—

pentru Österreichischer Gewerkschaftsbund, de R. Gerlach, Rechtsanwalt;

—

pentru Wirtschaftskammer Österreich – Fachverband Autobus-, Luftfahrt- und Schifffahrtsunternehmungen, de K. Körber‑Risak, Rechtsanwältin;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de K. Petersen, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul elen, de E.‑M. Mamouna și de M. Tassopoulou, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de J. Enegren și de F. Schatz, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Österreichischer Gewerkschaftsbund (Confederația Austriacă a Sindicatelor, denumită în continuare „Gewerkschaftsbund”), pe de o parte, și Wirtschaftskammer Österreich – Fachverband Autobus-, Luftfahrt- und Schifffahrtsunternehmungen (Camera de Comerț a Austriei – Federația sectorială a întreprinderilor de transport cu autobuzul, cu avionul și cu vaporul, denumită în continuare „Wirtschaftskammer”), pe de altă parte, în legătură cu menținerea, la transferul unei unități, a efectelor unei convenții colective reziliate.

3

Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 prevede:

„După transfer, cesionarul menține condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, în aceleași condiții aplicabile cedentului în cadrul acelui acord, până la data rezilierii sau expirării convenției colective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții colective.

Statele membre pot limita perioada de menținere a condițiilor de muncă, sub rezerva ca această perioadă să nu fie mai mică de un an.”

4

Potrivit articolului 8 din Legea privind raporturile de muncă (Arbeitsverfassungsgesetz, BGBl. 22/1974), în versiunea aplicabilă situației de fapt în discuție în litigiul principal (denumită în continuare „ArbVG”):

„În limitele aplicabilității teritoriale, materiale și personale a unei convenții colective și cu condiția să nu se prevadă contrariul, părțile vor fi:

[…]”

5

Articolul 13 din ArbVG prevede:

„Efectele juridice ale unei convenții colective se mențin după rezilierea acesteia în cazul raporturilor de muncă pe care convenția le guverna imediat înainte de încetarea sa, atât timp cât aceste raporturi de muncă nu sunt supuse unei noi convenții colective sau atât timp cât între întreprindere și lucrătorii în cauză nu a fost încheiat un nou acord individual.”

6

Articolul 4 din Legea privind adaptarea normelor care reglementează contractul individual de muncă (Arbeitsvertragsrechtsanpassungsgesetzes, BGBl. 459/1993), în versiunea aplicabilă situației de fapt în discuție în litigiul principal, prevede la alineatul 1:

„După transferul unei întreprinderi, cesionarul menține condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, în aceleași condiții aplicabile cedentului, până la data rezilierii sau expirării convenției colective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții colective. Condițiile de muncă nu pot fi modificate sau limitate în mod defavorabil angajaților prin contract individual de muncă timp de un an de la realizarea transferului unității.”

7

Instanța de trimitere precizează că, în dreptul austriac, convenția colectivă nu devine, în principiu, o componentă a contractului de muncă, ci are asupra acestuia același efect ca și o lege.

8

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, Wirtschaftskammer este abilitată să reprezinte, în scopul semnării de convenții colective, întreprinderile care sunt membre ale acesteia. În acest context, Gewerkschaftsbund și Wirtschaftskammer au încheiat, pentru o întreprindere care aparține unui grup de întreprinderi și care face parte din sectorul aviației (denumită în continuare „societatea‑mamă”), o convenție colectivă aplicabilă tuturor companiilor aeriene ale acestui grup, cu condiția ca activitatea lor să nu se limiteze la transportul regional (denumită în continuare „convenția colectivă a societății‑mamă”).

9

Gewerkschaftsbund și Wirtschaftskammer au încheiat de asemenea o convenție colectivă specifică pentru o filială a grupului menționat (denumită în continuare „convenția colectivă a filialei”).

10

La 30 aprilie 2012, în scopul de a remedia pierderi de exploatare, societatea‑mamă a decis să transfere, începând cu 1 iulie 2012, activitatea sa aeriană filialei menționate, prin transferul unei unități, pentru ca lucrătorii repartizați în această activitate să fie supuși condițiilor prevăzute de convenția colectivă a filialei, care sunt mai puțin favorabile decât cele prevăzute de convenția colectivă a societății‑mamă. În acest context, Wirtschaftskammer a reziliat această ultimă convenție începând cu 30 iunie 2012, Gewerkschaftsbund reziliind ulterior convenția colectivă a filialei începând cu aceeași dată. Ca urmare a acestor rezilieri, noul angajator al lucrătorilor vizați de transferul unei unități, și anume filiala, a aplicat reguli interne adoptate în mod unilateral, care ar fi determinat o deteriorare subsecventă a condițiilor de muncă și o reducere semnificativă a remunerației lucrătorilor vizați de transferul unei unități.

11

În fața instanței de trimitere, Gewerkschaftsbund susține că, din moment ce această filială nu mai era supusă niciunei convenții colective în vigoare, convenția colectivă a societății‑mamă, care a fost reziliată, trebuia să continue să se aplice tuturor lucrătorilor care au fost transferați, în temeiul normei privind menținerea efectelor prevăzută la articolul 13 din ArbVG.

12

În schimb, în opinia Wirtschaftskammer, o convenție colectivă care a fost deja reziliată sau a expirat la data transferului unei întreprinderi nu se impune în mod imperativ cesionarului. Astfel, numai convenția colectivă însăși ar putea continua să se aplice cesionarului în cadrul unui transfer al unei unități.

13

Instanța de trimitere arată că soluționarea litigiului cu care este sesizată depinde de răspunsul la întrebarea dacă norma privind menținerea efectelor convențiilor colective în cazul rezilierii acestora, prevăzută la articolul 13 din ArbVG, care urmărește atenuarea absenței unei convenții colective și scăderea oricărui interes de a provoca o situație în care să nu existe o astfel de convenție, constituie o convenție colectivă în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23. Aceasta adaugă că existența, invocată de Gewerkschaftsbund, a unui comportament abuziv al societății‑mamă nu poate fi apreciată decât dacă, în prealabil, au fost precizate consecințele juridice ale transferului unei unități sau ale rezilierilor de convenții colective.

14

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Wirtschaftskammer invocă inadmisibilitatea întrebărilor preliminare. În primul rând, aceste întrebări nu ar ridica nicio problemă de interpretare sau de validitate a dreptului Uniunii, ci ar privi exclusiv probleme juridice naționale sau probleme de aplicare a dreptului Uniunii.

16

În al doilea rând, întrebările preliminare nu ar fi relevante pentru a se statua cu privire la litigiu din cauza unei situații de fapt ipotetice, din moment ce problema prealabilă vizând existența sau inexistența unui transfer al unei unități nu a fost clarificată încă, iar dovada pierderilor salariale pretins suferite de lucrătorii vizați din cauza transferului unei unități nu a fost făcută la încheierea unei proceduri contradictorii, în cursul căreia Wirtschaftskammer să fi fost audiată de instanța de trimitere.

17

În această privință, trebuie amintit că o cerere de decizie preliminară formulată de o instanță națională nu poate fi declarată inadmisibilă decât dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în special Hotărârea Belvedere Costruzioni, C‑500/10, EU:C:2012:186, punctul 16 și jurisprudența citată).

18

În ceea ce privește primul argument invocat de Wirtschaftskammer, este suficient să se constate că, astfel cum reiese chiar din modul lor de redactare, întrebările preliminare privesc interpretarea dreptului Uniunii și, mai precis, a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23.

19

În ceea ce privește al doilea argument invocat de Wirtschaftskammer, este necesar să se constate că împrejurarea că aspecte factuale nu au făcut până în prezent obiectul unei proceduri contradictorii de administrare de probe ține de particularitățile procedurii în fața instanței de trimitere. Or, Curtea a statuat deja că aceste particularități ca atare nu sunt de natură să determine inadmisibilitatea unei întrebări preliminare adresate în cadrul acestei proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Gewerkschaftsbund, C‑195/98, EU:C:2000:655, punctul 29).

20

Prin urmare, întrebările preliminare sunt admisibile.

21

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că reprezintă „condiții de muncă convenite printr‑o convenție colectivă”, în sensul acestei dispoziții, condițiile de muncă stabilite printr‑o convenție colectivă, care continuă, în temeiul dreptului unui stat membru, în pofida rezilierii convenției menționate, să își producă efectele asupra raporturilor de muncă care intrau direct în sfera sa înainte de încetarea acesteia, atât timp cât raporturile de muncă menționate nu sunt supuse unei noi convenții colective sau nu este încheiat un nou acord individual cu lucrătorii vizați.

22

În această privință, trebuie amintit că Directiva 2001/23 nu urmărește decât o armonizare parțială a domeniului în discuție, extinzând, în esență, protecția garantată lucrătorilor în mod autonom prin dreptul diferitor state membre și la ipoteza unui transfer de întreprindere. Directiva nu urmărește să instituie un nivel de protecție uniformă pentru întreaga Uniune pe baza unor criterii comune (a se vedea în special Hotărârea Collino și Chiappero, C‑343/98, EU:C:2000:441, punctul 37, precum și Hotărârea Juuri, C‑396/07, EU:C:2008:656, punctul 23).

23

În plus, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 nu are ca obiect menținerea în aplicare a unei convenții colective ca atare, ci a „condițiilor de muncă” care au fost convenite printr‑o astfel de convenție.

24

Astfel, așa cum a arătat avocatul general la punctul 41 din concluzii, articolul 3 alineatul (3) din directiva menționată impune menținerea condițiilor de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, fără ca originea specifică a aplicării lor să fie determinantă.

25

În consecință, condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă intră, în principiu, în sfera articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23, indiferent de tehnica utilizată pentru a face aceste condiții de muncă aplicabile persoanelor interesate. În această privință, este suficient ca astfel de condiții să fi fost convenite printr‑o convenție colectivă și să lege efectiv cedentul și lucrătorii transferați.

26

Prin urmare, condițiile de muncă stabilite printr‑o convenție colectivă nu pot fi considerate ca fiind excluse din domeniul de aplicare al acestei dispoziții numai pentru motivul că se aplică persoanelor interesate în temeiul unei norme privind menținerea efectelor unei convenții colective precum cea în discuție în litigiul principal.

27

Această interpretare este confirmată, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, de obiectivul urmărit de Directiva 2001/23, care constă în a împiedica plasarea lucrătorilor supuși unui transfer într‑o situație mai puțin favorabilă exclusiv din cauza acestui transfer (a se vedea în acest sens Hotărârea Scattolon, C‑108/10, EU:C:2011:542, punctul 75 și jurisprudența citată).

28

Astfel, așa cum a arătat avocatul general la punctul 53 din concluzii, norma privind menținerea efectelor unei convenții colective precum cea în discuție în litigiul principal are ca scop, în interesul lucrătorilor, să evite o încetare bruscă a cadrului normativ convențional care guvernează raportul de muncă. Or, în cazul în care condițiile de muncă supuse acestei norme ar fi excluse din domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23, transferul ar produce, singur, efectul pe care norma menționată urmărește să îl evite.

29

În plus, această interpretare este conformă obiectivului Directivei 2001/23, care este acela de a asigura un just echilibru între interesele lucrătorilor, pe de o parte, și cele ale cesionarului, pe de altă parte, și din care rezultă în special că cesionarul trebuie să fie în măsură să efectueze ajustările și adaptările necesare continuării activității sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Alemo‑Herron și alții, C‑426/11, EU:C:2013:521, punctul 25).

30

Astfel, norma privind menținerea efectelor unei convenții colective precum cea în discuție în litigiul principal are efecte limitate, din moment ce sunt menținute numai efectele juridice ale unei convenții colective asupra raporturilor de muncă care erau supuse direct acesteia înainte să fie reziliată și atât timp cât raporturile de muncă menționate nu sunt supuse unei noi convenții colective sau nu este încheiat un nou acord individual cu lucrătorii vizați. În aceste condiții, nu rezultă că o astfel de normă se opune posibilității cesionarului de a efectua ajustările și adaptările necesare pentru continuarea activității sale.

31

Ținând seama de cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că reprezintă „condiții de muncă convenite printr‑o convenție colectivă”, în sensul acestei dispoziții, condițiile de muncă stabilite printr‑o convenție colectivă, care continuă, în temeiul dreptului unui stat membru, în pofida rezilierii convenției menționate, să își producă efectele asupra raporturilor de muncă care intrau direct în sfera sa înainte de încetarea acesteia, atât timp cât raporturile de muncă menționate nu sunt supuse unei noi convenții colective sau nu este încheiat un nou acord individual cu lucrătorii vizați.

32

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că convenția colectivă a cesionarului, care a fost ea însăși reziliată și ale cărei efecte sunt menținute printr‑o normă privind menținerea efectelor, precum cea în discuție în litigiul principal, este susceptibilă să intre în sfera noțiunii „aplic[are a] unei alte convenții colective”, în sensul acestei dispoziții.

33

În ceea ce privește condițiile de muncă convenite prin convenția colectivă a cesionarului, vizate de instanța de trimitere în a doua întrebare, nu reiese totuși din dosarul depus la Curte că aceste condiții au vocația de a se aplica lucrătorilor transferați în temeiul normei privind menținerea efectelor acestei convenții colective.

34

Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

35

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități trebuie interpretat în sensul că reprezintă „condiții de muncă convenite printr‑o convenție colectivă”, în sensul acestei dispoziții, condițiile de muncă stabilite printr‑o convenție colectivă, care continuă, în temeiul dreptului unui stat membru, în pofida rezilierii convenției menționate, să își producă efectele asupra raporturilor de muncă care intrau direct în sfera sa înainte de încetarea acesteia, atât timp cât raporturile de muncă menționate nu sunt supuse unei noi convenții colective sau nu este încheiat un nou acord individual cu lucrătorii vizați.