—

pentru domnul Papasavvas, de C. Christaki, dikigoros;

—

pentru O Fileleftheros Dimosia Etaireia Ltd, de L. Paschalidis, dikigoros;

—

pentru guvernul cipriot, de K. Lykourgos, în calitate de agent;

—

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe și de F. Wilman, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (JO L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Papasavvas, pe de o parte, și O Fileleftheros Dimosia Etaireia Ltd, precum și domnii Kounnafi și Sertis, pe de altă parte, cu privire la o acțiune în reparație formulată de domnul Papasavvas ca urmare a prejudiciului pe care acesta l‑ar fi suferit în urma unor acte considerate drept elemente constitutive ale calomniei.

3

Considerentul (17) al Directivei 2000/31 are următorul conținut: „Definiția serviciilor societății informaționale există deja în dreptul comunitar. […] Această definiție cuprinde orice serviciu furnizat în mod obișnuit contra unei remunerații, la distanță, prin intermediul echipamentului electronic, de prelucrare (inclusiv comprimarea numerică) și stocare a datelor […]”

4

Considerentul (18) al acestei directive prevede:

„[…] Serviciile societății informaționale […], în măsura în care acestea reprezintă o activitate economică, se extind la servicii care nu sunt remunerate de cei care le primesc, cum ar fi serviciile care furnizează informații on-line ori comunicări comerciale sau cele care furnizează instrumente de căutare, accesare și recuperare a datelor. Serviciile societății informaționale presupun, de asemenea, servicii care constau în transmiterea informațiilor printr‑o rețea de comunicații, furnizarea accesului la o rețea de comunicații sau în găzduirea informațiilor furnizate de un beneficiar al serviciului. […]”

5

Potrivit considerentului (22) al directivei menționate:

„Controlul serviciilor societății informaționale se face la sursa activității pentru a asigura o protecție eficientă a obiectivelor de interes general. […] De asemenea, în scopul asigurării eficiente a liberei prestări a serviciilor și a certitudinii juridice pentru furnizorii și destinatarii serviciilor, astfel de servicii ale societății informaționale trebuie, în principiu, să se supună regimului juridic din statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii.”

6

Considerentul (42) al aceleiași directive prevede:

„Derogările în materie de responsabilitate prevăzute în prezentul articol se referă numai la cazurile în care activitatea prestatorului de servicii ale societății informaționale se limitează la procesul tehnic de exploatare și de acordare a accesului la o rețea de comunicații prin intermediul căreia informațiile furnizate prin terți sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăți eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că prestatorii de servicii ale societății informaționale nu cunosc și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate.”

7

Considerentul (43) al Directivei 2000/31 are următorul conținut:

„Un furnizor de servicii poate beneficia de derogări pentru «simpla transmitere» și pentru forma de stocare denumită «caching» în cazul în care nu este implicat în niciun fel în informația transmisă. Aceasta presupune, printre altele, că nu modifică informația pe care o transmite. Această cerință nu se referă la manipulările cu caracter tehnic care au loc în cursul transmiterii, deoarece acestea nu alterează integritatea informației conținute în transmitere.”

8

Articolul 2 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos:

[…]

[…]”

9

Potrivit articolului 3 din Directiva 2000/31 menționată, intitulat „Piața internă”:

„(1)   Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat.

(2)   Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.

(3)   Alineatele (1) și (2) nu se aplică domeniilor menționate în anexă.

(4)   Statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

[…]”

10

Articolele 12‑14 din aceeași directivă sunt cuprinse în secțiunea 4 a acesteia, intitulată „Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari”.

11

Articolul 12 din Directiva 2000/31, intitulat „Simpla transmitere” („Mere conduit”), prevede:

„(1)   În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(2)   Activitățile de transmitere și de furnizare a accesului prevăzute la alineatul (1) includ stocarea automată, intermediară și tranzitorie a informațiilor transmise, atât timp cât stocarea servește exclusiv pentru executarea transmiterii în rețeaua de comunicații și cu condiția ca durata stocării să nu depășească timpul rezonabil necesar transmiterii.

(3)   Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu sistemul juridic din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”

12

Articolul 13 din aceeași directivă, intitulat „Stocarea-caching”, prevede:

„(1)   În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea printr‑o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, realizată exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaților către alți destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiția ca prestatorul:

(2)   Prezentul articol nu aduce atingere posibilității ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite prestatorului de servicii, în conformitate cu sistemul juridic al părților, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.”

13

Potrivit articolului 14 din această directivă, intitulat „Stocarea-hosting”:

„(1)   Părțile se asigură că atunci când se prestează un serviciu al societății informaționale care constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, prestatorul acelui serviciu nu este responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca prestatorul:

(2)   Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul prestatorului.

(3)   Prezentul articol nu aduce atingere posibilității ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună prestatorului de servicii, în conformitate cu sistemul juridic al părților, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nu aduce atingere posibilității ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau blocării accesului la acestea.”

14

Articolul 18 din directiva menționată, intitulat „Acțiuni în justiție”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre veghează ca acțiunile în justiție prevăzute în dreptul intern privind activitățile serviciilor societății informaționale să permită adoptarea rapidă de măsuri, inclusiv măsuri interimare, destinate să ducă la încetarea oricărei încălcări presupuse și să prevină orice altă atingere adusă intereselor respective.”

15

Articolul 1 din Directiva 98/34 prevede:

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:

[…]

[…]”

16

Delictul civil de calomnie este reglementat la articolele 17‑25 din capitolul 148 din Legea privind delictele civile.

17

La 11 noiembrie 2010, domnul Papasavvas a introdus la Eparchiako Dikastirio Lefkosias o acțiune în reparație împotriva O Fileleftheros Dimosia Etaireia Ltd, societate de presă, precum și împotriva domnului Kounnafis, redactor-șef și jurnalist la ziarul O Fileleftheros, și a domnului Sertis, jurnalist la același ziar, ca urmare a unor acte care reprezentau, în opinia sa, elemente constitutive ale calomniei.

18

Domnul Papasavvas solicită repararea prejudiciului care i‑ar fi fost cauzat prin articolele publicate în cotidianul cu arie de difuzare națională O Fileleftheros, la 7 noiembrie 2010, care au fost publicate pe două site-uri internet [http://www.philenews.com și http://www.phileftheros.com]. De asemenea, acesta solicită instanței naționale adoptarea unor măsuri provizorii pentru interzicerea publicării articolelor în litigiu.

19

Eparchiako Dikastirio Lefkosias apreciază că soluționarea litigiului pendinte în fața sa depinde în parte de interpretarea Directivei 2000/31.

20

În aceste condiții, Eparchiako Dikastirio Lefkosias a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Domnul Papasavvas invocă inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară.

22

Acesta susține, inter alia, că această cerere a fost adresată „prematur” de instanța de trimitere, întrucât pârâții din litigiul principal nu au depus încă un memoriu în apărare, iar situația de fapt nu ar fi încă stabilită. Astfel, instanța de trimitere nu ar cunoaște pe deplin implicațiile juridice ale litigiului pendinte în fața sa, iar întrebările adresate ar fi ipotetice.

23

Acesta apreciază de asemenea că Directiva 2000/31 nu are legătură cu litigiul principal, întrucât nu se referă decât la furnizorii serviciului și nu la destinatarii acestuia, iar răspunsurile la întrebările adresate de instanța de trimitere nu sunt necesare pentru soluționarea acestui litigiu.

24

Cu toate acestea, descrierea cadrului juridic și factual al litigiului din decizia de trimitere pare suficientă pentru ca Curtea să se poată pronunța, iar a patra întrebare are ca obiect tocmai aspectul dacă litigiul principal intră sau nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/31.

25

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

26

Prin intermediul celei de a patra întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „servicii ale societății informaționale”, în sensul acestei dispoziții, cuprinde servicii de furnizare de informații on‑line al căror furnizor este remunerat nu de destinatar, ci din veniturile generate de publicitatea difuzată pe un site internet.

27

În această privință, trebuie constatat că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 definește termenii „servicii ale societății informaționale” prin trimitere la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 98/34, care vizează orice serviciu prestat „în mod normal în scopul obținerii unei remunerații”, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.

28

În ceea ce privește aspectul dacă această remunerație trebuie în mod necesar să fie furnizată de destinatarul serviciului însuși, este necesar să se arate că o astfel de condiție este exclusă în mod explicit de considerentul (18) al Directivei 2000/31, în lumina căruia trebuie interpretat articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, acesta precizând că serviciile societății informaționale se extind, în măsura în care reprezintă o activitate economică, la servicii „care nu sunt remunerate de cei care le primesc, cum ar fi serviciile care furnizează informații on‑line ori comunicări comerciale”.

29

Această interpretare corespunde celei a noțiunii „servicii”, în sensul articolului 57 TFUE, care, de asemenea, nu impune ca serviciul să fie plătit de beneficiarii acestuia (a se vedea în special Hotărârea Bond van Adverteerders și alții, 352/85, EU:C:1988:196, punctul 16).

30

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „servicii ale societății informaționale”, în sensul acestei dispoziții, cuprinde servicii de furnizare de informații on‑line al căror furnizor este remunerat nu de destinatar, ci din veniturile generate de publicitatea difuzată pe un site internet.

31

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2000/31 se opune aplicării unui regim de răspundere civilă pentru calomnie furnizorilor de servicii ale societății informaționale.

32

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din această directivă, fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat, acest domeniu cuprinzând în special, astfel cum prevede articolul 2 litera (h) din această directivă, regimul răspunderii civile a furnizorului.

33

Rezultă că Directiva 2000/31 nu se opune ca un stat membru să adopte un regim de răspundere civilă pentru calomnie aplicabil furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți pe teritoriul său.

34

În schimb, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31 prevede că statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale dintr‑un alt stat membru invocând motive ce țin de domeniul coordonat.

35

În speță, din decizia de trimitere pare să rezulte că serviciile în discuție în litigiul principal nu provin dintr‑un alt stat membru decât Cipru, ci sunt prestate de un furnizor stabilit în acest din urmă stat. Într‑o astfel de situație, întrucât articolul 3 alineatul (2) din această directivă nu poate fi aplicabil, nu este necesar să se examineze eventuala incidență a acestuia.

36

În consecință, în lipsa unor precizări suplimentare din partea instanței de trimitere, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Directiva 2000/31 nu se opune, într‑o cauză precum cea principală, aplicării unui regim de răspundere civilă pentru calomnie.

37

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 sunt aplicabile în cazul unei societăți editoare de presă care dispune de un site internet pe care este publicată versiunea electronică a unui ziar redactat de jurnaliști salariați sau independenți, această societate fiind, pe de altă parte, remunerată din veniturile generate de publicitatea comercială difuzată pe acest site. Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă răspunsul la această întrebare este identic indiferent dacă accesul la site‑ul respectiv este gratuit sau contra cost.

38

Articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 se referă la situații în care un furnizor de servicii ale societății informaționale exercită o activitate de simplă transmitere („mere conduit”), o formă de stocare numită „caching” sau, respectiv, o activitate de stocare‑hosting.

39

Astfel cum rezultă din titlul secțiunii 4 din această directivă, comportamentul furnizorului vizat de aceste articole trebuie să se limiteze la cel al unui „furnizor intermediar”.

40

De altfel, din considerentul (42) al Directivei 2000/31 rezultă că derogările în materie de răspundere prevăzute de această directivă nu acoperă decât cazurile în care activitatea furnizorului de servicii ale societății informaționale prezintă un caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce presupune că furnizorul respectiv nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate (a se vedea Hotărârea Google Franța și Google, C‑236/08-C‑238/08, EU:C:2010:159, punctul 113).

41

Curtea a dedus de aici că, pentru a verifica dacă răspunderea furnizorului serviciului putea fi limitată în temeiul articolului 14 din Directiva 2000/31, trebuia să se examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, în sensul că comportamentul acestuia este pur tehnic, automat și pasiv, presupunând lipsa cunoașterii sau a controlului datelor pe care le stochează (a se vedea în acest sens Hotărârea Google Franța și Google, EU:C:2010:159, punctul 114, precum și Hotărârea L’Oréal și alții, C‑324/09, EU:C:2011:474, punctul 113).

42

Astfel, Curtea a apreciat că simpla împrejurare că un serviciu de referențiere este contra cost, că furnizorul stabilește modalitățile de remunerare sau că acordă clienților săi informații de ordin general nu poate avea ca efect să îl priveze pe acest furnizor de derogările în materie de răspundere prevăzute de Directiva 2000/31 (a se vedea Hotărârea Google Franța și Google, EU:C:2010:159, punctul 116, precum și Hotărârea L’Oréal și alții, EU:C:2011:474, punctul 115).

43

În schimb, este relevant rolul jucat de furnizor în redactarea mesajului comercial care însoțește linkul promoțional sau în stabilirea ori selectarea cuvintelor‑cheie (a se vedea Hotărârea Google Franța și Google, EU:C:2010:159, punctul 118).

44

De asemenea, în cazul în care furnizorul acordă asistență care constă în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestor oferte, acesta nu ocupă o poziție neutră între clientul vânzător vizat și potențialii cumpărători, ci joacă un rol activ, de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al datelor referitoare la aceste oferte (Hotărârea L’Oréal și alții, EU:C:2011:474, punctul 116).

45

În consecință, întrucât o societate editoare de presă care publică pe site‑ul său internet versiunea electronică a unui ziar are, în principiu, cunoștință despre informațiile pe care le publică și exercită un control asupra acestora, ea nu poate fi considerată drept „furnizor intermediar”, în sensul articolelor 12‑14 din Directiva 2000/31, indiferent dacă accesul la site este contra cost sau gratuit.

46

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la cea de a cincea întrebare că limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 nu vizează situația unei societăți editoare de presă care dispune de un site internet pe care este publicată versiunea electronică a unui ziar, această societate fiind, pe de altă parte, remunerată din veniturile generate de publicitatea comercială difuzată pe acest site, în măsura în care aceasta are cunoștință despre informațiile pe care le publică și exercită un control asupra acestora, indiferent dacă accesul la site‑ul respectiv este gratuit sau contra cost.

47

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă limitările răspunderii prevăzute la articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 sunt aplicabile unor litigii între particulari având ca obiect răspunderea civilă pentru calomnie, pentru a putea interpreta legislația națională proprie în conformitate cu aceasta.

48

Având în vedere răspunsul la cea de a cincea întrebare, potrivit căruia furnizorii în discuție în litigiul principal par să nu poată fi considerați drept furnizori intermediari în sensul articolelor 12‑14 din Directiva 2000/31, ar putea să nu fie necesar să se răspundă la această întrebare. Cu toate acestea, în măsura în care din decizia de trimitere nu rezultă cu certitudine că condițiile menționate în cea de a cincea întrebare corespund celor din litigiul principal, Curtea apreciază ca fiind util să răspundă la cea de a doua întrebare.

49

În această privință, trebuie constatat că articolul 2 litera (b) din Directiva 2000/31 definește noțiunea „furnizor” ca reprezentând orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societății informaționale.

50

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 sunt aplicabile în cadrul unui litigiu între particulari având ca obiect răspunderea civilă pentru calomnie, în măsura în care condițiile menționate la articolele respective sunt întrunite.

51

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că permit furnizorului unui serviciu al societății informaționale să se opună introducerii unei acțiuni în justiție împotriva sa și, pe cale de consecință, chiar adoptării de măsuri provizorii de către o instanță națională. În cazul unui răspuns negativ, ea solicită să se stabilească dacă aceste articole creează drepturi individuale pe care furnizorul respectiv le poate invoca ca mijloace de apărare în cadrul unei proceduri jurisdicționale precum cea în discuție în litigiul principal.

52

La fel ca mai sus, s‑ar putea considera că nu este necesar să se răspundă la această întrebare, întrucât furnizorii în discuție în litigiul principal par să nu poată fi considerați drept furnizori intermediari vizați de articolele 12‑14 din Directiva 2000/31.

53

Cu toate acestea, Curtea dorește să precizeze instanței de trimitere că, prin obiectul lor, aceste articole nu au ca obiect condițiile în care acțiunile în justiție în răspundere civilă pot fi exercitate împotriva acestor furnizori, care, în lipsa unor precizări în dreptul Uniunii, țin de competența exclusivă a statelor membre, sub rezerva principiilor echivalenței și efectivității.

54

În ceea ce privește aspectul dacă aceste articole creează drepturi individuale care să poată fi invocate de furnizor drept mijloace de apărare în cadrul unei acțiuni civile pentru calomnie, trebuie amintit că, în ceea ce privește un litigiu între particulari, precum cel în discuție în litigiul principal, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea Marshall, 152/84, EU:C:1986:84, punctul 48, și Hotărârea Faccini Dori, C‑91/92, EU:C:1994:292, punctul 20), fără însă ca prin aceasta să se aducă atingere unei eventuale acțiuni în răspundere care poate fi introdusă împotriva statului pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea dreptului Uniunii care îi sunt imputabile (a se vedea în special în această privință Hotărârea Francovich și alții, C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428, punctul 35).

55

Cu toate acestea, de la expirarea termenului de transpunere a Directivei 2000/31, statele membre aveau obligația să prevadă, în dreptul național, limitările răspunderii prevăzute la articolele menționate.

56

În ipoteza în care astfel de limitări nu ar fi însă transpuse în dreptul național, instanța națională căreia îi revine sarcina să îl interpreteze ar fi obligată să o facă, în măsura posibilului, în lumina literei și a finalității acestei directive, pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în special Hotărârea von Colson și Kamann, 14/83, EU:C:1984:153, punctul 26, și Hotărârea Marleasing, C‑106/89, EU:C:1990:395, punctul 8).

57

În consecință, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolele 12‑14 din Directiva 2000/31 nu permit furnizorului unui serviciu al societății informaționale să se opună introducerii unei acțiuni în justiție în răspundere civilă împotriva sa și, pe cale de consecință, adoptării de măsuri provizorii de către o instanță națională. Limitările răspunderii prevăzute la aceste articole pot fi invocate de furnizor în conformitate cu dispozițiile dreptului național care asigură transpunerea lor sau, în lipsa acestora, în vederea unei interpretări conforme a acestuia. În schimb, în cadrul unui litigiu precum cel principal, Directiva 2000/31 nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară: