1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sociedade Agrícola e Imobiliária da Quinta de S. Paio Lda (denumită în continuare „Sociedade Agrícola”), pe de o parte, și Instituto da Segurança Social IP (denumit în continuare „Instituto”), pe de altă parte, având ca obiect refuzul acestuia din urmă de a acorda societății menționate asistență judiciară.

3

Considerentul (5) al Directivei 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii (JO L 26, p. 41, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 41, și rectificare în JO L 32, p. 15) are următorul cuprins:

„Prezenta directivă vizează să promoveze acordarea asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere oricărei persoane care nu dispune de resurse suficiente, atunci când această asistență este necesară pentru a asigura accesul efectiv la justiție. Accesul la justiție este un drept general recunoscut care este, de asemenea, reafirmat la articolul 47 din [cartă].”

4

Domeniul de aplicare personal al dreptului la asistență judiciară este definit la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/8 după cum urmează:

„Persoanele fizice implicate într‑un litigiu reglementat de prezenta directivă au dreptul să beneficieze de asistență judiciară corespunzătoare, astfel încât să li se garanteze accesul efectiv la justiție, în conformitate cu condițiile stabilite de prezenta directivă.”

5

Legea nr. 34/2004 din 29 iulie 2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 47/2007 din 28 august 2007 (denumită în continuare „Legea nr. 34/2004”), stabilește regimul de acces la drept, precum și la instanțe și transpune de asemenea, Directiva 2003/8 în ordinea juridică portugheză.

6

Articolul 7 alineatul 3 din Legea nr. 34/2004 prevede:

„Persoanele juridice cu scop lucrativ și întreprinderile cu răspundere limitată cu asociat unic nu au dreptul la asistență judiciară.”

7

Cu toate acestea, legislația portugheză scutește de plata cheltuielilor de judecată aferente acțiunilor în justiție persoanele juridice cu scop lucrativ și societățile individuale cu răspundere limitată care se află în insolvență sau în procedura de reorganizare.

8

Sociedade Agrícola, cu sediul în Lisabona (Portugalia), este o persoană juridică cu scop lucrativ.

9

La 15 ianuarie 2013, aceasta a adresat Instituto, care este entitatea administrativă competentă, o cerere de asistență judiciară sub forma scutirii de taxa judiciară și de celelalte cheltuieli de judecată, precum și de numire și de remunerare a unui avocat, susținând că urma să formuleze o acțiune în justiție pentru o valoare de 52500 de euro.

10

Instituto a considerat însă că cererea respectivă de asistență judiciară era vădit inadmisibilă pentru motivul că, în conformitate cu articolul 7 alineatul 3 din Legea nr. 34/2004, persoanele juridice cu scop lucrativ nu au dreptul la asistență judiciară.

11

Sociedade Agrícola a introdus la 5a Vara Cível de Lisboa o acțiune împotriva deciziei menționate, solicitând o trimitere preliminară, pentru ca prin intermediul acesteia Curtea să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 47 din cartă.

12

Potrivit instanței de trimitere, Hotărârea Curții din 22 decembrie 2010, DEB (C-279/09, Rec., p. I-13849), este relevantă pentru soluționarea litigiului principal. Aceasta consideră totuși că hotărârea menționată trebuie clarificată în ceea ce privește persoanele juridice cu scop lucrativ.

13

În aceste condiții, 5a Vara Cível de Lisboa a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

14

În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când aceasta este în mod vădit necompetentă pentru a judeca o cerere, Curtea poate oricând, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

15

Este necesar să se aplice dispoziția menționată în prezenta cauză.

16

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2010, McB., C-400/10 PPU, Rec., p. I-8965, punctul 51, și Ordonanța din 6 iunie 2013, Cholakova, C‑14/13, punctul 21).

17

Întrebările preliminare privesc interpretarea articolului 47 din cartă.

18

În această privință, trebuie amintit că domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, punctul 17).

19

Această dispoziție confirmă astfel jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 decembrie 2011, Boncea și alții, C‑483/11 și C‑484/11, punctul 29, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, citată anterior, punctul 19 și jurisprudența citată).

20

Atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea în acest sens Ordonanța din 12 iulie 2012, Currà și alții, C‑466/11, punctul 26, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, citată anterior, punctul 22).

21

Or, decizia de trimitere nu conține niciun element concret care să permită să se considere că obiectul procedurii principale privește interpretarea ori aplicarea unei alte norme din dreptul Uniunii decât cele care figurează în cartă (a se vedea Ordonanțele din 7 februarie 2013, Pedone, C‑498/12, punctul 14, și Gentile, C‑499/12, punctul 14, precum și Ordonanța din 8 mai 2013, T, C‑73/13, punctul 13).

22

Astfel, dat fiind că Directiva 2003/8 nu prevede acordarea unei asistențe judiciare persoanelor juridice (a se vedea Hotărârea DEB, citată anterior, punctul 43), trebuie să se arate, pe de o parte, că această directivă nu este aplicabilă în litigiul principal.

23

Este important, pe de altă parte, să se constate că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea DEB, citată anterior, în care Curtea a interpretat articolul 47 din cartă în cadrul unei proceduri în răspundere a statului introduse în temeiul dreptului Uniunii, decizia de trimitere nu cuprinde niciun element concret care să permită să se considere că Sociedade Agrícola ar fi introdus o cerere de asistență judiciară în cadrul unei acțiuni în justiție care are ca obiect protecția drepturilor care îi sunt conferite de dreptul Uniunii.

24

În aceste condiții, trebuie să se constate că Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de 5a Vara Cível de Lisboa.

25

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate cu titlu preliminat de 5a Vara Cível de Lisboa (Portugalia) în decizia din 13 martie 2013 (cauza C‑258/13).