1

Prin recursul formulat, Republica Franceză solicită anularea Ordonanței președintelui Tribunalului Uniunii Europene din 29 august 2013, Franța/Comisia (T‑366/13 R, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care acesta a respins cererea sa de suspendare a executării Deciziei C(2013) 1926 final a Comisiei din 2 mai 2013 privind ajutorul de stat SA.22843 (2012/C) (ex 2012/NN) pus în aplicare de Franța în favoarea Société nationale Corse Méditerranée și a Compagnie méridionale de navigation (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Istoricul litigiului a fost rezumat la punctele 1-9 din ordonanța atacată după cum urmează:

3

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 iulie 2013, Republica Franceză a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu. În susținerea acțiunii formulate, aceasta a arătat că Comisia încălcase noțiunea „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE considerând că compensațiile plătite SNCM și CMN în cadrul CDSP aduceau beneficiarilor un avantaj selectiv și calificând compensațiile respective drept ajutoare de stat în sensul dispoziției amintite. În subsidiar, aceasta a susținut că Comisia încălcase articolul 106 alineatul (2) TFUE întrucât a considerat că compensațiile plătite SNCM în temeiul serviciului complementar constituiau ajutoare de stat incompatibile cu piața internă, în măsura în care acest serviciu nu ar constitui un serviciu de interes economic general.

4

Prin act separat, depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, Republica Franceză a formulat o cerere de măsuri provizorii, prin care a solicitat președintelui Tribunalului, în esență, suspendarea executării deciziei în litigiu până la pronunțarea Tribunalului cu privire la acțiunea pe fond. În observațiile sale depuse la grefa Tribunalului la 31 iulie 2013, Comisia a conchis în sensul respingerii acestei cereri de măsuri provizorii. Republica Franceză a replicat observațiilor Comisiei prin memoriul din 8 august 2013. Comisia a adoptat o poziție cu privire la acesta prin memoriul din 14 august 2013.

5

Considerând că dispunea de toate elementele necesare pentru a statua cu privire la cerere fără să fie necesar ca părțile să fie ascultate oral, președintele Tribunalului a decis să examineze mai întâi dacă condiția privind urgența era îndeplinită.

6

Acesta a arătat la punctele 19-22 din ordonanța atacată că, potrivit Republicii Franceze, o punere în aplicare imediată a deciziei în litigiu, prin care se dispunea recuperarea de la SNCM a unei sume mai mari de 220 de milioane de euro, precum și anularea tuturor plăților ulterioare notificării acestei decizii, ar determina în mod inevitabil insolvabilitatea și lichidarea acestei societăți și, prin urmare, prejudicii grave, ireparabile și iminente pentru statul membru respectiv. Potrivit acestuia din urmă, prejudiciul respectiv care rezultă dintr‑o astfel de lichidare ar consta, în primul rând, într‑o întrerupere a continuității teritoriale cu Corsica, în al doilea rând, în conflicte sociale importante în Corsica și în portul Marsilia și, în al treilea rând, în repercusiuni negative asupra ocupării forței de muncă și asupra activității economice, nu numai în cadrul acestei societăți, dar și în bazinele Marsilia și Corsica.

7

La punctul 27 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a observat că cele trei tipuri de prejudiciu invocate de Republica Franceză, deși distincte de prejudiciul individual pe care l‑ar putea suferi SNCM, depind toate de intrarea în lichidare a acesteia. Începând cu punctul 28 din ordonanța menționată, acesta a examinat, așadar, dacă Republica Franceză dovedise că punerea în executare a deciziei în litigiu ar risca să cauzeze în mod inevitabil o astfel de lichidare.

8

Președintele Tribunalului a arătat în această privință, la punctul 29 din ordonanța atacată, că Republicii Franceze, singura destinatară a deciziei în litigiu, îi revenea sarcina de a impune restituirea de către SNCM a pretinselor ajutoare de stat și de a anula plățile compensației viitoare până la 31 decembrie 2013, decizia menționată fiind obligatorie numai pentru autoritățile franceze în temeiul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE. În consecință, acesta a statuat că decizia în litigiu nu putea fi considerată prin ea însăși, din punct de vedere juridic, ca fiind de natură să constrângă această societate să restituie ajutoarele respective și să renunțe la plățile respective. Astfel, președintele Tribunalului a considerat că numai adoptarea de către autoritățile franceze a unei măsuri coercitive din punct de vedere juridic prin care să se urmărească executarea deciziei în litigiu ar putea determina ca riscul de lichidare a SNCM să fie suficient de iminent pentru a justifica acordarea suspendării executării solicitate.

9

La punctele 30-34 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a examinat pertinența scrisorilor din data de 10 iulie 2013 adresate de prefectul Corsicăi către CTC și SNCM. Acesta a conchis că expedierea acestor două scrisori, care nu ar fi fost urmată de nicio acțiune din partea destinatarilor, nu putea fi considerată ca o măsură de natură să constrângă imperativ SNCM să restituie ajutoarele plătite deja și să anuleze, prin rezilierea CDSP, plățile datorate în continuare. Astfel, riscul unei lichidări a SNCM nu putea fi considerat ca fiind suficient de iminent pentru a justifica suspendarea executării solicitate.

10

Președintele Tribunalului a respins argumentele în sens contrar invocate de Republica Franceză, la punctul 35 și următoarele din ordonanța atacată. La punctul 37 din această ordonanță, acesta a observat în special că, în speță, scrisorile prefectului Corsicăi din 10 iulie 2013 nu puteau fi considerate drept măsuri coercitive prin care se urmărește executarea deciziei în litigiu, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă anunța explicit în scrisorile respective intenția Republicii Franceze de a formula o acțiune în anulare împotriva deciziei amintite și o cerere de măsuri provizorii de suspendare a executării acesteia. La punctul 38 din ordonanța respectivă, președintele Tribunalului a respins argumentul potrivit căruia CTC avea obligația de a emite un titlu de recuperare, apreciind că această omisiune de a emite un astfel de titlu era, în orice caz, imputabilă Republicii Franceze.

11

În măsura în care Republica Franceză susținuse că ar fi paradoxal să fie obligată să ducă la îndeplinire procedura de recuperare a ajutoarelor deja plătite în timp ce formulase o cerere de măsuri provizorii, președintele Tribunalului a amintit, la punctul 40 din ordonanța atacată, că actele adoptate de instituții beneficiază de o prezumție de legalitate și că formularea unei acțiuni în anulare nu poate avea efect suspensiv, în temeiul articolului 278 TFUE, suspendarea executării putând fi acordată numai de instanță. Acesta a amintit de asemenea la punctul 41 din ordonanța atacată că, în temeiul jurisprudenței Tribunalului, Republica Franceză nu era obligată să ducă la îndeplinire procedura de recuperare a ajutoarelor, dar era obligată să adopte măsuri coercitive. La punctul 42 din aceasta, președintele Tribunalului a conchis că, în lipsa unor măsuri coercitive care să vizeze în mod imperativ executarea deciziei în litigiu, a căror consecință ineluctabilă ar fi intrarea în lichidare a SNCM, Republica Franceză nu dovedise că condiția privind urgența era îndeplinită în speță.

12

La punctul 43 și următoarele din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a examinat, în orice caz, situația astfel cum aceasta ar fi fost dacă ar fi trebuit să se considere că, în speță, Republica Franceză adoptase deja măsuri coercitive. Acesta a considerat în esență că, conform unei jurisprudențe constante și în lumina elementelor din dosar, nu s‑a dovedit că căile de atac naționale franceze nu permiteau SNCM să evite intrarea în lichidare și, prin urmare, riscul de a suferi un prejudiciu grav și ireparabil, prin atacarea în fața instanței naționale a măsurilor naționale coercitive care ar fi fost adoptate în această situație.

13

Ținând seama de toate aceste elemente, președintele Tribunalului a conchis, la punctul 56 din ordonanța atacată, că trebuia să se respingă cererea de măsuri provizorii pentru lipsa urgenței, fără a mai examina condiția privind fumus boni iuris și fără să se procedeze la punerea în balanță a intereselor existente.

14

Republica Franceză solicită Curții:

15

Comisia solicită Curții:

16

În susținerea recursului, Republica Franceză invocă un motiv unic întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea condiției privind urgența. Mai precis, Republica Franceză reproșează președintelui Tribunalului că a subordonat îndeplinirea acestei condiții, în primul rând, adoptării de către autoritățile naționale competente a unui ordin de recuperare sau a unei somații în vederea recuperării ajutorului în cauză și, în al doilea rând, dovedirii faptului că nicio cale de atac internă nu permitea întreprinderii care a beneficiat de acest ajutor să se opună rambursării acestuia și, astfel, să evite un prejudiciu grav și ireparabil.

17

În schimb, Comisia solicită Curții să respingă aceste două critici și, prin urmare, recursul în totalitate.

18

În această privință, trebuie amintit mai întâi că, în conformitate cu articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererile de măsuri provizorii trebuie să indice „obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate”. Astfel, suspendarea executării și celelalte măsuri provizorii pot fi încuviințate de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă s‑a stabilit că acordarea acestora este justificată la prima vedere în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente, în sensul că, pentru evitarea unui prejudiciu grav și ireparabil pentru interesele părții care le solicită, este necesar să fie dispuse și să își producă efectele înainte de pronunțarea hotărârii pe fond. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită [a se vedea Ordonanța președintelui Curții din 14 octombrie 1996, SCK și FNK/Comisia, C-268/96 P(R), Rec., p. I-4971, punctul 30]. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii procedează și la punerea în balanță a intereselor existente (Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C-445/00 R, Rec., p. I-1461, punctul 73).

19

Scopul procedurii privind măsurile provizorii este de a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri definitive în vederea evitării unei lacune în protecția juridică asigurată de Curte. Pentru atingerea acestui obiectiv, urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea care există de a statua cu titlu provizoriu în scopul de a evita cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care solicită protecția provizorie [Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 2001, Comisia/Euroalliages și alții, C-404/01 P(R), Rec., p. I-10367, punctele 61 și 62]. Revine acestei ultime părți sarcina de a furniza dovada că nu se poate aștepta soluționarea procedurii pe fond fără a risca să sufere un prejudiciu de această natură (a se vedea Ordonanța președintelui Curții din 12 octombrie 2000, Grecia/Comisia, C-278/00 R, Rec., p. I-8787, punctul 14).

20

În această privință, rezultă din cuprinsul punctului 43 din ordonanța atacată că președintele Tribunalului nu a examinat problema existenței căilor de atac interne de care dispune SNCM decât cu titlu suplimentar, pentru situația în care, contrar celor statuate la punctul 42 din această ordonanță, s‑ar considera că autoritățile franceze au dovedit că adoptaseră deja măsuri coercitive care să vizeze executarea deciziei în litigiu. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, criticile invocate împotriva motivelor neesențiale ale unei decizii a Tribunalului nu determină anularea acestei decizii și sunt, așadar, inoperante (Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctul 148, precum și Ordonanța din 23 februarie 2006, Piau/Comisia, C‑171/05 P, punctul 86).

21

Trebuie, așadar, să se examineze mai întâi dacă concluzia reținută de președintele Tribunalului la punctul 42 din ordonanța respectivă, cu privire la lipsa unor măsuri coercitive și, prin urmare, la lipsa urgenței care rezultă din aceasta, este afectată de eroarea de drept invocată în speță.

22

Republica Franceză recunoaște că este justificat să se impună întreprinderii care beneficiază de ajutor dovada că autoritățile naționale competente au adoptat măsuri de recuperare a ajutorului în cauză și să se considere că, în lipsa lor, condiția privind urgența nu este îndeplinită. Astfel, aceasta arată în mod întemeiat că numai autoritățile naționale pot impune întreprinderii care beneficiază de un ajutor să ramburseze acest ajutor și că decizia Comisiei prin care se dispune ca statul membru să recupereze ajutorul în cauză nu impune în schimb acestei întreprinderi nicio obligație coercitivă din punct de vedere juridic, astfel încât aceasta nu poate justifica riscul unui prejudiciu grav și ireparabil atât timp cât autoritățile naționale nu au adoptat măsuri coercitive prin care se urmărește eliminarea și recuperarea ajutorului respectiv. Republica Franceză susține că această regulă nu poate fi transpusă totuși în cazul cererilor de măsuri provizorii formulate de înseși statele membre în materie de ajutoare de stat, întrucât ar fi paradoxal, potrivit acesteia, să se condiționeze temeinicia unei cereri de măsuri provizorii formulate de un stat membru în această materie de adoptarea de către autoritățile naționale ale acestui stat a unor măsuri coercitive prin care se urmărește recuperarea ajutorului în cauză.

23

Cu toate acestea, trebuie să se sublinieze că Republica Franceză nu repune în discuție premisa amintită de președintele Tribunalului la punctul 27 din ordonanța atacată, potrivit căreia apariția unor prejudicii pretins grave și ireparabile pe care le invocă presupune lichidarea SNCM. Astfel, în măsura în care, după cum susține însăși Republica Franceză în mod întemeiat, decizia în litigiu nu impune nicio obligație de rambursare societății SNCM, aceasta din urmă nefiind destinatara deciziei, această societate nu riscă intrarea în lichidare atât timp cât autoritățile naționale nu au adoptat măsuri coercitive prin care se urmărește recuperarea ajutorului în cauză. Prin urmare, este necesar să se constate că statul membru respectiv nu poate, în aceste condiții, să invoce survenirea probabilă a unor pretinse prejudicii grave și ireparabile în lipsa adoptării de către aceste autorități a unor astfel de măsuri.

24

În ceea ce privește argumentația Republicii Franceze care subliniază caracterul „paradoxal” al faptului că un stat membru trebuie să adopte măsuri coercitive prin care se urmărește recuperarea unui ajutor în vederea obținerii suspendării executării unei decizii prin care este obligat să recupereze același ajutor, este suficient să se amintească faptul că deschiderea forțată a unei proceduri de recuperare a unui ajutor acordat de un stat membru conform articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), pentru motivul că acest ajutor este incompatibil cu piața internă, impune acestui stat membru să adopte, contra voinței sale, măsuri coercitive din punct de vedere juridic, pentru a se conforma obligațiilor care rezultă pentru acesta din dreptul Uniunii.

25

Pe de altă parte, astfel cum a amintit președintele Tribunalului în mod întemeiat la punctul 14 din ordonanța atacată, articolul 278 TFUE prevede principiul caracterului nesuspensiv al căilor de atac, suspendarea executării unui act a cărui anulare se solicită, pe care justițiabilii au posibilitatea să o solicite în temeiul aceleiași dispoziții, având un caracter excepțional.

26

În consecință, faptul că un stat membru trebuie să adopte măsuri coercitive prin care se urmărește recuperarea unui ajutor în timp ce acesta solicită instanței Uniunii suspendarea executării deciziei Comisiei care îl obligă să adopte aceste măsuri rezultă din regimul procedural și din repartizarea competențelor între Comisie și autoritățile naționale prevăzute de dreptul Uniunii.

27

În consecință, este necesar să se constate că președintele Tribunalului nu a săvârșit nicio eroare de drept subordonând îndeplinirea condiției referitoare la urgență adoptării de către autoritățile naționale competente a unor măsuri coercitive prin care se urmărește recuperarea ajutorului în cauză. De asemenea, constatând, în special la punctele 33 și 37 din ordonanța atacată, fără ca Republica Franceză să îi reproșeze o denaturare a faptelor în această privință, că acest stat membru nu adoptase astfel de măsuri, președintele Tribunalului a putut, așadar, în mod întemeiat să statueze, la punctul 42 din ordonanța atacată, că acest stat membru nu dovedise că condiția privind urgența era îndeplinită în speță.

28

În aceste condiții, trebuie să se respingă prezentul recurs fără să fie necesar să se examineze argumentația Republicii Franceze privind existența căilor de atac interne care să permită societății SNCM să obțină, dacă este cazul, suspendarea executării unor măsuri coercitive pe care autoritățile franceze ar trebui să le adopte, președintele Tribunalului neexaminând această problemă decât cu titlu suplimentar.

29

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Franceze la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Franceză a căzut în pretenții cu privire la motivul unic invocat, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune: