1. 

Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Augstākā tiesa, Curtea Supremă a Republicii Letonia, adresează Curții trei întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor ( 2 ) și în special a punctului 7 din anexa I la aceasta.

2. 

Directiva menționată, care a făcut recent obiectul unei reformări prin intermediul Directivei 2014/49/UE ( 3 ), care a prevăzut abrogarea sa progresivă ( 4 ), a asigurat un nivel minim armonizat de garantare a depozitelor bancare în caz de indisponibilitate a acestora ca urmare a unei crize a unei instituții de credit. În cadrul acestei reglementări, Directiva 94/19 a prevăzut, la punctul 7 din anexa I, posibilitatea statelor membre de a exclude de la garantare, printre altele, depozitele directorilor și ale managerilor instituției de credit în cauză.

3. 

Întrebările preliminare adresate în prezenta cauză au apărut în cadrul unui litigiu între domnul Andrejs Surmačs, pe de o parte, și Finanšu un kapitāla tirgus komisija (Comisia pentru Piețele Financiare și de Capital, denumită în continuare „FKTK”), pe de altă parte, cu privire la decizia acesteia de a exclude de la garantare depozitele domnului Surmačs, care exercita funcția de vicepreședinte al unei bănci letone aflate în faliment. Aceste întrebări preliminare privesc, în esență, interpretarea celor două noțiuni menționate anterior, „director” și „manager”. Deși noua reglementare din Directiva 2014/49 nu mai prevede posibilitatea statelor membre de a exclude aceste categorii de persoane de la garantarea depozitelor, interpretarea noțiunilor menționate are totuși o relevanță de natură sistematică, întrucât legislația privind garantarea depozitelor bancare se încadrează în prezent în cadrul unic de reglementare a serviciilor financiare (single Rulebook) și constituie unul dintre elementele Uniunii Bancare Europene ( 5 ).

4.

Din primul și din al doilea considerent ale Directivei 94/19 rezultă că, prin instituirea unor sisteme de garantare a depozitelor bancare în toate statele membre și prin armonizarea garanțiilor aplicabile pornind de la un cuantum minim, această directivă își propunea să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităților instituțiilor de credit din cadrul Uniunii, prin eliminarea tuturor restricțiilor privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, consolidând în același timp stabilitatea sistemului bancar și protecția depunătorilor ( 6 ).

5.

În acest scop, Directiva 94/19 prevede la articolul 3 că fiecare stat membru asigură că pe teritoriul său sunt introduse unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. Potrivit articolului 7 alineatele (1) și (1a) din aceeași directivă, statele membre se asigură că, în caz de indisponibilitate a depozitelor, nivelul de garantare pentru depozitele agregate ale fiecărui deponent este de 100000 de euro ( 7 ).

6.

Sistemul de garantare a depozitelor instituit prin Directiva 94/19 prezintă unele excepții. Acest lucru se deduce deja din al șaisprezecelea considerent al acesteia, în care, deși, pe de o parte, se afirmă că nivelul minim de garantare prevăzut de directiva menționată nu trebuie să lase o prea mare parte a depozitelor fără protecție, pe de altă parte, se precizează că nu ar fi totuși potrivit să se impună un nivel de protecție care, în anumite cazuri, ar putea avea drept efect încurajarea administrării defectuoase a instituțiilor de credit.

7.

În plus, potrivit celui de al optsprezecelea considerent al aceleiași directive, „în cazul în care un stat membru consideră că anumite categorii de depozite sau depunători limitativ enumerate nu necesită o protecție specială, acesta trebuie să le poată exclude de la garantarea oferită de sistemele de garantare a depozitelor”.

8.

Astfel, pe de o parte, articolul 2 din Directiva 94/19 exclude de la orice rambursare de către sistemele de garantare anumite tipuri de depozite ( 8 ) și, pe de altă parte, articolul 7 alineatul (2) din aceeași directivă acordă statelor membre posibilitatea de a prevedea că, pentru anumiți deponenți sau depozite, garantarea este exclusă.

9.

Lista excluderilor menționate la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 se regăsește în anexa I la aceasta. Potrivit punctului 7 din anexa I menționată, pot fi excluse de la garantare „[d]epozite[le] plasate de către personalul unei instituții de credit: directori, manageri, membri cu răspundere personală, deținătorii a cel puțin 5 % din capitalul instituției de credit, persoanele răspunzătoare pentru efectuarea auditărilor statutare ale documentelor contabile ale instituției de credit și depunătorii cu statut similar în cadrul altor societăți din același grup”.

10.

Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE ( 9 ) cuprinde, la articolul 3 alineatul (1), următoarele definiții:

„[…]

[…]”

11.

Ghidul privind evaluarea adecvării membrilor structurii de conducere și a persoanelor care dețin funcții‑cheie, elaborat de Autoritatea Bancară Europeană ( 10 ) în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 1093/2010/UE ( 11 ) (denumit în continuare „Ghidul Autorității Bancare Europene”), cuprinde, la punctul 2 din titlul I, următoarele definiții:

12.

Sistemul de garantare a depozitelor este reglementat în Letonia de Noguldījumu garantiju likums (Legea letonă privind garantarea depozitelor), prin care se transpune în ordinea juridică letonă Directiva 94/19/CE.

13.

Articolul 3 alineatul (1) din această lege stabilește cuantumul compensației garantate la o instituție depozitară, care este egal cu valoarea depozitului garantat, în limita a 100000 de euro.

14.

Articolul 17 din aceeași lege prevede cazurile de excludere de la plata compensației garantate. Potrivit alineatului 4 al acestui articol, în versiunea în vigoare începând de la 19 iunie 2009, compensația garantată nu se plătește pentru „depozitele constituite de acționarii unei instituții depozitare care dețin în cadrul acesteia o participație semnificativă, de membrii consiliului de supraveghere sau ai consiliului de administrație sau de președinții acestora, de directorul serviciului de audit intern, de auditorul societății și de alți angajați ai instituției depozitare care efectuează planificarea, gestiunea și controlul activității acesteia și care sunt responsabili pentru acestea”.

15.

Cererea de decizie preliminară formulată de instanța de trimitere se înscrie într‑un litigiu apărut în urma falimentului băncii letone Latvijas Krājbanka. Prin decizia din 21 noiembrie 2011, FKTK a dispus suspendarea prestării de servicii financiare de către Latvijas Krājbanka, precum și demiterea membrilor consiliului de supraveghere și a membrilor consiliului de administrație.

16.

La data respectivă, domnul Andrejs Surmačs, recurent în fața instanței de trimitere, ocupa în cadrul băncii funcția de vicepreședinte pe probleme de drept internațional și de drept financiar. Având în vedere funcția ocupată, prin decizia din 5 ianuarie 2012, în temeiul articolului 17 alineatul 4 din Legea letonă privind garantarea depozitelor, FKTK i‑a refuzat domnului Surmačs plata compensației garantate deoarece era angajat al instituției depozitare însărcinat cu planificarea, gestiunea și controlul activității acestei instituții.

17.

Domnul Surmačs a atacat decizia FKTK la Administratīvā apgabaltiesa (curtea administrativă regională), susținând că postul pe care îl ocupa constituia în realitate doar o funcție onorifică, fără puteri decizionale cu privire la vreo chestiune și solicitând, în consecință, instanței menționate să impună FKTK să îl recunoască drept persoană care are dreptul la compensația garantată.

18.

Prin hotărârea din 24 ianuarie 2013, Administratīvā apgabaltiesa a respins însă acțiunea domnului Surmačs. Instanța menționată a reținut, în primul rând, că, având în vedere semnificația titlului de „vicepreședinte” în limba letonă, o persoană care deține o asemenea funcție ar trebui considerată drept un angajat cu funcții de conducere. Acest fapt ar fi fost demonstrat în speță de împrejurarea că domnul Surmačs era subordonat în mod direct celei mai înalte funcții din cadrul instituției de credit, și anume funcția de președinte al consiliului de administrație. În al doilea rând, Administratīvā apgabaltiesa a arătat că, în clasificarea profesională a codului ocupațiilor, postul domnului Surmačs era inclus în categoria „Directori executivi și manageri de întreprinderi”, printre sarcinile principale ale acestora numărându‑se stabilirea și formularea orientărilor principale ale activității întreprinderii, precum și planificarea, gestiunea și coordonarea respectivei activități. În al treilea rând, instanța amintită a arătat că responsabilitățile menționate în fișa postului ocupat de domnul Surmačs permiteau să se concluzioneze că sarcinile care îi erau atribuite includeau conducerea și organizarea activității instituției de credit în legătură cu operațiunile internaționale ale acesteia și cu alte operațiuni financiare importante desfășurate de instituția de credit ( 12 ). În consecință, deși postul ocupat de domnul Surmačs nu era inclus în lista funcțiilor cu drept de semnătură a documentelor, Administratīvā apgabaltiesa a reținut totuși că nu existau îndoieli cu privire la faptul că, conform atribuțiilor postului respectiv, acesta avea posibilitatea de a influența activitatea instituției de credit.

19.

Împotriva Hotărârii Administratīvā apgabaltiesa, domnul Surmačs a declarat recurs la instanța de trimitere, susținând că instanța de prim grad nu ar fi examinat în esența sa conținutul obligațiilor și al responsabilităților postului său și că aceasta ar fi aplicat legea letonă fără a ține seama de Directiva 94/19 și în special de punctul 7 din anexa I la directiva menționată. Instanța de trimitere consideră că această acțiune ridică unele îndoieli cu privire la interpretarea Directivei 94/19.

20.

Instanța menționată solicită să se stabilească, în primul rând, dacă lista persoanelor legate de instituție cărora le poate fi refuzată acordarea compensației garantate, potrivit punctului 7 din anexa I la Directiva 94/19, trebuie să fie considerată exhaustivă.

21.

În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă excluderea de la acordarea compensației garantate prevăzută la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 este admisibilă numai în privința persoanelor responsabile de activitatea instituției de credit în ansamblul său sau și în privința persoanelor a căror răspundere este limitată la un post sau la un domeniu specific al activității instituției depozitare. În al doilea caz ar fi necesar, potrivit instanței de trimitere, să se clarifice de asemenea dacă trebuie să se țină seama de conținutul domeniului de activitate respectiv sau de postul persoanei, în sensul că, având în vedere finalitatea dispoziției în cauză, acordarea compensației garantate ar putea fi refuzată exclusiv persoanelor ale căror acțiuni pot influența în mod substanțial rezultatele activității instituției de credit și, în consecință, pot favoriza sau conduce la indisponibilitatea depozitelor.

22.

În al treilea rând, potrivit instanței de trimitere, este esențial să se clarifice dacă, în scopul aplicării excepției pentru persoanele menționate la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19, este necesar ca angajatul să aibă răspundere deplină în raport cu sectorul de activitate care îi este încredințat sau dacă este suficient ca acesta să dispună de cea mai mică posibilitate de a influența într‑o măsură mai mare sau mai mică orientarea sectorului respectiv. În acest al doilea caz, ar fi necesar să se determine criteriile pe baza cărora este posibil să se stabilească faptul că influența exercitată de un angajat asupra activității instituției de credit este suficient de importantă pentru a‑l considera „manager” în sensul dispoziției menționate, precum și dacă sunt relevante în acest scop numai obligațiile și drepturile caracteristice funcției ocupate de angajat astfel cum sunt menționate în fișa postului său sau dacă poate fi de asemenea relevantă, în lumina tuturor împrejurărilor cauzei, influența efectivă, inclusiv de natură informală, exercitată asupra activității instituției de credit de către angajatul în cauză.

23.

Având în vedere toate aceste considerații, instanța de trimitere a hotărât să suspende procedura principală și să adreseze Curții următoarele trei întrebări preliminare:

24.

Decizia de trimitere a fost primită la grefa Curții la 18 martie 2014. Au prezentat observații domul Surmačs, guvernul leton și Comisia.

25.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă lista cuprinsă la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19, care cuprinde anumite categorii de deponenți pentru care statele membre pot exclude garantarea depozitelor în cazul indisponibilității acestora, are caracter exhaustiv sau dacă statele membre pot extinde cadrul de aplicare al excluderilor în cauză la alte persoane nemenționate în lista respectivă.

26.

Diverse elemente pledează, în opinia noastră, în favoarea adoptării unei abordări restrictive în privința listei deponenților cuprinse la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19.

27.

În primul rând, trebuie arătat, astfel cum rezultă în mod expres din explicațiile care însoțesc propunerea de directivă prezentată de Comisie pe baza căreia a fost ulterior adoptată Directiva 94/19, că „lista care figurează în anexa I este exhaustivă și că statele membre vor putea exclude de la garantare numai instituțiile și persoanele menționate în aceasta, în timp ce orice altă excludere ar fi contrară directivei” ( 13 ).

28.

În al doilea rând, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 și anexa I la aceasta, la care face trimitere dispoziția respectivă, trebuie interpretate în lumina celui de al optsprezecelea considerent al acesteia, amintit la punctul 7 din prezentele concluzii, care se referă în mod indubitabil la excepțiile prevăzute în dispoziția menționată. Din cuprinsul considerentului amintit rezultă că statele membre pot exclude de la garanția oferită de sistemele de garantare a depozitelor anumite categorii de depozite sau de deponenți enumerați limitativ.

29.

Or, considerentul menționat nu indică în mod explicit că lista depozitelor și a deponenților cuprinsă în anexa I la Directiva 94/19 este exhaustivă. Din împrejurarea că aceștia din urmă trebuie să fie „enumerați limitativ” trebuie să se deducă însă faptul că, în cazul în care optează pentru excluderea anumitor categorii de depozite sau de deponenți de la aplicarea garanției, statele membre trebuie să precizeze, în legislația lor internă, categoriile de depozite și de deponenți cărora li se aplică în mod exhaustiv excluderea ( 14 ). Împrejurarea că necesitatea exhaustivității listei excluderilor este prevăzută în reglementarea națională de transpunere a Directivei 94/19 militează și ea, în opinia noastră, în mod clar pentru o interpretare potrivit căreia statele membre nu se pot îndepărta de tipurile de depozite și de deponenți pentru care directiva însăși prevede posibila excludere de la garantare și nu pot extinde domeniul de aplicare subiectiv al acestei excluderi.

30.

În al treilea rând, trebuie să se observe că, astfel cum am arătat deja, Directiva 94/19 prevede instituirea în statele membre a unuia sau mai multor sisteme de garantare a depozitelor, urmărind dublul scop de a elimina orice restricție privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, precum și de a proteja deponenții și a asigura stabilitatea sistemului bancar.

31.

Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 acordă statelor membre posibilitatea de a prevedea excluderea sau reducerea garanției sus‑menționate pentru anumiți deponenți sau pentru anumite depozite menționate în anexa I la aceeași directivă. Această dispoziție reprezintă, în consecință, o normă derogatorie în raport cu instituția garantării depozitelor prevăzută de Directiva 94/19. Spre deosebire de articolul 2 din aceasta, care prevede anumite excluderi obligatorii, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 lasă statelor membre alegerea cu privire la oportunitatea prevederii excluderilor de la garantare a deponenților menționați în anexa I.

32.

Or, potrivit unui criteriu de interpretare aplicat în mod sistematic de Curte în jurisprudența sa constantă, scutirile, derogările sau excepțiile de la un principiu sau de la o normă cu aplicabilitate generală stabilite de dreptul Uniunii sunt de strictă interpretare ( 15 ).

33.

În temeiul acestui criteriu de interpretare, întrucât dispoziția prin care se acordă statelor membre posibilitatea de a prevedea excluderea sau reducerea garanției oferite de sistemele de garantare a depozitelor constituie o normă derogatorie în raport cu instituția acestui sistem de garantare prevăzută de directiva însăși, dispoziția în cauză trebuie interpretată în mod restrictiv.

34.

În consecință, în opinia noastră, din considerațiile de mai sus rezultă că lista deponenților menționați la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 trebuie interpretată în sensul că statele membre nu pot extinde domeniul de aplicare al derogării de la garantarea depozitelor la persoane care nu se regăsesc printre tipurile de deponenți menționate acolo.

35.

Cu toate acestea, după cum se va vedea mai bine în analiza celei de a doua și a celei de a treia întrebări preliminare, noțiunile menționate la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 și, în special în ceea ce privește cauza pendinte în fața instanței de trimitere, noțiunile „director” și „manager” constituie noțiuni de drept al Uniunii care trebuie înțelese în termeni funcționali. Acestea trebuie însă coordonate cu noțiunile utilizate în dreptul național al fiecărui stat membru, precum și în practica comercială. În acest sens, excluderea de la garantare se poate aplica unor persoane care dețin o funcție a cărei denumire în dreptul național sau în practica comercială este diferită de cea de „director” sau de „manager”, cu condiția ca funcțiile exercitate în mod concret să poată fi considerate ca încadrându‑se în definiția acestor noțiuni. Excluderea de la garantare nu va putea fi însă extinsă la persoane care nu se încadrează funcțional în aceste noțiuni. Revine instanței naționale sarcina să efectueze analiza pentru a stabili dacă o persoană, indiferent de denumirea postului ocupat de aceasta, se încadrează sau nu se încadrează în domeniul de aplicare al noțiunilor „director” sau „manager”.

36.

Prin urmare, o persoană care, potrivit dreptului național sau potrivit practicii comerciale naționale sau caracteristice instituției de credit în cauză îndeplinește de exemplu, precum în cauza pendinte în fața instanței de trimitere, funcția de vicepreședinte poate fi încadrată în domeniul de aplicare al excluderii de la protecția prevăzută de Directiva 94/19 dacă, din punct de vedere funcțional, funcția sa poate fi considerată ca încadrându‑se în noțiunile „director” sau „manager” în sensul directivei menționate.

37.

În concluzie, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Augstākā tiesa că lista de la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 este exhaustivă, în sensul că reglementările naționale nu pot extinde domeniul de aplicare al excluderii de la garantarea depozitelor la persoane care, independent de denumirea poziției lor, nu se încadrează funcțional în noțiunile prevăzute în această listă.

38.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, care, în opinia noastră, pot fi tratate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să precizeze care sunt nivelul și întinderea responsabilităților în gestionarea instituției de credit pe care trebuie să le aibă membrii din conducerea superioară a acesteia pentru a putea fi considerați persoane cărora le este aplicabilă excluderea de la garantarea depozitelor prevăzută la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19. Instanța de trimitere adresează o serie de întrebări specifice, decisive, în opinia sa, pentru soluționarea cauzei pendinte în fața ei, cu privire la extinderea obiectivă, la nivelul și la conținutul unei astfel de răspunderi, precum și cu privire la modul în care trebuie stabilită această răspundere.

39.

Mai întâi, trebuie remarcat faptul că, deși instanța de trimitere nu afirmă în mod explicit acest lucru, rezultă din textul întrebărilor preliminare și din dosar că domeniul de aplicare al celei de a doua și al celei de treia întrebări preliminare trebuie înțeles ca fiind limitat la interpretarea, dintre diferitele categorii de deponenți prevăzute la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19, exclusiv a categoriilor „director” și „manager”. Astfel, celelalte categorii de deponenți menționate la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 nu sunt relevante pentru soluționarea cauzei pendinte în fața instanței de trimitere.

40.

Or, nici anexa I la Directiva 94/19, nici o altă dispoziție din aceasta nu definește noțiunile „director” sau „manager”. În aceste împrejurări, trebuie să se efectueze o interpretare a celor două noțiuni care să permită clarificarea sensului și a conținutului acestora.

41.

În această privință, trebuie înainte de toate să se observe că, prin Directiva 94/19, legiuitorul Uniunii, bazându‑se pe principiul armonizării minime ( 16 ), a intenționat să armonizeze elementele principale ale sistemelor de garantare a depozitelor ( 17 ), printre care regimul de excluderi de la garantare pentru anumite categorii de deponenți, între care se numără cei menționați la punctul 7 din anexa I la directiva menționată.

42.

În plus, mai trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din necesitatea de a garanta atât aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, cât și principiul egalității, rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conțin nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în scopul stabilirii propriului sens și al propriului conținut trebuie în mod normal să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme în întreaga Uniune ( 18 ).

43.

Din aceste considerații rezultă că noțiunile „director” și „manager” menționate la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 au o dimensiune autonomă proprie dreptului Uniunii și nu corespund în mod necesar sensului pe care îl au în dreptul național.

44.

Întrucât este vorba despre noțiuni de drept al Uniunii, pentru interpretarea lor trebuie, potrivit unei jurisprudențe constante, să se țină seama nu doar de textul dispoziției în care acestea figurează, ci și de contextul în care ele se încadrează și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 19 ). Și geneza unei dispoziții de drept al Uniunii poate furniza elemente relevante pentru interpretarea acesteia ( 20 ).

45.

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea literală a celor doi termeni în cauză, trebuie să se observe că, în italiană, termenul „amministratore” („director” în versiunea în limba română) se referă la puterea/funcția de a administra și poate fi înțeles, în limbajul juridic comun, ca un termen care indică un membru al consiliului de administrație al unei societăți. Termenul „dirigente” („manager” în versiunea în limba română) se referă însă la puterea/funcția de conducere și indică, în general, un angajat care are în principal funcții de conducere într‑o întreprindere.

46.

Totuși, atât termenul „director”, cât și termenul „manager” pot avea sensuri cu nuanțe diferite în diversele limbi ale Uniunii. În acest sens, de exemplu, guvernul leton a evidențiat în observațiile sale că termenul utilizat în versiunea letonă a Directivei 94/19 pentru a indica „managerul”, și anume termenul „vadītājs”, are un conținut mai amplu decât cel al termenilor corespunzători utilizați în versiunile engleză (manager) și franceză (dirigeants).

47.

În opinia noastră, și fără a fi necesară dezvoltarea ulterioară a analizei textuale, rezultă că interpretarea literală a celor doi termeni nu poate furniza un răspuns definitiv cu privire la conținutul acestora. În consecință, este necesar să se efectueze interpretarea teleologică și sistematică a dispoziției care conține cele două noțiuni, ținând seama de geneza acesteia.

48.

În ceea ce privește interpretarea teleologică a dispoziției în cauză, din al optsprezecelea considerent rezultă că rațiunea care justifică posibilitatea acordată statelor membre de a exclude anumiți deponenți de la garanția oferită de sistemele de garantare a depozitelor se regăsește în împrejurarea că depozitele sau deponenții respectivi nu au nevoie de protecție specială. În continuare, din propunerea Comisiei pe baza căreia a fost ulterior adoptată Directiva 94/19 reiese că ideea pe care se întemeia prevederea excluderilor în cauză era aceea de a nu oferi garantarea depozitelor unor persoane care cu greu ar fi putut fi considerate demne de protecție pentru că nu erau suficient de competente sau de informate ( 21 ).

49.

Din al șaisprezecelea considerent al Directivei 94/19, menționat la punctul 6 din prezentele concluzii, rezultă însă de asemenea că legiuitorul din 1994 a considerat că nivelul minim de garantare prevăzut de directiva menționată nu ar trebui să impună un nivel de protecție care ar putea avea drept efect încurajarea administrării defectuoase a instituțiilor de credit. Or, astfel cum a precizat Comisia, acest considerent subliniază modul în care eventuala excludere a unor categorii de persoane, în special a membrilor din conducerea instituțiilor de credit, ar fi, în contextul Directivei 94/19, legată de obiectivul de a evita conflicte de natură morală. Ideea de bază era că directorii sau managerii instituțiilor de credit care s‑ar putea baza pe faptul că, în cazul unor probleme privind activitatea băncii, depozitele lor ar fi fost în orice caz protejate, chiar dacă numai până la concurența unei sume limitate, ar fi putut fi determinați să adopte decizii mai riscante și, prin urmare, potențial prejudiciabile pentru instituția de credit ( 22 ).

50.

În această privință, nu putem să nu observăm că, deși este în mod cert adevărat că aceasta este rațiunea care s‑a aflat la baza alegerii legiuitorului din 1994 de a prevedea excluderea de la garantare a depozitelor directorilor și ale managerilor instituțiilor de credit, legiuitorul din 2014, în noua Directivă 2014/49, pare totuși să fi ales să nu mai urmărească acest obiectiv. Astfel, această nouă reglementare nu mai conține nici o excludere de la garantare a categoriilor de deponenți menționate, nici precizarea, în considerentele sale, a necesității de a urmări un asemenea obiectiv. În acest context, deși este evident că Directiva 2014/49 nu este aplicabilă ratione temporis în cauza pendinte în fața instanței de trimitere, considerăm totuși că faptul că acest obiectiv nu mai este menționat în noua directivă poate lăsa să se creadă că în sistemul Uniunii, chiar înainte de adoptarea Directivei 2014/49, un astfel de obiectiv nu a fost urmărit într‑un mod deosebit de relevant.

51.

În ceea ce privește interpretarea sistematică, reglementarea privind sistemele de garantare a depozitelor trebuie să fie în prezent considerată ca fiind una dintre piesele unui sistem de reglementare al Uniunii cu privire la bănci și la celelalte instituții financiare ( 23 ). Mai exact, aceasta constituie în prezent unul dintre elementele Uniunii Bancare Europene ( 24 ). Pe de altă parte, deja Directiva 94/19 făcea parte dintr‑un cadru de reglementare mai amplu, fapt confirmat de trimiterile la diverse alte directive care se regăsesc în unele considerente ale acesteia ( 25 ). Prin urmare, interpretarea noțiunilor „director” și „manager” trebuie să țină seama de sistemul de reglementare în care se încadrează ( 26 ). Faptul că unele dintre dispozițiile acestui sistem de reglementare nu erau încă în vigoare la data săvârșirii faptelor din litigiul principal nu împiedică, în opinia noastră, utilizarea acestor dispoziții ca instrument de interpretare.

52.

Or, considerăm că o analiză a reglementării Uniunii în materie de instituții de credit arată că două tipuri de funcții, asimilabile celor de director și de manager în sensul Directivei 94/19, sunt considerate demne de a fi reglementate. Astfel, pe de o parte, reglementarea Uniunii prevede unele dispoziții privind organul de conducere al instituțiilor de credit, fie în funcția sa de conducere propriu‑zisă, fie în funcția sa de supraveghere și de control. Pe de altă parte, reglementarea menționată privește și persoane care, deși nu sunt membre ale organelor de conducere ale instituției de credit, ocupă în interiorul acesteia funcții‑cheie în conducerea sa, răspunzând pentru acțiunile lor în fața organului de conducere.

53.

Directiva 2013/36 a prevăzut tocmai în acest sens norme specifice privind atât organul de conducere, cât și persoanele care fac parte din ceea ce este definit drept „conducerea superioară” ( 27 ). Această directivă prevede, de exemplu, mecanisme de guvernare care se aplică fie organului de conducere, fie conducerii superioare ( 28 ). Tot cu titlu de exemplu, aceeași directivă prevede de asemenea că, în cazul unui proiect de achiziție a unei participații calificate la o instituție de credit, autoritățile competente trebuie să evalueze, pentru a asigura administrarea sănătoasă și prudențială a instituției de credit la care se referă respectivul proiect de achiziție, printre altele, reputația, cunoștințele, aptitudinile și experiența atât ale membrilor organului de conducere, cât și ale membrilor conducerii superioare care vor conduce activitatea instituției de credit în cauză ca urmare a proiectului de achiziție ( 29 ).

54.

Din aceeași perspectivă, Autoritatea Bancară Europeană a prevăzut criterii și proceduri pe care instituțiile de credit și autoritățile competente sunt obligate să le respecte în evaluarea caracterului adecvat al membrilor, candidați și efectivi, ai structurii de conducere a unei instituții de credit în funcțiile sale de conducere și de supraveghere strategică, dar care privesc și evaluarea „persoanelor care dețin funcții‑cheie”, astfel cum sunt definite în Ghidul Autorității Bancare Europene.

55.

Or, în acest context juridic și în lumina definițiilor prevăzute atât la articolul 3 alineatul (1) punctele 7, 8 și 9 din Directiva 2013/36, cât și în Ghidul Autorității Bancare Europene, considerăm că pot fi încadrați în noțiunea „director” în sensul Directivei 94/19 membrii organelor sociale ale instituției de credit însărcinați să desfășoare activitățile de conducere și/sau de supraveghere a acesteia ( 30 ). Considerăm că această definiție a noțiunii „director” este coerentă cu noțiunea de membru al organului de conducere astfel cum este definită atât în Directiva 2013/36, cât și în Ghidul Autorității Bancare Europene.

56.

Din aceeași perspectivă însă pot fi considerați, în opinia noastră, ca fiind incluși în definiția termenului „manager” și membrii personalului instituției de credit care, deși nu fac parte din organul de conducere, au roluri fundamentale în conducerea curentă a instituției de credit, având posibilitatea de a exercita o influență semnificativă asupra conducerii instituției, și care răspund în mod direct pentru activitatea lor în fața organului de conducere. Considerăm că o astfel de definiție a noțiunii „manager” este de asemenea coerentă atât cu noțiunea „conducere superioară” prevăzută de Directiva 2013/36, cât și cu noțiunea „persoane care dețin funcții‑cheie” prevăzută de Ghidul Autorității Bancare Europene.

57.

Aceste definiții sunt de altfel coerente și cu obiectivele urmărite de legiuitorul din 1994, astfel cum au fost identificate la punctele 48 și 49 de mai sus.

58.

Ținând seama de toate împrejurările cauzei, va reveni însă instanței de trimitere sarcina de a evalua în mod concret dacă o persoană care are legătură cu instituția de credit poate sau nu poate fi considerată ca făcând parte din una dintre cele două categorii menționate anterior.

59.

După ce s‑a procedat la definirea celor două noțiuni în cauză, este acum posibil, pe baza acestora, să se răspundă în detaliu la întrebările specifice adresate de instanța de trimitere. Aceste întrebări privesc, pe de o parte, extinderea obiectivă a răspunderii care trebuie să fie recunoscută în sarcina unui angajat al unei instituții de credit, astfel încât acesta să poată fi calificat drept manager în sensul Directivei 94/19, și, pe de altă parte, nivelul și conținutul unei asemenea răspunderi, precum și împrejurările concrete în care trebuie stabilită această răspundere.

60.

În ceea ce privește extinderea obiectivă a răspunderii, instanța de trimitere solicită, înainte de toate, să se stabilească dacă această răspundere trebuie extinsă la activitatea instituției de credit în ansamblul său sau dacă este suficient ca angajatul să fie responsabil de un singur domeniu de activitate al instituției. În acest al doilea caz, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este relevant conținutul respectivului domeniu de activitate.

61.

Pe baza definiției managerului adoptate la punctul 56 de mai sus, considerăm că, pentru ca o persoană să poată fi calificată ca atare, nu este necesar ca răspunderea aferentă funcției ocupate de aceasta să se extindă la activitatea instituției de credit în ansamblul său. Astfel, pentru ca o persoană să fie în măsură să exercite o influență semnificativă asupra conducerii unei instituții de credit, poate fi, în opinia noastră, suficient ca persoana respectivă să fie responsabilă de un domeniu de activitate al instituției respective, care însă trebuie să aibă o importanță deosebită în cadrul activității globale a instituției. Prin urmare, este evident că posibilitatea de a exercita o influență semnificativă asupra conducerii instituției de credit va depinde de tipul și de importanța domeniului de activitate în cauză. Va fi de competența instanței naționale să stabilească în mod concret dacă răspunderea privind domeniul de activitate în discuție în cauza pendinte în fața sa permite sau nu permite persoanei care deține funcția să exercite o influență semnificativă asupra conducerii instituției. În acest sens, considerăm că responsabilitatea de a conduce, de a organiza, de a planifica, de a coordona și de a supraveghea activitatea unei instituții de credit în ceea ce privește operațiunile internaționale desfășurate de aceasta și alte operațiuni financiare importante ale instituției permite, în general, și cu condiția unei analize detaliate a împrejurărilor concrete ale cazului în speță, să se exercite o influență semnificativă asupra conducerii instituției.

62.

În ceea ce privește nivelul și conținutul răspunderii necesare pentru ca un angajat al unei instituții de credit să fie recunoscut drept manager în sensul Directivei 94/19, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă este necesar ca angajatul respectiv să aibă o răspundere deplină și completă cu privire la activitatea instituției de credit sau a sectorului de activitate care este de competența sa ori dacă este suficientă existența celei mai mici posibilități de a influența, chiar informal, o astfel de activitate. În continuare, instanța menționată solicită să se stabilească dacă este necesar, pentru ca o persoană să fie calificată drept manager, ca aceasta să aibă competența de a emite ordine sau de a adopta decizii obligatorii pentru alte persoane.

63.

În această privință, din noțiunea de manager astfel cum a fost identificată la punctul 56 de mai sus rezultă că, pentru ca un angajat să poată fi calificat ca atare, acesta trebuie să aibă un rol fundamental în cadrul instituției de credit, care să îi permită să exercite o influență semnificativă asupra conducerii instituției, și că acesta trebuie să răspundă în mod direct în fața organului de conducere pentru activitatea sa. În lumina acestei definiții a managerului, considerăm că, pentru ca un angajat să poată fi calificat ca atare, nu este absolut necesar ca acesta să aibă o răspundere completă și totală pentru un sector de activitate și nici să dispună de competența de a emite ordine sau de a adopta decizii obligatorii. Astfel, nu este exclus ca, în funcție de împrejurările specifice fiecărui caz, competența de a conduce, de a planifica, de a coordona sau de a supraveghea activitatea sau un sector important al activității unei instituții de credit să permită persoanei care dispune de o asemenea competență să exercite o influență semnificativă asupra instituției. Va reveni însă instanței naționale sarcina de a verifica în mod concret, pe baza tuturor împrejurărilor cauzei, dacă, în pofida lipsei răspunderii complete pentru un sector de activitate și/sau a competenței de a emite ordine sau de a adopta decizii obligatorii, angajatul poate exercita în mod efectiv o influență semnificativă asupra conducerii instituției de credit.

64.

Această din urmă considerație ne determină să răspundem la ultima întrebare adresată de instanța de trimitere, care solicită să se stabilească dacă, în scopul calificării un angajat drept manager, sunt relevante numai obligațiile și drepturile aferente funcției ocupate de acesta, astfel cum sunt menționate în fișa postului său, sau dacă este relevantă, în lumina tuturor împrejurărilor cauzei, influența efectivă, chiar de natură informală, exercitată asupra activității instituției de credit de către angajatul în cauză. După cum rezultă din considerațiile de mai sus, apreciem că instanța națională trebuie să ia în considerare toate împrejurările și toate elementele cazului în speță în evaluarea sa menită să stabilească dacă un angajat poate sau nu poate fi calificat drept manager în sensul Directivei 94/19. Rezultă că, deși descrierea profesională a funcției ocupate și a sarcinilor îndeplinite constituie în mod cert un element important de analiză, este totuși necesar ca instanța națională să țină seama de situația reală și de competențele și de influența, chiar de natură informală, efectiv exercitate în cadrul instituției de credit de către persoana în cauză.

65.

În consecință, pentru motivele expuse anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Augstākā tiesa după cum urmează:

„Lista de la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor este exhaustivă în sensul că reglementările naționale nu pot extinde domeniul de aplicare al excluderii de la garantarea depozitelor la persoane care, independent de denumirea poziției lor, nu se încadrează funcțional în noțiunile prevăzute în această listă.

Sunt incluși în noțiunea «director» prevăzută la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 membrii organelor sociale ale instituției de credit însărcinați să desfășoare activitățile de conducere și/sau de supraveghere a acesteia. Sunt incluși în noțiunea «manager» prevăzută la punctul 7 din anexa I la Directiva 94/19 membrii personalului instituției de credit care, deși nu fac parte din organul de conducere, au roluri fundamentale în conducerea curentă a instituției de credit, având posibilitatea de a exercita o influență semnificativă asupra conducerii instituției și care răspund în mod direct pentru aceasta în fața organului de conducere.

Pentru ca un angajat să poată fi calificat drept «manager» în sensul Directivei 94/19, nu este strict necesar ca răspunderea aferentă funcției ocupate de acesta să se extindă la activitatea instituției de credit în ansamblul său și nici ca el să aibă o răspundere completă și totală pentru un sector de activitate sau competența de a emite ordine sau de a adopta decizii obligatorii.

Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina ca, luând în considerare toate împrejurările relevante ale cauzei, inclusiv, pe lângă fișa postului ocupat, situația reală și competențele efectiv exercitate de angajat în cadrul instituției de credit, să verifice în mod concret dacă acesta are în realitate posibilitatea de a exercita o influență semnificativă asupra conducerii instituției de credit.”