|
2.5.2016 |
RO |
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene |
C 156/10 |
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 1 martie 2016 (cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht – Germania) – Kreis Warendorf/Ibrahim Alo (C-443/14), Amira Osso/Region Hannover (C-444/14)
(Cauzele conexate C-443/14 și C-444/14) (1)
((Trimitere preliminară - Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 - Articolele 23 și 26 - Spațiul de libertate, securitate și justiție - Directiva 2011/95/UE - Standarde referitoare la conținutul protecției internaționale - Statutul conferit prin protecția subsidiară - Articolul 29 - Protecție socială - Condiții de acces - Articolul 33 - Libertate de circulație în interiorul statului membru gazdă - Noţiune - Restricţie - Obligație privind reședința într-un loc determinat - Tratament diferit - Caracterul comparabil al situaţiilor - Repartizare echilibrată a sarcinilor bugetare între colectivitățile administrative - Motive privind politica în materie de migrație și de integrare))
(2016/C 156/13)
Limba de procedură: germana
Instanța de trimitere
Bundesverwaltungsgericht
Părțile din procedura principală
Reclamanți: Kreis Warendorf (C-443/14), Amira Osso (C-444/14)
Pârâți: Ibrahim Alo (C-443/14), Region Hannover (C-444/14)
cu participarea: Vertreter des Bundesinteresses beim Bundesverwaltungsgericht (C-443/14 și C-444/14)
Dispozitivul
|
1) |
Articolul 33 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că o obligație privind reședința impusă unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară, precum cele în discuție în litigiile principale, constituie o restricție privind libertatea de circulație garantată la articolul respectiv, chiar și în cazul în care această măsură nu interzice beneficiarului menționat să se deplaseze liber pe teritoriul statului membru care a acordat această protecție și să aibă reședința în mod temporar pe teritoriul amintit în afara locului desemnat prin obligația privind reședința. |
|
2) |
Articolele 29 și 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretate în sensul că se opun impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, în vederea realizării unei repartizări adecvate a sarcinii care decurge din plata acestor prestații între diferitele instituții competente în materie, atunci când reglementarea națională aplicabilă nu prevede impunerea unei astfel de măsuri refugiaților, resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional și resortisanților acestui stat membru care percep prestațiile menționate. |
|
3) |
Articolul 33 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că nu se opune impunerii unei obligații privind reședința, precum cele în discuție în litigiile principale, unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară care percepe anumite prestații sociale specifice, cu obiectivul facilitării integrării resortisanților unor țări terțe în statul membru care a acordat această protecție, atunci când reglementarea națională aplicabilă nu prevede impunerea unei astfel de măsuri resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal în acest stat membru pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional ce percep prestațiile menționate, în cazul în care beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară nu se află într-o situație obiectiv comparabilă, în raport cu obiectivul amintit, cu cea a resortisanților unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză pentru alte motive decât cele umanitare, politice sau care țin de dreptul internațional, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. |