—

pentru Proximus SA, fostă Belgacom SA, preluând acțiunea introdusă de Belgacom Mobile SA, de H. De Bauw și de B. Den Tandt, advocaten;

—

pentru province de Namur, de J. Bourtembourg și de N. Fortemps, avocats;

—

pentru guvernul belgian, de J. Van Holm și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistate de J. Bourtembourg, avocat;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Hottiaux și de L. Nicolae, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 și 13 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Proximus SA, fostă Belgacom SA, care a preluat acțiunea introdusă de Belgacom Mobile SA, pe de o parte, și province de Namur (provincia Namur), pe de altă parte, în legătură cu o taxă pe stâlpii și pe unitățile de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă instalați pe teritoriul provinciei menționate.

3

Directiva 97/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 aprilie 1997 privind un cadru comun pentru autorizațiile generale și licențele individuale în domeniul serviciilor de telecomunicații (JO L 117, p. 15) a fost abrogată începând cu 25 iulie 2003 prin articolul 26 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195, denumită în continuare „Directiva‑cadru”).

4

Directiva 97/13 făcea parte, astfel cum reieșea din considerentele (1), (3), (4) și (5) ale acesteia, din măsurile luate pentru liberalizarea totală a serviciilor și a infrastructurii telecomunicațiilor. În acest scop, directiva a stabilit un cadru comun aplicabil regimurilor de autorizații destinat facilitării semnificative a intrării noilor operatori pe piață. Acest cadru prevedea, pe de o parte, norme referitoare la procedura de acordare a autorizațiilor și la conținutul acestora și, pe de altă parte, norme referitoare la natura și chiar la întinderea obligațiilor pecuniare legate de procedurile menționate pe care statele membre le puteau impune întreprinderilor din domeniul serviciilor de telecomunicații.

5

Articolul 4 din Directiva 97/13, intitulat „Condițiile care însoțesc autorizațiile generale”, prevedea la alineatul (1):

„Atunci când statele membre supun furnizarea serviciilor de telecomunicații unor autorizații generale, condițiile care, în cazuri justificate, pot însoți aceste autorizații sunt prevăzute la punctele 2 și 3 din anexă. Aceste autorizații generale determină aplicarea regimului celui mai puțin constrângător posibil compatibil cu respectarea cerințelor esențiale și cu alte cerințe de interes public care sunt aplicabile, prevăzute la punctele 2 și 3 din anexă.” [traducere neoficială]

6

Articolul 11 din această directivă, intitulat „Taxele și redevențele aplicabile licențelor individuale”, prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură ca taxele aplicate întreprinderilor pentru procedurile de autorizare să aibă ca obiect numai acoperirea costurilor administrative aferente eliberării, gestionării, controlului și aplicării licențelor individuale specifice. Taxele aplicabile pentru o licență individuală sunt proporționale cu volumul de lucru necesar și sunt publicate în mod corespunzător și suficient de detaliat pentru ca informațiile să fie ușor accesibile.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), în situația unor resurse limitate, statele membre pot autoriza autoritățile naționale de reglementare să impună redevențe pentru a ține seama de necesitatea de a asigura o utilizare optimă a acestei resurse. Aceste redevențe sunt nediscriminatorii și țin în special seama de necesitatea de a promova dezvoltarea unor servicii inovatoare și a concurenței.” [traducere neoficială]

7

Articolul 1 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Obiectivul și sfera de aplicare”, prevede la alineatul (2):

„Prezenta directivă se aplică autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice.”

8

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul 2 litera (a) că noțiunea „autorizație generală” trebuie înțeleasă ca fiind „un cadru legal instituit de un stat membru care garantează drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice și stabilește obligații specifice sectorului, care se pot aplica tuturor sau anumitor tipuri de rețele și servicii de comunicații electronice, în conformitate cu prezenta directivă”.

9

Articolul 6 din Directiva privind autorizarea privește condițiile aferente autorizației generale și drepturilor de utilizare a frecvențelor radio și a numerelor, precum și obligațiile specifice. Alineatul (1) al acestuia prevede:

„Autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice și drepturile de utilizare a frecvențelor radio și drepturile de utilizare a numerelor pot fi supuse numai condițiilor enumerate în părțile A, B și C din anexă. Aceste condiții sunt justificate în mod obiectiv în raport cu rețeaua sau serviciul în cauză, nediscriminatorii, proporționale și transparente.”

10

Potrivit articolului 13 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii”:

„Statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private, care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Statele membre se asigură că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și iau în considerare obiectivele articolului 8 din [directiva‑cadru].”

11

La 17 octombrie 1997, conseil provincial de Namur (consiliul provinciei Namur) a adoptat un regulament privind taxele, prin care a fost instituită o taxă anuală pe stâlpii și pe unitățile de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă pentru anul fiscal 1998 (denumit în continuare „Regulamentul privind taxele”).

12

Regulamentul privind taxele precizează la articolul 1 că taxa menționată se aplică „stâlpilor și unităților de emisie și de recepție a rețelei [de telefonie mobilă] instalate pe teritoriul provinciei Namur”.

13

Potrivit articolului 2 din acest regulament privind taxele, respectiva taxă „este datorată de persoana fizică sau juridică ce exploatează stâlpul și/sau unitatea de emisie și de recepție a rețelei [de telefonie mobilă]”.

14

Articolul 3 din Regulamentul privind taxele prevede că cuantumul taxei în discuție este de 100000 de franci belgieni (BEF) (aproximativ 2478 de euro) pe stâlp și de 50000 BEF (aproximativ 1239 de euro) pe unitate de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă.

15

Din dosarul prezentat Curții reiese că Belgacom Mobile SA, a cărei succesoare în drepturi a fost Belgacom SA, devenită ulterior Proximus SA, este operatorul unei rețele publice de comunicații electronice și, în această calitate, este proprietar și administrator al unor stâlpi și al unor unități de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă instalați pe teritoriul provinciei Namur.

16

Autoritățile din provincia Namur au emis, în cursul anului 1999, în temeiul Regulamentului privind taxele, un avertisment‑extras de rol privind supunerea Belgacom Mobile SA la plata taxei în discuție în litigiul principal, în cuantum de 328458,92 euro pentru anul fiscal 1998. Respectivul avertisment‑extras de rol a făcut obiectul unei contestații la guvernatorul provinciei. Întrucât contestația a fost respinsă, Belgacom Mobile SA a introdus o acțiune la tribunal de première instance de Namur (Tribunalul de Primă Instanță din Namur) la 14 iunie 2000.

17

În susținerea acțiunii formulate la instanța de trimitere, Belgacom Mobile SA a arătat că Regulamentul privind taxele nu este compatibil cu Directiva privind autorizarea întrucât instituie o taxă care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 13 din aceasta.

18

Province de Namur a susținut că Directiva privind autorizarea nu poate fi aplicabilă în speță întrucât taxa în discuție în litigiul principal nu este nici o taxă legată de autorizația generală de exploatare a unei rețele de comunicații electronice și nici o redevență legată de instalarea unor infrastructuri pe, deasupra sau sub bunuri publice sau private.

19

Ținând seama de aceste observații, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea taxei în discuție în litigiul principal cu Directiva privind autorizarea.

20

În aceste condiții, tribunal de première instance de Namur (Tribunalul de Primă Instanță din Namur) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Trebuie să se arate de la bun început că cererea de decizie preliminară se referă la Directiva privind autorizarea. Curtea va furniza, în consecință, interpretările acestei directive solicitate de instanța de trimitere. Însă, conform articolului 19 din directiva menționată, aceasta a intrat în vigoare în ziua publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, respectiv la 24 aprilie 2002, și nu era aplicabilă, potrivit articolului 18 din aceasta, decât începând cu 25 iulie 2003. Or, din decizia de trimitere reiese că acțiunea principală, introdusă de Belgacom Mobile SA la 14 iulie 2000, urmărește anularea unui avertisment‑extras de rol emis în 1999, la momentul la care era încă în vigoare Directiva 97/13.

22

Cu toate acestea, în ipoteza în care instanța de trimitere ar constata că litigiul principal intră sub incidența Directivei 97/13, trebuie să se arate că răspunsurile date în prezenta hotărâre la întrebările adresate pot fi transpuse acestui act legislativ anterior.

23

Astfel, trebuie să se arate că, în esență, pe de o parte, articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind autorizarea corespunde articolului 4 alineatul (1) din Directiva 97/13, aceste dispoziții urmărind fiecare să reglementeze condițiile pe care statele membre puteau sau pot să le impună pentru autorizația generală. Pe de altă parte, articolul 13 din Directiva privind autorizarea corespunde articolului 11 alineatul (2) din Directiva 97/13, aceste dispoziții urmărind fiecare să reglementeze posibilitatea statelor membre de a institui, cu anumite condiții, redevențe care să țină seama de necesitatea de a asigura utilizarea optimă a resurselor limitate, precum și promovarea concurenței, dezvoltarea pieței interne sau susținerea intereselor cetățeanului Uniunii. Din corespondența dispozițiilor menționate reiese că interpretarea acestor dispoziții ale Directivei privind autorizarea poate fi transpusă respectivelor dispoziții ale Directivei 97/13.

24

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 6 și 13 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretate în sensul că se opun ca o taxă cum este cea în discuție în litigiul principal să fie impusă persoanei fizice sau juridice care exploatează un stâlp și/sau o unitate de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă.

25

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea, aceasta se aplică autorizațiilor care privesc furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice.

26

Această directivă prevede nu numai norme referitoare la procedurile de acordare a autorizațiilor generale sau a drepturilor de utilizare a frecvențelor radio ori a numerelor și la conținutul acestora, ci și norme referitoare la natura și chiar la întinderea obligațiilor pecuniare legate de procedurile menționate, pe care statele membre le pot impune întreprinderilor din sectorul serviciilor de comunicații electronice (a se vedea Hotărârea Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 29, precum și Hotărârea Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 15).

27

Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, în cadrul Directivei privind autorizarea, statele membre nu pot percepe alte taxe sau redevențe în legătură cu furnizarea unor rețele și servicii de comunicații electronice decât cele prevăzute de această directivă (Hotărârea Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 16; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Vodafone España și France Telecom España, C‑55/11, C‑57/11 și C‑58/11, EU:C:2012:446, punctele 28 și 29, precum și Hotărârea Belgacom et Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 30).

28

Rezultă că, pentru ca dispozițiile Directivei privind autorizarea să fie aplicabile unei taxe precum cea în discuție în litigiul principal, faptul generator al acesteia trebuie să fie legat de procedura de autorizare generală, care garantează, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind autorizarea, drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice (Hotărârea Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 17; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Fratelli De Pra și SAIV, C‑416/14, EU:C:2015:617, punctul 41, Hotărârea Comisia/Franța, C‑485/11, EU:C:2013:427, punctele 30, 31 și 34, precum și Hotărârea Vodafone Malta și Mobisle Communications, C‑71/12, EU:C:2013:431, punctele 24 și 25).

29

În această privință, pe de o parte, Curtea a amintit că articolul 6 din Directiva privind autorizarea se referă la condițiile și la obligațiile specifice aferente autorizației generale și drepturilor de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor. Acest articol prevede că, întrucât autorizația generală se aplică furnizării de rețele sau de servicii de comunicații electronice, drepturile de utilizare a frecvențelor radio, precum și drepturile de utilizare a numerelor pot fi supuse numai condițiilor enumerate în părțile A, B și C din anexa la această directivă (Hotărârea Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 26).

30

Pe de altă parte, Curtea a arătat că articolul 13 din Directiva privind autorizarea nu vizează toate taxele la plata cărora sunt supuse infrastructurile care permit furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice (Hotărârea Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 34, precum și Hotărârea Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 18).

31

Astfel, acest articol privește modalitățile de impunere a unor taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private (Hotărârea Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 31, precum și Hotărârea Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 19).

32

În speță, din decizia de trimitere reiese că taxa în discuție în litigiul principal „este datorată de persoana fizică sau juridică ce exploatează stâlpul și/sau unitatea de emisie și de recepție a rețelei [de telefonie mobilă]”.

33

Astfel cum rezultă din observațiile prezentate Curții, faptul generator al acestei taxe, care este impusă persoanei fizice sau juridice care exploatează un stâlp și/sau o unitate de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă, indiferent dacă este sau nu este titulara unei autorizații acordate în temeiul Directivei privind autorizarea, nu este legat de procedura de autorizare generală care permite întreprinderilor să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice și nici de autorizația generală în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind autorizarea, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

34

În plus, potrivit jurisprudenței Curții, termenii „infrastructuri” și „instalare” utilizați la articolul 13 din Directiva privind autorizarea desemnează infrastructurile fizice care permit furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice și, respectiv, instalarea acestora în mod fizic pe proprietățile publice sau private avute în vedere (Hotărârea Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 33, precum și Hotărârea Base Company, C‑346/13, EU:C:2015:649, punctul 21).

35

Astfel, deși taxa în discuție în litigiul principal este impusă persoanei fizice sau juridice care exploatează un stâlp și/sau o unitate de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă, care constituie infrastructuri fizice care permit furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice, nu rezultă că taxa menționată prezintă caracteristicile unei redevențe care ar fi impusă întreprinderilor care furnizează rețele și serviciile de comunicații electronice în schimbul dreptului de a instala infrastructuri.

36

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolele 6 și 13 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca o taxă cum este cea în discuție în litigiul principal să fie impusă persoanei fizice sau juridice care exploatează un stâlp și/sau o unitate de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă.

37

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolele 6 și 13 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca o taxă cum este cea în discuție în litigiul principal să fie impusă persoanei fizice sau juridice care exploatează un stâlp și/sau o unitate de emisie și de recepție a rețelei de telefonie mobilă.