—

pentru Provincie Antwerpen, de G. van Gelder, advocaat;

—

pentru Belgacom NV van publiek recht, de H. de Bauw și de B. Den Tandt, advocaten;

—

pentru Mobistar NV, de T. De Cordier, de H. Waem și de E. Taelman, advocaten;

—

pentru guvernul belgian, de A. Vandewalle și de M. Jacobs, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de K. Szíjjártó și de A. Szilágyi, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

—

pentru guvernul suedez, de A. Falk, de C. Meyer‑Seitz și de U. Persson, de E. Karlsson, de L. Swedenborg și de C. Hagerman, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de L. Nicolae, de F. Wilman și de T. van Rijn, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolelor 6 și 13 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între Provincie Antwerpen (provincia Antwerpen), pe de o parte, și Belgacom NV van publiek recht (denumită în continuare „Belgacom”) și, respectiv, Mobistar NV (denumită în continuare „Mobistar”), pe de altă parte, cu privire la deciziile de a impune acestor două întreprinderi o taxă provincială generală pentru unitățile lor situate pe teritoriul Provincie Antwerpen.

3

Potrivit articolului 1 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Obiectivul și sfera de aplicare”:

„(1)   Scopul prezentei directive este de a realiza o piață internă în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, prin armonizarea și simplificarea normelor și a condițiilor de autorizare, în vederea facilitării furnizării acestora pe întreg teritoriul Comunității.

(2)   Prezenta directivă se aplică autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice.”

4

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Condiții aferente autorizației generale și drepturilor de utilizare a frecvențelor radio și a numerelor și obligațiile specifice”, prevede:

„(1)   Autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice și drepturile de utilizare a frecvențelor radio și drepturile de utilizare a numerelor pot fi supuse numai condițiilor enumerate în părțile A, B și C din anexă. Aceste condiții sunt justificate în mod obiectiv în raport cu rețeaua sau serviciul în cauză, nediscriminatorii, proporționale și transparente.

(2)   Obligațiile specifice care pot fi impuse furnizorilor de rețele și servicii de comunicații electronice […] sau celor desemnați să furnizeze serviciul universal […] sunt separate din punct de vedere juridic de drepturile și obligațiile din cadrul autorizației generale. Pentru a garanta transparența față de întreprinderi, criteriile și procedurile de impunere a acestor obligații specifice anumitor întreprinderi sunt menționate în autorizația generală.

(3)   Autorizația generală conține numai condițiile specifice sectorului în cauză care sunt stabilite în partea A din anexă și nu reia condițiile care se aplică deja întreprinderilor în temeiul altei legislații interne.

(4)   Statele membre nu reiau condițiile din autorizația generală în cazul în care acordă dreptul de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor.”

5

Articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii”, are următorul cuprins:

„Statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Statele membre se asigură că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și iau în considerare obiectivele articolului 8 din Directiva 2002/21/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195)].”

6

Partea B din anexa la Directiva privind autorizarea prevede:

„Condiții care pot însoți drepturile de utilizare a frecvențelor radio

[…]

[…].”

7

Potrivit articolului 97 din Legea privind restructurarea anumitor întreprinderi publice economice (wet betreffende de hervorming van sommige economische overheidsbedrijven) din 21 martie 1991 (Belgisch Staatsblad, 27 martie 1991, p. 6155), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Legea din 21 martie 1991”):

„1.   În condițiile stabilite în prezentul capitol, operatorii rețelelor de telecomunicații publice pot să utilizeze terenurile din domeniul public și de altă natură în vederea instalării de cabluri, linii suspendate și infrastructuri asociate și pentru efectuarea lucrărilor corespunzătoare, cu respectarea destinației proprietății și a dispozițiilor legale și administrative privind utilizarea acesteia.

[…]

2.   Cablurile, liniile suspendate și infrastructurile asociate instalate rămân în proprietatea operatorului respectivei rețele de telecomunicații publice.”

8

Articolul 98 din legea menționată prevede:

„1.   Înainte de instalarea cablurilor, a liniilor suspendate și a infrastructurii asociate pe domeniul public, operatorii unei rețele de telecomunicații publice prezintă autorității care administrează domeniul public planul locurilor în care se face instalarea și particularitățile acestora în vederea aprobării.

[…]

2.   Pentru acest drept de utilizare, autoritatea nu poate impune operatorului respectivei rețele de telecomunicații publice taxe, cotizații, impozite funciare, indemnizații sau remunerații de orice natură.

În plus, operatorii unei rețele de telecomunicații publice dispun cu titlu gratuit de un drept de trecere pentru cablurile, liniile suspendate și infrastructurile asociate în clădiri publice sau private situate pe domeniul public.

[…]”

9

Pentru anii 2005-2008, provincieraad van de Provincie Antwerpen (Consiliul Provinciei Antwerpen) a adoptat patru regulamente referitoare la taxe, instituind o taxă provincială generală pentru unitățile situate pe teritoriul acestei provincii. Reiese din dosarul de care dispune Curtea că modul de redactare a dispozițiilor esențiale ale regulamentelor privind taxele referitoare la anii 2005-2007 (denumite în continuare „Regulamentele privind taxele 2005-2007”) este identic. Regulamentul privind taxele referitor la anul 2008 (denumit în continuare „Regulamentul privind taxele 2008”) se diferențiază de cele dintâi în special prin cuantumul taxei instituite.

10

Astfel, Regulamentele privind taxele 2005-2007 prevăd, la articolul 1, că taxa provincială generală este datorată printre altele pentru fiecare unitate, care este definită ca „o suprafață individuală sau comună, indiferent de forma acesteia[, că] suprafețele învecinate se consideră ca fiind o singură unitate, în măsura în care aceste suprafețe nu sunt despărțite printr‑un drum public, un zid despărțitor etc. [și că d]ouă sau mai multe suprafețe pentru care există un singur drept de trecere se consideră ca fiind o singură unitate”.

11

Potrivit articolului 1 secțiunea B punctul 2° din aceste regulamente privind taxele, taxa provincială generală este datorată printre altele de „orice persoană juridică de drept belgian sau străin, supusă impozitului pe capital, inclusiv persoanele juridice aflate în lichidare și care, la 1 ianuarie 2007, dețin pe teritoriul Provincie Antwerpen una sau mai multe unități pe care le utilizează sau le rezervă utilizării proprii”.

12

Articolul 2 secțiunea B din respectivele regulamente privind taxele prevede că această taxă este, în principiu, de 99 de euro pentru fiecare unitate având o suprafață mai mică sau egală cu 1000 m2.

13

Taxa prevăzută de Regulamentul privind taxele 2008, adoptat la 5 octombrie 2007, se datorează de asemenea pentru fiecare unitate situată pe teritoriul provinciei Antwerpen. Articolul 1 secțiunea B punctul 2° din acest regulament privind taxele este redactat în termeni identici celor din Regulamentele privind taxele 2005-2007.

14

Potrivit articolului 8 primul și al doilea paragraf din Regulamentul privind taxele 2008:

„Persoanele impozabile datorează taxa pentru fiecare unitate care se află pe teritoriul provinciei Antwerpen, indiferent de denumirea acesteia și indiferent dacă este utilizată sau rezervată utilizării.

O unitate supusă taxei este orice suprafață destinată unor scopuri profesionale sau utilizată în cadrul unor scopuri profesionale, rezervată utilizării sau care contribuie la realizarea [sau la] executarea scopurilor profesionale.”

15

Articolul 11 din acest regulament privind taxele prevede că taxa pentru unități având o suprafață mai mică sau egală cu 1000 m2 este, în principiu, de 135 de euro.

16

Belgacom și Mobistar sunt furnizori de rețele și de servicii de comunicații electronice.

17

Din deciziile de trimitere reiese că Belgacom și Mobistar au instalat, pe teritoriul Provincie Antwerpen, un număr important de stâlpi, de piloni și de antene de radiotelefonie mobilă necesare furnizării de servicii de comunicații electronice.

18

Autoritățile Provincie Antwerpen au emis, în temeiul regulamentelor privind taxele menționate la punctul 9 din prezenta hotărâre, decizii de impunere privind taxa datorată de Belgacom, pentru anii 2007 și 2008, și cea datorată de Mobistar, pentru anii 2005-2007, pentru unitățile acestora situate pe teritoriul Provincie Antwerpen.

19

Belgacom și Mobistar au formulat reclamații împotriva acestor decizii de impunere la guvernatorul Provincie Antwerpen. Întrucât aceste reclamații au fost respinse, societățile respective au formulat acțiuni în fața rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen (instanța de prim grad de jurisdicție din Antwerpen), care a anulat deciziile de impunere menționate. Provincie Antwerpen a declarat apel împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în fața instanței de trimitere.

20

Pe de altă parte, reiese din deciziile de trimitere că Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională) s‑a pronunțat cu privire la constituționalitatea articolului 98 alineatul 2 din Legea din 21 martie 1991 printr‑o hotărâre din 15 decembrie 2011, în care a statuat că această dispoziție nu interzice provinciilor să impoziteze, pentru motive bugetare sau pentru alte motive, activitatea economică a operatorilor de telecomunicații realizată pe teritoriul provinciei prin prezența pe domeniul public sau privat a stâlpilor, a pilonilor sau a antenelor de radiotelefonie utilizate pentru această activitate.

21

În cadrul procedurilor pendinte în fața instanței de trimitere, Belgacom și Mobistar au ridicat problema dacă deciziile de impunere în cauză sunt compatibile cu Directiva privind autorizarea. În plus, aceste societăți au susținut că aprecierea făcută de Grondwettelijk Hof cu privire la taxa provincială generală în discuție în litigiul principal nu este compatibilă cu jurisprudența Curții, mai precis cu Hotărârea Vodafone España și France Telecom España (C‑55/11, C‑57/11 și C‑58/11, EU:C:2012:446), în care Curtea a statuat că, în cadrul Directivei privind autorizarea, statele membre nu pot percepe alte taxe sau redevențe în legătură cu furnizarea unor rețele și servicii de comunicații electronice decât cele prevăzute de această directivă.

22

Hof van beroep te Antwerpen se întreabă, cu privire la această hotărâre a Curții, dacă interpretarea articolului 98 alineatul 2 din Legea din 21 martie 1991 efectuată de Grondwettelijk Hof este compatibilă cu articolele 6 și 13 din Directiva privind autorizarea.

23

În aceste condiții, hof van beroep te Antwerpen a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare din cauzele C‑256/13 și C‑264/13, următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 6 și articolul 13 din Directiva [privind autorizarea] trebuie interpretate în sensul că se opun ca o autoritate a unui stat membru să impoziteze, pentru motive bugetare sau pentru alte motive, activitatea economică a operatorilor de telecomunicații realizată pe întregul teritoriu sau pe o parte a acestuia prin prezența pe domeniul public sau privat a unor stâlpi, piloni sau antene [de radiotelefonie mobilă] utilizate pentru această activitate?”

24

Prin Decizia președintelui Curții din 6 iunie 2013, cauzele C‑256/13 și C‑264/13 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

25

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă articolele 6 și 13 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretate în sensul că se opun ca operatorii care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice să fie supuși unei taxe generale pentru unitățile lor în considerarea prezenței pe domeniul public sau privat a unor stâlpi, piloni sau antene de radiotelefonie mobilă necesare activității lor.

26

Trebuie arătat că articolul 6 din Directiva privind autorizarea se referă la condițiile și la obligațiile specifice aferente autorizației generale și drepturilor de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor. Acest articol prevede că, întrucât autorizația generală se aplică furnizării de rețele sau de servicii de comunicații electronice, drepturile de utilizare a frecvențelor radio și drepturile de utilizare a numerelor pot fi supuse numai condițiilor enumerate în părțile A, B și C din anexa la această directivă.

27

În această privință, din partea B punctul 6 din anexa la Directiva privind autorizarea reiese că taxele de utilizare a frecvențelor radio figurează, în conformitate cu articolul 13 din directiva menționată, printre condițiile care pot însoți drepturile respective.

28

În speță, nu reiese din deciziile de trimitere că taxa în discuție în litigiile principale figurează printre condițiile și obligațiile specifice, enumerate în mod exhaustiv în anexa la Directiva privind autorizarea, care sunt aferente autorizației generale sau drepturilor de utilizare a frecvențelor radio în temeiul articolului 6 din Directiva privind autorizarea. Prin urmare, acest articol din Directiva privind autorizarea nu este pertinent în cauzele principale.

29

În ceea ce privește problema dacă articolul 13 din Directiva privind autorizarea se opune ca întreprinderile în cauză să fie supuse unei taxe precum cea în discuție în litigiile principale, trebuie amintit că s‑a statuat deja de către Curte că Directiva privind autorizarea prevede nu numai norme referitoare la procedurile de acordare a autorizațiilor generale sau a drepturilor de utilizare a frecvențelor radio ori a numerelor și la conținutul acestora, ci și norme referitoare la natura și chiar la întinderea obligațiilor pecuniare legate de procedurile menționate, pe care statele membre le pot impune întreprinderilor din sectorul serviciilor de comunicații electronice (Hotărârea Vodafone Malta și Mobisle Communications, C‑71/12, EU:C:2013:431, punctul 20, precum și jurisprudența citată).

30

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul Directivei privind autorizarea, statele membre nu pot percepe alte taxe sau redevențe în legătură cu furnizarea unor rețele și servicii de comunicații electronice decât cele prevăzute de această directivă (a se vedea Hotărârea Vodafone España și France Telecom España, EU:C:2012:446, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

31

În ceea ce privește articolul 13 din Directiva privind autorizarea, trebuie amintit că acesta privește modalitățile de impunere a taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private (a se vedea în acest sens Hotărârea Vodafone Malta și Mobisle Communications, EU:C:2013:431, punctul 19).

32

În temeiul acestui articol din Directiva privind autorizarea, statele membre pot să stabilească o redevență pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor și pentru drepturile de instalare a infrastructurii, a cărei finalitate este asigurarea utilizării optime a acestor resurse (a se vedea în acest sens Hotărârea Belgacom și alții, C‑375/11, EU:C:2013:185, punctul 42 și jurisprudența citată).

33

Termenii „infrastructuri” și „instalare” utilizați la articolul 13 menționat desemnează infrastructurile fizice care permit furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice și, respectiv, instalarea acestora în mod fizic pe proprietatea publică sau privată avută în vedere (a se vedea în acest sens Hotărârea Vodafone España și France Telecom España, EU:C:2012:446, punctul 32).

34

Cu toate acestea, articolul 13 din Directiva privind autorizarea nu vizează toate taxele la plata cărora sunt supuse infrastructurile care permit furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice.

35

Astfel, Directiva privind autorizarea se aplică, potrivit articolului 1 alineatul (2), autorizațiilor pentru furnizarea rețelelor și a serviciilor de comunicații electronice, iar articolul 13 din aceasta vizează numai taxele pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private, care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse.

36

Or, în speță, din deciziile de trimitere reiese că este supusă la plata taxei în discuție în litigiile principale printre altele orice persoană juridică de drept belgian sau străin care deține pe teritoriul Provincie Antwerpen o unitate pe care o utilizează sau o rezervă utilizării proprii, iar aceasta indiferent de natura unității și de activitatea persoanelor supuse taxei respective. Cuantumul acesteia din urmă depinde de suprafața ocupată de unități. Prin urmare, aceste persoane impozabile nu sunt doar operatorii care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice ori cei care beneficiază de drepturile prevăzute la articolul 13 din Directiva privind autorizarea.

37

Din aceasta rezultă că faptul generator al taxei în discuție în litigiile principale nu este legat de acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio sau a drepturilor de instalare a infrastructurii, în sensul articolului 13 din Directiva privind autorizarea. Prin urmare, o astfel de redevență nu constituie o taxă în sensul acestui articol și, în consecință, nu intră în domeniul de aplicare al directivei menționate.

38

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 6 și 13 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca operatorii care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice să fie supuși unei taxe generale pentru unitățile lor în considerarea prezenței pe domeniul public sau privat a unor stâlpi, piloni sau antene de radiotelefonie mobilă necesare activității lor.

39

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolele 6 și 13 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca operatorii care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice să fie supuși unei taxe generale pentru unitățile lor în considerarea prezenței pe domeniul public sau privat a unor stâlpi, piloni sau antene de radiotelefonie mobilă necesare activității lor.