Cauza C‑497/13

Froukje Faber

împotriva

Autobedrijf Hazet Ochten BV

(cerere de decizie preliminară formulată de Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden)

„Trimitere preliminară — Directiva 1999/44/CE — Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe — Statutul cumpărătorului — Calitatea de consumator — Neconformitatea bunului livrat — Obligația de a‑l informa pe vânzător — Neconformitate care a devenit aparentă în termen de șase luni de la livrarea bunului — Sarcina probei”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 4 iunie 2015

Acte ale instituțiilor — Directive — Executarea de către statele membre — Necesitatea de a asigura eficacitatea directivelor — Obligațiile instanțelor naționale — Obligația de interpretare conformă

(art. 288 al treilea paragraf TFUE; Directiva 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului)
Apropierea legislațiilor — Protecția consumatorilor — Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe — Directiva 1999/44 — Domeniu de aplicare — Obligația instanței naționale de verificare a calității de consumator — Cumpărător care nu a invocat această calitate — Irelevanță

(Directiva 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului)
Apropierea legislațiilor — Protecția consumatorilor — Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe — Directiva 1999/44 — Neconformitatea bunului livrat — Neconformitate care a devenit aparentă în termen de șase luni de la livrarea bunului — Neconformitate prezumată a fi existat în momentul livrării — Sarcina probei

[Directiva 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alin. (3)]
Apropierea legislațiilor — Protecția consumatorilor — Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe — Directiva 1999/44 — Reglementare națională care impune consumatorului obligația de a informa vânzătorul cu privire la neconformitate în timp util — Admisibilitate — Condiții

[Directiva 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alin. (2)]

A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 33)
Directiva 1999/44 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretată în sensul că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop sau poate să dispună de acestea în urma unei simple cereri de lămuriri, să verifice dacă cumpărătorul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate, chiar în cazul în care acesta din urmă nu a invocat calitatea respectivă.

Astfel, modalități procedurale care ar interzice atât instanței de prim grad de jurisdicție, cât și instanței de apel, sesizată cu o cerere de garanție întemeiată pe un contract de vânzare, să califice, pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispun sau de care pot să dispună în urma unei simple cereri de lămuriri, raportul contractual în discuție drept o vânzare către un consumator, în cazul în care acesta din urmă nu a revendicat în mod expres calitatea respectivă, ar echivala cu supunerea consumatorului la obligația de a proceda el însuși, sub sancțiunea de a pierde drepturile pe care legiuitorul Uniunii a vrut să i le confere prin Directiva 1999/44, la o calificare juridică completă a situației sale.

În consecință, astfel de modalități procedurale nu ar fi conforme cu principiul efectivității, în măsura în care ar fi de natură să facă excesiv de dificilă, în acțiunile în garanție întemeiate pe o neconformitate, în cadrul căreia sunt părți consumatori, aplicarea protecției pe care Directiva 1999/44 intenționează să o confere acestora din urmă.

(a se vedea punctele 44, 45 și 48 și dispozitiv 1)

Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretat în sensul că trebuie să fie considerat o normă echivalentă unei norme naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de normă de ordine publică și că instanța națională are obligația de a aplica din oficiu orice dispoziție care asigură transpunerea acestuia în dreptul intern.

Astfel, repartizarea sarcinii probei efectuată de această dispoziție prezintă, conform articolului 7 din directiva menționată, un caracter obligatoriu atât pentru părți, care nu pot să deroge de la aceasta pe cale convențională, cât și pentru statele membre, care trebuie să asigure respectarea ei. Rezultă de aici că această normă privind sarcina probei trebuie să se aplice chiar și atunci când nu a fost invocată expres de consumatorul care poate beneficia de ea.

În plus, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că norma potrivit căreia se presupune că neconformitatea a existat la momentul livrării bunului

—

se aplică în cazul în care consumatorul probează că bunul vândut nu este conform cu contractul și că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de șase luni de la livrarea bunului. Consumatorul nu are obligația de a proba cauza acestei neconformități și nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului;

—	poate fi înlăturată doar dacă vânzătorul dovedește corespunzător cerințelor legale că originea sau cauza neconformității respective constă într‑o împrejurare survenită după livrarea bunului.

(a se vedea punctele 55, 57 și 75 și dispozitiv 2 și 4)

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 1999/44 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme naționale care prevede că, pentru a beneficia de drepturile pe care i le conferă această directivă, consumatorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre neconformitate în timp util, cu condiția ca respectivul consumator să dispună, pentru a da informația menționată, de un termen care să nu fie mai scurt de două luni începând de la data la care a constatat această neconformitate, ca informația care trebuie să fie furnizată să aibă ca obiect doar existența neconformității menționate și ca aceasta să nu fie supusă unor norme privind proba care ar face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către consumatorul respectiv a drepturilor sale.

(a se vedea punctul 65 și dispozitiv 3)