deficit înregistrat de întreprinderile menționate prezintă această natură dacă sistemul de tarifare nu acoperă costurile de întreținere și de exploatare a infrastructurii respective (subvenție de echilibru), în măsura în care sunt plătite direct de către o autoritate a administrației publice. După cum vom arăta în cadrul analizei celui de al treilea motiv, Germania a adoptat un sistem de tarife bazat pe costul mediu, care permite întreprinderii care administrează infrastructura inclusiv să obțină profituri, astfel încât nu ar trebui să primească nicio subvenție suplimentară cu acest titlu. Prin urmare, motivul invocat de Comisie trebuie interpretat în sensul că se limitează la fondurile publice acordate în mod direct de statul german (sau de oricare dintre entitățile care fac parte din acesta, în sens general).

91.

În ceea ce privește subvențiile încrucișate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 prevede că interdicția acestora trebuie să se reflecte în conturile aferente celor două domenii de activitate feroviară (exploatarea serviciului de transport și administrarea infrastructurii). În cazul în care Comisia reproșează unui stat membru încălcarea articolului respectiv, aceasta trebuie să furnizeze suficiente dovezi pentru a demonstra că fondurile publice alocate pentru unul dintre aceste domenii au fost efectiv transferate celuilalt și că această anomalie nu este reflectată în conturile acestora (în ambele domenii).

92.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, revine Comisiei obligația de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor. Prin urmare, Comisia este cea care trebuie să prezinte Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a se putea întemeia pe vreo prezumție ( 35 ). În plus, în cazul unei acțiuni privind aplicarea unei reglementări naționale, dovada neîndeplinirii obligațiilor de către un stat necesită furnizarea unor probe diferite de cele luate în considerare în mod obișnuit într‑o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privitoare doar la conținutul unei prevederi naționale și, în aceste condiții, neîndeplinirea obligațiilor poate fi demonstrată doar prin intermediul unui probatoriu suficient de documentat și de detaliat al pretinsei practici reproșate administrației naționale și imputabile statului membru respectiv ( 36 ).

93.

Documentele prezentate de Comisie în susținerea opiniei sale relevă evoluția pierderilor și a profiturilor filialelor responsabile de infrastructură (anexa A.2 la acțiune. În plus, Comisia a prezentat o copie a unui contract de cesiune a profiturilor, încheiat între DB AG și DB Netz AG (anexa A.1). Prin intermediul acestora, Comisia dorea să evidențieze faptul că, în măsura în care profiturile au fost obținute – în opinia sa – doar ca urmare a contabilizării fondurilor publice în sectorul infrastructurii, convenția de cesiune permitea transferul lor în favoarea prestației deficitare a serviciilor de transport (după cum am menționat, obligația de a acoperi aceste pierderi este prevăzută în convenția corespunzătoare, încheiată cu întreprinderile din domeniul transportului) ( 37 ).

94.

Argumentația Comisiei, care nu este lipsit de logică, are scopul de a susține suspiciunea acesteia că profiturile transferate de filialele de infrastructură către DB AG sunt alimentate, în definitiv, din fondurile publice alocate infrastructurii, care, ulterior, sunt destinate întreprinderilor din domeniul transportului. Totuși, această suspiciune nu este suficientă pentru a confirma neîndeplinirea obligațiilor reproșată, în condițiile în care, în realitate, nu a fost demonstrat, dincolo de orice supoziție, niciun transfer efectiv de fonduri publice dintr‑un sector în altul.

95.

Acuzația că nu există garanții suficiente pentru a împiedica acest transfer de fonduri nu poate nici ea servi drept temei pentru o hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Având în vedere că nu s‑a contestat faptul că legislația Republicii Federale Germania interzice astfel de transferuri în aceiași termeni precum Directiva 91/440 și luând în considerare existența unor organe de control interne care le pot constata, motivul referitor la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată trebuia susținut de dovezi care să demonstreze că transferurile au avut loc efectiv, iar nu doar de invocarea insuficienței măsurilor de precauție necesare pentru împiedicarea acestora.

96.

Desigur, Comisia nu poate fi obligată să realizeze o probatio diabolica, cu alte cuvinte nu i se pot solicita documente inexistente sau imposibil de prezentat. Însă, pe de o parte, conturile și bilanțurile filialelor și ale societății‑mamă sunt auditate și sunt publicate. Pe de altă parte, în condițiile în care – astfel cum am propus în cuprinsul analizei celui de al doilea motiv – fondurile publice la care face referire Comisia nu sunt reflectate în conturile sau în bilanțurile respective, constatarea acestei nereguli este suficientă pentru ca cererea Comisiei de constatare a neîndeplinirii obligației contabile să poată fi admisă.

97.

Cu alte cuvinte, în cazul în care lipsesc informații referitoare la fondurile publice din conturile întreprinderilor feroviare, iar această omisiune îngreunează tocmai prezentarea dovezilor necesare pentru analizarea temeiniciei primului motiv, considerăm că se impune mai degrabă să se constate acest aspect, iar nu să se insiste asupra unei acuzații pe care Comisia nu o poate dovedi cu înscrisuri, deși figurează în cererea introductivă, în petitum.

98.

În definitiv, susținerile cu privire la repartizarea profiturilor obținute parțial sau exclusiv din fonduri publice (în măsura în care, timp de mai mulți ani, profiturile DB Netz AG ar fi fost posibile doar grație subvențiilor primite) nu constituie decât o speculație nesusținută de probe concrete care să permită admiterea acestei părți din acțiune, ceea ce ar fi presupus să se dovedească la un standard corespunzător realitatea materială și contabilă a unor transferuri nelegale. În plus, existența LuFV II ( 38 ) pare să fi clarificat, începând cu anul 2015, destinația profiturilor nete ale întreprinderilor de infrastructură, care trebuie transferate statului federal cu scopul de a fi reinvestite în același domeniu.

99.

Prin urmare, considerăm că Comisia nu a prezentat suficiente dovezi pentru susținerea primul motiv.

100.

Comisia susține că convențiile de cesiune a profiturilor încheiate între DB AG și filialele sale de infrastructură feroviară implică transferul către societatea‑mamă al tarifelor plătite pentru utilizarea infrastructurilor respective. În opinia sa, această manieră de a proceda presupune că tarifele nu sunt alocate exclusiv activităților desfășurate de administratorii infrastructurii, contrar dispozițiilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/14. Aceasta ar fi situația în cazul în care, în absența veniturilor provenite din tarifele respective, nu s‑ar fi generat niciun profit.

101.

Guvernul german contestă această abordare, invocând că, din perspectivă sistematică, articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (1) primul paragraf și articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14 permit ca administratorul infrastructurii să obțină un anumit indice de rentabilitate, care face parte integrantă din tarifele care trebuie să fie percepute. În plus, nu există nicio prevedere care să reglementeze utilizarea profiturilor obținute de acesta, care ar beneficia de o marjă de apreciere deplină în ceea ce privește cesionarea lor către societatea‑mamă.

102.

Prin urmare, în opinia guvernului german, Directiva 2001/14 nu se opune cesionării de profituri în cazul în care acestea au fost obținute din tarifele pentru utilizarea infrastructurii, care au fost calculate pe baza unui indice de rentabilitate adecvat aferent fondurilor proprii ale întreprinderii. Articolul 14 alineatul 4 prima teză din AEG prevede că tarifele trebuie stabilite astfel încât să acopere cheltuielile administratorului infrastructurii [având în vedere posibilitatea prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14] și că în privința lor se poate aplica un indice de rentabilitate, în cazul în care piața o permite. Contrar susținerilor Comisiei, randamentul astfel generat nu produce niciun deficit de finanțare a infrastructurii.

103.

În sfârșit, guvernul german susține că interpretarea sa este coroborată de o propunere de modificare recentă, întocmită de Comisie în cadrul celui de al patrulea pachet feroviar (articolul 7a), conform căreia nu este obligatoriu ca veniturile încasate din utilizarea infrastructurii să fie utilizate în mod necesar pentru exploatarea sau întreținerea rețelei feroviare ( 39 ).

104.

În replică, Comisia arată că articolul 6 din Directiva 2001/14 se explică prin metoda de calculare a tarifelor, care, în mod normal, se efectuează în funcție de costurile directe [articolul 7 alineatul (3)] și de deficitul cronic cu care se confruntă întreprinderile de administrare, în cazul în care autoritățile publice nu își asumă, cel puțin parțial, costurile cu infrastructura. Privit din această perspectivă, articolul 6 obligă statele membre să își asume responsabilitatea din punct de vedere financiar în raport cu administratorii infrastructurii, prin echilibrarea bugetelor lor.

105.

Tot în replică, Comisia citează un aviz emis de Bundesrat ( 40 ), care sprijină opinia acesteia și scoate în evidență efectele negative ale contractelor de cesiune a profiturilor. Comisia arată că intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2015 a LuFV II are tocmai scopul de a răspunde acestei „revendicări politice” a Bundesrat, întrucât prevede că profiturile administratorilor infrastructurii trebuie să fie cedate direct statului federal (Bund), pentru ca acesta să investească în ele.

106.

În duplică, guvernul german recunoaște că fondurile pe care DB Netz AG le cedează DB AG provin, în totalitate sau parțial, din veniturile încasate din utilizarea „traselor”, însă susține că acestea își pierd natura de tarife pentru utilizarea infrastructurii cel târziu la momentul la care DB Netz AG le primește în mod corect în contrapartidă pentru cesionarea dreptului de utilizare a traselor sau la momentul la care sunt alocate finanțării activităților.

107.

Guvernul italian nu a prezentat observații cu privire la cel de al treilea motiv, limitându‑se să susțină opinia guvernului german.

108.

Părțile din această procedură sunt în dezacord cu privire la interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2001/14, conform căruia tarifele de utilizare a infrastructurii feroviare se plătesc administratorului acesteia, care „le utilizează la finanțarea activităților sale”. Comisia propune o abordare restrictivă, apropiată de modul de redactare a acestei dispoziții, în timp ce guvernul german consideră că aceasta nu impune nicio obligație de alocare a profiturilor obținute din perceperea tarifelor; în plus, potrivit acestuia, în măsura în care presupune un scop lucrativ, noțiunea „activitate” nu restrânge modul de utilizare a tarifelor, care, având în vedere că includ un indice de rentabilitate, pot fi transferate în mod legal societății‑mamă.

109.

Atunci când a interpretat articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14, Curtea a admis, pe baza considerentelor (12) și (20) ale acesteia, că el acordă o anumită libertate de manevră administratorilor infrastructurii feroviare ( 41 ). Aceștia dispun de o marjă în ceea ce privește stabilirea valorii tarifelor aplicate, cuprinsă între un nivel minim (corespunzător costului direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar), prevăzut la articolul 7 alineatul (3), și un nivel maxim (care rezultă din costurile totale efectuate de administratorul infrastructurii), astfel cum prevede articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată ( 42 ).

110.

În cadrul acestor două limite, Directiva 2001/14 permite variații ale tarifului, luând în considerare deficitul de capacitate [articolul 7 alineatul (4)], costurile efectelor asupra mediului [articolul 7 alineatul (5)], proiectele de investiții specifice [articolul 8 alineatul (2)] sau reducerile prevăzute (articolul 9) ( 43 ).

111.

Cu toate acestea, considerăm că nici formularea articolului 7 alineatul (1) și nici structura, scopul și relația sa sistematică cu alte articole din Directiva 2001/14 nu permit o interpretare atât de favorabilă administratorului infrastructurii precum cea susținută de guvernul german.

112.

În ceea ce privește conținutul său, deși articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/14 face desigur referire la „excedentul rezultat din alte activități comerciale”, nu este mai puțin adevărat că noțiunea „activitate” prevăzută la articolul 7 alineatul (1) se referă la sarcina specifică administratorului infrastructurii, și anume cea în temeiul căreia poate solicita și primi tariful pentru utilizarea rețelei feroviare și pentru alte elemente strâns legate de aceasta.

113.

În ceea ce privește structura sa, trebuie subliniat că, spre deosebire de metodele de tarifare (în privința cărora Directiva 2001/14 oferă anumite opțiuni), textul articolului 7 alineatul (1) are caracter imperativ în ceea ce privește utilizarea tarifelor percepute: obligația de a consacra cuantmul lor pentru finanțarea infrastructurii nu face obiectul niciunei nuanțări sau excepții ( 44 ). Este logic să fie așa, având în vedere că directiva pornește de la principiul că tariful va acoperi doar costul direct imputabil exploatării serviciilor de transport feroviar, cu alte cuvinte costul suplimentar pe termen scurt ( 45 ) [articolul 7 alineatul (3) coroborat cu considerentul (39)], precum și alte costuri care trebuie imputate, cel puțin parțial, dar în mod direct, exploatării serviciilor de transport feroviar, precum cele legate de semnalizare, de administrarea traficului sau de mentenanță ( 46 ).

114.

Având în vedere că utilizatorul care plătește tariful acoperă doar costul suplimentar pe care îl generează prin utilizarea infrastructurii, întreprinderile care administrează rețeaua feroviară se confruntă cu un deficit structural de exploatare ( 47 ). Prin urmare, atunci când recunoaște principiul de tarifare bazat pe costul suplimentar, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/14 ține în mod implicit seama de o finanțare de stat (subvenția de echilibru) care trebuie să se reflecte în conturile administratorului infrastructurii.

115.

În acest context, prin alocarea veniturilor obținute din acest tarif pentru finanțarea activității administratorului infrastructurii se urmărește să se asigure nu numai perceperea tarifelor, ci și utilizarea acestora exact pentru activitatea respectivă. Astfel, se urmărea obținerea unui efect de pârghie, cu alte cuvinte stimularea administratorului să obțină creșterea traficului și să utilizeze cât mai bine ( 48 ) rețeaua, posibil cu scopul – pe termen lung – de a echilibra conturile fără ajutor public ( 49 ).

116.

Nu există niciun temei în Directiva 2001/14 pentru a permite un sistem de tarifare care să exonereze administratorul de obligația prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din aceasta, și anume aceea de a utiliza veniturile provenite din perceperea tarifelor pentru finanțarea activității sale. Prin urmare, având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut nicio modificare a obligației de utilizare în favoarea infrastructurii a veniturilor provenite din perceperea tarifelor pentru utilizarea acesteia, această obligație trebuie să fie respectată. În ipoteza în care metoda de tarifare adoptată de un stat membru este într‑atât de rentabilă încât generează profituri, acestea nu încetează să facă parte dintre veniturile provenite din perceperea tarifului, cu toate consecințele aferente.

117.

În realitate, Comisia nu reproșează guvernului german cesionarea către societatea‑mamă a profiturilor obținute prin aplicarea tarifelor, ci lipsa garanțiilor privind reutilizarea acestora pentru finanțarea activității administratorilor infrastructurii. În acest sens, susținerile autorităților germane cu privire la legalitatea cesiunii, în general, a profiturilor către DB AG nu constituie elementul‑cheie al litigiului, deoarece, astfel cum am menționat, cesiunea în sine nu face parte din neîndeplinirea obligațiilor reproșată.

118.

Aceste premise fiind stabilite, cererea de constatare a neîndeplinirii obligațiilor formulată de Comisie în cadrul acestui motiv este afectată de același viciu sau insuficiență probatorie precum primul motiv. Astfel, cererea este întemeiată din nou pe un complex de împrejurări sau de antecedente care fac posibilă (dar nu demonstrează cu exactitate) concluzia la care se dorește să se ajungă, cu alte cuvinte pe o altă supoziție.

119.

Comisia a prezentat ca dovadă documentul adoptat de Bundesrat, menționat anterior ( 50 ). Este vorba despre o serie de observații sau de o luare de poziție oficială a camerei superioare a parlamentului german referitoare la proiectul de lege privind reforma reglementării din sectorul feroviar ( 51 ). Trebuie să subliniem că, de la 1 ianuarie 1996, transportul local de călători intră în sarcina landurilor ( 52 ), care au un interes logic, în calitate de clienți, de investitori și, în fiecare regiune în parte, de autoritate responsabilă de asigurarea acestui serviciu, în ceea ce privește destinația sumelor generate de filialele DB AG consacrate infrastructurii.

120.

Fără a repune în discuție valoarea acestui document (în pofida naturii politice la care face referire guvernul german), din acesta nu rezultă cu certitudinea necesară că profitul transferat de administratorii infrastructurii către societatea‑mamă nu a fost alocat acestor infrastructuri în perioada vizată de acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Desigur, în observațiile sale cu privire la articolul 25 alineatul (3) din proiectul legii de reformă, Bundesrat solicită în mod explicit ca profitul obținut în domeniul infrastructurii să revină „exclusiv” acestuia ( 53 ), însă ar fi riscant să deducem din aceste observații, pro futuro, un temei solid care să permită admiterea cererii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor pentru fapte anterioare, solicitată de Comisie ( 54 ).

121.

Astfel cum am menționat în ceea ce privește primul motiv, în condițiile în care conturile întreprinderilor feroviare nu permit să se distingă cu claritate între diferitele poziții (atunci era vorba despre fonduri publice, iar în acest caz despre tarife), astfel încât trasabilitatea lor și a destinației fiecăreia să fie pe deplin asigurată, este dificil să se admită cererea care face obiectul prezentei analize.

122.

Prin urmare, trebuie să se considere că cel de al treilea motiv nu a fost dovedit.

123.

Comisia reproșează Republicii Federale Germane că fondurile publice acordate pentru activitățile desfășurate de DB Regio AG (transport în regim de serviciu public) nu sunt reflectate separat în conturile acestei societăți, contrar prevederilor articolului 9 alineatul (4) din Directiva 91/440 și ale articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1370/2007, interpretat în coroborare cu punctul 5 ultima liniuță din anexa la acesta.

124.

Potrivit Comisiei, compensațiile pentru misiunile de serviciu public, precum și veniturile provenite din vânzarea de bilete sunt indicate numai la nivel global sau în ansamblu pentru toate serviciile prestate, motiv pentru care nu este posibil să se verifice, în fiecare caz, dacă aceste compensații sunt excesive pentru a identifica eventuale subvenții încrucișate.

125.

Comisia susține că întreprinderile, precum DB Regio AG, nu se pot prevala de excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 91/440 prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din aceasta. Potrivit Comisiei, această directivă este aplicabilă și în ceea ce privește întreprinderile care pot beneficia de compensații prin intermediul societății‑mamă, deoarece, în caz contrar, dispozițiile relevante ar putea fi eludate cu ușurință de acestea.

126.

În opinia guvernului german, cel de al patrulea motiv are la bază, în realitate, noua formulare pe care articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/34 a dat‑o articolului 9 alineatul (4) din Directiva 91/440, modificând domeniul său de aplicare în ceea ce privește întreprinderile de transport regional, eliminându‑le din cadrul acestora pe cele care prestează servicii pe rețele independente ( 55 ). Această nouă formulare nu ar fi aplicabilă, ratione temporis, în prezenta cauză.

127.

În ceea ce privește articolul 9 alineatul (4) din Directiva 91/440, Republica Federală Germania susține că DB Regio AG, în calitate de operator de servicii de transport regional, se afla în afara domeniului său de aplicare, conform articolului 2 alineatul (2). Contrar interpretării propuse de Comisie, Republica Federală Germania citează definiția prevăzută la articolul 3 din Directiva 91/440 cu privire la „serviciile regionale”, care includ „servicii de transport care funcționează pentru a satisface nevoile de transport ale unei regiuni”. În această privință, Republica Federală Germania susține că noțiunea adoptată în cele din urmă de directivă (versiunea din 1991) ținea seama de modificările efectuate de Parlamentul European, care au extins‑o pe cea propusă de Comisie, mai restrictivă, care făcea trimitere la cea cuprinsă în Regulamentul (CEE) nr. 1191/69 ( 56 ), trimitere ce a fost de asemenea eliminată de Parlament.

128.

În ceea ce privește încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1370/2007, guvernul german interpretează punctul 5 din anexă (la care face referire articolul respectiv) în sensul că impune reflectarea separată în conturi a contractelor numai în cazul în care un operator exploatează în același timp activități care sunt compensate în regim de obligații de serviciu public, precum și alte activități. Nu aceasta ar fi situația DB Regio AG, care prestează exclusiv servicii de transport în regim de serviciu public.

129.

În replică, pe fond, Comisia susține că motivul invocat vizează dispozițiile de drept material care figurau deja la articolul 9 alineatul (4) din Directiva 91/440, ținând în același timp seama de conținutul articolului 2 din aceasta, conform căruia DB Regio AG nu trebuie avută în vedere în mod izolat, ci în contextul legăturii sale cu grupul DB AG, motiv pentru care ea nu poate invoca articolul 2 alineatul (2) din această directivă.

130.

În ceea ce privește articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1370/2007, deși admite că punctul 5 din anexă nu prevede explicit o separare a conturilor pe contracte individualizate, Comisia consideră că o astfel de obligație reiese din ansamblul reglementării, precum și din obiectivul acesteia și în special din interpretarea coroborată a punctelor 2 și 5 din anexă (primul stabilește o limită în cazul compensațiilor, iar al doilea impune anumite cerințe contabile).

131.

În duplică, guvernul german reiterează că Directiva 2012/34 a modificat în mod substanțial domeniul de aplicare în ceea ce privește întreprinderile de transport regional, acest nou regim fiind impus statelor membre doar începând cu 17 iunie 2015. În ceea ce privește presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1370/2007, guvernul german susține că obiectivul punctului 5 din anexă nu este de a evita subvențiile încrucișate între diversele tipuri de contracte de servicii publice, ci între contractele care dau naștere la plata unei compensații și cele care nu au acest efect.

132.

Guvernul italian subscrie la raționamentele guvernului german: niciuna dintre dispozițiile în litigiu nu impune publicarea separată a fiecărui contract de furnizare a serviciilor de transport în regim de serviciu public. În opinia sa, lucrările pregătitoare ale directivei indică faptul că legiuitorul Uniunii a respins propunerea inițială a Comisiei, prin care se impunea publicarea defalcată pentru fiecare contract de serviciu public, Consiliul preferând să introducă o trimitere generală la articolul 7 din Regulamentul nr. 1370/2007.

133.

Comisia contestă acest din urmă raționament, deoarece, în opinia sa, el pleacă de la prezumția eronată conform căreia trimiterea la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1370/2007, efectuată la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/34, a atenuat obligațiile rezultate din articolul 9 alineatul (4) din Directiva 91/440.

134.

Cu toate că la punctul 76 din cererea introductivă Comisia pare să se concentreze pe cel de al patrulea motiv și din perspectiva convenției de cesiune a profiturilor, cert este că ea nu dezvoltă această argumentație nici la punctele următoare, nici în memoriul în replică. Criticile pe care le formulează vizează compensațiile pentru obligațiile de serviciu public și veniturile provenite din vânzarea biletelor, reflectarea globală a acestora în conturi nepermițând să se verifice, de la caz la caz, caracterul excesiv al compensației acordate. Prin urmare, motivul invocat trebuie să se limiteze la aspectele menționate, fără ca acesta să fie considerat inadmisibil, astfel cum solicită guvernul german.

135.

În ceea ce privește normele aplicabile pentru constatarea acestei neîndepliniri specifice, prin argumentele invocate, guvernul german și cel italian nu subliniază în mod suficient faptul că motivul invocat se limitează la dispozițiile care erau în vigoare la momentul formulării acestuia, cu alte cuvinte la Directiva 91/440 [în special, referitor la această obiecție, la articolul 9 alineatul (4)].

136.

Astfel circumscris litigiul, se impune analizarea obiecției guvernului german potrivit căreia DB Regio AG se dedică exclusiv transportului regional, nefiindu‑i astfel aplicabilă Directiva 91/440 [articolul 2 alineatul (2)].

137.

În opinia noastră, modificarea articolului 2 alineatul (2) din Directiva 91/440 nu influențează includerea sau excluderea DB Regio AG din domeniul de aplicare al acestei directive. Dispoziția respectivă trebuie interpretată în paralel cu definiția noțiunii „servicii regionale”, prevăzută la articolul 3 ultima liniuță din aceeași directivă, care le asociază cu serviciile de transport care funcționează pentru a satisface nevoile unei regiuni ( 57 ). Din cele două dispoziții rezultă că numai întreprinderile feroviare a căror activitate se reduce la acoperirea serviciilor dintr‑o singură regiune nu fac obiectul obligațiilor impuse de directivă.

138.

Or, DB Regio AG nu poate solicita să i se aplice această excepție. Conform raportului anual aferent anului 2013, publicat chiar de DB Regio AG ( 58 ), aceasta este o filială al cărei capital social este deținut integral de DB AG și care operează în domeniul de activitate (Geschäftsfeld) al societății‑mamă, denumită „DB Bahn Regio”. De asemenea, conform acestui raport, „în domeniul de activitate al DB Bahn Regio sunt incluse toate activitățile privind traficul regional (feroviar și cu autobuzul) desfășurate de grupul DB în Germania, precum și cele privind traficul dintre Germania și statele vecine” ( 59 ). În raport se arată în continuare că „structura centrală a DB Regio este responsabilă de desfășurarea activităților, execută sarcini transversale și furnizează servicii pentru unitățile regionale”.

139.

În acest context, DB Regio AG nu este decât o parte dintr‑un consorțiu, cu funcții și activități foarte specializate, iar serviciile regionale de transport pe care le furnizează, chiar dacă le furnizează în calitate de societate pe acțiuni independentă din punct de vedere juridic, nu se limitează la o singură regiune, ci se extind la mai multe landuri. În plus, nu toate elementele privind administrarea acestor servicii intră în sarcina filialei, unele fiind asumate de către societatea‑mamă (DB ML AG) sau chiar de către holdingul DB AG ( 60 ).

140.

Prin urmare, excepția prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 91/440 nu poate fi invocată în favoarea DB Regio AG.

141.

Argumentul Comisiei ar putea fi admis dacă obligația de a reflecta separat fiecare contract de serviciu public în conturile aferente ar rezulta în mod expres din articolele pretins încălcate. După cum vom arăta în continuare, considerăm că acest lucru nu se impune.

142.

Pentru a soluționa această problemă, trebuie să ne raportăm la procesul legislativ ( 61 ) și să examinăm nu numai articolul 9, ci și articolul 6, deoarece introducerea alineatului (4) în articolul 9 (prin intermediul Directivei 2001/12) era lipsită de logică, din punct de vedere sistematic, motiv pentru care modificarea din 2012 a condus la includerea alineatului respectiv în articolul 6, devenind astfel alineatul (3) al acestuia din urmă.

143.

Astfel, versiunea inițială a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 91/440 propunea o separare contabilă între activitățile legate de exploatarea serviciilor de transport (de mărfuri și de călători) și cele privind administrarea infrastructurii. Conform celui de al patrulea considerent al acestei directive, este necesar ca cele două activități (servicii și infrastructură) să fie gestionate separat „și să aibă conturi separate”. Se observă faptul că, în contextul acestei prime versiuni, se face distincția numai între exploatarea serviciilor de transport și administrarea infrastructurilor, categorii în privința cărora se propunea separarea administrativă și contabilă.

144.

Directiva 2001/12 a făcut un pas în plus în procesul de disociere, impunând separarea și a conturilor aferente serviciilor de transport de călători, pe de o parte, și de transport de mărfuri, pe de altă parte, astfel cum reiese din considerentul (9). Totuși, această directivă modifică articolul 6 numai în măsura în care introduce cerința privind ținerea și publicarea conturilor de profit și pierderi și, respectiv, a bilanțurilor în ceea ce privește cele două categorii de activități identificate la punctul anterior (și anume, după cum am menționat deja, exploatarea serviciilor de transport și administrarea infrastructurii).

145.

Din explicațiile anterioare reiese că separarea conturilor s‑a efectuat întotdeauna în funcție de categoriile de activități, distincția între administrarea infrastructurii, transportul de călători și cel de mărfuri făcându‑se doar progresiv. Ideea de „separare” (sau de conturi „separate”) a fost asociată fiecărui tip de activitate, precum și fondurilor publice, însă nu și în ceea ce privește fiecare contract de servicii publice.

146.

Contrar susținerilor Comisiei, dispozițiile pe care le invocă nu conțin referiri nici explicite, nici implicite cu privire la contractele în regim de serviciu public, care nu figurează nici în considerentele care facilitează interpretarea lor. În aceste circumstanțe, este dificil să se determine pe ce obiectiv al legislației, în ansamblul său, se bazează Comisia în susținerea argumentației sale. În plus, în cuprinsul lucrărilor pregătitoare ale Directivei 2001/12, însăși Comisia explica faptul că finanțele aferente transportului de călători și celui de mărfuri ar trebui să fie organizate în mod transparent, motiv pentru care propunea modificarea Directivei 91/440 în sensul că conturile fiecăreia dintre aceste activități făceau obiectul unei contabilități separate ( 62 ), însă nu făcea referire nici la contractele în regim de serviciu public, nici la necesitatea de a le reflecta în mod individual în conturile întreprinderilor feroviare.

147.

Prin urmare, considerăm că articolul 9 alineatul (4) din Directiva 91/440 nu poate fi invocat pentru a impune reflectarea individualizată în conturile DB Regio AG a contractelor în regim de serviciu public.

148.

Am sintetizat deja pozițiile părților cu privire la această dispoziție: Comisia se bazează pe efectul său util și pune accentul pe punctul 5 din anexă ( 63 ), în timp ce guvernul german susține că această dispoziție nu impune să se procedeze la separarea invocată de Comisie.

149.

În lucrările pregătitoare care au dat naștere Regulamentului nr. 1370/2007, Comisia a explicat articolul 6 alineatul (1), arătând că acesta face trimitere la anexă în ceea ce privește condițiile și modalitățile de calcul al compensațiilor în cazul atribuirii directe ( 64 ). Referitor la anexă, Comisia adăuga în mod succint, dar la fel de relevant, că aceasta „o simplific[a] pe cea anterioară, limitându‑se să stabilească dispozițiile strict necesare pentru determinarea normelor aplicabile în lipsa unei cereri de oferte” ( 65 ).

150.

Or, aceste norme nu au în vedere faptul că separarea afectează fiecare contract și că acestea trebuie să figureze în mod defalcat în conturile întreprinderii responsabile de furnizarea serviciilor publice. În plus, cele trei liniuțe ale punctului 5 din anexă urmează o abordare aproape identică cu cea a articolului 9 alineatul (4) din Directiva 91/440, și anume separarea conturilor în funcție de categoriile de activități. Anexa diferă de dispoziția respectivă prin faptul că ea face distincție între activitățile de servicii compensate, care sunt supuse obligațiilor de serviciu public, și alte activități (în plus, numai în ceea ce privește atribuirile directe).

151.

Conform considerentului (25) al Regulamentului nr. 1370/2007, scopul acestuia este de a institui un cadru juridic pentru compensare și/sau drepturi exclusive pentru contractele de servicii publice, adoptând în anexă o schemă de calcul care permite autorităților publice și întreprinderilor care prestează servicii în regim de serviciu public să dovedească faptul că au evitat compensarea în exces [considerentul (28)].

152.

La considerentul (30) se subliniază că contractele de servicii publice atribuite direct ar trebui să facă obiectul unei transparențe sporite. Cu toate acestea, în afară de separarea contabilă menționată anterior, nu există alte norme privind compensarea care să dezvolte această cerință. În realitate, majoritatea referirilor la transparență figurează în cuprinsul normelor referitoare la atribuire, mai precis la procedura de atribuire ( 66 ).

153.

În orice caz, deși îndemnul la „sporirea transparenței” și la „evitarea subvențiilor încrucișate” sunt în acord cu tonul general al legislației în această materie (și, astfel cum am menționat, indică modul în care trebuie interpretată anexa), el nu poate să conducă la modificarea conținutului acesteia, impunând specificații contabile care nu figurează nici explicit, nici implicit în text. De lege ferenda ar putea fi de dorit o separare în funcție de contracte, astfel cum propune Comisia, însă, după cum am mai menționat, nu identificăm în cuprinsul actual al anexei un temei care să permită deducerea unei asemenea obligații.

154.

În concluzie, fără a fi necesar să analizăm celelalte argumente invocate de părți, nu se poate invoca articolul 6 coroborat cu punctul 5 din anexa la Regulamentul nr. 1307/2007 pentru a se solicita reflectarea separată în conturile DB Regio AG a contractelor în regim de serviciu public.

155.

Prin urmare, se impune respingerea celui de al patrulea motiv ca neîntemeiat.

156.

Conform articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere că nu au fost admise toate concluziile reclamantei și că Republica Federală Germania a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, considerăm că se impune ca fiecare dintre părțile din acest litigiu să suporte propriile cheltuieli de judecată.

157.

Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să statueze după cum urmează: