1. 

Un cunoscut citat, atribuit neoficial lui Mahatma Gandhi, spune că măreția unei națiuni și progresul său moral pot fi judecate după modul în care își tratează animalele sale. Dacă aceasta este situația, atunci chestiunea examinată în speță merită o atenție deosebită.

2. 

Litigiul principal are ca obiect legalitatea unei decizii care impune rambursarea restituirilor la export pentru o operațiune de transport de bovine vii din Germania în Maroc (denumit în continuare „transportul în discuție”). În cadrul Uniunii, plata restituirilor la export pentru exportul de animale vii în țări terțe este condiționată, potrivit politicii în domeniu, de respectarea normelor privind bunăstarea animalelor în timpul transportului. A apărut un dezacord referitor la aspectul dacă transportul în discuție a respectat aceste norme.

3. 

Chestiunea examinată în speță ridică două probleme distincte: în primul rând, se pune problema modului în care trebuie să fie interpretată și aplicată regula prevăzută la punctul 1.4 litera (d) din capitolul V din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005 ( 2 ) (denumită în continuare „regula 14 + 1 + 14”). În al doilea rând, se ridică problema efectului unei declarații emise de un medic veterinar oficial dintr‑un stat membru în raport cu autoritatea competentă a unui alt stat membru.

4. 

În ceea ce privește acest din urmă aspect, în opinia noastră, o asemenea declarație are doar un efect persuasiv, iar nu obligatoriu. Cu privire la primul aspect, deși este necesară o anumită doză de spirit practic atunci când se recurge la regula 14 + 1 + 14, aceasta nu poate conduce la diminuarea cerințelor legate de bunăstarea animalelor prevăzute de Regulamentul nr. 1/2005.

5.

În conformitate cu prima teză a articolului 1 („Domeniul de aplicare”) din Regulamentul nr. 817/2010, plata restituirilor la export este condiționată de „respectarea […] în timpul transportului animalelor până la primul loc de descărcare în țara terță de destinație finală” a articolelor 3-9 din Regulamentul (CE) nr. 1/2005 și a anexelor menționate la aceste articole, precum și a Regulamentului nr. 817/2010 în sine.

6.

Potrivit articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 817/2010 („Controalele pe teritoriul vamal al Comunității”), în cazul în care medicul veterinar oficial de la punctul de ieșire consideră printre altele că au fost îndeplinite condițiile prevăzute în Regulamentul nr. 1/2005 pe teritoriul vamal al Uniunii, „[trebuie să] [certifice] acest lucru prin una dintre mențiunile prevăzute în anexa II și prin ștampilarea și semnarea documentului care atestă ieșirea de pe teritoriul vamal al [Uniunii] fie în căsuța J a exemplarului de control T5, fie în locul cel mai potrivit al documentului național”.

7.

Articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 817/2010 („Procedura de plată a restituirilor la export”) precizează printre altele că cererile de plată a restituirilor la export trebuie să fie completate cu documentul menționat la articolul 2 alineatul (3) din regulamentul respectiv, „completat corespunzător”.

8.

Articolul 5 alineatul 1 litera (c) din Regulamentul nr. 817/2010 („Neplata restituirilor la export”) prevede printre altele că restituirile la export nu se plătesc pentru animale în cazul cărora, „având în vedere documentele menționate la articolul 4 alineatul (2) și/sau orice alt element de care dispune cu privire la respectarea [acestui] regulament”, autoritatea competentă consideră că articolele 3-9 din Regulamentul nr. 1/2005 și anexele menționate la aceste articole nu au fost respectate.

9.

Articolul 3 din Regulamentul nr. 1/2005 („Condiții generale pentru transportul de animale”) precizează în prima sa teză că „[o] persoană nu poate transporta animale sau încredința animale în vederea transportului în condiții care le pot provoca răni sau suferințe inutile”. În plus, în conformitate cu cea de a doua teză a dispoziției menționate, trebuie să fie îndeplinite opt cerințe generale specifice. Aceste cerințe impun printre altele ca (i) în prealabil, să fie luate toate măsurile necesare pentru a reduce durata călătoriei și a satisface nevoile animalelor în timpul călătoriei; (ii) transportul să fie efectuat fără întârziere până la locul de destinație, iar condițiile de bunăstare a animalelor să fie verificate în mod regulat și menținute la un nivel corespunzător; (iii) la intervale de timp corespunzătoare, animalelor să li se asigure apă, hrană și repaus într‑o cantitate și de o calitate adecvată speciei și taliei acestora.

10.

Articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2005 („Transportatori”) prevede că „[t]ransportatorii [trebuie să] efectueze transporturi de animale în conformitate cu normele tehnice prevăzute de anexa I”. Capitolul V din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005 („Intervale de hrănire și adăpare, durata călătoriei și perioade de repaus”) stabilește următoarele reguli, printre altele pentru animale domestice din specia bovină:

[…]

[…]”

11.

La data de 16 iunie 2011, Masterrind GmbH (denumită în continuare „Masterrind”), a depus declarația de export pentru șase animale de reproducere din specia bovine și a solicitat finanțarea în avans a restituirilor la export. Prin decizia din 13 iulie 2011, Hauptzollamt Hamburg‑Jonas (Biroul Vamal Principal din Hamburg‑Jonas, denumit în continuare „Hauptzollamt”) i‑a acordat finanțarea conform cererii formulate.

12.

Animalele au fost încărcate într‑un camion în Northeim (Germania) la data de 16 iunie 2011, ora 10.30. Camionul a părăsit locul de încărcare aproximativ la ora 11.30. Transportul de animale a ajuns în aceeași zi, la ora 19.00, la Wasserbillig (Luxemburg), unde s‑a făcut un repaus de o oră pentru hrănire și adăpare. După încă două ore de transport, pentru a se respecta perioadele legale de conducere și de repaus în circulația rutieră prevăzute în Regulamentul nr. 561/2006 ( 4 ), s‑a efectuat al doilea repaus, de 10 ore, în Épinal (Franța), pentru hrănire și adăpare. Călătoria s‑a reluat în dimineața zilei următoare aproximativ la ora 8.00 și camionul a ajuns la portul Sète (Franța) în aceeași zi la ora 17.00. Transportul de la Northeim până la Sète a durat 30 de ore și 30 de minute. Ulterior, animalele au fost încărcate pe o navă pentru a fi transportate mai departe către Maroc.

13.

Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2012, Hauptzollamt i‑a comunicat reclamantei că medicul veterinar oficial de la punctul vamal de ieșire Sète a consemnat pe versoul documentului de control mențiunea „Non conforme au contrôle officiel visé à l’article 2 du règlement (CE) no 817/2010” (Neconform cu controlul oficial prevăzut la articolul 2 din Regulamentul nr. 817/2010) cu privire la toate animalele. Hauptzollamt a informat în continuare reclamanta că are posibilitatea de a solicita autorității veterinare franceze competente să verifice legalitatea mențiunii efectuate de medicul veterinar. Ca urmare a unei întâlniri cu autoritatea veterinară franceză, a rezultat că mențiunea sus‑menționată este aplicată în situațiile în care durata călătoriei, care include perioadele legale de conducere și de repaus, depășește 31 de ore.

14.

Având în vedere mențiunea negativă consemnată de veterinarul oficial cu privire la toate animalele, Hauptzollamt a adoptat punctul de vedere potrivit căruia reclamanta nu a îndeplinit condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 817/2010, și, așadar, restituirile la export finanțate în avans trebuie să fie rambursate. În consecință, prin decizia din 5 iunie 2012 de modificare a deciziei sale din 13 iulie 2011, Hauptzollamt i‑a solicitat reclamantei să ramburseze restituirile la export plătite în avans, majorate cu 10 %.

15.

Reclamanta a contestat decizia din 5 iunie 2012 și, ulterior, a solicitat Comisiei interpretarea duratei transportului și a perioadelor de repaus stabilite în Regulamentul nr. 1/2005. În scrisorile din 7 martie 2013 și din 27 iulie 2013, Direcția Generală Sănătate și Consumatori, astfel cum era denumită la acea dată (denumită în continuare „DG SANCO”), a răspuns că, în cazul bovinelor, durata maximă permisă a călătoriei este de 29 de ore, calculată de la încărcare și incluzând repausul de o oră în vehicul. Această durată se poate prelungi cu două ore în interesul animalelor, în special având în vedere proximitatea locului de destinație. DG SANCO a considerat, așadar, că normele prevăd o durată maximă a călătoriei de 31 de ore în cazul bovinelor.

16.

Prin decizia din 19 iulie 2013, Hauptzollamt a respins contestația reclamantei. Hauptzollamt a considerat că este obligat împreună cu reclamanta să respecte decizia veterinarului oficial francez, a cărui mențiune negativă nu a fost modificată ca urmare a răspunsurilor primite din partea Comisiei. Aceasta a determinat reclamanta să introducă o acțiune la instanța de trimitere la 21 august 2013, prin care a solicitat anularea deciziei din 5 iunie 2012 și a deciziei din 19 iulie 2013.

17.

Instanța de trimitere arată că transportul în discuție este caracterizat de faptul că a fost împărțit în trei etape de deplasare fizică efectivă (călătorie) și niciuna dintre ele nu a depășit 14 ore. Instanța respectivă constată că prima și a doua etapă luate împreună nu depășesc 14 ore, acest lucru fiind valabil și pentru a doua și a treia etapă luate împreună. Aceasta menționează de asemenea că durata însumată a celor trei etape ale deplasării nu depășește 28 de ore. Prin urmare, ea consideră că dreptul Uniunii nu exclude efectuarea în trei etape a transportului în discuție. Totuși, instanța de trimitere afirmă că transportul în discuție a fost întrerupt de două perioade de repaus cu o durată totală de 11 ore.

18.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de trimitere consideră că soluția din litigiul principal depinde, în primul rând, de aspectul dacă, din perspectiva dreptului Uniunii, este admisibilă o perioadă de repaus care depășește o oră. În al doilea rând, în cazul unui răspuns afirmativ, se ridică problema dacă Hauptzollamt este obligată să respecte mențiunea medicului veterinar oficial de la punctul de ieșire sau dacă poate, în temeiul propriei sale autorități, să decidă că transportul în discuție s‑a derulat în conformitate cu dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1/2005. În consecință, având îndoieli cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 1/2005 și a Regulamentului nr. 817/2010, Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Financiar din Hamburg) a decis, la 14 octombrie 2014, să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Au depus observații scrise Hauptzollamt, guvernul francez și Comisia. Potrivit articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, nu a avut loc o ședință.

20.

În pofida faptului că fac obiectul unor cerințe tehnice detaliate, normele privind transportul de animale sunt deosebit de opace. Nu este surprinzător faptul că au generat o vastă jurisprudență a Curții, inclusiv mai multe cereri de decizie preliminară formulate chiar de instanța de trimitere ( 5 ). Chestiunea examinată în speță, care se referă în principal la interpretarea expresiei „cel puțin o oră” care apare în regula 14 + 1 + 14, nu este diferită în această privință.

21.

Se pare că, în procedura principală, transportul în discuție a durat 30 de ore și 30 de minute. Durata totală a deplasării, în timpul căreia camionul s‑a aflat fizic în mișcare, a fost de 19 ore și 30 de minute. Decizia de trimitere menționează că șoferul camionului a luat o perioadă de repaus de 10 ore pentru a respecta cerințele prevăzute în Regulamentul nr. 561/2006. Întrucât acest aspect nu este clarificat în decizia de trimitere, trebuie să precizăm că ipoteza de lucru în prezentele concluzii este că animalele nu au fost descărcate în respectiva perioadă de repaus.

22.

Astfel, prin prima sa întrebare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă regula 14 + 1 + 14 trebuie interpretată în sensul că există o limită superioară a duratei perioadelor de repaus și dacă ele pot avea un alt scop decât bunăstarea animalelor transportate. Altfel spus, faptul că, potrivit regulii menționate, perioadele de repaus trebuie să dureze „cel puțin o oră” autorizează eventual ținerea animalelor foarte mult timp într‑un vehicul care staționează?

23.

Instanța de trimitere nu a adresat o întrebare referitoare la interacțiunea dintre normele privind bunăstarea animalelor în timpul transportului și cele privind duratele maxime de conducere și perioadele minime de repaus pentru conducătorii auto. Prin urmare, nu vom aborda acest aspect în prezentele concluzii.

24.

Hauptzollamt este de acord cu punctul de vedere adoptat de instanța de trimitere, potrivit căruia din expresia „în special”, care apare în regula 14 + 1 + 14, rezultă că interpretarea regulii respective de către DG SANCO (menționată la punctul 15 de mai sus) nu este în mod necesar corectă. Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Financiar din Hamburg) preferă o interpretare în sensul că durata maximă de 28 de ore a călătoriei poate fi întreruptă de mai multe perioade de repaus, dintre care una trebuie să dureze cel puțin o oră, iar perioadele de repaus luate împreună nu pot depăși 14 ore, aceasta fiind limita superioară pentru o etapă de deplasare potrivit regulii 14 + 1 + 14.

25.

Guvernul francez susține că regula 14 + 1 + 14 nu poate primi o interpretare care să autorizeze o perioadă de repaus excesiv de lungă care ar compromite bunăstarea animalelor. În opinia acestui guvern, expresia „în special”, în afară de faptul că se referă la hrănirea și adăparea animalelor, are în vedere acțiuni care urmăresc menținerea bunăstării animalelor. Mai mult, guvernul francez consideră că nu este posibilă ținerea animalelor într‑un vehicul peste 10 ore fără a aduce atingere scopului Regulamentului nr. 1/2005.

26.

Comisia a adoptat punctul de vedere potrivit căruia, potrivit regulii 14 + 1 + 14, durata maximă posibilă a călătoriei este de 29 de ore, în afara unor situații excepționale menționate mai jos la punctul 32. Mai mult, în opinia Comisiei, o perioadă de repaus nu poate fi utilizată în scopuri care nu au legătură cu bunăstarea animalelor. Comisia susține că expresia „în special” nu susține o altă opinie, întrucât este urmată de termenii „pentru a fi adăpate și, atunci când este necesar, hrănite”.

27.

După cum vom vedea mai jos, nici formularea, nici contextul regulii 14 + 1 + 14 nu oferă un răspuns la întrebarea ridicată mai sus la punctul 22. În special, noțiunile care apar, pe de o parte, în definițiile din textul principal al Regulamentului nr. 1/2005 și, pe de altă parte, în anexa I la acesta sunt utilizate incoerent și inconsecvent, atât intern în cadrul fiecărui document, cât și mai ales unele în raport cu celelalte. În mod regretabil, din această cauză a fost necesar să specificăm, în întreg cuprinsul prezentelor concluzii, setul exact de norme pentru care sunt utilizate aceste noțiuni.

28.

Incoerența menționată la punctul anterior impune ca scopul Regulamentului nr. 1/2005 – care este clar ca lumina zilei – să primească prioritate deplină. Soluția menționată presupune interpretarea regulii 14 + 1 + 14 într‑un mod care stabilește o limită clară pentru perioadele de repaus petrecute în interiorul unui vehicul care staționează.

29.

Astfel, scopul Regulamentului nr. 1/2005 este incontestabil: evitarea transportării animalelor în condiții care le‑ar putea provoca răni sau suferințe inutile ( 6 ). Acest aspect este în concordanță cu articolul 13 TFUE, potrivit căruia animalele sunt ființe sensibile. În consecință, dispoziția în cauză impune Uniunii și statelor membre ca, atunci când elaborează și pun în aplicare politicile Uniunii în domeniul agriculturii, să acorde toată atenția cerințelor privind bunăstarea animalelor ( 7 ).

30.

Totuși, înainte de a trece mai departe, este necesar în primul rând să ne familiarizăm pe deplin cu regula 14 + 1 + 14.

31.

Regula 14 + 1 + 14 constituie o parte a unui set de reguli referitoare la „[i]ntervalele de hrănire și adăpare, durata călătoriei și perioadele de repaus” din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005. Ea se aplică transportului fizic de animale cu vehicule rutiere care îndeplinesc anumite cerințe minime privind bunăstarea animalelor (legate de acoperișul și podeaua vehiculului, așternutul pentru animale, hrănirea, compartimentarea, regulile referitoare la vârstă, aprovizionarea cu apă, ventilarea și sistemele de navigație). Dacă aceste cerințe sunt îndeplinite, vehiculul poate transporta bovine timp de 14 ore, după care ele trebuie să beneficieze de „o perioadă suficientă de repaus, de cel puțin o oră, în special pentru a fi adăpate și, atunci când este necesar, hrănite”, înainte de a fi transportate (eventual) în continuare pentru încă cel mult 14 ore. În continuare, potrivit capitolului V punctul 1.5 din anexă, bovinele trebuie să fie descărcate, hrănite și adăpate și trebuie să beneficieze de o perioadă de repaus de cel puțin 24 de ore.

32.

Prin excepție, în conformitate cu capitolul V punctul 1.8 din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005 (denumită în continuare „regula + 2”), „durata călătoriei” în totalitatea sa, în sensul din anexă, se poate prelungi cu două ore, însă doar dacă aceasta ar fi în interesul animalelor. Proximitatea față de locul de destinație este un exemplu tipic de situație în care suportarea transportului timp de încă două ore ar putea să cauzeze mai puțină suferință animalelor decât descărcarea și reîncărcarea lor, o experiență general recunoscută ca fiind stresantă ( 8 ).

33.

După cum reiese cu claritate din cele de mai sus, regula 14 + 1 + 14 nu precizează durata maximă a perioadelor de repaus, nici activitățile care pot fi realizate în aceste perioade.

34.

Nici recurgerea la jurisprudență nu rezolvă problema: Curtea s‑a limitat să statueze că regula 14 + 1 + 14 „stabilește o perioadă maximă de transport de 28 de ore, întreruptă pentru o perioadă minimă de odihnă de o oră după prima tranșă de 14 ore. […] Prin urmare, [norma respectivă] trebuie să fie înțeleasă în sensul că autorizează o durată maximă de transport de 28 de ore, întreruptă pentru o perioadă minimă de odihnă de o oră”. ( 9 )

35.

Întrucât regula 14 + 1 + 14 nu oferă un răspuns la chestiunea examinată în speță, este necesar să explorăm alte aspecte ale Regulamentului nr. 1/2005.

36.

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2005 definește o serie de noțiuni esențiale pentru aplicarea sa. Printre noțiunile definite se află călătoria („întreaga operațiune de transport, de la locul de plecare la locul de destinație, inclusiv descărcarea, cazarea și încărcarea în anumite puncte intermediare ale călătoriei”) și transportul („deplasarea animalelor efectuată cu unul sau mai multe mijloace de transport și operațiunile conexe, inclusiv încărcarea, descărcarea, transferul și repausul, până la încheierea descărcării animalelor la locul de destinație”) ( 10 ).

37.

În general, rezultă din definițiile de la articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2005 că o călătorie este întotdeauna precedată și urmată de o perioadă minimă de repaus de 48 de ore pentru animale în afara vehiculului ( 11 ). Prin urmare, o călătorie nu se încheie decât dacă animalele sunt adăpostite pentru 48 de ore într‑un loc de descărcare.

38.

În prezent, articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2005 încearcă să mențină o dihotomie între „călătorie” și „transport”, în sensul că prima dintre noțiunile menționate acoperă întreaga operațiune logistică, iar cea din urmă doar deplasarea fizică efectivă. Totuși, spre deosebire de definiția anterioară ( 12 ), în mod curios, noțiunea „transport” include acum repausul. Întrucât dacă, potrivit acestei dispoziții, o „călătorie” este suma totală a tuturor perioadelor de transport și repaus, adăugarea repausului în noțiunea „transport” ridică întrebarea ce diferență rămâne de fapt între o călătorie și transport. Această aparentă lipsă de coerență are implicații pentru interpretarea termenilor utilizați în anexa I la regulament, asupra cărora vom reveni mai jos la punctul 46.

39.

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2005 definește de asemenea punctul de repaus, care înseamnă „orice oprire în cursul călătoriei care nu este locul de destinație”, indiferent dacă animalele au fost sau nu au fost descărcate. Totuși, noțiunea de perioadă de repaus în sine, care se află în centrul chestiunii examinate în speță, nu a fost definită. În acest sens, directiva care a precedat Regulamentul nr. 1/2005 ( 13 ) conținea o definiție, și anume „o perioadă continuă, în cursul călătoriei, în timpul căreia animalele nu sunt deplasate cu un mijloc de transport”. Totuși, definiția respectivă nu precizează nici dacă perioada de repaus poate să fie în interiorul vehiculului, nici scopul pe care trebuie să îl aibă (dacă este cazul). Prin urmare, nici aceasta nu conduce la soluționarea prezentului litigiu.

40.

În continuare, atragem atenția asupra unei dispoziții esențiale din Regulamentul nr. 1/2005, menționată de multe dintre părțile care au depus observații: articolul 3. Prima teză a acestuia constituie ceea ce vom denumi „clauza generală” privind protecția animalelor în timpul transportului. Clauza generală este formulată în termeni imperativi și se aplică întotdeauna când este aplicabil regulamentul. Mai mult, clauza generală este un enunț negativ, iar nu unul pozitiv. În afară de faptul că impune ca conduita interzisă să fie susceptibilă să provoace animalelor răni sau suferințe inutile, obligația de abținere de la această conduită nu depinde de alți factori, cum este trecerea unei anumite perioade sau o distanță geografică minimă.

41.

A doua teză a articolului 3 din Regulamentul nr. 1/2005 prevede anumite cerințe de bază care trebuie să fie respectate de orice persoană care intenționează să transporte animale. Aceste cerințe sunt formulate în termeni pozitivi și trebuie să fie îndeplinite în mod consecvent pe toată durata „transportului” (astfel cum este definit la articolul 2). Deși modul de exprimare („în plus”) arată faptul că cerințele în cauză se aplică independent și în plus față de clauza generală, titlul articolului 3 indică, cu toate acestea, faptul că condițiile generale pentru un transportul de animale au un caracter cumulativ.

42.

Adăugăm doar că stabilirea aspectului dacă articolul 3 a fost încălcat – încălcare care poate în principiu să atragă aplicarea unei sancțiuni în temeiul articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2005 – necesită, în opinia noastră, o analiză detaliată care să țină cont de toate împrejurările relevante.

43.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, vom reveni la contextul legislativ care a condus la adoptarea Regulamentului nr. 1/2005 la punctele 51 și 52 de mai jos.

44.

Observațiile de mai sus ne determină să adoptăm următorul punct de vedere:

45.

În primul rând, ca o chestiune de procedură, suntem de acord cu instanța de trimitere că regula 14 + 1 + 14 permite mai multe perioade de repaus, iar nu doar una singură, atât timp cât se asigură cel puțin o oră de odihnă după cel mult 14 ore de deplasare fizică (de exemplu 7 + 1 +7 + 1½ + 12½). În caz contrar, considerăm că regula ar părea imposibil de gestionat: șoferii ar fi încurajați să aștepte 14 ore înainte de a opri pentru necesitățile lor personale. Mai mult, aceasta ar ridica problema dacă orice oprire involuntară cauzată, de exemplu, de lucrări rutiere, de congestionarea traficului sau de traversarea unei căi ferate intră în sfera noțiunii „repaus”.

46.

În continuare, în ceea ce privește sensul ambiguu al expresiei „perioadă […] de repaus, de cel puțin o oră”, anexa I la Regulamentul nr. 1/2005 nu conține nicio definiție. Prin urmare, se aplică probabil definițiile generale prevăzute la articolul 2 din regulament.

47.

Totuși, în mod regretabil, aceste definiții pur și simplu nu sunt utilizabile pentru interpretarea capitolului V din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005: în primul rând, definiția generală a călătoriei de la articolul 2 din regulamentul respectiv cuprinde perioadele de repaus de pe parcurs. Dimpotrivă, capitolul menționat face referire în titlul său la „durata călătoriei” și la „perioade de repaus”, ca și cum ar fi noțiuni opuse. În al doilea rând, interpretarea noțiunii „călătorie”, la articolul 2 din regulament, ca fiind în mod normal delimitată de două perioade de 48 de ore (a se vedea punctul 37 de mai sus) pare să fie în contradicție cu utilizarea termenului „durata călătoriei” la punctul 1.5 din capitolul respectiv, potrivit căruia o perioadă de repaus de 24 de ore „neutralizează” perioadele de călătorie efectuate până atunci. În al treilea rând, după cum am menționat mai sus la punctul 38, noțiunea „transport” include acum „repausul”. Aceasta este în contradicție cu regula 14 + 1 + 14, care face distincție între „perioadele de repaus”, pe de o parte, și „călătorie” sau „transport” pe de altă parte ( 14 ).

48.

Această lipsă evidentă de coerență face să fie necesară interpretarea regulii 14 + 1 + 14 în mod independent, în lumina scopului de bază al Regulamentului nr. 1/2005 în sine; acest scop este menționat mai sus la punctul 29.

49.

Este incontestabil faptul că, pentru animalele transportate, călătoriile (în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2005), în special cele lungi, pot să fie o sursă de disconfort. Cu siguranță, se pare că regulamentul se bazează pe premisa că orice călătorie care implică închiderea, încărcarea și descărcarea animalelor, precum și, eventual, privarea lor de hrană și apă le cauzează o anumită suferință. În acest sens, scopul regulamentului este pur și simplu evitarea transportării care provoacă sau este susceptibilă să provoace răni sau suferințe inutile animalelor. Astfel, regulamentul acceptă cauzarea unui anumit disconfort animalelor în timpul transportării lor ca un rău necesar, dar încearcă să îl reducă la minimum. Disconfortul respectiv poate însă ajunge la un punct în care nu mai este justificat și devine o suferință inutilă. Dar când se întâmplă astfel?

50.

Cu privire la acest aspect, suntem de acord cu Comisia că, în cazul în care „durata călătoriei și perioadele de repaus” cumulate, astfel cum sunt precizate în capitolul V punctul 1.4 litera (d) din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005, depășesc 29 de ore – altfel spus, însumând cele trei părți componente ale regulii 14 + 1 + 14 –, sunt contrare în sine și prin sine Regulamentului nr. 1/2005, fiind susceptibile să provoace animalelor suferințe inutile. Desigur, acest fapt nu aduce atingere aplicării regulii + 2.

51.

În sprijinul punctului nostru de vedere, subliniem în primul rând că scopul Regulamentului nr. 1/2005 este în mod clar reducerea la minimum pe cât posibil a călătoriilor lungi (în sensul articolului 2 din regulament) care implică transportul de animale ( 15 ). Permiterea unor perioade de repaus nelimitate petrecute în interiorul vehiculului care, potrivit capitolului V punctul 1.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005, nu au efectul de „neutralizare” a duratei efective a călătoriei efectuate până în acel moment ar contraveni acestui scop. Faptul că nici recomandarea experților de a limita durata călătoriei pentru bovine la 24 ore ( 16 ), nici propunerea Comisiei privind o durată maximă a călătoriei de 9 ore urmată de o perioadă de repaus de 12 ore (care s‑ar putea repeta) ( 17 ) nu au fost urmate de Consiliu la adoptarea regulamentului nu afectează convingerea noastră. Astfel, deși a ales în esență să mențină neschimbate normele referitoare la durata călătoriei și la perioadele de repaus prevăzute în capitolul VII din anexa la Directiva 91/628, nu ne putem închipui că, atunci când „[a luat] în considerare toate aspectele cerințelor de bunăstare a animalelor” pe parcursul procedurii legislative, potrivit Protocolului privind bunăstarea animalelor, Consiliul a avut în vedere perioade de repaus nelimitate în interiorul unui vehicul.

52.

Este adevărat că, în Hotărârea Interboves (C‑277/06, EU:C:2008:548), menționată de părțile la prezenta procedură, Curtea a avut în vedere faptul că „durata călătoriei” prevăzută în capitolul V anexa I la Regulamentul nr. 1/2005 ar putea depăși 28 de ore. Totuși, aceasta nu ne determină să adoptăm un punct de vedere diferit. Motivul este că în hotărârea respectivă Curtea a interpretat normele privind durata călătoriei și perioadele de repaus din Directiva 91/628. Normele menționate au fost adoptate în principal pentru a elimina obstacolele tehnice din calea schimburilor comerciale de animale vii și pentru a permite buna desfășurare a organizării comune a pieței, asigurând în același timp, ca un obiectiv secundar, un nivel satisfăcător de protecție a animalelor în cauză ( 18 ). Potrivit Regulamentului nr. 1/2005, acest raport dintre obiective pare să fi fost inversat: scopul său principal este acum protejarea animalelor, armonizarea reglementărilor fiind auxiliară acestuia ( 19 ). În orice caz, Hotărârea Interboves trebuie să fie interpretată cu precauție, întrucât în caz contrar transportatorii lipsiți de scrupule ar putea profita de diferențele inerente dintre normele privind transportul rutier și maritim ( 20 ).

53.

În consecință, pentru motivul menționat la punctul anterior, faptul că avocatul general Mengozzi a afirmat că „durata unei călătorii ar putea, de exemplu, să fie de 50 de ore, și anume două durate (maxime) de transport de 14 ore fiecare, întrerupte de o perioadă de odihnă de 22 de ore” ( 21 ), nu prezintă relevanță pentru chestiunea examinată în speță. În orice caz nu există nicio precizare privind aspectul dacă este legal ca în perioada de repaus de 22 de ore animalele să rămână în interiorul unui vehicul care staționează.

54.

În al doilea rând, regula + 2 prevede că „durata călătoriei” (iar nu o „călătorie” potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2005) – altfel spus, perioadele combinate de deplasare fizică între fiecare perioadă de repaus „neutralizantă” de 24 de ore, iar nu etapele individuale ale acestora – se poate prelungi cu două ore în interesul animalelor, ținând seama în special de proximitatea față de locul de destinație. Regula + 2 pare astfel să sugereze că, în situația implicită, „durata călătoriei” (din nou: nu o „călătorie” potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2005) are o limită superioară fixă care, de bine, de rău, înțelegem că este de 28 de ore în cazul regulii 14 + 1 + 14.

55.

Astfel, în opinia noastră, „o perioadă […] de repaus, de cel puțin o oră” nu poate avea niciodată consecința ca „durata călătoriei și perioadele de repaus”, potrivit regulii 14 + 1 + 14, să depășească 29 de ore (sau, dacă este cazul, 31 de ore potrivit regulii + 2). Pe de altă parte, o „călătorie” în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2005 poate consta în mai multe „durat[e] de călătorie și perioade de repaus” de 29 de ore, în conformitate cu capitolul V din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005, cu condiția ca aceste perioade de 29 de ore fiecare să fie separate de perioade de 24 de ore în care animalele sunt descărcate, hrănite, adăpate și beneficiază de repaus.

56.

Totuși, în afară de aceasta, există în plus și cerința ca perioadele de repaus să urmărească un anumit scop?

57.

Cu privire la acest aspect, Comisia susține că perioada de repaus de minimum o oră se poate prelungi doar pentru motive legate de bunăstarea animalelor. Guvernul francez a adoptat o poziție mai puțin strictă: perioadele de repaus nu pot depăși o durată rezonabilă, dincolo de care principiul de bază privind prevenirea rănilor sau a suferințelor inutile ale animalelor nu ar mai fi respectat.

58.

În opinia noastră, este clar că întreaga operațiune de transport sau, eventual, „călătoria”– inclusiv repausul – trebuie să respecte toate cerințele din Regulamentul nr. 1/2005. Astfel, după cum a statuat Curtea, se pare că legiuitorul Uniunii a considerat, pe baza studiilor științifice și veterinare, precum și a evaluărilor privind aplicarea legislației Uniunii realizate în domeniul protecției animalelor, că, în momentul în care dispozițiile regulamentului respectiv referitoare la sănătatea animalelor nu mai sunt respectate, bunăstarea animalelor ar putea fi pusă în pericol și nu mai poate fi garantată ( 22 ). Aceasta înseamnă cel puțin două lucruri:

59.

Pentru început, perioadele de repaus trebuie să respecte clauza generală. Aceasta implică obligația de a nu cauza (potențial) răni sau suferințe inutile animalelor, mai degrabă decât obligația de a acționa exclusiv în interesul lor. Desigur, în mod normal, o perioadă în care vehiculul staționează va provoca mai puțină suferință animalelor decât o perioadă în care este în mișcare: de exemplu, animalele transportate sunt supuse unui risc mai scăzut de a-și pierde echilibrul sau de a avea rău de mișcare ( 23 ). Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea ca o perioadă de repaus care nu face ca „durata [totală a] călătoriei și [a] [perioadelor] de repaus”, potrivit regulii 14 + 1 + 14, să depășească 29 de ore să fie totuși susceptibilă să cauzeze răni sau suferințe inutile animalelor. Pentru a utiliza un exemplu, în opinia noastră, clauza generală nu permite ca animalele să fie deplasate fizic timp de o oră, iar apoi să urmeze o perioadă de repaus de 27 de ore înăuntrul vehiculului, înainte de a le deplasa din nou timp de o oră.

60.

În continuare, o serie de obligații prevăzute în Regulamentul nr. 1/2005 trebuie să fie îndeplinite în mod pozitiv și constant în timpul perioadelor de repaus. Ne referim, în primul rând, la cele care rezultă din articolul 3 a doua teză din Regulamentul nr. 1/2005, precum și la cerințele enumerate în anexa I la acesta și în special în capitolul VI, care se aplică în cazul „călătoriilor de lungă durată”, astfel cum sunt definite la articolul 2 din regulament.

61.

În ceea ce ne privește, nu putem să atribuim prea multă semnificație faptului că regula 14 + 1 + 14 menționează că animalele trebuie să beneficieze de „o perioadă suficientă de repaus, de cel puțin o oră, în special pentru a fi adăpate și, atunci când este necesar, hrănite”. Deși asemenea acțiuni sunt în mod clar în interesul animalelor, expresia menționată nu pare să mai adauge ceva la cerințele pozitive care rezultă deja din Regulamentul nr. 1/2005 ( 24 ). Mai mult, contraargumentul este evident: termenul „în special” nu exclude în mod expres posibilitatea unei perioade de repaus care nu este exclusiv în interesul animalelor. Ca expresie a compromisului politic, regula 14 + 1 + 14 ar trebui să fie înțeleasă cu un anumit pragmatism, după cum am arătat mai sus la punctul 45.

62.

Verificarea aspectului dacă o perioadă de repaus nu respectă cerințele prevăzute în Regulamentul nr. 1/2005 este o apreciere de fapt care este de competența autorităților naționale și, în final, a instanțelor naționale. Totuși, reamintim că, în contextul restituirilor la export, exportatorului îi revine obligația să dovedească faptul că sunt îndeplinite condițiile de acordare a restituirilor ( 25 ). Considerăm că, în condițiile în care ceilalți factori sunt invariabili, cu cât este mai lungă perioada de repaus, cu atât este mai dificil pentru exportator să facă acest lucru.

63.

Mai mult, articolul 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2005 („Întârzieri în timpul transportului”) impune autorității competente, în cazul în care un „lot de animale trebuie reținut în cursul transportului mai mult de două ore, […] [să se asigure] că se iau măsurile corespunzătoare pentru îngrijirea animalelor și, dacă este necesar, pentru hrănirea, adăparea, descărcarea și adăpostirea acestora”. Nu vedem niciun motiv valid pentru care regula menționată privind cele două ore să nu poată servi, mutatis mutandis, ca etalon pentru transportatori atunci când o oprire are loc în interesul acestora. În plus, acest aspect susține punctul de vedere potrivit căruia ideea că bovinele ar putea să fie ținute timp de 14 ore într‑un vehicul care staționează fără să fie descărcate, astfel cum a sugerat instanța de trimitere, pur și simplu nu este fezabilă.

64.

Revenind la procedura principală, am observat că durata transportului în discuție depășește 29 de ore și că, potrivit informațiilor aflate la dispoziția Curții, Masterrind nu a invocat regula + 2. Totuși, întrucât locul de destinație al transportului în discuție a fost Marocul, avem mari îndoieli că ar putea să fie posibilă invocarea de către Masterrind a regulii + 2. În consecință, înclinăm să credem că transportul în discuție nu respectă regula 14 + 1 + 14 și că acțiunea ar trebui să fie respinsă ca fiind nefondată.

65.

În orice caz, considerăm că, în afară de cazul în care există împrejurări excepționale, o „perioadă de repaus” de 10 ore într‑un vehicul care staționează nu poate fi justificată și este astfel susceptibilă să provoace animalelor suferințe inutile. Revine instanței de trimitere obligația de a stabili condițiile în care a avut loc repausul de 10 ore.

66.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că, în sensul regulii prevăzute în capitolul V punctul 1.4 din anexa I la Regulamentul nr. 1/2005, „durata călătoriei și perioadele de repaus” menționate la punctul respectiv pot implica o perioadă de repaus care depășește o oră sau mai multe perioade de repaus, cu condiția să se asigure o perioadă de repaus de cel puțin o oră după fiecare perioadă cumulată de deplasare fizică de cel mult 14 ore și, în plus, să nu se încalce, prin aceasta, celelalte cerințe prevăzute în regulamentul respectiv. Revine instanței naționale sarcina de a verifica acest aspect. Totuși, până când animalele ajung la locul de destinație, astfel cum este definit la articolul 2 din regulamentul menționat, capitolul V punctul 1.5 din anexa I la regulamentul în cauză impune ca acestea să fie descărcate, hrănite și adăpate și să beneficieze de o perioadă de repaus de cel puțin 24 de ore la fiecare 29 de ore după prima lor încărcare la locul de plecare, astfel cum este definit în aceeași dispoziție. Aceasta nu aduce atingere posibilității, prevăzute la punctul 1.8 din capitolul respectiv, de a prelungi durata călătoriei cu două ore în interesul animalelor, ținând seama în special de proximitatea față de locul de destinație.

67.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă un organism administrativ al unui stat membru responsabil pentru plata restituirilor la export este obligat să respecte o declarație, emisă de un medic veterinar oficial dintr‑un alt stat membru, potrivit căreia călătoria (în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2005) pentru care au fost solicitate restituiri la export nu a respectat normele privind bunăstarea animalelor.

68.

După cum au observat părțile la prezenta procedură, jurisprudența Curții contribuie într‑o mare măsură la soluționarea problemei ridicate.

69.

În cauza Viamex Agrar Handel, Curtea a fost chemată să interpreteze o versiune anterioară a Regulamentului nr. 817/2010 ( 26 ). Spre deosebire de abordarea adoptată de avocatul său general ( 27 ), Curtea a statuat că prezentarea de către exportator a documentelor menționate în Regulamentul nr. 615/98 – în prezent Regulamentul nr. 817/2010 – nu constituie o dovadă irefutabilă a respectării normelor aplicabile privind restituirile la export sau a respectării normelor privind bunăstarea animalelor în cursul transportului. Dovada furnizată de aceste documente este suficientă numai în măsura în care organismul de plată competent nu dispune de elemente pe baza cărora poate considera că normele privind bunăstarea animalelor în cursul transportului nu au fost respectate. Obligația care revine organismului respectiv este de a analiza aceste probe și orice alt element de care dispune, pentru a ajunge la concluzia că normele în cauză au fost sau nu au fost respectate și pentru a decide dacă este sau nu este necesar să acorde restituirea la export ( 28 ).

70.

Totuși, Curtea a statuat de asemenea că aceasta nu împuternicește organismul de plată competent să repună în discuție în mod arbitrar dovezile anexate de exportator la cererea sa privind restituirile la export. Organismul de plată competent poate să constate neconformitatea doar pe baza documentelor menționate în Regulamentul nr. 615/98 – în prezent Regulamentul nr. 817/2010 – și/sau a oricărui alt element obiectiv cu implicații pentru bunăstarea animalelor. El nu poate să se limiteze la a invoca simple presupuneri sau îndoieli cu privire la conformitate, ci trebuie să își întemeieze constatările pe elemente obiective și concrete referitoare la bunăstarea animalelor și trebuie, în orice caz, să precizeze motivele pentru care consideră că dovezile furnizate de exportator nu îi permit să concluzioneze că normele privind bunăstarea animalelor au fost respectate ( 29 ).

71.

Această decizie a fost confirmată ulterior de Curte, întrunită în Mare Cameră ( 30 ), prin Hotărârea Heemskerk și Schaap.

72.

În ambele cauze menționate mai sus, exportatorul a fost în posesia unei declarații a medicului veterinar oficial care atesta conformitatea navei maritime în cauză și astfel a transportului ca atare cu normele privind bunăstarea animalelor. Procedura principală are ca obiect situația opusă: potrivit medicului veterinar oficial, călătoria nu a avut loc în conformitate cu normele privind bunăstarea animalelor în cursul transportului. Exportatorul contestă acest punct de vedere.

73.

Astfel, spre deosebire de ceea ce susține Hauptzollamt, faptul că articolul 5 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 817/2010 se referă doar la situațiile în care cerințele privind bunăstarea animalelor nu au fost respectate, iar nu la situațiile în care ele au fost respectate, nu înseamnă în mod logic că organismul de plată competent poate refuza plata în cazul unui transport care îndeplinește efectiv cerințele respective. Astfel, potrivit articolului 1 din Regulamentul nr. 817/2010, plata restituirilor la exportul animalelor vii din specia bovină este condiționată de respectarea articolelor 3-9 din Regulamentul nr. 1/2005 și a anexelor menționate la aceste articole, precum și a Regulamentului nr. 817/2010 însuși, în timpul transportului animalelor până la primul loc de descărcare în țara terță de destinație finală. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Aceasta deoarece, de fapt, scopul procedurii privind restituirile la export – procedură aplicabilă în cazul restituirilor la export solicitate pentru exportul animalelor vii din specia bovină – este pur și simplu să garanteze că produsul în cauză îndeplinește toate condițiile necesare pentru restituire ( 31 ).

74.

Astfel, faptul că revine exportatorului sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite toate condițiile pentru aprobarea unei cereri de restituiri la export este irelevant, întrucât acest fapt are legătură doar cu stabilirea sarcinii probei. În niciun caz nu schimbă faptul că sistemul restituirilor la export are drept scop să încurajeze deciziile care sunt corecte pe fond, indiferent dacă ele aprobă sau resping asemenea cereri, în conformitate cu principiul general potrivit căruia autoritățile administrative trebuie să acționeze conform legii.

75.

Mai mult, trebuie să mărturisim că ne este greu să acceptăm punctul de vedere potrivit căruia validitatea și efectele juridice ale unei declarații emise de un medic veterinar oficial în cadrul sistemului din care face parte Regulamentul nr. 817/2010 sunt reglementate doar de dreptul statului membru în care se află punctul de ieșire, iar nu de dreptul Uniunii ca atare ( 32 ).

76.

În consecință, jurisprudența menționată mai sus la punctele 69-71 se aplică în sens contrar situației din prezenta cauză. Rezultă că o declarație emisă de medicul veterinar oficial care atestă nerespectarea normelor privind bunăstarea animalelor cu ocazia călătoriei pentru care sunt solicitate restituirile la export nu constituie o dovadă irefutabilă în acest sens.

77.

Considerăm că anumite argumente invocate în sprijinul opiniei contrare nu sunt convingătoare.

78.

În primul rând, argumentul invocat de Hauptzollamt, potrivit căruia documentul menționat la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 817/2010 este „completat corespunzător” și, prin urmare, poate fi supus reexaminării, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (a) din regulamentul respectiv, doar în cazul în care medicul veterinar oficial de la punctul de ieșire certifică faptul că rezultatele verificărilor realizate potrivit articolului 2 din regulamentul în cauză sunt satisfăcătoare, trebuie să fie respins. Pentru început, termenul „completat corespunzător” nu poate fi interpretat în sensul că preconizează un anumit rezultat al verificărilor. În continuare, articolul 2 alineatul (4) din regulament prevede că documentul menționat la articolul 2 alineatul (3) din cuprinsul său trebuie să fie vizat cu numărul total de animale pentru care a fost acceptată o declarație de export, minus numărul de animale care au fătat sau au avortat în timpul transportului, care au murit sau pentru care nu au fost respectate cerințele Regulamentului (CE) nr. 1/2005.

79.

În al doilea rând, nu acceptăm argumentul potrivit căruia, în interesul bunăstării animalelor, ar trebui să nu fie posibilă reexaminarea declarațiilor care constată încălcarea normelor privind bunăstarea animalelor în cursul transportului. Obiectivul de a proteja bunăstarea animalelor, oricât ar fi de lăudabil, nu poate justifica refuzul plății restituirilor la export atunci când, contrar unei declarații de neconformitate emise de medicul veterinar oficial dintr‑un alt stat membru, nu a existat de fapt o încălcare a acestor norme.

80.

În sfârșit, în opinia noastră, un argument bazat pe protecția intereselor financiare ale Uniunii, invocat de Hauptzollamt, este, în mod evident, nefondat. Nu există niciun pericol real pentru aceste interese atunci când normele privind bunăstarea animalelor au fost de fapt respectate. În plus, pentru a așeza argumentul respectiv în context, în eventualitatea unei încălcări de către Comisie a principiului legalității, Curtea nu confirmă în mod similar cuantumul unei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor în domeniul concurenței pentru a evita o pierdere financiară pentru Uniune ( 33 ).

81.

În orice caz, după cum au afirmat Hauptzollamt, guvernul francez și instanța de trimitere, evaluarea stării fizice și a stării de sănătate a animalelor necesită cunoștințe și o experiență specifice și, prin urmare, controalele ar trebui efectuate de un medic veterinar ( 34 ). Rezultatele unor asemenea verificări sunt echivalente cu examinări faptice la fața locului care implică evaluări complexe și tehnice ale sănătății și bunăstării animalelor. Rezultă că marja de apreciere acordată organismului de plată competent la reexaminarea unei asemenea declarații care atestă nerespectarea normelor privind bunăstarea animalelor în timpul transportului nu este nelimitată ( 35 ) – dimpotrivă, ea este limitată în același mod, mutatis mutandis, după cum am arătat mai sus la punctul 70.

82.

Atunci când contestă o declarație de neconformitate, exportatorul trebuie să demonstreze în mod suficient, prin dovezi obiective, că evaluarea efectuată de medicul veterinar oficial nu este corectă. Totuși, simplul fapt că exportatorul adoptă un punct de vedere diferit de cel al medicului veterinar oficial în ceea ce privește starea animalelor pentru care se solicită restituirile la export nu înseamnă că evaluarea medicului veterinar este în mod vădit eronată sau bazată pe fapte incorecte.

83.

În ceea ce privește consecințele juridice ale constatărilor medicului veterinar oficial, după cum a arătat instanța de trimitere, cunoștințele deținute de medicii veterinari nu justifică aceeași prudență din partea organismului de plată competent. Orice consecințe juridice ale acestui fapt sunt, prin urmare, pe deplin supuse reexaminării.

84.

Pe baza considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că, atunci când analizează o cerere privind restituiri la export formulată în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 817/2010, un organism responsabil pentru plata restituirilor la export nu este obligat să respecte o mențiune efectuată, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din regulamentul respectiv, de medicul veterinar oficial. Totuși, atunci când organismul în cauză decide să se abată de la aprecierea de fapt realizată de medicul veterinar în ceea ce privește sănătatea și bunăstarea animalelor, pe care se bazează această mențiune, el trebuie să se întemeieze pe probe obiective și concrete legate de sănătatea și bunăstarea animalelor. În cazul în care cererea este respinsă în totalitate sau în parte, organismul menționat trebuie, în orice caz, să își motiveze decizia și exportatorului îi revine sarcina de a arăta, în acest caz, că dovezile pe care s‑a întemeiat organismul respectiv sunt irelevante.

85.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Financiar din Hamburg) în cauza C‑469/14 după cum urmează: