1.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară se solicită, în esență, să se stabilească dacă un stat membru poate exclude de la beneficiul prestațiilor de subzistență de tip necontributiv, în sensul Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială ( 2 ), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 1244/2010 al Comisiei din 9 decembrie 2010 ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), resortisanții altor state membre în primele trei luni de ședere, în condițiile în care nu sunt încă activi din punct de vedere economic și se află într‑o situație de indigență.

2.

Această cauză se înscrie într‑o serie de cauze care provin din Germania în care instanțele de trimitere ridică problema compatibilității cu dreptul Uniunii, în mod special cu principiul egalității consacrat de mai multe dispoziții de drept primar și de drept derivat, a excluderii anumitor cetățeni ai Uniunii Europene de la beneficiul prestațiilor sociale prevăzute de legislația națională.

3.

Prima dintre aceste cauze, în care s‑a pronunțat Hotărârea Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), avea în vedere ipoteza unui cetățean al Uniunii care ajunge pe teritoriul unui stat membru fără intenția de a găsi în acest stat un loc de muncă și care nu este în măsură să își asigure existența prin propriile mijloace. Cea de a doua cauză, în care am prezentat concluzii la 26 martie 2015 (cauza Alimanovic, C‑67/14, EU:C:2015:210), pendinte în fața Curții, privește un cetățean al Uniunii care, după ce a lucrat mai puțin de un an pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al cărui resortisant era, a solicitat să poată beneficia de prestații de subzistență în statul membru gazdă.

4.

Prezenta cauză permite includerea unei a treia situații: cea a cetățeanului Uniunii care, în primele trei luni de ședere pe teritoriul statului gazdă, nu este un lucrător salariat sau un lucrător care desfășoară o activitate independentă și nici nu se nu poate considera că și‑a menținut acest statut în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE ( 4 ).

5.

Potrivit articolului 18 primul paragraf TFUE, „[î]n domeniul de aplicare al tratatului și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate”.

6.

Articolul 45 TFUE garantează în mod special libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, această libertate de circulație „implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă”.

7.

Domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 883/2004 este descris la articolul 3 după cum urmează:

„(1)   Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind:

[…]

[…]

(2)   Cu excepția cazului în care anexa XI prevede altfel, prezentul regulament se aplică regimurilor de securitate socială generale și speciale, de tip contributiv sau necontributiv, precum și regimurilor referitoare la obligațiile unui angajator sau armator.

(3)   Prezentul regulament se aplică și în cazul prestațiilor speciale în numerar, de tip necontributiv, prevăzute la articolul 70.

[…]

(5)   Prezentul regulament nu se aplică:

[…]”

8.

Potrivit articolului 4 din acest regulament, intitulat „Egalitatea de tratament”:

„Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament beneficiază de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în temeiul legislației unui stat membru, ca și resortisanții acelui stat membru.”

9.

Capitolul 9 din titlul III din Regulamentul nr. 883/2004 este consacrat „[p]restații[lor] speciale în numerar de tip necontributiv”. Acesta este constituit numai din articolul 70, care este intitulat „Dispoziții generale” și prevede:

„(1)   Prezentul articol se aplică prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, furnizate în conformitate cu legislația care, dat fiind domeniul său de aplicare personal, obiectivele și condițiile de eligibilitate, are totodată caracteristicile legislației de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și ale asistenței sociale.

(2)   În sensul prezentului capitol, «prestații speciale în numerar de tip necontributiv» înseamnă prestații:

și

(3)   Articolul 7 și celelalte capitole din prezentul titlu nu se aplică prestațiilor prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol.

(4)   Prestațiile prevăzute la alineatul (2) se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia. Aceste prestații se acordă de către și pe spezele instituției de la locul de reședință.”

10.

Anexa X la Regulamentul nr. 883/2004, care reglementează „[p]restații[le] speciale în numerar de tip necontributiv”, conține la rubrica „Germania” următoarea precizare:

11.

Considerentele (10), (16) și (21) ale Directivei 2004/38 au următorul cuprins:

[…]

[…]

12.

Articolul 6 din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni”, prevede la alineatul (1):

„Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.”

13.

Articolul 7 din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, prevede:

„(1)   Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

[…]

(3)   În sensul alineatului (1) litera (a), un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă își menține statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în următoarele condiții:

[…]

[…]”

14.

Articolul 14 din Directiva 2004/38 se referă la „[p]ăstrarea dreptului de ședere”. Potrivit acestei dispoziții:

„(1)   Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

[…]

(3)   Recurgerea de către un cetățean al Uniunii sau de către un membru al familiei sale la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă nu conduce în mod automat la luarea unei măsuri de expulzare.

(4)   Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

15.

În sfârșit, articolul 24 din directiva menționată, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede:

„(1)   Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.

(2)   Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.”

16.

Articolul 19a alineatul (1), care figurează în cartea I din Codul securității sociale (Sozialgesetzbuch Erstes Buch, denumit în continuare „SGB I”), prevede cele două tipuri de prestații ale asigurării de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă după cum urmează:

„(1)   Pot fi solicitate în temeiul dreptului la asigurarea de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă:

[…]”

17.

În cartea a II‑a din Codul securității sociale (Sozialgesetzbuch Zweites Buch, denumit în continuare „SGB II”), articolul 1 din acesta, intitulat „Funcția și obiectivul asigurării de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Asigurarea de bază [(«Grundsicherung»)] pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă urmărește să permită beneficiarilor acesteia să ducă o viață conformă cu demnitatea umană.

[…]

(3)   Asigurarea de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă cuprinde prestații

18.

Articolul 7 din SGB II, intitulat „Beneficiari”, prevede:

„(1)   Prestațiile în temeiul prezentei cărți sunt destinate persoanelor care

1.   străinii care nu desfășoară activități salariate sau independente în […] Germania și care nu se bucură de dreptul de liberă circulație în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Legea privind libera circulație a cetățenilor Uniunii [Freizügigkeitsgesetz/EU, denumită în continuare «FreizügG/EU»] și membrii familiilor acestora, în cursul primelor trei luni de ședere;

2.   străinii al căror drept de ședere nu se justifică decât prin căutarea unui loc de muncă și membrii familiilor acestora,

[…]

A doua teză punctul 1 nu se aplică străinilor care locuiesc în […] Germania în temeiul unui permis de ședere eliberat potrivit capitolului 2 secțiunea 5 din Legea privind dreptul de ședere. Dispozițiile privind dreptul de ședere rămân neschimbate.

[…]”

19.

Articolul 8 din SGB II, consacrat noțiunii „Capacitate de muncă”, prevede:

„(1)   Este aptă de muncă orice persoană care nu se află în incapacitate, o perioadă determinată, din cauza unei boli sau a unui handicap, de a desfășura o activitate profesională cel puțin trei ore pe zi în condițiile obișnuite de pe piața muncii.

[…]”

20.

Articolul 9 din SGB II prevede:

„(1)   Este lipsită de resurse orice persoană care nu își poate asigura subzistența sau nu o poate asigura suficient pe baza venitului sau a patrimoniului care trebuie luat în considerare și nu primește asistența necesară din partea altor persoane, în special a membrilor familiei sale sau a altor organisme de prestații sociale. […]

[…]”

21.

Articolele 14-18e din SGB II, care constituie prima secțiune din capitolul III, privesc prestațiile referitoare la inserția pe piața muncii.

22.

Articolul 20 din SGB II prevede dispoziții suplimentare cu privire la nevoile de bază de subzistență, articolul 21 din SGB II se referă la nevoile suplimentare, iar articolul 22 din SGB II privește nevoile de cazare și de încălzire. În sfârșit, articolele 28-30 din SGB II se referă la prestații de formare și de participare.

23.

În cartea a XII‑a din Codul securității sociale (Sozialgesetzbuch Zwölftes Buch, denumită în continuare „SGB XII”), articolul 1 din aceasta, care a privit ajutorul social, prevede:

„Rolul ajutorului social este de a permite beneficiarilor săi să ducă o viață conformă cu demnitatea umană. […]”

24.

Articolul 21 din SGB XII prevede:

„Nu se plătesc prestații de subzistență persoanelor care sunt beneficiare ale prestațiilor în temeiul cărții II în măsura în care sunt apte să lucreze sau ca urmare a legăturii lor de familie. […]”

25.

Domeniul de aplicare al FreizügG/EU este precizat la articolul 1 din această lege:

„Prezenta lege reglementează intrarea și șederea resortisanților celorlalte state membre ale Uniunii Europene (cetățeni ai Uniunii) și a membrilor familiei lor.”

26.

Articolul 2 din FreizügG/EU prevede, în ceea ce privește dreptul de intrare și de ședere:

„(1)   Cetățenii Uniunii care beneficiază de libertatea de circulație și membrii familiilor acestora au dreptul de intrare și de ședere pe teritoriul federal în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.

(2)   Beneficiază de libertatea de circulație în temeiul dreptului comunitar:

[…]

[…]

(3)   Pentru lucrătorii salariați sau care desfășoară activități independente, dreptului prevăzut la alineatul (1) nu i se aduce atingere

[…]

[…]

Dreptul întemeiat pe alineatul (1) este menținut o perioadă de șase luni în caz de șomaj involuntar confirmat de agenția pentru ocuparea forței de muncă competentă după o perioadă de încadrare în muncă de mai puțin de un an.

[…]”

27.

Articolul 4 din FreizügG/EU prevede, în ceea ce privește persoanele care beneficiază de libertatea de circulație și care nu exercită o activitate profesională:

„Cetățenii Uniunii care nu desfășoară o activitate profesională și membrii familiilor acestora care îi însoțesc pe cetățenii Uniunii ori se alătură acestora beneficiază de dreptul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) dacă dispun de o asigurare de sănătate suficientă și de mijloace de subzistență suficiente. În cazul în care un cetățean al Uniunii locuiește pe teritoriul federal având statutul de student, beneficiază de acest drept doar soțul sau partenerul acestuia și copiii săi, a căror subzistență este asigurată.”

28.

Articolul 1 din Convenția europeană privind asistența socială și medicală (denumită în continuare „Convenția privind asistența”) prevede principiul nediscriminării.

29.

Totuși, potrivit articolului 16 litera b din convenția menționată, guvernul german a formulat o rezervă (denumită în continuare „rezerva”), la 19 decembrie 2011, potrivit căreia „[g]uvernul Republicii Federale Germania nu se angajează să acorde resortisanților celorlalte părți contractante, în mod egal și în aceleași condiții ca și propriilor resortisanți, prestațiile prevăzute în cartea a II‑a din Codul securității sociale german – Protecție socială de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă – în versiunea sa în vigoare la data respectivă”.

30.

Reclamanții din litigiul principal sunt resortisanți spanioli. Doamna García‑Nieto și domnul Peña Cuevas locuiau de mai mulți ani în Spania, ca un cuplu, fără a fi căsătoriți și fără a fi încheiat un parteneriat înregistrat, împreună cu Jovanlis Peña García, copilul lor comun, precum și cu fiul încă minor al domnului Peña Cuevas, Joel Luis Peña Cruz.

31.

În luna aprilie 2012, doamna García‑Nieto a intrat pe teritoriul Republicii Federale Germania împreună cu fiica lor, Jovanlis Peña García. Aceasta a declarat că este persoană aflată în căutarea unui loc de muncă la 1 iunie 2012. A început să desfășoare o activitate ca ajutor de bucătar după aproximativ zece zile. Începând de la 1 iulie 2012, ea a primit în această calitate o remunerație netă lunară de 600 de euro (supusă la plata contribuțiilor de asigurări sociale).

32.

Ulterior, la 23 iunie 2012, domnul Peña Cuevas și fiul său, Joel Luis Peña Cruz, li s‑au alăturat. Până la 1 noiembrie 2012, au locuit toți patru la mama doamnei García‑Nieto, iar costurile lor de subzistență au fost acoperite din veniturile acesteia din urmă.

33.

Domnul Peña Cuevas a fost angajat o perioadă scurtă, între 2 noiembrie 2012 și 30 noiembrie 2012. El a primit apoi, de la 1 decembrie 2012 la 1 ianuarie 2013, indemnizație de șomaj în temeiul dispozițiilor cărții a treia din Codul securității sociale, pe baza perioadelor de asigurare din Spania. În luna ianuarie 2013, acesta a ocupat un post de personal de curățenie. După încetarea acestei activități, a beneficiat din nou de indemnizație de șomaj. Din luna octombrie 2013, acesta a ocupat un alt post temporar, care, potrivit cererii de decizie preliminară, urma să expire la 30 septembrie 2014.

34.

Doamna García‑Nieto și domnul Peña Cuevas primesc alocații familiale pentru cei doi copii ai lor din luna iulie 2012. Aceștia din urmă sunt, de altfel, școlarizați de la 22 august 2012.

35.

La 30 iulie 2012, reclamanții din litigiul principal au introdus de asemenea la Jobcenter Vestiche Arbeit Kreis Recklinghausen (denumit în continuare „Jobcenter”) o cerere pentru a beneficia de prestațiile de subzistență prevăzute de SGB II.

36.

Jobcenter a refuzat însă să acorde prestațiile respective domnului Peña Cuevas și fiului acestuia, Joel Luis Peña Cruz, pentru lunile august și septembrie 2012. Decizia adoptată de Jobcenter se întemeia pe articolul 7 alineatul (1) a doua teză punctul 1 din SGB II, dat fiind că domnul Peña Cuevas și fiul său locuiau de mai puțin de trei luni în Germania, iar domnul Peña Cuevas nu era, pe de altă parte, lucrător salariat sau care desfășoară activități independente. Potrivit Jobcenter, excluderea de la beneficiul prestațiilor respective se aplica și fiului domnului Peña Cuevas. În urma rezervei formulate de guvernul german, Convenția privind asistența nu mai putea da naștere la drepturi.

37.

În urma acestui refuz, reclamanții din litigiul principal au introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Sozialgericht Gelsenkirchen (Tribunalul de Contencios Social din Gelsenkirchen, Germania), acțiune care a fost admisă. Jobcenter a declarat însă apel împotriva acestei hotărâri la Landessozialgericht Nordrhein‑Westfalen (Tribunalul Superior de Contencios Social din Renania de Nord‑Westfalia).

38.

În acest cadru, instanța menționată a avut îndoieli în ceea ce privește admisibilitatea, în raport cu dreptul Uniunii, a excluderii complete a reclamanților din litigiul principal de la beneficiul prestațiilor de subzistență.

39.

Prin decizia din 22 mai 2014, primită de Curte la 17 iunie 2014, Landessozialgericht Nordrhein‑Westfalen a hotărât, în consecință, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele întrebări preliminare:

40.

Prin decizia din 19 martie 2015, aceasta a decis însă că nu era necesar să răspundă la prima întrebare, întrucât aceasta era adresată cu aceeași formulare în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), iar Curtea a dat un răspuns afirmativ la aceasta, hotărând că „Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că «prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv» în sensul articolului 3 alineatul (3) și al articolului 70 din acest regulament intră în domeniul de aplicare al articolului 4 din regulamentul menționat” ( 5 ).

41.

Reclamanții din litigiul principal, guvernele german, polonez și al Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

42.

Cu excepția guvernului polonez, toate aceste părți s‑au exprimat, în plus, în ședința care s‑a desfășurat la 22 aprilie 2015. Guvernul francez, care nu a depus observații scrise, și‑a putut prezenta de asemenea argumentele în această ședință.

43.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă restricțiile aduse principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 de legislația națională care transpune articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 sunt compatibile cu dreptul Uniunii și, dacă este cazul, în ce măsură.

44.

Prin această întrebare, instanța de trimitere confruntă articolul 7 alineatul (1) a doua teză punctul 1 din SGB II cu articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, care prevede o derogare de la principiul egalității între resortisanții statului membru gazdă și cetățenii Uniunii la acordarea „prestațiilor de asistență socială”.

45.

Analiza conformității normei naționale cu articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 este, așadar, relevantă numai cu condiția ca prestațiile în discuție să poată fi calificate drept „prestații de asistență socială” în sensul acestei directive.

46.

Curtea a avut deja ocazia să precizeze că o prestație specială în numerar de tip necontributiv în sensul Regulamentului nr. 883/2004 se poate încadra de asemenea în noțiunea „sistem de asistență socială”, care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/38 ( 6 ). Cu toate acestea, în cazul în care astfel de prestații financiare sunt menite să faciliteze accesul pe piața muncii, acestea nu pot fi considerate în acest caz „prestații de asistență socială” în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ( 7 ). În acest caz, prestațiile respective ar intra în domeniul de aplicare al articolului 45 TFUE, care stă la baza celei de a treia întrebări preliminare.

47.

În consecință, potrivit naturii prestațiilor în discuție în cauza principală, numai a doua sau a treia întrebare adresată de instanța de trimitere va trebui să primească un răspuns.

48.

Ne‑am exprimat deja în mare măsură cu privire la această problemă în Concluziile noastre prezentate în cauzele Dano ( 8 ) și Alimanovic ( 9 ) și am ajuns la concluzia că prestațiile de subzistență prevăzute de SGB II îndeplineau condițiile definiției prestațiilor de asistență socială în sensul Directivei 2004/38 ( 10 ).

49.

Se pare că însăși Curtea a interpretat prestațiile de subzistență din SGB II ca prestații de asistență socială în sensul Directivei 2004/38. Astfel, la punctul 69 din Hotărârea Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), Curtea a considerat „că un cetățean al Uniunii, în ceea ce privește accesul la prestații sociale precum cele în discuție în litigiul principal, nu poate pretinde o egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă decât dacă șederea sa pe teritoriul statului membru gazdă respectă condițiile Directivei 2004/38” ( 11 ). Or, prestațiile în discuție în această cauză erau identice cu cele care au fost refuzate reclamanților din litigiul principal de către Jobcenter.

50.

În consecință, cu excepția revenirii asupra principiului consacrat în Hotărârea Vatsouras și Koupatantze ( 12 ) care stabilește că prestațiile financiare menite să faciliteze accesul pe piața muncii nu pot fi considerate prestații de asistență socială în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ( 13 ), ne vom concentra analiza pe această din urmă dispoziție, iar nu pe articolul 45 alineatul (2) TFUE.

51.

Pentru a oferi o analiză completă, vom efectua însă o analiză din perspectiva acestei dispoziții și vom avea în vedere răspunsul care trebuie dat la a treia întrebare preliminară în ipoteza în care Curtea ar lăsa instanței naționale sarcina de a califica prestațiile în discuție ca prestații de asistență socială sau ca fiind menite să faciliteze accesul pe piața muncii ori ca prestații care urmăresc cele două obiective.

52.

În acest cadru, în cazul în care instanța națională ar constata că prestațiile solicitate urmăresc un obiectiv dublu, și anume, pe de o parte, garantarea beneficiului nevoilor de bază și, pe de altă parte, facilitarea accesului pe piața muncii, considerăm că ar trebui să se întemeieze pe rolul preponderent al prestațiilor, care, în speță, este în mod incontestabil de a garanta mijloacele de existență necesare pentru a avea o viață conformă cu demnitatea umană.

53.

Potrivit articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, „[un] stat[…] membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b)”, cu alte cuvinte în perioada de căutare a unui loc de muncă pentru cetățenii Uniunii care au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în acest scop și care „nu pot fi expulzați [în acest caz] atât timp cât […] pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați”.

54.

În consecință, dacă „articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38 și articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 amintesc interdicția discriminării pe motiv de cetățenie, articolul 24 alineatul (2) din directiva menționată cuprinde o derogare de la principiul nediscriminării” ( 14 ).

55.

În ceea ce privește primele trei luni vizate de această dispoziție, Curtea a confirmat, în Hotărârea Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), o jurisprudență anterioară potrivit căreia, „[î]n temeiul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, statul membru gazdă nu [era] […] obligat să acorde dreptul la o prestație de asistență socială unui resortisant al unui alt stat membru sau membrilor familiei sale în această perioadă” ( 15 ). Această jurisprudență poate fi calificată drept constantă ( 16 ).

56.

În plus, în ceea ce privește dreptul resortisanților statelor membre care sunt în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru, cu alte cuvinte cea de a doua perioadă prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, Curtea a statuat deja că examinarea acesteia în raport cu principiul nediscriminării nu „[a] releva[t] niciun element de natură să afecteze validitatea [sa]” ( 17 ).

57.

În realitate, existența unei inegalități de tratament între cetățenii Uniunii care și‑au exercitat libertatea de circulație și de ședere și resortisanții statului membru gazdă în privința acordării prestațiilor sociale este „o consecință inevitabilă a Directivei 2004/38 [dat fiind] raportul pe care l‑a stabilit legiuitorul Uniunii la articolul 7 din directiva menționată între, pe de o parte, cerința unor resurse suficiente ca o condiție de ședere și, pe de altă parte, preocuparea de a nu genera o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statelor membre” ( 18 ).

58.

În aceste condiții, principiul unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude de la beneficiul unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv în sensul Regulamentului nr. 883/2004 (care constituie, pe de altă parte, o prestație de asistență socială în sensul Directivei 2004/38) persoanele care se deplasează pe teritoriul statului membru respectiv doar în scopul de a căuta un loc de muncă, nu ne pare contrară articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004 și nici sistemului instituit prin Directiva 2004/38.

59.

Cadrul juridic global căruia îi aparține Directiva 2004/38 nu repune în discuție această concluzie.

60.

În Hotărârea Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), Curtea a amintit „că articolul 20 alineatul (1) TFUE conferă statutul de cetățean al Uniunii oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru (Hotărârea N., C‑46/12, EU:C:2013:97, punctul 25)” ( 19 ).

61.

Aceasta a continuat cu jurisprudența sa constantă potrivit căreia „statutul de cetățean al Uniunii are vocație de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, ceea ce le permite acelor resortisanți care se găsesc în aceeași situație să obțină, în domeniul de aplicare ratione materiae al Tratatului FUE, același tratament juridic independent de cetățenia lor și sub rezerva excepțiilor expres prevăzute în această privință (Hotărârea Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 31, Hotărârea D’Hoop, C‑224/98, EU:C:2002:432, punctul 28, precum și Hotărârea N., EU:C:2013:97, punctul 27)” ( 20 ).

62.

Rezultă de aici că, „[p]rin urmare, orice cetățean al Uniunii se poate prevala de interdicția de discriminare pe motiv de cetățenie, prevăzută la articolul 18 TFUE, în toate situațiile care se încadrează în domeniul de aplicare ratione materiae al dreptului Uniunii. Aceste situații le cuprind pe cele privind exercitarea libertății de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, conferită de articolul 20 alineatul (2) primul paragraf litera (a) TFUE și de articolul 21 TFUE (a se vedea Hotărârea N., EU:C:2013:97, punctul 28 și jurisprudența citată)” ( 21 ).

63.

Curtea a mai adăugat că, „[î]n această privință, trebuie constatat că articolul 18 alineatul (1) TFUE interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate «[î]n domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevăd». Articolul 20 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE precizează în mod expres că drepturile pe care le conferă acest articol cetățenilor Uniunii se exercită «în condițiile și limitele definite prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora». În plus, articolul 21 alineatul (1) TFUE condiționează și el dreptul de liberă circulație și ședere al cetățenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre de respectarea «limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora» (a se vedea Hotărârea Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 46 și jurisprudența citată)” ( 22 ).

64.

În sfârșit, Curtea a dedus de aici că „principiul nediscriminării, consacrat în mod general la articolul 18 TFUE, este precizat la articolul 24 din Directiva 2004/38 în privința cetățenilor Uniunii care […] își exercită libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Acest principiu este în plus precizat la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 în privința cetățenilor Uniunii […] care se prevalează în statul membru gazdă de prestațiile prevăzute la articolul 70 alineatul (2) din regulamentul menționat” ( 23 ).

65.

Cu alte cuvinte, articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, care permite un tratament diferențiat între cetățenii Uniunii și resortisanții statului membru gazdă, este o „derogare de la principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 18 TFUE, în raport cu care articolul 24 alineatul (1) din [aceeași directivă] constituie numai o expresie specifică” ( 24 ). În consecință, trebuie interpretat în mod strict și în conformitate cu dispozițiile tratatului, inclusiv cu cele referitoare la cetățenia Uniunii și la libera circulație a lucrătorilor .

66.

În plus, restricțiile privind acordarea de prestații sociale cetățenilor Uniunii care nu au sau nu mai au calitatea de lucrător și care sunt instituite în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie să fie legitime ( 25 ).

67.

Această punere în perspectivă și aceste norme care urmăresc, pe de o parte, ca excepția să fie interpretată în sens strict și, pe de altă parte, ca limitările care decurg de aici să fie legitime ne‑au determinat, în cauza Alimanovic (C‑67/14, EU:C:2015:210), pendinte în fața Curții, să propunem o distincție între trei ipoteze:

68.

Reclamanții din litigiul principal se pot încadra în situația vizată de primul aspect al primei ipoteze (cu alte cuvinte cea a unui resortisant al unui stat membru care se deplasează pe teritoriul unui alt stat membru și care locuiește pe teritoriul respectiv de mai puțin de trei luni) și în cea descrisă în a doua ipoteză (cea a resortisantului unui stat membru care se deplasează pe teritoriul unui alt stat membru pentru a căuta pe teritoriul respectiv un loc de muncă).

69.

Astfel cum am arătat deja anterior, Curtea a confirmat în Hotărârea Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358) că, „[î]n temeiul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, statul membru gazdă nu este […] obligat să acorde dreptul la o prestație de asistență socială unui resortisant al unui alt stat membru sau membrilor familiei sale [pentru perioadele de ședere de cel mult trei luni]” ( 26 ).

70.

Această interpretare este conformă cu obiectivul menținerii echilibrului financiar al sistemului de securitate socială al statelor membre urmărit de Directiva 2004/38 ( 27 ). Întrucât statele membru nu pot impune cetățenilor Uniunii să dețină mijloace de subzistență suficiente și o asigurare medicală personală pentru o ședere cu o durată de trei luni, este legitim să nu se impună statelor membre să le acorde asistență în perioada respectivă.

71.

Astfel, în ipoteza contrară, acordarea dreptului la prestații de asistență socială cetățenilor Uniunii care nu sunt obligați să dispună de mijloace de subzistență suficiente ar risca să determine o deplasare masivă care poate ocaziona o sarcină nerezonabilă pentru sistemele naționale de securitate socială.

72.

În plus, deși persoanele care ajung pe teritoriul statului membru gazdă pot avea legături personale cu alți cetățeni ai Uniunii care locuiesc deja în acest stat membru, legătura cu statul membru propriu‑zis este totuși, după toate probabilitățile, limitată în această perioadă inițială.

73.

Pe de altă parte, am observat de asemenea, în cadrul analizei celei de a doua ipoteze avute în vedere în Concluziile prezentate în cauza Alimanovic (C‑67/14, EU:C:2015:210), pendinte în fața Curții, că reiese din jurisprudența Curții că „resortisanții statelor membre care se deplasează pentru a căuta un loc de muncă beneficiază de principiul egalității de tratament numai pentru accesul la acesta, [în timp ce] cei care au avut deja acces la piața muncii pot pretinde, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul [(CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității ( 28 ), înlocuit prin articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii ( 29 )], aceleași avantaje sociale și fiscale ca lucrătorii naționali” ( 30 ).

74.

Având în vedere motivarea Hotărârii Dano (C‑333/13, EU:C:2014:2358), referitoare la echilibrul dintre Directiva 2004/38 ( 31 ), și distincția efectuată de dreptul Uniunii și de jurisprudența Curții între lucrătorul care ajunge pe teritoriul unui stat membru și cel care a avut deja acces la această piață a muncii, reglementarea unui stat membru, precum cea în discuție în cauza principală, care exclude de la beneficiul unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv, în sensul Regulamentului nr. 883/2004 (care constituie, de altfel, o prestație de asistență socială în sensul Directivei 2004/38), în primele trei luni de ședere sau pentru o perioadă mai lungă, persoanele care se deplasează pe teritoriul statului membru respectiv în scopul de a căuta un loc de muncă nu ni se pare contrară articolului 4 din regulamentul menționat, nici sistemului instituit de directiva respectivă.

75.

Această excludere este conformă nu numai cu modul de redactare a articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în sensul că permite statelor membre să refuze beneficiul prestațiilor de asistență socială resortisanților din celelalte state membre în primele trei luni și o perioadă mai lungă în cazul în care au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta un loc de muncă, ci și cu diferența obiectivă de situație – consacrată de jurisprudența Curții, precum și în special de articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 – între resortisanții care caută un prim loc de muncă pe teritoriul statului membru gazdă și cei care au avut deja acces la această piață ( 32 ).

76.

Considerăm că nici lectura doctrinei consacrate interpretării Directivei 2004/38 și Regulamentului nr. 883/2004 nu pare să repună în discuție această concluzie, nici chiar dacă este plasată în contextul mai global al cetățeniei Uniunii, astfel cum a fost consacrată la articolele 18 TFUE, 20 TFUE și 21 TFUE ( 33 ).

77.

Considerăm că nici articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor, nu poate modifica analiza și concluzia la care am ajuns.

78.

Astfel, pe lângă caracterul general al acestui articol 7, pot fi impuse restrângeri drepturilor pe care le protejează în special cu condiția de a se respecta principiul proporționalității, și aceasta conform articolului 52 alineatul (1) din cartă. Or, tot astfel cum principiul egalității nu este afectat în substanța sa de derogarea prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, același lucru este valabil și în cazul dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de articolul 7 din cartă.

79.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, dacă articolul 45 alineatul (2) TFUE și articolul 18 TFUE, în special, se opun unei reglementări naționale care exclude fără excepție cetățenii Uniunii al căror drept de ședere este justificat doar de căutarea unui loc de muncă de la acordarea prestațiilor sociale prin care se urmărește, pe de o parte, furnizarea mijloacelor de subzistență și, pe de altă parte, facilitatea accesului la piața muncii.

80.

Deși prima întrebare a primit un răspuns afirmativ, cea de a treia întrebare își păstrează pertinența în cazul în care Curtea lasă în sarcina instanței de trimitere calificarea prestațiilor asigurării de bază în raport cu dreptul Uniunii, iar aceasta apreciază că prestațiile respective urmăresc, în esență, să faciliteze accesul la piața muncii.

81.

Astfel, Curtea consideră în mod constant că nu „mai este posibil să se excludă din domeniul de aplicare al articolului [45 alineatul (2) TFUE], care constituie o formulare a principiului fundamental al egalității de tratament garantat la articolul [18 TFUE], o prestație de natură financiară destinată să faciliteze accesul la încadrarea în muncă pe piața muncii dintr‑un stat membru” ( 34 ).

82.

Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea, în Hotărârea Vatsouras și Koupatantze (C‑22/08 și C‑23/08, EU:C:2009:344), că era „legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de alocație decât după ce s‑a stabilit existența unei legături reale între persoana aflată în căutarea unui loc de muncă și piața muncii din acest stat” ( 35 ).

83.

Potrivit unei jurisprudențe constante, existența unei astfel de legături poate fi verificată în special prin constatarea că persoana în cauză a căutat în mod efectiv și real un loc de muncă în statul membru în discuție de‑a lungul unei perioade rezonabile ( 36 ).

84.

În aceste împrejurări, „resortisanții statelor membre care sunt în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru care au stabilit legături reale cu piața muncii din acest stat pot invoca articolul [45 alineatul (2) TFUE] pentru a beneficia de o prestație de natură financiară menită să faciliteze accesul pe piața muncii” ( 37 ).

85.

Cu toate acestea, nu se poate ignora că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că o condiție unică care prezintă un caracter prea general și exclusiv, prin aceea că privilegiază în mod nejustificat un element care nu este în mod necesar reprezentativ pentru gradul real și efectiv de legătură dintre solicitantul alocațiilor de șomaj și piața geografică în discuție, cu excluderea oricărui alt element reprezentativ, depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit ( 38 ).

86.

Din aceste două abordări deducem că alte elemente în afara simplei căutări a unui loc de muncă pot fi de asemenea luate în considerare pentru a aprecia existența legăturii reale cu piața geografică în cauză.

87.

Potrivit Curții, elemente care reies din contextul familial, precum existența unor legături strânse de natură personală, sunt de asemenea de natură să contribuie la apariția unei legături durabile între persoana interesată și noul stat membru gazdă ( 39 ). În aceste împrejurări, o reglementare națională care instituie o condiție care „se opune luării în considerare a altor elemente care ar putea fi reprezentative pentru gradul real de legătură dintre solicitantul alocațiilor de șomaj și piața geografică a muncii în cauză […] depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului pe care îl urmărește” ( 40 ).

88.

Din aceste considerații reiese că dreptul Uniunii și, mai precis, principiul egalității, astfel cum este consacrat la articolul 45 alineatul (2) TFUE, se opun reglementării unui stat membru, precum cea în discuție în cauza principală, care exclude automat un cetățean al Uniunii de la beneficiul unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv în sensul articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004 și care facilitează accesul la piața muncii, în cursul primelor trei luni de ședere, fără a permite acestui cetățean să demonstreze existența unei legături reale cu statul membru gazdă.

89.

În această privință, elemente care reies din contextul familial (precum școlarizarea copiilor sau legături strânse, în special de natură personală, create de solicitant cu statul membru gazdă) ( 41 ) sau chiar căutarea unui loc de muncă, în mod efectiv și real, de‑a lungul unei perioade rezonabile sunt elemente de natură să dovedească existența legăturii respective cu statul membru gazdă ( 42 ). Desfășurarea unei activități în trecut sau chiar faptul de a fi găsit un nou loc de muncă ulterior introducerii cererii de acordare a unor prestații sociale ar trebui de asemenea să fie luate în considerare în acest scop ( 43 ).

90.

Cu toate acestea, sarcina de a constata existența unei astfel de legături nu revine Curții în cadrul unei cereri de decizie preliminară, ci autorităților competente naționale, din care fac parte instanțele naționale.

91.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landessozialgericht Nordrhein‑Westfalen după cum urmează: