1

Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 19 decembrie 2013, CW solicită în special, pe de o parte, anularea deciziei Parlamentului European din 8 aprilie 2013 prin care se respinge cererea sa de asistență formulată ca urmare a hărțuirii morale pe care consideră că a suferit‑o din partea superiorilor săi ierarhici și, pe de altă parte, obligarea Parlamentului la plata de daune interese.

2

Articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Condiții de muncă echitabile și corecte”, prevede la alineatul (1):

„Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.”

3

Articolul 12a alineatul (3) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea sa aplicabilă litigiului (denumit în continuare „statutul”), prevede:

„Prin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane.”

4

Articolul 24 primul paragraf din statut prevede:

„Uniunea oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale.”

5

La 21 februarie 2006, Parlamentul a adoptat noi „[norme interne referitoare la Comitetul consultativ privind hărțuirea și prevenirea acesteia la locul de muncă]” în vederea punerii în aplicare a articolului 12a din statut (denumite în continuare „normele interne”). Reiese din articolul 9 din normele interne că orice membru al personalului acestei instituții care se confruntă cu o problemă ce ar putea constitui o hărțuire sau care crede că o astfel de problemă există în mediul său de muncă poate sesiza Comitetul consultativ privind hărțuirea și prevenirea acesteia la locul de muncă (denumit în continuare „comitetul” sau „Comitetul consultativ privind hărțuirea”). Articolul 11 din normele interne prevede că un membru al personalului care consideră că este victimă a hărțuirii trebuie primit de Comitet în termen de 10 zile lucrătoare de la data depunerii cererii. Potrivit articolelor 12-14 din normele interne, comitetul poate, dacă apreciază că este oportun, să formuleze recomandări conducerii în vederea soluționării problemei; acesta trebuie, în vederea asigurării soluționării dosarului, să rămână în contact cu membrul personalului vizat și, dacă este necesar, cu superiorii ierarhici ai acestuia și, dacă problema persistă, comitetul menționat transmite un raport confidențial Secretarului general al Parlamentului, cuprinzând propuneri cu privire la acțiunea sau acțiunile care trebuie întreprinse și, atunci când acest lucru pare adecvat, îi poate cere acestuia instrucțiuni pentru efectuarea unei anchete detaliate.

6

La 6 octombrie 2003, reclamanta a fost recrutată ca agent auxiliar la Parlament. Ea a fost inițial repartizată la unitatea de interpretare slovacă din cadrul Direcției de interpretare a Direcției Generale (DG) „Infrastructură și interpretare”, care a devenit DG „Interpretare și conferințe”. Începând din 8 octombrie 2004, reclamanta a fost angajată ca agent temporar în aceeași unitate.

7

La 1 octombrie 2008, reclamanta a fost numită funcționar stagiar la Parlament și a fost repartizată la unitatea de interpretare cehă (denumită în continuare „unitatea”). Ea a fost titularizată la 1 iulie 2009.

8

În perioada 2008-2010, reclamanta și doamna H. au fost colege în cadrul unității. Când postul de șef de unitate s‑a eliberat, ambele și‑au depus candidatura. În urma procedurii de selecție, candidatura reclamantei a fost respinsă în favoarea celei a doamnei H. (denumită în continuare „șeful de unitate”), care a fost numită în această funcție la 17 mai 2010.

9

Relațiile dintre reclamantă și șeful de unitate s‑au degradat, în special ca urmare a unei ședințe a unității care a avut loc la 23 mai 2011 (denumită în continuare „ședința din 23 mai 2011”).

10

În această privință, în mai 2011, după pregătirea unei liste cu întrebări a unității în vederea unei ședințe cu conducerea ierarhică prevăzute pentru 13 mai 2011, a apărut un conflict între, pe de o parte, reclamanta și mai mulți alți membri ai unității și, pe de altă parte, șeful de unitate și membrii unității care l‑au susținut. În esență, întrebările care au fost pregătite sub îndrumarea unei colege a reclamantei, CQ, au fost prezentate ca atare directorului Direcției de interpretare (denumit în continuare „directorul”) prin intermediul șefului de unitate. Directorul, prin e‑mail, a reacționat energic la conținutul întrebărilor adresate, punând la îndoială faptul că acestea ar fi putut să reprezinte poziția tuturor membrilor unității. În această privință, la 12 mai 2011, șeful de unitate a transmis fiecărui membru al unității un e‑mail formulat astfel: „[…] Întrebările în numele interpreților din cabina [de interpretare a unității] au fost pregătite pentru întâlnirea de mâine cu conducerea. Erai la curent cu aceste întrebări și reflectă ele de asemenea pe deplin opinia ta?”

11

În ședința din 23 mai 2011, șefului de unitate i s‑ar fi solicitat în special să precizeze motivul pentru care a transmis membrilor unității e‑mailul său din 12 mai 2011. A urmat o polemică ce a durat mai multe luni în ceea ce privește redactarea versiunii finale a procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011. În această privință, reclamanta și mai mulți dintre colegii săi, printre care și CQ, au contestat în mod repetat conținutul acestui proces‑verbal și au cerut șefului de unitate, printr‑un e‑mail transmis întregii unități, să le furnizeze baza legală care îi permite să decidă, în ultimă instanță, în legătură cu conținutul procesului‑verbal al ședinței în litigiu. La 13 septembrie 2011, după consultarea directorului și recunoscând în același timp că nu exista nicio regulă scrisă în materie, șeful de unitate a transmis membrilor unității un e‑mail în care le prezenta principiile care guvernează adoptarea proceselor‑verbale, în special faptul că putea, în calitatea sa de șef de unitate, să refuze să rectifice procesul‑verbal al unei ședințe atunci când rectificarea solicitată nu reflecta observațiile făcute în cadrul ședinței. La 6 octombrie 2011, reclamanta a transmis din nou un e‑mail întregii unități, inclusiv șefului de unitate, cu privire la procesul‑verbal al ședinței din 23 mai de 2011.

12

La 17 februarie 2012, directorul a transmis un e‑mail reclamantei, pentru ca aceasta să execute instrucțiunile pe care i le dăduse într‑o notă, înmânată la 1 februarie 2012, și anume ca aceasta să prezinte, într‑un e‑mail adresat membrilor unității, inclusiv șefului de unitate, scuze pentru faptul de a fi lăsat să se înțeleagă că șeful de unitate ar fi încălcat normele referitoare la criteriile de selecție a candidaților la cursurile de limbă organizate în perioada de vară.

13

La 19 februarie 2012, reclamanta a explicat prin e‑mail președintelui Comitetului consultativ privind hărțuirea (denumit în continuare „președintele comitetului”) că, „[d]e la 1 februarie 2012, [ea] [era] expusă unei presiuni enorme exercitate de cei doi superiori [ai săi], [că se afla] într‑o situație foarte dificilă și [că ea] ar dori să solicite ajutor profesionist în acest sens”. Chiar dacă prin acest e‑mail reclamanta i‑a solicitat președintelui comitetului să o informeze cu privire la posibilitatea de a‑l întâlni rapid, acesta nu a răspuns în scris la e‑mailul menționat. Prin e‑mailul din 21 februarie 2012, reclamanta a contactat‑o ulterior pe doamna W., secretar al comitetului, care, prin e‑mailul transmis a doua zi, i‑a răspuns că președintele comitetului era în curs de mutare într‑un birou nou, ceea ce putea explica faptul că acesta nu își primește e‑mailurile, și i‑a sugerat să o contacteze pe doamna E.‑H. sau pe doamna R., ambele membre ale Comitetului consultativ privind hărțuirea, cărora le‑a fost de asemenea transmis, în copie, acest e‑mail al secretariatului. Fără a contacta direct pe vreunul dintre membrii menționați, prin e‑mailul de răspuns din 22 februarie 2012, transmis de asemenea, în copie, președintelui comitetului, reclamanta i‑a comunicat doamnei W că dorea să ceară sfatul președintelui comitetului cât mai curând posibil. Doamna W. i‑a confirmat atunci că mesajul său va fi transmis președintelui Comitetului în cel mai scurt timp. Potrivit reclamantei, aceste e‑mailuri au rămas fără răspuns din partea președintelui comitetului.

14

La 29 martie 2012, reclamanta a primit o notă din partea directorului prin care era informată că, având în vedere starea sa de sănătate recentă, era scutită de sarcinile auxiliare funcției sale de interpret. De atunci, reclamanta a îndeplinit numai sarcinile principale, și anume interpretarea la Bruxelles (Belgia), precum și în celelalte două locuri în care Parlamentul își desfășoară activitatea. De asemenea, ea a continuat să participe în special la un curs de limbă polonă. În plus, în urma unei ședințe care a avut loc la începutul lunii iunie 2013, directorul a confirmat, prin nota din 11 iunie 2013 adresată reclamantei, transmisă în copie șefului de unitate, că de la data respectivă reclamanta era autorizată să își continue formarea profesională în interesul serviciului.

15

La 4 iulie 2012 a fost numit un nou președinte al Comitetului consultativ privind hărțuirea (denumit în continuare „noul președinte al comitetului”) și, potrivit celor afirmate de Parlament, reclamanta a fost invitată ulterior și în mod repetat să contacteze comitetul.

16

La 5 februarie 2013, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, reclamanta a sesizat Parlamentul cu o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut (denumită în continuare „cererea de asistență”). În susținerea acestei cereri, reclamanta a furnizat o descriere detaliată a 14 incidente sau evenimente care, potrivit acesteia, considerate individual sau împreună, ar constitui o hărțuire morală din partea șefului său de unitate și a directorului său. Reclamanta a subliniat de asemenea că această listă de incidente nu era exhaustivă și că „[i]nstituția, căreia îi [fuseseră] prezentate [de către CQ] o cerere oficială de asistență și o reclamație, [era] în mod cert la curent cu situația și d[ăduse] mandat directorului general [al DG «Interpretare și Conferințe»] să ancheteze cauza”. Reclamanta a afirmat în plus că pretinsa hărțuire care o privea lua diferite forme: „comunicări înșelătoare [«deceptive or misleading communications»], refuzul de a comunica, comentarii degradante, încercări de umilire publică, defăimare, presiuni, intimidări și amenințări sau privarea nejustificată de atribuții profesionale”. Toate aceste evenimente ar fi condus‑o la un „burnout”, care a justificat intrarea sa în concediu medical prelungit.

17

Prin cererea de asistență, în care regreta faptul că, în pofida cererilor și a revenirilor sale, președintele comitetului sau oricare alt membru al comitetului nu au contactat‑o în urma e‑mailului său din 19 februarie 2012, reclamanta ruga Parlamentul, pe de o parte, să îi repartizeze din nou pe șeful său de unitate și/sau pe directorul său în alt post sau să adopte o decizie cu efect echivalent prin care să o protejeze de abuzurile acestora și, pe de altă parte, să deschidă o anchetă la scară largă cu privire la metodele de management și la comportamentul conducerii sale ierarhice.

18

În scrisoarea din 5 martie 2013, directorul general al DG „Personal” (denumit în continuare „directorul general al personalului”), în calitatea sa de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”), regretând că primul contact pe care reclamanta a încercat în zadar să îl stabilească cu Comitetul consultativ privind hărțuirea în februarie 2012 „nu a condus la o examinare pe scară largă a plângerilor [sale]”, a recomandat reclamantei să sesizeze Comitetul consultativ privind hărțuirea, care, întrucât dispunea de puteri largi pentru a examina în mod aprofundat toate cazurile potențiale de hărțuire și pentru a formula recomandări, era cel mai bine plasat pentru a verifica dacă faptele descrise de aceasta puteau fi considerate hărțuire psihologică. Pentru a facilita această sesizare a comitetului, datele de contact ale noului său președinte erau menționate în scrisoarea respectivă. Totuși, într‑o scrisoare de răspuns a avocatului său din 11 martie 2013, reclamanta a observat mai întâi că „a epuizat deja această opțiune”, întrucât „a încercat să depună o reclamație la Comitetul [consultativ privind hărțuirea]”, precizând ulterior că a depus o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut tocmai pentru motivul că comitetul, căruia i se adresase în primul rând, eșuase în misiunea sa, astfel cum i‑a fost atribuită prin normele interne. Avocatul reclamantei a precizat că, în acest context, el „consider[a] recomandarea [directorului general al personalului] rușinoasă și inacceptabilă”.

19

Prin decizia din 8 aprilie 2013, notificată reclamantei la 10 aprilie 2013, AIPN, în persoana directorului general al personalului, după examinarea cererii de asistență și în lumina informațiilor referitoare la situația din unitate despre care aceasta luase cunoștință în cadrul examinării unei plângeri privind hărțuirea formulate de un coleg din această unitate, și anume CQ (a se vedea Hotărârea CQ/Parlamentul, F‑12/13, EU:F:2014:214), a respins cererea de asistență a reclamantei (denumită în continuare „decizia privind refuzul asistenței”).

20

În această privință, AIPN a precizat că regretă refuzul reclamantei de a sesiza Comitetul consultativ privind hărțuirea, întrucât această atitudine a avut drept consecință faptul că AIPN a fost privată de ceea ce ar fi fost pentru ea o „opinie valoroasă cu privire la afirmațiile [reclamantei, dat fiind că Comitetul consultativ privind hărțuirea] [era] cel mai bine plasat pentru [a efectua] ancheta la scară largă, pe care [reclamanta] o solicit[a]”.

21

În aceste condiții, în pofida lipsei sesizării Comitetului consultativ privind hărțuirea, AIPN a decis, după examinarea documentelor voluminoase prezentate de reclamantă și după ce a obținut informații referitoare la situația din unitate provenite dintr‑o altă anchetă efectuată de comitet în cadrul unității menționate, să respingă cererea de asistență a reclamantei. Astfel, examinând fiecare dintre evenimentele în litigiu prezentate de reclamantă, AIPN a considerat fie că acestea erau minore, fie că fuseseră deja puse în discuție în cadrul contestării de către reclamantă a raportului său de evaluare aferent anului 2011 (denumit în continuare „raportul de evaluare 2011”), fie că era vorba despre decizii sau despre comportamente legitime ale AIPN sau ale superiorilor ierarhici în raport cu comportamentele reclamantei înseși.

22

La 9 iulie 2013, reclamanta a formulat o reclamație, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, împotriva deciziei privind refuzul asistenței. Prin decizia din 23 octombrie 2013, AIPN, în persoana Secretarului general al Parlamentului, a respins reclamația ca fiind, în această etapă, prematură (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”). În această privință, AIPN a subliniat în special că nu era obligată să adopte măsuri în temeiul articolului 24 din statut decât atunci când faptele aflate la originea cererii au fost stabilite și că, mai exact, în cadrul Parlamentului, revenea Comitetului consultativ privind hărțuirea sarcina de a efectua anchete în prezența unor fapte de pretinsă hărțuire. Or, reclamanta ar fi renunțat să supună cazul său examinării comitetului.

23

Amintindu‑i totodată că, potrivit jurisprudenței, existența unor relații dificile, chiar conflictuale, între un funcționar și superiorul său ierarhic nu constituie, ca atare, dovada unei hărțuiri morale, AIPN a informat‑o pe reclamantă că i‑a cerut noului președinte al comitetului, în funcție de la 4 iulie 2012, să o contacteze pentru a‑i explica procedura în fața Comitetului consultativ privind hărțuirea și a‑i permite, în lumina informațiilor furnizate, să decidă dacă să continue sau să nu continue procedura.

24

La 15 ianuarie 2014, în speță ulterior introducerii prezentei acțiuni, noul președinte al comitetului a contactat‑o pe reclamantă. Aceștia s‑au întâlnit la 20 ianuarie 2014. Într‑un e‑mail din aceeași zi, noul președinte al comitetului a confirmat posibilitatea reclamantei de a sesiza Comitetului consultativ privind hărțuirea în mod informal și „în orice moment pe care [aceasta] l‑ar considera potrivit”.

25

Reclamanta solicită Tribunalului:

26

Parlamentul solicită respingerea acțiunii ca fiind vădit nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

27

În raportul pregătitor de ședință care le‑a fost notificat la 21 noiembrie 2014, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat întrebări părților. Părțile au răspuns în mod corespunzător acestor solicitări și au avut ocazia, fiecare, să prezinte observații referitoare la răspunsurile lor respective în ședința care a avut loc la 11 decembrie 2014.

28

În această privință, reclamanta a confirmat în special că dispune de acces de la distanță la contul său de mesagerie electronică de la Parlament și că a participat la patru universități de vară, dintre care una în limba engleză în anul 2004. La rândul său, Parlamentul a explicat în special că, în ceea ce privește lipsa unui răspuns din partea președintelui comitetului la e‑mailul reclamantei din 19 februarie 2012, acesta a fost numit într‑o funcție nouă la 25 ianuarie 2012, în cadrul altei direcții generale, subliniind în același timp că ar fi încercat totuși să o contacteze pe reclamantă ulterior e‑mailului acesteia din 19 februarie 2012. În ceea ce privește repartizarea reclamantei la unitatea cehă, deși făcuse anterior parte din unitatea de interpretare slovacă, Parlamentul a precizat că nu a păstrat urmele plângerii privind hărțuirea depuse la data respectivă de reclamantă și că schimbarea repartizării a avut loc cu ocazia numirii sale ca funcționar stagiar. Referitor la Comitetul consultativ privind hărțuirea, Parlamentul a precizat că acest comitet nu era nicidecum abilitat să statueze în numele AIPN cu privire la o cerere de asistență întemeiată pe articolul 24 din statut și, în consecință, nu putea să decidă cu privire la respingerea unei astfel de cereri.

29

Pe de altă parte, prin scrisoarea din 5 decembrie 2014, reclamanta, pe de o parte, a formulat observații, însoțite de trei anexe noi, cu privire la raportul pregătitor de ședință și, pe de altă parte, a propus, în temeiul articolului 57 din Regulamentul de procedură, probe noi în legătură, printre altele, cu două declarații pe proprie răspundere date de doi dintre colegii săi și anexate la memoriul în apărare. Tribunalul a decis să depună aceste înscrisuri la dosar și să nu închidă procedura orală după încheierea ședinței pentru a da posibilitatea Parlamentului să prezinte eventuale observații cu privire la aceste noi înscrisuri, ceea ce acesta a făcut la 17 decembrie 2014.

30

În plus, în aceeași scrisoare din 5 decembrie 2014, reclamanta a solicitat Tribunalului, în ipoteza în care acesta ar aprecia că scrisorile redactate în limba cehă, cărora ea le contesta, în memoriul în replică, exactitatea traducerilor în limba engleză efectuată de Parlament, erau relevante în scopul pronunțării în prezenta cauză, să dispună traducerea lor de către un traducător independent.

31

La 18 decembrie 2014, Tribunalul a declarat încheiată procedura orală.

32

Concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații, în cazul în care sunt, în sine, lipsite de conținut autonom, au efectul de a sesiza Tribunalul cu privire la actul împotriva căruia a fost prezentată reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctul 8, și Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 69).

33

Cu toate acestea, în speță, motivarea cuprinsă în decizia de respingere a reclamației este diferită de cea cuprinsă în decizia privind refuzul asistenței, astfel încât concluziile în anularea deciziei de respingere a reclamației nu sunt lipsite de conținut autonom și, prin urmare, va trebui să se statueze și asupra temeiniciei lor. În plus, decizia de respingere a reclamației precizează anumite aspecte ale motivării deciziei privind refuzul asistenței. În consecință, ținând seama de caracterul evolutiv al procedurii precontencioase, această motivare va trebui de asemenea să fie luată în considerare pentru examinarea legalității deciziei privind refuzul asistenței, întrucât se apreciază că această motivare coincide cu acest din urmă act (a se vedea Hotărârea Mocová/Comisia, F‑41/11, EU:F:2012:82, punctul 21).

34

În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă în mod oficial două motive de anulare a deciziei privind refuzul asistenței și a deciziei de respingere a reclamației. Primul motiv cuprinde trei aspecte: primul aspect este întemeiat pe erori vădite de apreciere și pe încălcarea corelativă a articolului 12a alineatul (3) din statut, al doilea pe abuzul de putere, iar al treilea pe o încălcare a obligației de solicitudine și a obligației de asistență, consacrate la articolul 24 din statut, precum și pe încălcarea articolului 31 alineatul (1) din cartă. Cel de al doilea motiv cuprinde două aspecte: primul este întemeiat pe încălcarea obligației de asistență consacrată la articolul 24 din statut, iar al doilea pe încălcarea principiului bunei administrări, a obligației de solicitudine și a articolului 31 alineatul (1) din cartă.

35

Cu toate acestea, la punctele 112 și 113 din cererea introductivă, reclamanta a arătat în mod expres că primul motiv invocat privea legalitatea, pe fond, a motivelor de respingere a cererii de asistență astfel cum au fost prezentate în decizia privind refuzul asistenței, în timp ce al doilea motiv privea motivul, întemeiat pe caracterul pretins prematur al reclamației, invocat în decizia de respingere a reclamației. Prin urmare, trebuie să se înțeleagă, după cum a admis reclamanta în ședință, că primul motiv este întemeiat pe erori vădite de apreciere, pe un abuz de putere și pe încălcarea corelativă a articolului 12a alineatul (3) din statut, precum și a articolului 31 alineatul (1) din cartă, în timp ce al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a obligației de solicitudine și a obligației de asistență, consacrată la articolul 24 din statut.

36

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 24 din statut a fost conceput în vederea protejării funcționarilor Uniunii Europene împotriva hărțuirii sau a unui tratament degradant, indiferent care ar fi acesta, care provine nu doar din partea unor terți, ci și din partea superiorilor ierarhici sau a colegilor lor (Hotărârea V./Comisia, 18/78, EU:C:1979:154, punctul 15, Hotărârea Schmit/Comisia, T‑144/03, EU:T:2005:158, punctul 96, și Hotărârea Lo Giudice/Comisia, T‑154/05, EU:T:2007:322, punctul 135).

37

În temeiul obligației de asistență, administrația trebuie, în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările speței în vederea stabilirii faptelor și să desprindă, în cunoștință de cauză, consecințele adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul care solicită protecția instituției sale să prezinte un început de probă cu privire la caracterul real al atacurilor la care susține că este supus. În prezența unor astfel de elemente, este de competența instituției în cauză să ia măsurile adecvate, în special efectuând o anchetă, pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia (Hotărârea Koutchoumoff/Comisia, 224/87, EU:C:1989:38, punctele 15 și 16, Hotărârea Tallarico/Parlamentul, T‑5/92, EU:T:1993:37, punctul 31, Hotărârea Campogrande/Comisia, T‑136/98, EU:T:2000:281, punctul 42, Hotărârea Schochaert/Consiliul, T‑136/03, EU:T:2004:229, punctul 49, și Hotărârea Lo Giudice/Comisia, EU:T:2007:322, punctul 136).

38

În prezența unor acuzații de hărțuire, obligația de asistență include în special datoria administrației de a examina cu seriozitate, cu rapiditate și cu deplină confidențialitate plângerea privind hărțuirea și de a‑l informa pe reclamant despre urmarea plângerii sale (Hotărârea Klug/EMEA, F‑35/07, EU:F:2008:150, punctul 74).

39

În ceea ce privește măsurile care trebuie luate într‑o situație care intră în domeniul de aplicare al articolului 24 din statut, administrația dispune de o largă putere de apreciere, sub controlul instanței Uniunii, în alegerea măsurilor și a mijloacelor de punere în aplicare a articolului 24 din statut. Controlul instanței Uniunii constă astfel numai în a aprecia dacă instituția vizată a rămas în limite rezonabile și nu și‑a utilizat puterea de apreciere în mod vădit eronat (a se vedea Hotărârea Haas și alții/Comisia, T‑3/96, EU:T:1998:202, punctul 54, Hotărârea Schmit/Comisia, EU:T:2005:158, punctul 98, și Hotărârea Lo Giudice/Comisia, EU:T:2007:322, punctul 137).

40

În această privință, este necesar să se sublinieze că instituția nu poate să aplice sancțiuni disciplinare împotriva funcționarilor vizați de o plângere privind hărțuirea, indiferent dacă este sau nu este vorba despre superiori ierarhici ai pretinsei victime, sau să decidă să îi repartizeze din nou decât dacă măsurile de anchetă dispuse stabilesc cu certitudine existența, din partea funcționarilor vizați, a unui comportament care aduce atingere bunei funcționări a serviciului sau demnității și reputației altui funcționar (Hotărârea Katsoufros/Curtea de Justiție, 55/88, EU:C:1989:409, punctul 16, Hotărârea Dimitriadis/Curtea de Conturi, T‑294/94, EU:T:1996:24, punctul 39, și Hotărârea Schmit/Comisia, EU:T:2005:158, punctul 108).

41

În ceea ce privește noțiunea „hărțuire morală”, aceasta este definită drept o „conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică”, care, în primul rând, se materializează prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri manifestate, ceea ce implică faptul că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca fiind un proces care se înscrie în mod necesar în timp și presupune existența unor acțiuni repetate sau continue și care sunt „voluntare”, prin opoziție cu „accidentale”. În al doilea rând, pentru a se încadra în această noțiune, comportamentul, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile trebuie să aibă ca efect să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a unei persoane (a se vedea Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctele 76 și 77, precum și jurisprudența citată).

42

Astfel, nu este necesar să se stabilească faptul că comportamentul, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile în cauză au fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice a unei persoane. Cu alte cuvinte, poate exista hărțuire morală fără să se demonstreze că autorul hărțuirii a intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă. Este suficient ca acțiunile sale, din moment ce au fost săvârșite intenționat, să fi determinat obiectiv astfel de consecințe (a se vedea Hotărârea Cantisani/Comisia, F‑71/10, EU:F:2012:71, punctul 89, și Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 77 și jurisprudența citată).

43

În sfârșit, întrucât acțiunile în cauză trebuie, în temeiul articolului 12a alineatul (3) din statut, să aibă un caracter abuziv, rezultă că, prin urmare, calificarea drept „hărțuire” este supusă condiției ca aceasta să aibă o existență obiectivă suficientă, astfel încât un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, să o considere excesivă și criticabilă (Hotărârea Skareby/Comisia, F‑42/10, EU:F:2012:64, punctul 65).

44

În lumina acestor considerente este necesar să examinăm motivele invocate de reclamantă.

45

Prin intermediul acestui motiv, reclamanta susține că, întrucât a refuzat să recunoască împrejurarea că faptele invocate de ea, în special atunci când sunt examinate într‑un context mai larg, constituie o hărțuire morală din partea șefului de unitate și a directorului, AIPN a săvârșit mai multe erori vădite de apreciere a faptelor survenite și, prin urmare, a reținut, în mod eronat, lipsa de hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut, încălcând astfel această dispoziție, precum și articolul 31 alineatul (1) din cartă.

46

În susținerea acestui motiv, reclamanta invocă o serie de „incidente particulare”, identificate de ea drept constituind, atât separat, cât și împreună, o hărțuire morală în ceea ce o privește.

47

Aceste diferite „incidente particulare”, care trebuie examinate ca fiind fundamentul tuturor criticilor invocate în cadrul primului motiv, trebuie, potrivit reclamantei, să fie înlocuite și examinate în contextul general în care s‑ar fi manifestat pretinsa hărțuire. Reclamanta descrie în esență acest context întemeindu‑se pe următoarele fapte: în primul rând, faptele referitoare la pregătirea și transmiterea de „întrebări conducerii” și la adoptarea procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011; în al doilea rând, faptele referitoare la aplicarea criteriilor stabilite pentru selectarea candidaților la un curs de limbă în Irlanda pentru perioada verii și instrucțiunile pe care i le‑a dat directorul referitoare la prezentarea de scuze; în al treilea rând, nota directorului din 29 martie 2012 prin care îi erau retrase anumite sarcini, și, în al patrulea rând, starea sa generală de sănătate, astfel cum este descrisă în mai multe certificate medicale eliberate între 15 februarie 2012 și 13 decembrie 2013.

48

Parlamentul solicită respingerea primului motiv ca nefondat, arătând că faptele descrise nu se încadrează nicidecum în noțiunea de hărțuire, ci ar dovedi numai relații dificile și conflictuale între reclamantă și conducerea sa ierarhică. Astfel, aceste fapte nu ar permite să se constate existența unei erori vădite de apreciere a AIPN.

49

Tribunalul își propune, în vederea analizării primului motiv, să examineze mai întâi în ordine cronologică fiecare dintre evenimentele menționate de reclamantă în raport cu articolul 12a din statut, înainte de a le examina împreună.

50

Potrivit reclamantei, un curs de perfecționare în limba engleză fusese menționat în raportul de evaluare aferent anului 2010 la capitolul privind formările care trebuiau efectuate în anul 2011. În această perspectivă, șeful de unitate i‑a dat, la 7 aprilie 2011, o scrisoare de recomandare pentru a susține cererea reclamantei la serviciul competent al Parlamentului. Cu toate acestea, după ce a întreprins demersurile necesare pentru a participa la această formare, inclusiv achitarea taxelor de rezervare legate de transport și/sau de cazare, reclamanta a aflat, la 20 aprilie 2011, că normele administrative ale Parlamentului se opuneau înscrierii sale la un astfel de curs. În aceste condiții reproșează reclamanta șefului său de unitate că a omis să îi precizeze că beneficiul unor cursuri individuale de perfecționare nu era niciodată acordat și că a încurajat‑o să se înscrie la un astfel de curs „știind în mod cert că cererea sa va fi respinsă”.

51

În această privință, trebuie să se constate că examinarea cererilor de participare la programe de formare lingvistică, organizate parțial sau integral în timpul de lucru, în afara locului de muncă și finanțate de instituție, este, în cadrul Parlamentului și la fel ca în alte instituții, de competența serviciului care se ocupă de formarea profesională care administrează dosarele de cerere pentru a selecta, având în vedere posibilitățile bugetare, persoanele care îndeplinesc condițiile stabilite de instituție în privința interesului serviciului.

52

Chiar dacă se poate pretinde în mod rezonabil unui șef de unitate să cunoască, în general, normele aplicabile în materie, acestuia nu i se poate pretinde să poată determina sau prezice dacă o cerere de formare a unuia dintre subordonații săi îndeplinește condițiile de eligibilitate. În special, în speță, nimic din dosar nu permite să se considere, astfel cum susține reclamanta, că șeful de unitate știa în mod cert, atunci când i‑a dat o scrisoare de recomandare, că normele aplicabile în materie la Parlament nu permiteau finanțarea tipului de curs avut în vedere de reclamantă.

53

În orice caz, Tribunalul constată că, după cum reiese dintr‑un e‑mail din 17 mai 2011 transmis de reclamantă unui agent al unității însărcinate cu formarea profesională în cadrul DG „Interpretare și Conferințe”, la data la care și‑a depus candidatura, reclamanta fusese informată despre faptul că ar putea exista dificultăți în privința acceptării cererii sale.

54

Prin urmare, nu se poate considera în niciun caz că faptele sus‑menționate constituie hărțuire morală.

55

Potrivit reclamantei, în mod eronat AIPN a considerat, în decizia privind refuzul asistenței, că evenimentele pe care aceasta le‑a descris, în legătură cu o misiune la Baku (Azerbaidjan) care a avut loc în perioada 20-21 iunie 2011 (denumită în continuare „misiunea de la Baku”), constituiau numai „probleme minore”. Astfel, potrivit reclamantei, în măsura în care problemele apărute în legătură cu această misiune i‑au adus o notă critică din partea directorului, întocmită la 14 septembrie 2011, și observații negative în raportul său de evaluare aferent anului 2011, AIPN a săvârșit în mod necesar o eroare vădită de apreciere întrucât le‑a calificat drept minore.

56

Faptele la care se referă reclamanta în cadrul celei de a doua critici privesc, pe de o parte, aspectul că aceasta, în calitatea sa de șef de echipă, nu a semnalat în raportul șefului de echipă o problemă apărută la fața locului în cea ce privește dimensiunea cabinelor de interpretare puse la dispoziția echipei în cadrul misiunii de la Baku.

57

Pe de altă parte, atunci când i s‑a solicitat, la 7 iunie 2011, să transmită pașaportul său serviciului competent al Parlamentului, astfel încât acesta să îi poată obține o viză în timp util pentru această misiune, reclamanta, deși și‑a dat seama că, în week‑end‑ul precedent, și anume cel din 4 și 5 iunie 2011, își lăsase pașaportul la domiciliul părinților săi în Republica Cehă, s‑a limitat să îl informeze pe șeful de unitate, fără alte precizări, că serviciul de protocol ar putea să nu fie în măsură să îi obțină o viză în timp util. Prin e‑mailul din 8 iunie 2011, șeful de unitate a dezaprobat faptul că reclamanta nu a declarat încă de când a depus, la 7 iunie 2011, o cerere de concediu anual pentru 10 iunie 2011, că nu va fi în măsură să își transmită pașaportul pentru a se conforma formalităților privind obținerea unei vize. Printr‑un nou e‑mail, transmis de asemenea la 8 iunie 2011, reclamanta a răspuns că problema apărută nu avea nimic de-a face cu cererea sa de concediu. Ea a afirmat în acest context, în același e‑mail: „[…] chiar dacă nu te privește, cu titlu informativ, îți semnalez că nu voi putea prezenta pașaportul vinerea aceasta [10 iunie 2011], cu sau fără [cererea de] concediu anual. […]”. La 10 iunie 2011, reclamanta și‑a transmis în cele din urmă pașaportul serviciului de protocol. Astfel, ea a putut să participe la misiunea de la Baku, astfel cum fusese prevăzut inițial. În această privință, potrivit celor afirmate de reclamantă, în cadrul unei discuții care a avut loc la 4 iulie 2011, șeful de unitate și reclamanta însăși ar fi decis de comun acord să rezolve „cazul pașaportului” pe cale amiabilă.

58

Prin nota din 14 septembrie 2011, directorul i‑a reproșat reclamantei că a creat și a întreținut confuzia cu privire la posibilitatea de a participa la misiunea de la Baku, în special prin transmiterea unui e‑mail referitor la acest subiect Delegației la comisiile de cooperare parlamentară Uniunea Europeană‑Armenia, Uniunea Europeană‑Azerbaidjan și Uniunea Europeană‑Georgia. Directorul i‑a reproșat de asemenea că nu a informat mai devreme conducerea sa ierarhică despre eventuala indisponibilitate a pașaportului său, ceea ce ar fi putut, eventual, să permită serviciului de misiuni să o înlocuiască pe reclamantă. Astfel, aceasta ar fi obligat serviciul de protocol să facă demersurile necesare pentru a‑i obține o viză în patru zile. Acest episod al pașaportului i‑a adus reclamantei includerea mențiunii „[t]rebuie să adopte o atitudine mai puțin intransigentă față de superiorii săi ierarhici (a se vedea nota din [14 septembrie 2011])” în raportul său de evaluare aferent anului 2011.

59

În această privință, în lipsa unor elemente de fapt suplimentare prezentate de reclamantă, Tribunalul reiterează cele constatate la punctul 84 din Hotărârea CW/Parlamentul (F‑48/13, EU:F:2014:186), pronunțându‑se cu privire la acțiunea îndreptată împotriva raportului de evaluare aferent anului 2011, și anume că, indiferent de faptul că îl informase verbal pe șeful de unitate cu privire la acest aspect, reclamanta nu a menționat, în orice caz, în raportul șefului de echipă, problema dimensiunii reduse a cabinelor de interpretare de la Baku, chiar dacă aceasta constituia o încălcare, pe teren, a prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Decizia Secretarului general al Parlamentului din 3 ianuarie 2006 privind stabilirea dispozițiilor aplicabile interpreților permanenți, temporari și auxiliari ai acestei instituții. În consecință, împrejurarea că problema menționată i‑a fost reproșată, inclusiv în raportul de evaluare aferent anului 2011, se încadrează în exercitarea de către AIPN a largii sale puteri de apreciere cu privire la calitatea prestațiilor funcționarilor săi, însă nu denotă vreo formă de hărțuire, amintindu‑se în plus că notele și aprecierile, atât negative, cât și pozitive, cuprinse într‑un raport de evaluare nu pot fi considerate, în sine, ca fiind indicii ale faptului că raportul menționat ar fi fost întocmit în scopul unei hărțuiri morale (a se vedea Hotărârea Faita/CESE, F‑92/11, EU:F:2013:130, punctul 90).

60

În mod similar, din schimbul de e‑mailuri dintre reclamantă și șeful de unitate reiese că reclamanta nu a dat efectiv dovadă nici de flexibilitate, nici de prevedere atunci când nu și‑a informat conducerea ierarhică despre faptul că risca să nu poată furniza pașaportul în timp util în vederea participării la misiunea de la Baku.

61

Reproșurile formulate în această privință de director în nota din 14 septembrie 2011 și de AIPN în raportul de evaluare aferent anului 2011 nu pot fi interpretate în mod rezonabil, de un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, drept excesive și criticabile. Prin urmare, acestea nu pot fi interpretate în mod rezonabil ca fiind vreo formă de hărțuire.

62

Reclamanta critică AIPN pentru că nu a reținut ca probă a denigrării la care a fost supusă de către șeful de unitate faptul că acesta din urmă, fără a o preveni pe reclamantă, a anunțat brusc, în timpul unei ședințe a unității din 15 iunie 2011, că reclamanta nu va mai fi implicată în organizarea misiunilor, în special în coordonarea voluntarilor și în întocmirea statisticilor referitoare la participările unității, deși șeful de unitate știa că reclamanta agrea sarcina respectivă, care îi fusese încredințată de precedentul șef de unitate. În această privință, reclamanta subliniază că, inițial, șeful de unitate nu și‑a motivat decizia și că ulterior a invocat diferite motive, și anume faptul că dorea, în calitate de șef de unitate, să cunoască preferințele membrilor unității în materie de misiuni, apoi faptul că era disponibil un nou program informatic statistic și, în sfârșit, în cadrul unei ședințe comune a interpreților permanenți și a agenților interpreți de conferință („Joint staff – AIC meeting”), că decizia sa a fost motivată de rațiuni de ordin practic.

63

În această privință, Tribunalul poate numai să amintească faptul că, având în vedere larga putere de apreciere de care se bucură instituțiile în organizarea serviciilor lor, nici deciziile administrative cu privire la chestiuni referitoare la organizarea serviciilor, chiar dacă sunt dificil de acceptat, nici dezacordurile cu administrația referitoare la aceleași chestiuni nu pot singure să dovedească existența unei hărțuiri morale, cu atât mai mult atunci când, precum în speță, poziția adoptată de superiorul ierarhic se încadrează în mod precis în funcția sa de coordonare și de conducere a unității (Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 98 și jurisprudența citată).

64

Chiar dacă, având în vedere climatul tensionat din unitate, ar fi fost în mod cert mai indicat, pentru a evita inclusiv accentuarea resentimentelor reclamantei cu privire la dificultățile lor relaționale, ca șeful de unitate să îi comunice în cadrul unei întâlniri private decizia sa de a nu o mai implica în organizarea de misiuni și de a gestiona pe viitor în mod direct această problemă în calitatea sa de șef de unitate, Tribunalul consideră că o astfel de decizie poate fi anunțată în cadrul unei ședințe a unității, fără ca acest lucru să constituie, în sine, un act care ar putea fi calificat drept hărțuire morală. Mai mult, o astfel de reorganizare a atribuțiilor, decisă în plus de un șef de unitate la încheierea primului său an petrecut în noua sa funcție, poate părea, în ochii unui observator imparțial și rezonabil, ca fiind exercitarea legitimă a prerogativelor aferente unei astfel de funcții.

65

Chiar dacă, după cum subliniază Parlamentul, reclamanta prezintă numai în partea din cererea sa introductivă referitoare la „[descrierea situației de fapt aflate la originea litigiului]” disputele care au opus‑o, în special împreună cu CQ, șefului de unitate cu privire la problema redactării procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011, Tribunalul constată că reclamanta susține, în definitiv, că faptele în legătură cu această problemă, examinate în decizia privind refuzul asistenței, constituie dovada unei hărțuiri morale.

66

În această privință, Tribunalul amintește de la început că, deși nu este exclus ca șeful de unitate să fi putut adopta în mod accidental un ton inadecvat în cadrul ședinței din 23 mai 2011, cuvintele sau gesturile accidentale, chiar dacă pot părea inadecvate, sunt excluse din domeniul de aplicare al articolului 12a alineatul (3) din statut (a se vedea Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 95).

67

În ceea ce privește modalitățile generale de modificare a proiectelor de procese‑verbale de ședință, șeful de unitate a precizat, într‑un e‑mail din 29 iulie 2011, ca răspuns la un e‑mail al reclamantei din 28 iulie 2011, transmis de asemenea tuturor membrilor unității și care punea la îndoială competența șefului de unitate în materie, că era uzual ca decizia de adoptare a versiunii finale a unui proces‑verbal să revină șefului de unitate și că avea să se străduiască să identifice eventualele dispoziții scrise existente în această privință la întoarcerea sa din vacanța de vară.

68

În continuare, șeful de unitate a prezentat principiile care reglementează adoptarea proceselor‑verbale ale ședințelor de unitate într‑un e‑mail din 13 septembrie 2011 adresat unității. Totuși, prin e‑mailul din 6 octombrie 2011, reclamanta a reiterat cererea referitoare la includerea observațiilor aprobate de mai mulți participanți la ședința din 23 mai 2011, printre care și reclamanta însăși, în anexa la procesul‑verbal al ședinței. Prin e‑mailul din 7 octombrie 2011, șeful de unitate i‑a precizat că îi prezentase deja motivele refuzului său de a introduce observațiile respective și o ruga să îi respecte decizia și să înceteze orice corespondență cu privire la această chestiune.

69

În această privință, reclamanta consideră că convocarea sa de către director, prin e‑mailul din 19 octombrie 2011, la o întâlnire în biroul acestuia programată la 24 octombrie 2011, în timp ce tocmai asigura la momentul respectiv interpretarea unei sesiuni parlamentare nocturne, a constituit o manifestare suplimentară de hărțuire, întrucât aceasta fusese deja suficient încercată de discuția sa precedentă cu directorul referitoare la misiunea de la Baku. Astfel, confirmându‑i prin e‑mailul din 19 octombrie 2011 prezența sa la această întrevedere, reclamanta i‑a solicitat directorului să îi precizeze motivele acesteia, subliniind totodată că întrevederea lor anterioară fusese o experiență traumatizantă pentru ea. În ziua următoare, directorul i‑a comunicat că dorea să discute cu ea despre relațiile sale cu șeful de unitate și cu colegii săi de unitate.

70

În cadrul ședinței din 24 octombrie 2011, care a avut loc în prezența șefului de unitate și care a făcut obiectul unei note depuse la dosarul personal al reclamantei, directorul i‑a cerut să se conformeze deciziilor șefului de unitate, să nu alimenteze discuții interne în cadrul unității prin e‑mail, ci să favorizeze dialogul bilateral cu șeful său de unitate, precum și să înceteze să revină asupra chestiunii redactării procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011.

71

În această privință, Tribunalul poate numai să reamintească faptul că, având în vedere larga putere de apreciere de care se bucură instituțiile în organizarea serviciilor lor, nici deciziile administrative cu privire la chestiuni referitoare la organizarea serviciilor, chiar dacă sunt dificil de acceptat, nici dezacordurile cu administrația referitoare la aceleași chestiuni nu pot singure să dovedească existența unei hărțuiri morale (Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 98 și jurisprudența citată). Or, în speță, Tribunalul consideră că poziția adoptată de șeful de unitate cu privire la chestiunea versiunii finale a procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011 se încadra în mod precis în funcția sa de coordonare și de conducere a unității.

72

În ceea ce privește ședința din 24 octombrie 2011, aceasta poate părea cu ușurință, din punctul de vedere al unui observator imparțial și rezonabil, ca fiind o ultimă încercare a conducerii ierarhice de a pune capăt avalanșei de e‑mailuri ale reclamantei, transmise în cea mai mare parte în timpul orelor dedicate în mod normal activității de interpretare și de pregătire a sesiunilor de interpretare, precum și diferitor controverse cu privire la chestiunea redactării procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011.

73

În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia directorul i‑ar fi precizat că un șef de unitate are întotdeauna dreptate și trebuie să fie ascultat, Tribunalul arată că reclamanta nu furnizează niciun element de probă care să permită înțelegerea caracterului real, a tonului sau a conținutului acestei declarații și că, în orice caz, este inerent funcționării unei administrații ca ierarhia să poată decide cu privire la chestiuni precum cele referitoare la adoptarea de procese‑verbale sau la modalitățile de comunicare ce trebuie utilizate între membrii unei unități administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea CW/Parlamentul, EU:F:2014:186, punctul 123), în special în prezența unor situații de excese evidente care generează conflicte între persoane.

74

Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul consideră că evenimentele din jurul adoptării procesului‑verbal al ședinței din 23 mai 2011 nu corespund definiției hărțuirii morale, ci reflectă, în realitate, o situație conflictuală în cadrul unui serviciu administrativ, la care reclamanta a contribuit și pe care conducerea sa ierarhică a încercat să o remedieze, respectând atât cerințele serviciului, cât și susceptibilitățile reclamantei.

75

În urma numirii ei, la cererea sa, ca reprezentant al cabinei cehe într‑un grup de lucru referitor la formare („Training Working Party”), reclamanta a fost rugată de șeful său de unitate, la 30 august 2011, să îi transmită după fiecare întâlnire informațiile referitoare la concluziile grupului de lucru. Potrivit reclamantei, aceasta se traduce în practică printr‑un control prealabil de către șeful de unitate al rezumatului concluziilor întâlnirilor grupului de lucru înainte ca acesta să poată fi comunicat de reclamantă celorlalți colegi de unitate.

76

Reclamanta susține în această privință că, în condițiile în care nici colega care a precedat‑o în această funcție, în speță CQ, și nici cea care i‑a urmat în aceeași funcție nu au fost obligate să obțină acordul prealabil al șefului de unitate înainte de a comunica informațiile obținute în cadrul întâlnirilor grupului de lucru, precum și concluziile grupului respectiv către restul unității, șeful de unitate ar fi abuzat de puterea sa ierarhică. Aceasta ar constitui astfel o manifestare suplimentară a hărțuirii morale îndreptate împotriva sa.

77

În această privință, Tribunalul constată că, în general, decizia șefului de unitate de a lua cunoștință de conținutul informațiilor obținute în cadrul întâlnirilor grupului de lucru pentru formare de reprezentantul cabinei cehe înainte ca acestea să fie difuzate întregii unități se încadrează în prerogativele acestuia ca șef de unitate și, în speță, era ușor de înțeles având în vedere riscul, care s‑a materializat în trecut, ca diseminarea de informații eronate să afecteze buna funcționare a unității (a se vedea Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctele 102-104), risc cu atât mai mare în cazul unei persoane nou numite și debutante în această sarcină, precum reclamanta.

78

Împrejurarea că succesorul reclamantei în grupul de lucru referitor la formare nu a fost supus, la rândul său, unui control prealabil al conținutului informațiilor pe care această persoană era autorizată să le transmită direct unității în urma întâlnirilor grupului de lucru nu este relevantă, dat fiind că, după cum a susținut Parlamentul, acest grup de lucru adoptă în prezent procesele‑verbale ale ședințelor sale, ceea ce constituie în sine o sursă de informații fiabile și univoce, independent de eventualul rezumat care ar fi întocmit de reprezentantul unității în cadrul respectivului grup de lucru.

79

Rezultă că, prin solicitarea de a putea controla în prealabil informațiile pe care reclamanta intenționa să le distribuie membrilor unității în legătură cu discuțiile din cadrul grupului de lucru pentru formare, șeful de unitate a rămas în limitele puterii de apreciere care îi aparține. În orice caz, o astfel de decizie, chiar dacă a deranjat‑o pe reclamantă, nu constituie nicidecum o hărțuire morală.

80

Solicitată să participe la un seminar de formare în calitate de șef de echipă, reclamanta l‑a întrebat pe șeful său de unitate în ce ar consta exact rolul și responsabilitățile sale în cadrul acestui seminar. Prin e‑mailul de răspuns din 23 noiembrie 2011, șeful de unitate a invitat‑o să consulte secțiunea corespunzătoare a site‑ului intranet denumită EPIweb. După ce a luat cunoștință de aceasta, reclamanta l‑a întrebat din nou pe șeful de unitate care ar fi sarcinile sale ca șef de echipă în cadrul seminarului, întrucât instrucțiunile care figurau pe site‑ul intranet EPIweb nu ofereau nicio informație cu privire la subiectul respectiv. Din cuprinsul e‑mailurilor ulterioare dintre reclamantă și șeful de unitate rezultă că, în esență, nu exista nicio instrucțiune specială cu privire la acest subiect pe EPIweb și că șeful de unitate a salutat faptul că reclamanta a luat cunoștință de normele referitoare la atribuțiile șefului de echipă, în timp ce reclamanta i‑a reproșat șefului de unitate că nu i‑a spus de la început că nu exista nicio normă în materie, încurajând‑o astfel să consulte în mod inutil site‑ul intranet EPIweb.

81

În această privință, Tribunalul nu identifică în conținutul e‑mailurilor sus‑menționate ale șefului de unitate, reproduse în anexă la cererea introductivă, modul în care acestea ar putea constitui un act sau un comportament care ar putea corespunde definiției statutare a hărțuirii morale. Astfel, pe lângă faptul că tonul adoptat de șeful de unitate era adecvat, Tribunalul consideră că, în orice caz, șeful de unitate o putea invita în mod legitim pe reclamantă să consulte secțiunea site‑ului intranet EPIweb referitoare la șefii de echipă, în special având în vedere nerespectarea normelor aplicabile de care aceasta dăduse dovadă anterior și care a făcut obiectul unor observații în raportul său de evaluare aferent anului 2011. În schimb, nu este exclus ca un observator imparțial și rezonabil să poată vedea în răspunsurile reclamantei la e‑mailurile șefului de unitate o anumită predilecție a reclamantei de a intra în conflict cu superiorul său ierarhic.

82

La 16 septembrie 2011, șeful de unitate a comunicat personalului unității criteriile stabilite de ierarhie pentru selecția candidaților pentru un curs de limba engleză, ca limbă pasivă („limbă C”), organizat în Irlanda în vara anului 2012. Rezultă din aceasta că cursul era organizat pentru „noii colegi sau pentru colegii care [au] adăugat recent [limba engleza ca limbă pasivă]” la combinația lor lingvistică.

83

La 22 septembrie 2011, reclamanta l‑a informat pe șeful de unitate că era interesată de acest curs de limbă engleză. În răspunsul său din aceeași zi, șeful de unitate, referindu‑se la criteriile deja comunicate, a amintit faptul că cursul era destinat „noilor colegi sau colegilor care [tocmai] adăuga[seră] [engleza ca limbă pasivă]” la combinația lor lingvistică, în timp ce reclamanta avea limba engleză ca limbă activă („limbă B”) și nu mai era considerată drept o colegă nouă.

84

Ca urmare a comunicării de către șeful de unitate a procesului‑verbal al unei ședințe care a avut loc 21 noiembrie 2011, reclamanta a aflat că doi dintre colegii săi care aveau, la fel ca ea, limba engleză ca limbă activă fuseseră reținuți pentru universitatea de vară. Prin e‑mailul din 14 decembrie 2011, reclamanta a solicitat explicații șefului de unitate, în special cu privire la aspectul dacă normele privind participarea la universitatea de vară fuseseră modificate. Prin e‑mailul din 15 decembrie 2011, șeful de unitate i‑a confirmat reclamantei că toate persoanele admise la universități de vară îndeplineau criteriile adoptate de directorul general al DG „Interpretare și Conferințe” (denumit în continuare „directorul general”), care au rămas neschimbate, și că lista participanților pentru vara anului 2012 fusese aprobată de directorul general. Într‑un e‑mail de răspuns din aceeași zi, reclamanta a explicat în special că decizia sa de a se reorienta către o universitate de vară în limba franceză ca limbă pasivă ținea de faptul că șeful de unitate refuzase să o înscrie pentru universitatea de vară în limba engleză. Pe de altă parte, reclamanta a reiterat cererea sa de a obține explicații din partea șefului de unitate cu privire la selecția persoanelor participante la universitățile de vară. Prin e‑mailul din 16 decembrie 2011, șeful de unitate a subliniat în special că, în ceea ce privește cererea sa de a participa la universitatea de vară de limbă engleză și regretând în același timp faptul că reclamanta a interpretat greșit afirmațiile sale, aceasta din urmă nu îndeplinea nici criteriul legat de o intrare recentă în funcție, nici pe cel legat de o adăugare recentă a limbii în cauză. Precizând că nu mai avea nimic de adăugat, șeful de unitate a invitat‑o să se adreseze directorului dacă nu era mulțumită cu situația. În răspunsul său din aceeași zi, reclamanta a comunicat șefului de unitate că, „[s]pre deosebire de [acesta], [ea] nu se [va] adresa [directorului] numai pentru că [ea] nu [era] de acord cu ceea ce [făcea] și cu modul în care o [făcea]” și că, „[î]ncă o dată, [ea] ar dori să [îi] ceară să explice afirmația [sa] potrivit căreia [ceilalți doi] colegi […] îndeplin[eau] criteriile stabilite de directorul general, deși situația lor [era] similară cu a [ei]”. În lipsa unui răspuns din partea șefului de unitate, reclamanta a solicitat din nou explicații cu privire la criteriile aplicate printr‑un e‑mail din 11 ianuarie 2012.

85

În cadrul unei ședințe a unității din 13 ianuarie 2012, la care au participat majoritatea membrilor unității, inclusiv reclamanta, șeful de unitate a declarat că un membru al unității punea la îndoială faptul că acesta a aplicat în mod corect criteriile de selecție pentru universitățile de vară. Astfel, seful de unitate a trebuit să justifice de ce a considerat că cei doi colegi din unitate reținuți pentru limba engleză, intrați în funcție în anul 2009, îndeplineau criteriul legat de o intrare recentă în funcție. Reclamanta a intervenit în acest context arătând că problema dacă o intrare în funcție în anul 2009 trebuia considerată drept „recentă” putea fi discutată. Totuși, ea a precizat că putea accepta punctul de vedere al șefului de unitate cu privire la acest aspect, menționând însă întrebările sale cu privire la interpretarea celorlalte criterii.

86

Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2012 adresată tuturor membrilor unității, șeful de unitate a dorit să aducă clarificări cu privire la mai multe aspecte ca urmare a ședinței de unitate din 13 ianuarie 2012. În acest context, a subliniat în special că, contrar a ceea ce a lăsat reclamanta să se înțeleagă, și anume că șeful de unitate ar fi încălcat criteriile aplicabile pentru participarea la universitățile de vară, acesta ar fi aplicat în mod corect criteriile menționate prin reținerea candidaturii a doi colegi din unitate sosiți în anul 2009. Șeful de unitate a subliniat că, în orice caz, în conformitate cu criteriile menționate, reclamanta nu putea să participe la o universitate de vară de limbă engleză. Reclamanta a răspuns la acest e‑mail al șefului de unitate prin e‑mailul din 18 ianuarie 2012, adresat de asemenea tuturor membrilor unității.

87

Prin e‑mailul adresat reclamantei și, în copie, directorului, șeful de unitate a contestat, la 19 ianuarie 2012, interpretarea evenimentelor făcută de reclamantă și i‑a amintit în special obligația statutară care îi revenea de a respecta deciziile adoptate de superiorii săi ierarhici, cu atât mai mult având în vedere poziția sa de funcționar senior. Prin e‑mailul din 20 ianuarie 2012 adresat șefului de unitate și, în copie, directorului, reclamanta a recunoscut că „[a] făcut o greșeală”, întrucât „[a] crezut efectiv că, în ceea ce privește candidaturile pentru universitățile de vară din Irlanda, [ea] se afla în aceeași situație cu ceilalți doi colegi care aveau engleza ca [limbă activă]”. Reclamanta i‑a declarat șefului de unitate că „dore[a] [să] își ceară scuze”.

88

Prin nota din 1 februarie 2012, menționată la punctul 12 din prezenta hotărâre și care a fost înmânată reclamantei, directorul i‑a comunicat nemulțumirea față de comportamentul acesteia. În special, directorul a subliniat că ea nu se conformase instrucțiunilor sale, formalizate și reamintite într‑un e‑mail din 24 octombrie 2011, și anume în special să i se adreseze lui în caz de divergențe de opinii cu șeful de unitate și să evite să transmită e‑mailuri întregii unități. În ceea ce privește articolele 12, 12a și 21 din statut, directorul a considerat în această notă că comportamentul reclamantei constituia o dovadă serioasă a lipsei de loialitate a acesteia față de superiorii săi ierarhici. În această privință, directorul i‑a dat reclamantei instrucțiunea oficială de a transmite un e‑mail unității pentru a‑și prezenta scuze șefului de unitate, în primul rând, pentru că a transmis e‑mailul din 18 ianuarie 2012, în al doilea rând, pentru că a afirmat în mod eronat că șeful de unitate nu a aplicat în mod corect criteriile de selecție pentru participarea la universitățile de vară și, în al treilea rând, pentru că a afirmat că șeful de unitate nu i‑a răspuns la e‑mailuri. De asemenea, directorul i‑a reamintit că era de la sine înțeles că reclamanta trebuia să se abțină, pe de o parte, să își implice din nou colegii în disputele cu șeful de unitate și, pe de altă parte, să recurgă la transmiterea de e‑mailuri întregii unități.

89

Prin e‑mailul de răspuns din 4 februarie 2012, reclamanta a prezentat, pe patru pagini, observațiile sale referitoare la nota din 1 februarie 2012. Ea îi reproșa în e‑mailul respectiv șefului de unitate că nu a reușit să evite această avalanșă de e‑mailuri, în special prin comunicarea în mod ambiguu și eliptic, ceea ce a determinat‑o să solicite mai multe explicații, chiar dacă acest fapt ar putea fi perceput drept un semn de încăpățânare din partea sa. Reclamanta și‑a început observațiile „repet[înd] încă o dată cât de rău [îi] părea de întreaga situație care [a] luat proporții exagerate”, subliniind că „[ea] nu îl acuzase pe [șeful de unitate] de o neîndeplinire a obligațiilor sale sau de faptul că nu a aplicat în mod corect criteriile pentru universitatea de vară [de limbă engleză] ([limbă] C)”. Într‑o notă de șase pagini din data de 10 februarie 2012, directorul a răspuns observațiilor reclamantei, în special celor care priveau exactitatea traducerilor în limba engleză a e‑mailurilor în limba cehă care fuseseră schimbate între aceasta și șeful de unitate. Ulterior a avut loc un schimb de e‑mailuri între reclamantă și director cu privire în special la cererea reclamantei de a putea să prezinte propria traducere în limba engleză a e‑mailurilor respective, cerere pe care directorul a admis‑o în cele din urmă. Cu toate acestea, prin e‑mailul din 15 februarie 2012, directorul a informat‑o pe reclamantă că explicațiile sale nu îl convingeau și că regretă faptul că această corespondență electronică voluminoasă a necesitat mult din timpul de lucru atât al reclamantei și al șefului ei de unitate, cât și, de acum, al său în calitatea sa de director. În consecință, acesta reitera instrucțiunile cuprinse în nota sa din 1 februarie 2012.

90

La întoarcerea din concediul medical, reclamanta i‑a răspuns directorului prin e‑mailul din 16 februarie 2012. Aceasta a revenit asupra chestiunii exactității traducerilor e‑mailurilor în limba cehă schimbate cu șeful de unitate și a contestat instrucțiunea directorului de a‑și cere scuze. Prin e‑mailul din ziua următoare, directorul și‑a reiterat instrucțiunile în sensul că reclamanta să ceară scuze șefului de unitate prin e‑mail adresat tuturor membrilor unității și i‑a comunicat în același timp că, în cazul în care refuză să se conformeze, va iniția imediat o procedură disciplinară. La 20 februarie 2012, medicul curant al reclamantei i‑a prescris o încetare a activității din motive de boală până la 2 martie 2012. La 29 februarie 2012, directorul i‑a transmis reclamantei un e‑mail prin care reitera în mod agresiv instrucțiunile sale și sublinia că, deși se afla în concediu medical în perioada respectivă, reclamanta fusese văzută în incinta Parlamentului la 20 și 22 februarie 2012, astfel încât era în măsură să se conformeze instrucțiunilor referitoare la transmiterea unui e‑mail de scuze limitat la trei rânduri. Directorul a precizat că, dacă nu primea e‑mailul solicitat în aceeași zi, va iniția o procedură disciplinară.

91

Tribunalul constată de la început că, în special în e‑mailul său din 20 ianuarie 2012, reclamanta a recunoscut că nu a înțeles faptul că nu se afla în aceeași situație cu cei doi colegi care fuseseră selectați pentru a participa la universitatea de vară ce avea loc în Irlanda și, în esență, și‑a cerut scuze în această privință. În continuare, din dosar reiese că în mod nejustificat reclamanta a contestat în public autoritatea și credibilitatea superiorului său ierarhic direct, și anume a șefului de unitate, în cadrul ședinței de unitate din 13 ianuarie 2012, și că, în e‑mailul din 18 ianuarie 2012 adresat șefului de unitate, transmis în copie tuturor membrilor unității, a adresat noi reproșuri șefului de unitate. Luând în considerare aceste împrejurări, în care reclamanta a încălcat în mod vădit instrucțiunea directorului de a înceta să comunice prin e‑mailuri adresate unor destinatari multipli și de a i se adresa lui în cazul unor dispute cu șeful de unitate, Tribunalul consideră că, în principiu, ordinul directorului în sensul că reclamanta să ceară scuze aceluiași public nu depășea limitele puterii sale de apreciere în gestionarea serviciilor sale. În special, ținând seama de această contestare nefondată a șefului de unitate în cadrul unității și față de superiorul său ierarhic, și anume directorul, acesta din urmă era îndreptățit să solicite, în mod similar, ca scuzele pe care reclamanta le comunicase deja șefului de unitate să fie adresate și membrilor unității (a se vedea în acest sens Hotărârea Nanopoulos/Comisia, F‑30/08, EU:F:2010:43, punctul 247).

92

În ceea ce privește faptul că directorul a reiterat instrucțiunea privind transmiterea unui e‑mail de scuze către întreaga unitate în perioada în care reclamanta se afla în concediu medical și că a amenințat‑o, în acest context, cu inițierea unei proceduri disciplinare în cazul în care aceasta nu se executa imediat, Tribunalul constată că e‑mailul în litigiu, din data de 29 februarie 2012, ora 8.03, a fost transmis la adresa electronică de serviciu a reclamantei, pe care aceasta din urmă putea să o consulte de la domiciliu; că reclamanta s‑a deplasat la locul său de muncă în timpul concediului medical respectiv; că demersul directorului se înscria în mod clar în ideea că reclamanta ar avea acces la e‑mailul respectiv de la postul său de lucru sau de la domiciliul său dacă ar considera util să își consulte mesageria electronică, astfel încât, indiferent de faptul că aceasta se afla în concediu medical, să îi dea posibilitatea de a expedia un scurt e‑mail de scuze referitor la incidentele legate de selecția pentru universitățile de vară și să închidă acest incident în cadrul unității. În orice caz, în pofida lipsei unui răspuns din partea reclamantei, directorul nu a pus în aplicare amenințarea de a iniția o procedură disciplinară, care, în consecință, apare mai degrabă drept a n‑a încercare de a pune capăt numeroaselor e‑mailuri de explicații ale reclamantei care afectau buna funcționare a unității.

93

Luând de asemenea în considerare faptul că directorul, în e‑mailul său din 17 februarie 2012, lăsa reclamantei grija de a formula scuzele, făcând în același timp o sugestie textuală pentru e‑mailul de scuze, Tribunalul consideră că, având în vedere obstinația reclamantei și înclinația sa de a contesta deciziile șefului său de unitate, un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, nu ar considera excesiv și criticabil demersul directorului și nu ar vedea în acesta un act care se încadrează în sfera noțiunii de hărțuire morală, ci mai mult o încercare de a schimba atitudinea unui membru al personalului al cărui comportament era de natură să compromită buna funcționare a serviciului. În plus, contestarea de către reclamantă a caracterului justificat al participării la universitatea de vară a celor doi colegi ai săi, intrați recent în funcție într‑o unitate de dimensiune redusă, nu dovedește un spirit de echipă dezvoltat.

94

În sfârșit, chiar dacă tonul unor e‑mailuri poate părea destul de ferm, reacțiile eventual exasperate ale superiorilor săi trebuie, în orice caz, să fie considerate scuzabile având în vedere comportamentul reclamantei (a se vedea Hotărârea Fonzi/Comisia, 27/64 și 30/64, EU:C:1965:73, p. 640).

95

În urma ședinței de unitate din 13 ianuarie 2012, relatată la punctul 85 din prezenta hotărâre, un proiect de proces‑verbal al acestei ședințe a fost transmis membrilor unității la 13 februarie 2012. Prin e‑mailul din 20 februarie 2012, reclamanta a întrebat dacă era stabilit un termen pentru a prezenta observații. Prin e‑mailul din aceeași zi, șeful de unitate a subliniat că avusese deja de o săptămână ocazia de a formula observații, acordându‑i totuși un termen până la 24 februarie pentru a‑i transmite eventualele sale observații.

96

Reclamanta regretă faptul că șeful de unitate nu s‑a limitat să îi stabilească un termen pentru a depune observațiile sale cu privire la proiectul de proces‑verbal al ședinței în cauză, ci în schimb a profitat de ocazie pentru a o „admonesta”, deși, potrivit principiilor care guvernează adoptarea proceselor‑verbale ale ședințelor de unitate, comunicate de șeful de unitate, acestea sunt aprobate în cadrul următoarei ședințe dacă nu a fost ridicată nicio obiecție.

97

În această privință, Tribunalul nu identifică în e‑mailul menționat anterior al șefului de unitate nimic care s‑ar putea încadra în definiția statutară a hărțuirii morale. Cel mult, dacă șeful de unitate a utilizat o formulă percepută de reclamantă drept sarcastică, Tribunalul consideră că, procedând astfel, acesta nu a depășit limitele criticii nerezonabile, având în vedere în special insistența și propensiunea pentru contestare de care a dat dovadă reclamanta în legătură cu adoptarea unui alt proces‑verbal, și anume cel al ședinței din 23 mai 2011.

98

Prin nota din 29 martie 2012, menționată la punctul 14 din prezenta hotărâre, directorul a informat‑o pe reclamantă că, având în vedere starea sa recentă de sănătate, ar fi mai bine să se concentreze pe viitor asupra atribuțiilor sale de interpretare la Bruxelles și la Strasbourg (Franța), și anume pe munca în cabină, pe pregătirea reuniunilor și pe urmarea cursurilor de limbi străine. În schimb, în ceea ce privește celelalte sarcini, cum ar fi în special cele care implică misiuni în afara celor trei locuri în care Parlamentul își desfășoară activitatea și participarea la un curs de formare a formatorilor („Training the Trainers”), directorul a decis că reclamanta trebuia să le suspende pentru moment.

99

Prin e‑mailul din 13 aprilie 2012, reclamanta și‑a manifestat surprinderea și i‑a solicitat directorului să își reconsidere poziția, în special în lumina avizului medicului său curant care indica faptul că își recuperase integral capacitatea și putea astfel să își îndeplinească sarcinile profesionale începând de la 29 martie 2012. Prin e‑mailul din 20 aprilie 2012, directorul i‑a răspuns că a luat decizia în interesul reclamantei, după consultarea și în acord cu serviciul medical al Parlamentului. Directorul i‑a comunicat în această privință că situația va fi reexaminată după o perioadă de șase luni.

100

Întrucât reclamanta a solicitat explicații serviciului medical al Parlamentului cu privire la subiectul în discuție, acesta i‑a făcut cunoscut, în esență, faptul că nu comunică ierarhiei informații sau sfaturi în legătură cu starea de sănătate a funcționarilor. Prin e‑mailul din 23 octombrie 2012, reclamanta i‑a solicitat din nou directorului să reexamineze decizia privind sarcinile accesorii funcției sale de interpret. Din dosar reiese că, în esență, în urma unei discuții cu reclamanta din 27 noiembrie 2012, directorul a condiționat reluarea de către aceasta a sarcinilor sale accesorii de prezentarea de scuze șefului de unitate, prin e‑mail trimis întregii unități, astfel cum i‑a solicitat în nota din 1 februarie 2012. Prin e‑mailul din 25 ianuarie 2013, reclamanta l‑a informat pe director că se afla în imposibilitatea de a da curs instrucțiunii acestuia pentru aceleași motive pe care le prezentase deja și în repetate rânduri, atât lui, cât și șefului de unitate. Prin e‑mailul de răspuns din 31 ianuarie 2013, directorul i‑a explicat reclamantei că era suficient să își ceară scuze pentru a pune capăt situației descrise de aceasta drept umilitoare și intolerabilă. Pe de altă parte, acesta i‑a reproșat reclamantei că a solicitat delegației interpreților funcționari (DELINT – Staff Interpreters’ Delegation) să „își exprime îngrijorarea cu privire la criteriile utilizate de [șeful de unitate] pentru a selecta candidații la universități de vară” în cadrul unei ședințe a acestei delegații care a avut loc în martie 2012. În urma unei ședințe organizate la 10 iunie 2013, directorul a decis să îi reatribuie reclamantei activitățile sale accesorii, cu condiția totuși ca aceasta să respecte normele aplicabile, întrucât călătoria în cadrul misiunilor autorizate de Parlament implica o încredere reciprocă și, prin urmare, respectarea normelor în vigoare în instituția respectivă. Această decizie a fost oficializată la cererea reclamantei, într‑o notă a directorului din 11 iunie 2013, în care se menționează că reclamanta „este autorizată, la fel ca toți ceilalți colegi din cadrul direcției, să urmeze activități de formare profesională în interesul serviciului”.

101

Reclamanta se plânge de faptul că, sub motivul înșelător al stării sale de sănătate, activitățile accesorii i‑au fost retrase ca măsură de retorsiune și de intimidare. Retragerea activităților sale accesorii ar constitui astfel un abuz de autoritate și de putere ce constituie un comportament de hărțuire.

102

Cu titlu introductiv, Tribunalul amintește că, deși este adevărat că administrația are tot interesul să repartizeze funcționarii sau agenții luând în considerare aptitudinile și preferințele lor personale, totuși acestora nu le poate fi recunoscut dreptul de a exercita sau de a păstra funcții specifice (Hotărârea Campoli/Comisia, T‑100/00, EU:T:2001:75, punctul 71, și Hotărârea DH/Parlamentul, F‑4/14, EU:F:2014:241, punctul 68). Prin urmare, autoritatea competentă din instituție poate decide să retragă anumite sarcini funcționarilor săi.

103

În ceea ce privește sarcinile care i‑au fost retrase reclamantei, acestea erau accesorii funcției sale principale, și anume interpretarea. De asemenea, ele erau limitate, întrucât era vorba în esență despre participarea la misiuni în afara celor trei locuri în care Parlamentul își desfășoară activitatea – oportunitate care nu se prezintă adesea interpreților de limbă cehă –, despre participarea la grupul de lucru privind formarea, precum și despre participarea la un curs de formare pentru formatori.

104

Tribunalul arată că, deși reclamanta agrea aceste activități accesorii, care puteau să prezinte un caracter distractiv, este la fel de adevărat că sarcinile care nu i‑au fost retrase erau sarcinile constitutive ale postului de interpret. În plus, retragerea sarcinilor accesorii a fost decisă numai cu titlu temporar. În ceea ce privește faptul că directorul a condiționat reluarea de către reclamantă a acestor activități accesorii de angajamentul său de a adopta un comportament mai conform cu interesul serviciului, ceea ce înseamnă ca aceasta să prezinte scuzele solicitate, Tribunalul consideră că, în ceea ce privește dificultățile relaționale cauzate în parte de reclamantă, decizia respectivă nu depășea limitele puterii de apreciere a directorului.

105

Rezultă din aceasta că decizia directorului de a retrage temporar reclamantei unele dintre activitățile sale profesionale accesorii, care constau în esență din misiuni și activități de formare, nu poate constitui, în sine, o dovadă de hărțuire morală (a se vedea Hotărârea K/Parlamentul, F‑15/07, EU:F:2008:158, punctul 38) și nu poate fi nicidecum calificată drept abuz de putere. Împrejurarea că directorul a urmărit, în această privință, să consolideze legitimitatea deciziei sale prin contactarea serviciului medical al Parlamentului cu privire la acest aspect este lipsită de relevanță.

106

În ceea ce privește împrejurarea că șeful de unitate a considerat că reclamanta a îndeplinit cu întârziere sarcina modestă care îi fusese încredințată la 31 august 2011 de a actualiza glosarul privind baza de impozitare comună consolidată pentru impozitul pe venit, Tribunalul reiterează că, contrar celor susținute de reclamantă și astfel cum a constatat deja la punctele 114-117 din Hotărârea CW/Parlamentul (EU:F:2014:186), observațiile șefului de unitate cu privire la acest subiect nu erau afectate de nicio eroare vădită de apreciere. Pe de altă parte, Tribunalul nu înțelege în ce mod menționarea de către un superior ierarhic a caracterului inadecvat al prestațiilor unui funcționar ar reprezenta un comportament constitutiv de hărțuire morală, în special atunci când caracterul inadecvat în cauză este evident.

107

Reclamanta a părăsit Bruxelles‑ul pentru a‑și vizita familia la Praga (Republica Cehă) în perioada 2-5 martie 2012, în timp ce se afla în concediu medical. La 4 iunie 2012, directorul general a întrebat‑o pe reclamantă dacă a călătorit de la Bruxelles la Praga vineri, 2 martie 2012, și dacă s‑a întors luni, 5 martie 2012. Întrucât reclamanta a confirmat această informație, directorul general a întrebat‑o dacă obținuse o autorizație prealabilă pentru această călătorie. La 6 iunie 2012, reclamanta a declarat următoarele: „Răspunsul la întrebarea dumneavoastră este nu, nu am obținut în prealabil autorizarea prevăzută la [articolul] 60 din statut, întrucât nu credeam că sunt obligată să o solicit”. Ulterior, într‑un e‑mail din 7 iunie 2012, directorul general i‑a comunicat reclamantei printre altele că nu a respectat normele din statut în materie de ședere în afara locului de repartizare în timpul unui concediu medical, deși acestea sunt prevăzute în special pentru a proteja funcționarul în ceea ce privește acoperirea asigurării, și că, dacă ar fi formulat o cerere de autorizare prealabilă, reclamanta ar fi putut chiar să obțină aprobarea de a sta mai mult timp împreună cu familia sa.

108

În această privință, reclamanta arată că, întrucât administrația avea cunoștință în detaliu despre zborurile pe care le efectuase pentru a se deplasa la Praga și pentru a se întoarce ulterior la Bruxelles, era clar că făcea la data respectivă obiectul unei supravegheri stricte din partea administrației, ceea ce ar fi contribuit la agravarea stresului, a presiunii și a intimidărilor cu care se confruntă.

109

Tribunalul constată că, sub acoperirea unor acuzații de hărțuire, reclamanta încearcă, prin argumentația prezentată, să minimalizeze întinderea încălcării vădite a însuși textului articolului 60 din statut.

110

În ceea ce privește faptul că administrația a fost informată de unul dintre colegii reclamantei cu privire la faptul că aceasta se îmbarcase pentru zborurile din 2 și din 5 martie 2012, reclamanta nu demonstrează nicidecum că respectivul coleg ar fi primit instrucțiunea de a o urmări în deplasările sale din perioada concediului medical. De altfel, trebuie să se observe că nu poate fi exclusă posibilitatea ca unii dintre colegii reclamantei să utilizeze aceleași legături aeriene pentru a se întoarce în țara lor de origine, în special în week‑end‑uri.

111

Reclamanta se referă la împrejurarea că, în timp ce se afla în proces de mutare în alt birou, șeful de unitate nu a informat‑o că formularul său de cerere de rambursare a cheltuielilor pe care le efectuase în cadrul unei misiuni putea fi depus în fostul său birou. Pe de altă parte, atunci când reclamanta l‑a întrebat ce număr avea noul său birou, șeful de unitate i‑ar fi răspuns prin e‑mailul din 2 mai 2012 că această informație era disponibilă pe site‑ul intranet al Parlamentului, dar că, pentru a‑i facilita sarcina, îi preciza că putea găsi acest număr în semnătura electronică a e‑mailului.

112

În această privință, trebuie să se constate că comportamentul șefului de unitate în cadrul acestui episod nu poate fi asimilat în niciun mod unei hărțuiri morale, nici sub aspectul formei, nici pe fond. Împrejurarea că reclamanta îl percepe astfel ține în mod vădit de o percepție subiectivă.

113

Întrucât a putut lua cunoștință de declarațiile scrise date de patru dintre colegii săi, printre care cea dată de M. G., care au fost depuse de Parlament în apărarea sa în cauza finalizată prin pronunțarea Hotărârii CW/Parlamentul (EU:F:2014:186), reclamanta a solicitat la 15 noiembrie 2013 în special ca M. G. să nu facă parte din comisia de examinare a aptitudinilor de limbă polonă, limbă pe care dorea să o adauge la competențele sale de interpretare. Astfel, potrivit reclamantei, ținând seama de mărturia negativă la adresa acesteia, M. G. nu prezenta gradul de neutralitate necesar.

114

În această privință, trebuie să se constate că împrejurarea că M. G. a dat declarații care descriu comportamentul reclamantei în mod negativ nu poate, în sine, să îl priveze pe M. G. de posibilitatea de a aprecia în mod obiectiv competențele lingvistice ale acesteia. Astfel, dacă s‑ar urma raționamentul reclamantei, ar însemna că, pe baza simplelor declarații și percepții subiective referitoare la mediul său profesional, aproape jumătate din unitate, precum și șeful acestei unități și directorul ar trebui privați de posibilitatea de a aprecia aptitudinile și comportamentul reclamantei în cadrul activităților sale profesionale.

115

În plus, Tribunalul arată că reclamanta a promovat examenul de limbă polonă, ceea ce lipsește de orice caracter plauzibil și de credibilitate argumentația sa în această privință.

116

Având în vedere constatările care precedă, Tribunalul apreciază că, luate izolat, faptele și seriile de fapte sus‑menționate în legătură cu incidentele invocate de reclamantă nu pot fi considerate manifestări de hărțuire morală în sensul articolului 12a din statut.

117

Considerate în ansamblu, Tribunalul consideră că evenimentele invocate de reclamantă și care tocmai au fost examinate în mod izolat (denumite în continuare „evenimentele în litigiu”) relevă în mod cert o relație conflictuală într‑un context administrativ dificil, dar nu atestă acte care să prezinte un caracter abuziv sau intenționat, afirmațiile și comportamentele documentate demonstrând cel mult o gestionare stângace a situației conflictuale de către ierarhie, iar nu o voință deliberată de a acționa în mod abuziv în ceea ce privește reclamanta (a se vedea în același sens Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 128).

118

În special, în ceea ce privește comportamentul reclamantei, caracterizat de încăpățânare, de intransigență, și, uneori, aproape de insubordonare, aceasta nu poate pretinde că nu înțelege motivele deciziilor adoptate de superiorii săi ierarhici. În acest sens, Tribunalul subliniază că domeniul de aplicare al noțiunilor de hărțuire morală și obligație de asistență prevăzute la articolele 12a și 24 din statut, nu poate fi extins până la a permite presupusei victime să conteste în mod sistematic orice autoritate ierarhică, chiar să aprecieze că este exceptată de la obligații prevăzute în mod explicit de statut, precum cele referitoare la regimul concediilor, sau de la obligația de cooperare loială cu superiorii săi.

119

În această privință, Tribunalul amintește astfel că critica unui superior ierarhic referitoare la îndeplinirea unei activități sau a unei sarcini de către un subordonat nu constituie în sine un comportament inadecvat, întrucât, dacă situația s‑ar prezenta astfel, gestionarea unui serviciu ar fi practic imposibilă (Hotărârea Tzirani/Comisia, F‑46/11, EU:F:2013:115, punctul 97, și Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 87). De asemenea, s‑a statuat că observații negative adresate unui agent nu aduc în mod necesar atingere personalității, demnității sau integrității acestuia, atunci când ele sunt formulate, precum în speță, în termeni moderați și care nu se bazează pe acuzații abuzive și lipsite de orice legătură cu fapte obiective (a se vedea Hotărârea Menghi/ENISA, F‑2/09, EU:F:2010:12, punctul 110, și Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 87).

120

Deși este incontestabil că faptele referitoare la „întrebările adresate conducerii” și la ședința din 23 mai 2011 au contribuit la deteriorarea relațiilor de muncă în unitate, pe de o parte, faptul că un funcționar are relații dificile, chiar conflictuale cu colegii sau cu superiorii săi ierarhici nu constituie, în sine, dovada unei hărțuiri morale (a se vedea în acest sens Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctele 86, 87 și 98, precum și jurisprudența citată), chiar atunci când aceste dificultăți dau naștere unei serii de chemări la ordine din partea superiorilor ierarhici. Pe de altă parte, prin expedierile sale repetate de e‑mailuri, reclamanta nici nu a căutat și nici nu contribuit la o liniștire a climatului profesional din cadrul unității.

121

Pe de altă parte, în ceea ce privește polemica apărută ca urmare a aplicării criteriilor de selecție pentru cursurile de limbă engleză în cadrul universităților de vară prevăzute în anul 2012, directorul a decis fără a săvârși o eroare vădită de apreciere să solicite reclamantei ca aceasta să prezinte, prin intermediul unui e‑mail având ca destinatari aceleași persoane ca și cele cărora își făcuse un obicei din a le expedia corespondența sa abundentă referitoare la șeful de unitate, în speță toți membrii unității, scuzele sale pentru că a lăsat să se înțeleagă că șeful de unitate nu a aplicat corect criteriile de participare la aceste cursuri (a se vedea de asemenea Hotărârea CW/Parlamentul, EU:F:2014:186, punctele 71, 72 și 74). De altfel, Tribunalul arată că reclamanta își ceruse deja scuze, însă numai printr‑un e‑mail, în speță cel din 20 ianuarie 2012, adresat șefului de unitate și, în copie, directorului. Or, dat fiind că, dacă unul dintre superiorii săi ar fi transmis acest e‑mail membrilor unității, reclamanta ar fi perceput probabil acest gest drept o formă suplimentară de hărțuire, era cu atât mai legitim, în vederea restabilirii credibilității șefului de unitate, afectată de atitudinea reclamantei, ca ierarhia să îi solicite acesteia să adreseze acelorași destinatari ca și cei ai mesajului critic la adresa șefului de unitate scuzele pe care a intenționat să le prezinte șefului de unitate respectiv.

122

Referitor la acest aspect, Tribunalul consideră că, la fel cum transmiterea unor mesaje care ar conține formule defăimătoare sau răuvoitoare de către superiorii ierarhici, cu atât mai mult atunci când acestea sunt transmise fără o anumită justificare, altor persoane decât persoana interesată poate fi privită drept o manifestare de hărțuire în sensul articolului 12a din statut (a se vedea a contrario Hotărârea Lo Giudice/Comisia, EU:T:2007:322, punctele 104 și 105, și Hotărârea Tzirani/Comisia, EU:F:2013:115, punctul 97), obligația de loialitate prevăzută la articolul 11 din statut, precum și, de altfel, obligația oricărui funcționar, în temeiul articolului 12 din statut, de a se abține de la orice act și de la orice comportament care poate aduce atingere demnității funcției sale implică, pentru orice subordonat, obligația de a se abține să conteste, fără temei, autoritatea superiorilor săi și, în orice caz, obligația de a da dovadă de măsură și de prudență în transmiterea de e‑mailuri care se înscriu într‑un astfel de demers și în alegerea destinatarilor e‑mailurilor respective.

123

În ceea ce privește retragerea temporară a anumitor sarcini și activități ale reclamantei, independent de chestiunea consultării serviciului medical al Parlamentului și a condițiilor în care s‑a efectuat consultarea respectivă, aceasta se putea justifica prin rațiuni de natură medicală începând din momentul în care reclamanta a absentat pentru motive de boală, de mai multe ori, și a invocat un „burnout”. Cu toate acestea, rezultă din dosar că reclamantei i s‑au retras aceste activități accesorii sarcinilor sale principale în primul rând pentru a evita repetarea unor controverse legate de participările sale la activități externe unității. În condițiile în care reclamanta nu a fost privată sub nicio formă de sarcinile principale menționate, care sunt cele mai importante în ceea ce privește interesul serviciului, și anume activitatea de interpretare pe care o efectuează, se pare, în mod satisfăcător pentru instituția sa, Tribunalul nu înțelege în ce mod privarea de anumite sarcini anexe, în mod cert agreabile pentru reclamantă, ar fi avut ca efect în mod obiectiv, în contextul mai general al evenimentelor descrise, afectarea personalității, a demnității sau a integrității sale fizice sau psihice.

124

În ceea ce privește diversele certificate și rapoarte medicale pe care reclamanta le‑a anexat la acțiunea sa pentru a atesta că comportamentul în litigiu al șefului său de unitate și al directorului i‑au afectat personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică sau morală, Tribunalul constată că, deși, în mod cert, aceste certificate și rapoarte medicale pun în evidență existența unor afecțiuni psihice ale reclamantei, ele nu permit totuși să se stabilească faptul că afecțiunile menționate ar fi rezultatul unei hărțuiri morale, din moment ce, pentru a concluziona cu privire la existența unei astfel de hărțuiri, autorii certificatului s‑au întemeiat în mod necesar în exclusivitate pe descrierea pe care reclamanta a putut să le‑o facă referitor la condițiile sale de lucru de la Parlament (a se vedea Hotărârea K/Parlamentul, EU:F:2008:158, punctul 41, și Hotărârea CQ/Parlamentul, EU:F:2014:214, punctul 127). În orice caz, opiniile experților medicali, chiar dacă s‑ar întemeia pe alte elemente decât descrierea pe care funcționarul interesat le‑a făcut‑o cu privire la condițiile sale de muncă, nu sunt de natură să stabilească, prin ele însele, existența, în drept, a unei hărțuiri sau a unei greșeli a instituției în privința obligației sale de asistență (Hotărârea BQ/Curtea de Conturi, T‑7/14 P, EU:T:2015:79, punctul 49).

125

În sfârșit, în ceea ce privește critica reclamantei referitoare la pretinsul obicei adoptat de director de a o convoca fără să îi precizeze motivul întâlnirii avute în vedere, Tribunalul amintește că reclamanta are obligația de a fi disponibilă pentru a se întâlni cu superiorul ierarhic atunci când acesta o convoacă la o ședință (Hotărârea CW/Parlamentul, EU:F:2014:186, punctul 123). Pe de altă parte, reiese din dosar că, de fiecare dată când reclamanta a solicitat, directorul i‑a precizat obiectul întâlnirilor sau al ședințelor în litigiu. Tribunalul arată de asemenea că, în definitiv, aceste întâlniri apar drept încercări ale ierarhiei de a surmonta dificultățile relaționare dintre șeful de unitate și reclamantă, care, în esență, se explică printr‑un comportament al acesteia din urmă de natură să conteste autoritatea șefului de unitate în favoarea căruia candidatura reclamantei fusese, la timpul său, înlăturată.

126

Având în vedere toate considerațiile care precedă, Tribunalul consideră că, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere și nici un abuz de putere, Parlamentul a reținut în decizia privind refuzul asistenței că, în ceea ce privește elementele aduse la cunoștința sa în special de reclamantă și cele în legătură cu raportul său de evaluare aferent anului 2011, comportamentele puse în discuție nu puteau fi considerate manifestări ale hărțuirii morale în sensul articolului 12a din statut. De asemenea, elementele prezentate de reclamantă nu permit să se constate că condițiile de muncă ale acesteia afectau sănătatea și demnitatea sa în sensul articolului 31 alineatul (1) din cartă.

127

Prin urmare, primul motiv trebuie respins ca nefondat.

128

În susținerea celui de al doilea motiv, reclamanta arată că, în pofida faptului că a furnizat AIPN un început de probă privind caracterul real al atacurilor la care a fost supusă din partea șefului de unitate și a directorului, aceasta nu a adoptat măsurile solicitate de reclamantă, ceea ce ar constitui o încălcare atât a obligației sale de asistență, cât și a obligației de solicitudine.

129

În ceea ce privește decizia de respingere a reclamației, reclamanta susține că AIPN i‑a reproșat în mod nejustificat că nu a sesizat Comitetul consultativ privind hărțuirea pentru motivul că, în cadrul Secretariatului Parlamentului, anchetele în cauzele de pretinsă hărțuire ar fi încredințate acestui comitet. Prin urmare, motivul invocat în susținerea respingerii reclamației sale, și anume caracterul prematur al acesteia în lipsa sesizării comitetului, ar fi eronat. În această privință, ea subliniază că luase inițiativa de a sesiza comitetul, dar că președintele acestuia nu a recontactat‑o cu privire la acest subiect. Potrivit reclamantei, pasivitatea și abținerea comitetului menționat, precum și tăcerea acestuia în pofida asigurărilor date de AIPN ar suscita reclamantei preocupări de ordin general care ar justifica îndoielile sale cu privire la posibilitatea de a delega, cu încredere, acestui comitet tratarea cauzelor de hărțuire morală în cadrul Parlamentului.

130

În orice caz, reclamanta susține că, contrar celor sugerate de Parlament, AIPN nu a încredințat Comitetului consultativ privind hărțuirea competențele pe care le deține în temeiul articolului 24 din statut. Ar fi în orice caz de neînțeles faptul că, în speță, dacă situația s‑ar fi prezentat astfel, AIPN nu a transmis ulterior cauza acestui comitet din oficiu. Reclamanta sugerează de asemenea că AIPN ar fi putut încredința conducerea unei anchete unei persoane sau unei instanțe ad‑hoc independente.

131

Pe de altă parte, ținând seama de importanța și de gravitatea faptelor invocate, Parlamentul ar fi trebuit, chiar înainte de a efectua o anchetă pentru a stabili realitatea faptelor, să înceapă prin a‑l repartiza din nou pe șeful de unitate și/sau pe director sau, în subsidiar, prin a schimba repartizarea reclamantei, astfel cum aceasta solicitase deja în cererea sa de asistență. Ea reproșează de asemenea AIPN că i‑a respins cererea de asistență pe baza unor informații generale cu privire la situația existentă în unitate, colectate în cadrul anchetei desfășurate în urma plângerii privind hărțuirea formulate de colegul său, CQ, deși, pe de o parte, reclamanta solicita efectuarea unei anchete la scară largă și, pe de altă parte, revendicările sale nu aveau legătură cu constatările efectuate la sfârșitul anchetei desfășurate la cererea CQ.

132

Parlamentul solicită respingerea celui de al doilea motiv ca nefondat, arătând că, la data la care AIPN a fost sesizată cu cererea de asistență a reclamantei, 5 februarie 2013, aceasta cunoștea deja în detaliu solicitările reclamantei, în special ca urmare a reclamației acesteia formulate împotriva raportului de evaluare 2011, care conținea o prezentare a faptelor, dar și ca urmare a procedurii inițiate de colegul său, CQ, care a condus la formularea unui aviz de către Comitetul consultativ privind hărțuirea, la desfășurarea unei anchete de către directorul general și la adoptarea unor decizii ale AIPN care ulterior, în speță, au făcut obiectul acțiunii înregistrate cu numărul F‑12/13. Prin urmare, cererea de asistență ar fi fost respinsă în deplină cunoștință de cauză și pe baza dovezilor prezentate de reclamantă, precum și pe baza investigațiilor deja efectuate și a rapoartelor deja redactate. În schimb, solicitarea Secretarului general al Parlamentului ca reclamanta să sesizeze din nou Comitetul consultativ privind hărțuirea ar fi fost formulată, după cum s‑a precizat în ședință, doar într‑un spirit de deschidere și de solicitudine. În ceea ce privește lipsa sesizării din oficiu de către AIPN a comitetului menționat, Parlamentul susține că acest demers revenea reclamantei în temeiul obligației de cooperare loială a acesteia față de instituția sa.

133

Cu titlu introductiv, trebuie să se distingă cererea reclamantei, prezentată președintelui Comitetului consultativ privind hărțuirea, de cererea de asistență formulată de aceasta, în temeiul articolului 24 din statut, la AIPN.

134

Astfel, referitor la Comitetul consultativ privind hărțuirea, Tribunalul arată că, astfel cum reiese din normele interne, acesta a fost creat în vederea punerii în aplicare a articolului 12a din statut și că principalele sale atribuții constau în promovarea unui mediu de lucru calm și productiv, prevenirea și/sau încetarea oricărei hărțuiri a unui membru al personalului, precum și îndeplinirea unui rol de conciliere, de mediere, de formare și de informare. Potrivit articolelor 6 și 7 din normele interne, Comitetul consultativ privind hărțuirea „este la dispoziția oricărei persoane care se consideră victimă a unei hărțuiri și îi acordă tot timpul și atenția necesare, urmărind să mențină un spirit neutru și obiectiv, conștient că operează într‑un mediu multicultural[; l]ucrează în cea mai deplină autonomie, independență și confidențialitate”.

135

În ceea ce privește sesizarea comitetului, potrivit articolelor 9 și 11 din normele interne, orice funcționar sau agent care se confruntă cu o problemă care poate avea legătură cu hărțuirea sau care consideră că o asemenea problemă există în mediul său de muncă se poate adresa Comitetului consultativ privind hărțuirea care trebuie să îl primească într‑un termen de 10 zile lucrătoare de la data sesizării sale. După audierea presupusei victime, precum și a pretinsului autor al hărțuirii acesteia și, eventual, a altor colegi ai acestora în luna următoare audierii presupusei victime, autorul sesizării, comitetul poate, în temeiul articolului 12 din normele interne, să facă recomandări personalului de conducere al autorului plângerii în vederea soluționării problemei. În cazul în care această problemă persistă, articolul 14 din normele interne abilitează Comitetul consultativ privind hărțuirea să transmită Secretarului general al Parlamentului un raport confidențial însoțit de propuneri privind căile de urmat, solicitându‑i, dacă este cazul, să fie însărcinat să efectueze o anchetă exhaustivă la sfârșitul căreia trebuie să elaboreze și să transmită concluzii și eventuale recomandări Secretarului general al Parlamentului. Într‑un astfel de caz, acesta trebuie, conform articolului 16 din normele interne, să comunice comitetului măsurile pe care intenționează să le adopte.

136

În plus, de la articolele 10 și 11 din normele interne rezultă că sesizarea Comitetului consultativ privind hărțuirea de către orice funcționar sau agent al instituției nu este condiționată de prezentarea niciunui început de probă care să permită să se constate existența hărțuirii și că, odată sesizat, acest comitet este în schimb obligat să îndeplinească atribuțiile care i‑au fost încredințate, astfel cum au fost enumerate anterior, fără ca exercitarea acestor atribuții să fie condiționată de vreo decizie prealabilă a AIPN, cu excepția situației în care comitetul însuși sesizează AIPN în special în temeiul articolului 14 din normele interne.

137

Pe de altă parte, chiar dacă aceasta ar putea fi de dorit în anumite cazuri, în special în vederea unei medieri, sesizarea Comitetului consultativ nu constituie nici o condiție prealabilă necesară pentru posibilitatea oricărui funcționar de a prezenta o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut, în condițiile prevăzute la articolele 90 și 91 din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea Faita/CESE, EU:F:2013:130, punctul 91). Astfel, spre deosebire de litera și de obiectivul articolului 12a din statut, precum și de normele interne adoptate de Parlament pentru punerea în aplicare a articolului menționat, articolul 24 din statut nu privește în mod specific prevenirea sau lupta împotriva hărțuirii, dar permite în general oricărei persoane vizate de statut să solicite intervenția AIPN în scopul adoptării oricărei măsuri desinate să „ofer[e] asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul [este supus] ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale”.

138

În consecință, formularea unei cereri de asistență în temeiul articolului 24 din statut nu impune, chiar dacă este vorba despre o cerere de asistență referitoare la un caz de hărțuire, ca persoana în cauză să fie obligată să sesizeze în prealabil Comitetul consultativ privind hărțuirea instituit de Parlament în temeiul articolului 12a din statut, independent de faptul că AIPN poate, în temeiul articolului 14 din normele interne, să decidă în anumite cazuri să însărcineze Comitetul consultativ privind hărțuirea cu responsabilitatea de a desfășura o anchetă cu privire la faptele de pretinsă hărțuire aduse la cunoștința AIPN.

139

În speță, Tribunalul constată că reclamanta solicitase ajutorul președintelui Comitetului consultativ privind hărțuirea pentru motivul că, „[d]e la 1 februarie 2012, [aceasta] [era] expusă unei presiuni enorme exercitate de cei doi superiori ai [s]ăi”. Chiar dacă această solicitare nu se referea în mod expres la noțiunea de hărțuire morală și nu era însoțită de niciun început de probă în ceea ce privește „presiunea enormă” avută în vedere de reclamantă, în temeiul normelor interne, comitetul era obligat să o primească pe reclamantă într‑un termen de 10 zile lucrătoare, ceea în mod vădit a omis să facă. În această privință, motivul invocat de Parlament pentru a justifica această nerespectare a normelor interne de către comitet, și anume că președintele său era în curs de mutare într‑un nou birou ca urmare a repartizării sale într‑un nou post de conducere, într‑o altă direcție generală, nu este relevant, întrucât, chiar dacă din e‑mailurile reclamantei, care erau adresate secretariatului comitetului sau președintelui acestuia, reiese că reclamanta dorea să discute personal cu președintele comitetului, revenea comitetului, în calitate de instanță consultativă sesizată în persoana președintelui său, sarcina să adopte măsurile necesare pentru ca un altul dintre membrii săi, doi dintre aceștia primind de altfel în copie o parte a corespondenței, să se ocupe de solicitarea reclamantei, ceea ce în mod evident nu a făcut.

140

Independent de problema sesizării Comitetului consultativ, după cum s‑a constatat anterior, reclamanta era, în orice caz, îndreptățită să formuleze o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut la AIPN, fără a fi supusă unei obligații de sesizare prealabilă a acestui comitet sau unei obligații de a aștepta un eventual răspuns al acestui comitet.

141

În această privință, după cum s‑a amintit la punctul 37 din prezenta hotărâre, revenea reclamantei sarcina de a prezenta, în susținerea cererii sale de asistență, un început de probă privind caracterul real al atacurilor la care susținea că este supusă din partea șefului său de unitate și a directorului său.

142

În speță, chiar dacă elementele pe care le‑a prezentat în cererea sa de asistență nu demonstrau existența hărțuirii invocate, AIPN ar putea să considere, într‑un spirit de deschidere inspirat de obligația sa de solicitudine, că, într‑o anumită măsură, aceste elemente ar putea constitui începuturi de probă ale unei asemenea hărțuiri. Astfel, revine în principiu Parlamentului sarcina să adopte măsurile adecvate, în special prin efectuarea unei anchete pentru a stabili faptele care s‑au aflat la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia. În exercitarea competențelor care îi sunt conferite, administrația poate, în acest scop și furnizând mijloacele logistice și umane adecvate, să decidă să încredințeze efectuarea unei asemenea anchete ierarhiei instituției, cum ar fi un director general, unui comitet ad‑hoc de anchetă, unui comitet consultativ privind hărțuirea sau unei personalități sau instanțe externe acestei instituții.

143

Totuși, în ceea ce privește legalitatea unei decizii de respingere, fără să fi fost deschisă o anchetă administrativă, a unei cereri de asistență formulate în temeiul articolului 24 din statut, instanța Uniunii trebuie să examineze temeinicia deciziei respective, având în vedere elementele care au fost aduse la cunoștința administrației, în special de persoana interesată în cererea sa de asistență, atunci când aceasta a decis (Hotărârea Faita/CESE, EU:F:2013:130, punctul 98).

144

Or, în această privință, Tribunalul arată că, în primul rând, reclamanta a furnizat în cererea sa de asistență o documentație voluminoasă care susținea, în special prin e‑mailuri, faptele invocate. În al doilea rând, în cererea sa de asistență, reclamanta a precizat că „[AIPN], căreia îi [fuseseră] prezentate [de către CQ] o cerere oficială de asistență și o reclamație, [era] în mod cert la curent cu situația și d[ăduse] mandat directorului general să ancheteze cauza”.

145

În consecință și contrar celor susținute de reclamantă, AIPN avea dreptul să ia în considerare, în soluționarea cererii de asistență, informațiile de care avea deja cunoștință și la care făcuse referire în mod direct și/sau indirect reclamanta în cererea sa, și anume în special avizul Comitetului consultativ privind hărțuirea și ancheta efectuată de directorul general în urma plângerii privind hărțuirea formulate de CQ, dat fiind, în plus, faptul că cererea de asistență a acesteia din urmă punea în discuție aceiași protagoniști, inclusiv reclamanta, care fuseseră audiați, uneori în mai multe rânduri, de comitet și de AIPN. La aceasta se adăuga faptul că evenimentele în litigiu fuseseră contestate în parte de reclamantă în cadrul contestațiilor privind rapoartele sale de evaluare aferente anilor 2011 și 2012.

146

Având în vedere elementele de probă furnizate de reclamantă și pe cele cunoscute de Parlament în legătură cu raportul de evaluare aferent anului 2011 și plângerea privind hărțuirea prezentată de CQ, Tribunalul consideră că AIPN putea, în speță, să considere în decizia privind refuzul asistenței că dispunea în această etapă de o cunoaștere suficientă a realității și a întinderii faptelor invocate de reclamantă pentru a concluziona că acestea nu constituiau o hărțuire morală, ceea ce Tribunalul a confirmat în cadrul analizei primului motiv.

147

Astfel, în împrejurările speței, în care efectuarea unei noi anchete ar fi implicat interogarea acelorași protagoniști audiați deja în cadrul anchetei inițiate ca urmare a plângerii privind hărțuirea prezentate de CQ, cu privire la fapte care, pentru unii, erau identice cu cele contestate de CQ și totuși fără să aducă în mod necesar clarificări suplimentare în raport cu elementele de probă suficient de cuprinzătoare prezentate AIPN de însăși reclamanta, Tribunalul consideră că, întrucât nu a dispus deschiderea unei „anchete la scară largă cu privire la metodele de management ale [șefului său de unitate] și ale [directorului], precum și cu privire la comportamentul lor față de [reclamantă]”, Parlamentul nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere în alegerea măsurilor și a mijloacelor de punere în aplicare a articolului 24 din statut pentru care dispune de o largă putere de apreciere și, prin urmare, nu a încălcat această dispoziție.

148

La aceasta se adaugă faptul că, în definirea măsurilor pe care le consideră adecvate pentru a stabili realitatea și întinderea faptelor invocate, AIPN trebuie de asemenea să asigure protecția drepturilor persoanelor care pot fi vizate de o anchetă, astfel încât, în împrejurările specifice prezentei cauze, înainte de a‑i expune din nou pe toți protagoniștii la o nouă anchetă, care ar putea fi în mod inutil dezagreabilă pentru ierarhie, dar și pentru membrii unității, AIPN trebuia să se asigure că dispunea de indicii care ar putea să susțină suspiciuni reale de hărțuire (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Nanopoulos, T‑308/10 P, EU:T:2012:370, punctul 152), inclusiv în raport cu constatările precedente ale AIPN și ale Comitetului consultativ privind hărțuirea în cadrul plângerii privind hărțuirea prezentate de CQ. Or, în speță, aceste elemente lipseau.

149

În ceea ce privește cererea reclamantei de a repartiza din nou șeful de unitate și/sau directorul în scopul de a o proteja de pretinsele lor abuzuri, Tribunalul consideră că, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 40 din prezenta hotărâre, din moment ce faptele invocate de reclamantă nu au evidențiat o încălcare a obligațiilor care le reveneau superiorilor săi ierarhici în temeiul articolului 12a din statut, AIPN a respinsă această cerere fără a încălca articolul 24 din statut și nici obligația de solicitudine. Situația este aceeași în ceea ce privește cererea reclamantei privind „adoptarea unor măsuri cu efect [echivalent]”, cum ar fi repartizarea sa din nou, cu atât mai mult cu cât reclamanta, la data respectivă agent temporar într‑o altă unitate de interpretare, a fost, la sfârșitul anului 2007, angajată în unitatea sa actuală și această schimbare de unitate se înscria în contextul introducerii de către reclamantă a unei alte plângeri privind hărțuirea morală în anul 2005 și care fusese respinsă de AIPN.

150

În ceea ce privește faptul că AIPN nu a sesizat în mod direct Comitetul consultativ privind hărțuirea pentru ca acesta să examineze, în cadrul competențelor sale respective definite în normele interne, plângerea reclamantei pe care a omis să o soluționeze la timp, Tribunalul consideră că, având în vedere argumentația reclamantei din cererea sa de asistență, argumentație pe care ea a inclus‑o de altfel în reclamație și în cererea introductivă, AIPN ar fi procedat în cele din urmă împotriva voinței reclamantei dacă ar fi sesizat comitetul în care aceasta a precizat că și‑a pierdut încrederea. Deși, prin argumentația sa, reclamanta reproșează AIPN că nu a încredințat comitetului, în special în temeiul articolului 14 din normele interne, responsabilitatea de a efectua o anchetă exhaustivă, Tribunalul constată, pe de o parte, că aplicarea acestei dispoziții presupune adresarea de către comitet a unei cereri Secretarului general al Parlamentului, pentru ca acesta să dea comitetului menționat instrucțiuni în vederea efectuării unei anchete detaliate, cerere care lipsește în speță, și că, pe de altă parte, astfel cum s‑a constatat anterior, AIPN a putut să considere în mod valabil că cunoștea suficient faptele care îi permiteau să respingă ca nefondată cererea de asistență, fără a simți nevoia de a încredința Comitetului consultativ privind hărțuirea sau oricărui alt organism efectuarea unor investigații suplimentare.

151

În aceste condiții, Tribunalul arată că, deși cererea de asistență a fost respinsă pe fond în decizia privind refuzul asistenței, iar aceasta s‑a petrecut în urma unei examinări detaliate a evenimentelor în litigiu invocate de reclamantă, în schimb reclamația a fost respinsă pentru motivul principal că era prematură, în măsura în care, având în vedere dorința reclamantei de a obține efectuarea unei anchete la scară largă, îi revenea acesteia sarcina să se adreseze în prealabil Comitetului consultativ privind hărțuirea, competent să conducă o astfel de anchetă.

152

Or, astfel cum s‑a amintit la punctele 134-138 din prezenta hotărâre, sesizarea Comitetului consultativ privind hărțuirea nu este o condiție prealabilă pentru introducerea unei cereri de asistență la AIPN în temeiul articolului 24 din statut și, dacă este cazul, a unei reclamații în caz de respingere a acesteia. Împrejurarea că, în decizia privind refuzul asistenței, AIPN a invitat reclamanta să sesizeze comitetul prin intermediul noului său președinte nu este relevantă în această privință. În plus, Tribunalul arată că, din punct de vedere temporal, în timp ce în cererea sa de asistență reclamanta se întemeia pe evenimente care s‑au desfășurat începând din luna aprilie 2011, în special cele referitoare la redactarea procesului‑verbal al reuniunii din 23 mai 2011 și la neparticiparea sa la o universitate de vară, e‑mailul reclamantei adresat Comitetului consultativ privind hărțuirea viza, în termeni mai degrabă laconici, numai o presiune profesională resimțită începând de la 1 februarie 2012.

153

În sfârșit, o cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut poate fi în mod cert respinsă pentru un motiv întemeiat pe caracterul prematur al acesteia. În schimb, situația nu se prezintă astfel în cazul unei reclamații, cu privire la care termenul de decădere de trei luni prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut curge în orice caz, independent de eventuala sesizare a unui comitet consultativ precum cel instituit în cadrul Parlamentului în materie de hărțuire.

154

În consecință, respingând reclamația pentru un motiv întemeiat pe caracterul pretins prematur al acesteia în măsura în care reclamanta trebuia în prealabil să se adreseze Comitetului consultativ privind hărțuirea, AIPN s‑a întemeiat pe un motiv eronat și care poate fi de natură să inducă în eroare funcționarii și agenții cu privire la competențele și la responsabilitățile Comitetului consultativ privind hărțuirea și, respectiv, ale AIPN în materie de hărțuire morală, astfel cum sunt prezentate la punctele 134-138 din prezenta hotărâre.

155

[astfel cum a fost rectificat prin Ordonanța din 3 decembrie 2015] Totuși, un astfel de motiv nu este de natură să afecteze legalitatea deciziei de respingere a reclamației și de altfel nici pe cea a deciziei privind refuzul asistenței. Într‑adevăr, amintind reclamantei în decizia de respingere a reclamației că, în temeiul jurisprudenței, existența unor relații dificile, chiar conflictuale, între un funcționar și superiorii săi ierarhici nu constituie, ca atare, dovada unei hărțuiri morale, AIPN a urmărit să confirme pe fond, deși cu titlu subsidiar, examinarea detaliată efectuată în decizia privind refuzul asistenței sau cel puțin nu a urmărit să infirme examinarea respectivă. Aceasta este, de altfel, ceea ce a susținut Parlamentul, în special în ședință. În plus, indiferent de rezultatul prezentei acțiuni, Tribunalul constată că Comitetul consultativ privind hărțuirea este învestit cu o misiune de conciliere și de mediere, care ar putea fi de natură să soluționeze dificultățile întâmpinate de reclamantă, chiar dacă acestea nu constituie hărțuire în sensul articolului 12a din statut, în vederea restabilirii unui „mediu de lucru calm și productiv” în sensul articolului 5 din normele interne.

156

Având în vedere toate considerațiile care precedă și fără a fi necesar să se dispună traducerea anumitor e‑mailuri din limba cehă în limba engleză de către un traducător independent, al doilea motiv trebuie respins și, prin urmare, concluziile în anularea deciziei privind refuzul asistenței și a deciziei de respingere a reclamației în întregime.

157

În concluziile sale, reclamanta solicită Tribunalului să oblige Parlamentul la plata sumei de 50000 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care apreciază că l‑a suferit, precum și, cu titlu de prejudiciu material, la plata unei pătrimi din cheltuielile medicale pe care le‑a efectuat ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate, suma totală trebuind să fie majorată cu dobânda legală calculată până la efectuarea plății.

158

Cu titlu principal, Parlamentul solicită respingerea acestor concluzii în despăgubire ca inadmisibile și, în subsidiar, ca nefondate.

159

Indiferent de aspectul dacă, cu privire la regula de concordanță, reclamanta a intenționat, atunci când a solicitat „repararea prejudiciilor pe care i le‑a cauzat sau pe care ar putea încă să i le cauzeze decizia atacată”, să se refere în reclamația sa la despăgubirea pentru prejudiciul material și/sau moral, trebuie amintit că concluziile privind repararea unui prejudiciu material sau moral trebuie respinse atunci când prezintă, precum în speță, o legătură strânsă cu concluziile în anulare care au fost respinse la rândul lor ca nefondate (Hotărârea López Cejudo/Comisia, F‑28/13, EU:F:2014:55, punctul 105 și jurisprudența citată).

160

Ținând seama de respingerea concluziilor în anulare și, prin urmare, de lipsa unei greșeli a administrației de natură să îi angajeze răspunderea, concluziile în despăgubire trebuie respinse.

161

Potrivit articolului 101 din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul 8 din titlul II din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte. În temeiul articolului 102 alineatul (2) din acest regulament, o parte care a avut câștig de cauză poate fi obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și, în tot sau în parte, cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru, în special în cazul în care a provocat celeilalte părți cheltuieli apreciate de Tribunal ca fiind nejustificate sau șicanatoare.

162

Din motivele enunțate în prezenta hotărâre rezultă că reclamanta a căzut în pretenții. În plus, Parlamentul a solicitat în mod expres în concluziile sale ca reclamanții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, având în vedere, pe de o parte, funcționarea defectuoasă a comitetului care a avut ca rezultat, cu încălcarea normelor interne, în special nesoluționarea cererii reclamantei adresate fostului președinte al acestui comitet, și, pe de altă parte, motivarea inadecvată prezentată cu titlu principal în susținerea deciziei de respingere a reclamației, Tribunalul consideră justificată aplicarea dispozițiilor articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură și decide, în consecință, că Parlamentul trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată și să fie obligat să suporte jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)

declară și hotărăște: