Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza C‑220/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 25 aprilie 2013,

Kalliopi Nikolaou , cu domiciliul în Atena (Grecia), reprezentată de V. Christianos și de S. Paliou, dikigoroi,

recurentă,

cealaltă parte din procedură fiind:

Curtea de Conturi a Uniunii Europene , reprezentată de T. Kennedy și de I. Ní Riagáin Düro, în calitate de agenți, asistați de P. Tridimas, barrister,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnul A. Borg Barthet, doamna M. Berger și domnii S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 22 ianuarie 2014,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 20 martie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

Motivele

1. Prin recursul formulat, doamna Nikolaou solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Nikolaou/Curtea de Conturi (T‑241/09, EU:T:2013:79, denumită în continuare „hotărârea atacată”) prin care acesta a respins acțiunea sa în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului pe care aceasta pretinde că l‑a suferit în urma neregulilor și a încălcărilor dreptului Uniunii pe care Curtea de Conturi le‑ar fi săvârșit împotriva sa în contextul unei investigații interne.

Istoricul cauzei

2. Doamna Nikolaou a fost membră a Curții de Conturi din 1996 până în 2001. Potrivit unui reportaj publicat la 19 februarie 2002 de cotidianul Europa Journal , domnul Staes, deputat în Parlamentul European, ar fi intrat în posesia unor informații privind acțiuni nelegale imputabile recurentei din timpul mandatului acesteia de membru al Curții de Conturi.

3. Printr‑o scrisoare din 18 martie 2002, secretarul general al Curții de Conturi (denumit în continuare „secretarul general”) a transmis directorului general al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) un dosar care conținea elemente referitoare la aceste acțiuni, despre care el însuși și președintele acestei instituții avuseseră cunoștință. În plus, secretarul general solicita OLAF să precizeze dacă era necesar să o informeze pe doamna Nikolaou despre existența unei investigații care o privea, în conformitate cu articolul 4 din Decizia 99/50 a Curții de Conturi privind condițiile și metodele de efectuare a investigațiilor interne pentru combaterea fraudei, a corupției și a oricăror activități ilegale care afectează interesele financiare ale Comunităților .

4. Printr‑o scrisoare din 8 aprilie 2002, președintele Curții de Conturi a informat‑o pe doamna Nikolaou despre existența unei investigații interne efectuate de OLAF în urma articolului publicat de Europa Journal . Printr‑o scrisoare din 26 aprilie 2002, directorul general al OLAF a informat‑o pe doamna Nikolaou că, în urma informațiilor pe care acest oficiu le primise de la domnul Staes și pe baza unui dosar de investigație preliminară întocmit de secretarul general, fusese inițiată o investigație internă, la care ar fi invitată să coopereze.

5. Doamna Nikolaou a discutat cu responsabili ai OLAF la 24 mai 2002. La 17 octombrie 2002, site‑ul internet European Voice a publicat un reportaj care arăta printre altele că OLAF era pe punctul de a finaliza investigația efectuată împotriva recurentei. Reportaje similare au fost publicate de presa elenă. Printr‑o scrisoare din 28 octombrie 2002, OLAF a informat‑o pe doamna Nikolaou cu privire la finalizarea acestei investigații și i‑a indicat că raportul final, precum și informațiile relevante fuseseră transmise secretarului general și autorităților judiciare luxemburgheze. Printr‑o scrisoare din 10 februarie 2004, Curtea de Conturi i‑a comunicat recurentei o versiune prescurtată a raportului final al OLAF.

6. Potrivit acestui raport final din 28 octombrie 2002, informațiile care o priveau pe doamna Nikolaou îi fuseseră furnizate domnului Staes de doi agenți ai Curții de Conturi, dintre care unul ar fi fost membru al cabinetului recurentei. Acuzațiile examinate priveau, în primul rând, sume de bani pe care recurenta le‑ar fi primit din partea personalului său cu titlu de împrumuturi, în al doilea rând, pretinse declarații false în materie de cereri de reportare de concediu privindu‑l pe șeful său de cabinet care au condus la rambursarea către acesta a aproximativ 28 790 de euro cu titlu de concediu neefectuat în anii 1999, 2000 și 2001, în al treilea rând, utilizarea mașinii de serviciu a doamnei Nikolaou în scopuri care nu erau prevăzute de reglementarea aferentă, în al patrulea rând, ordine de deplasare adresate șoferului recurentei în scopuri care nu erau acoperite de reglementarea la care se raportează, în al cincilea rând, o politică de absenteism în cadrul cabinetului recurentei, în al șaselea rând, activități de natură comercială și intervenții pe lângă persoane plasate la nivel înalt pentru a facilita astfel de activități exercitate de membri ai familiei recurentei, în al șaptelea rând, o fraudă săvârșită în cadrul unui concurs și, în al optulea rând, fraude referitoare la cheltuieli de reprezentare percepute de recurentă.

7. OLAF a concluzionat în sensul că există posibilitatea să fi fost săvârșite încălcări care pot fi calificate drept fals și uz de fals și înșelăciune în ceea ce privește cererile de reportare a unor zile de concediu ale șefului de cabinet al recurentei. Potrivit raportului final menționat, este posibil ca recurenta și membrii cabinetului său să fi săvârșit infracțiuni în legătură cu sume de bani pe care aceasta le‑ar fi primit, potrivit persoanelor implicate, cu titlu de împrumuturi. În aceste condiții, OLAF, în conformitate cu articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (JO L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 1), a informat cu privire la aceste elemente autoritățile judiciare luxemburgheze, pentru ca acestea din urmă să investigheze faptele care pot arăta că fuseseră săvârșite infracțiuni.

8. În ceea ce privește celelalte acuzații, cu excepția celei de fraudă săvârșită în cadrul unui concurs, OLAF a evidențiat posibile nereguli sau semne de întrebare referitoare la comportamentul doamnei Nikolaou și a sugerat Curții de Conturi luarea unor „măsuri corective” în privința acesteia din urmă, precum și a unor măsuri având ca obiect îmbunătățirea sistemului de control în vigoare în cadrul acestei instituții.

9. La 26 aprilie 2004, recurenta a fost audiată în cadrul unei ședințe restrânse a Curții de Conturi în vederea unei eventuale aplicări a articolului 247 alineatul (7) CE. Printr‑o scrisoare din 13 mai 2004 (denumită în continuare „scrisoarea din 13 mai 2004”), președintele Curții de Conturi a arătat că, în ceea ce privește trimiterea cauzei la Curte în scopul aplicării articolului 247 alineatul (7) CE, pentru motivul că doamna Nikolaou ar fi solicitat și ar fi obținut împrumuturi personale de la membrii cabinetului său, unanimitatea impusă la articolul 6 din Regulamentul de procedură al Curții de Conturi, astfel cum a fost adoptat la 31 ianuarie 2002, nu fusese obținută în cadrul ședinței care a avut loc la 4 mai 2004. În această privință, președintele Curții de Conturi a adăugat că o mare majoritate a membrilor acestei instituții au considerat că comportamentul recurentei era absolut inadecvat. În ceea ce privește zilele de concediu ale șefului de cabinet al acesteia din urmă, președintele Curții de Conturi a arătat că, întrucât cauza se afla pe rolul instanțelor luxemburgheze, instituția în cauză își amânase decizia în așteptarea soluțiilor adoptate în procedurile aferente.

10. Prin Hotărârea Nikolaou/Comisia (T‑259/03, EU:T:2007:254), Tribunalul a obligat Comisia Comunităților Europene să îi plătească recurentei o despăgubire de 3 000 de euro, ca urmare a publicării anumitor informații referitoare la investigația efectuată de OLAF.

11. Printr‑o hotărâre pronunțată la 2 octombrie 2008 (denumită în continuare „hotărârea din 2 octombrie 2008”), chambre correctionnelle du tribunal d'arrondissement de Luxembourg a achitat‑o pe recurentă și pe șeful de cabinet al acesteia cu privire la acuzațiile de fals și uz de fals, de fals în declarații, în subsidiar, de reținere a oricărei indemnizații, subvenții sau alocații fără drept și, cu titlu mai subsidiar, de înșelăciune. Această instanță a considerat, în esență, că anumite explicații furnizate de șeful de cabinet al recurentei și de aceasta din urmă ridicau îndoieli cu privire la seria de elemente de probă adunate de OLAF și de poliția judiciară luxemburgheză prin care se urmărea să se demonstreze că șeful de cabinet în cauză s‑a aflat în concediu nedeclarat timp de mai multe zile în anii 1999, 2000 și 2001. Tribunalul menționat a concluzionat că exactitatea faptelor reproșate doamnei Nikolaou nu fusese stabilită dincolo de orice îndoială și că, dat fiind că de cea mai mică îndoială trebuie să profite inculpatul, recurenta trebuia achitată de acuzațiile formulate împotriva sa. Potrivit preambulului hotărârii din 2 octombrie 2008, recurenta și șeful său de cabinet fuseseră deferiți chambre correctionnelle du tribunal d'arrondissement de Luxembourg printr‑o ordonanță a chambre du conseil a acestui tribunal, confirmată printr‑o hotărâre a chambre du conseil de la cour d’appel din 29 ianuarie 2008. În lipsa unei căi de atac, hotărârea din 2 octombrie 2008 a rămas definitivă.

12. Printr‑o scrisoare din 14 aprilie 2009, recurenta a solicitat Curții de Conturi să publice în toate ziarele belgiene, germane, elene, spaniole, franceze și luxemburgheze o comunicare referitoare la achitarea sa și să informeze celelalte instituții ale Uniunii Europene cu privire la acest lucru. Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea de Conturi nu ar proceda la aceste publicări, recurenta a solicitat o despăgubire de 100 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral, sumă pe care se angaja să o utilizeze pentru a efectua respectivele publicări. Recurenta a solicitat de asemenea Curții de Conturi, în primul rând, să îi plătească 40 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral cauzat de procedura efectuată în fața instanțelor luxemburgheze și 57 771,40 de euro pentru repararea prejudiciului material cauzat de această procedură, în al doilea rând, să o despăgubească pentru toate cheltuielile efectuate în special în fața judecătorului de instrucție și a tribunal d'arrondissement de Luxembourg și, în al treilea rând, să o despăgubească pentru cheltuielile efectuate pentru procedura urmată în fața Curții de Conturi.

13. Printr‑o scrisoare din 7 iulie 2009, președintele Curții de Conturi i‑a transmis doamnei Nikolaou decizia adoptată la 2 iulie 2009 ca răspuns la respectivele cereri. Prin ceastă decizie, pe de o parte, argumentele invocate în scrisoarea menționată mai sus din 14 aprilie 2009 au fost respinse și, pe de altă parte, i s‑a comunicat doamnei Nikolaou că Curtea de Conturi „urmărise să stabilească, pe baza informațiilor de care dispunea, dacă faptele prezentau un nivel de gravitate suficient pentru a sesiza [Curtea]” pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la existența unor încălcări ale obligațiilor care reveneau acestui fost membru în temeiul Tratatului CE și la necesitatea de a aplica eventuale sancțiuni. În această privință, în decizia menționată au fost amintite de asemenea elementele care determinaseră Curtea de Conturi să nu sesizeze Curtea, printre care figurau în special achitarea doamnei Nikolaou prin hotărârea din 2 octombrie 2008 și inexistența unui prejudiciu cauzat bugetului comunitar, ținând seama de rambursarea sumei plătite fără a fi datorată șefului de cabinet al recurentei.

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

14. Printr‑o cerere depusă la grefa Tribunalului la 16 iunie 2009, doamna Nikolaou a introdus o acțiune în despăgubire prin care solicita obligarea Curții de Conturi la plata sumei de 85 000 de euro, majorată cu dobânzi începând de la 14 aprilie 2009, pentru repararea prejudiciului moral cauzat de „acțiuni” și de omisiuni care ar fi imputabile acestei instituții, sumă pe care s‑a angajat să o utilizeze pentru a organiza publicarea unei comunicări referitoare la achitarea sa.

15. În susținerea acestei acțiuni, recurenta a invocat, în primul rând, șase motive întemeiate pe încălcarea gravă de către Curtea de Conturi a normelor de drept al Uniunii care conferă drepturi particularilor. În al doilea rând, aceasta a subliniat existența unei legături de cauzalitate directe între încălcarea menționată și prejudiciul moral și material suferit ca urmare a acesteia.

16. Tribunalul a respins acțiunea în cauză, considerând că Curtea de Conturi nu săvârșise niciuna dintre încălcările dreptului Uniunii reproșate.

17. În ceea ce privește aspectele care prezintă un interes pentru prezentul recurs, Tribunalul a concluzionat, în primul rând, la punctele 27-31 din hotărârea atacată, că „acțiunile” Curții de Conturi referitoare la investigația preliminară nu constituiau nicio nelegalitate, întrucât această instituție nu încălcase nici cerințele care decurg din interpretarea coroborată a articolelor 2 și 4 din Decizia 99/50, nici dreptul la apărare al recurentei și nici principiul imparțialității.

18. În special, la punctul 29 din această hotărâre, Tribunalul a considerat că investigația preliminară la care se referă articolul 2 din Decizia 99/50 are ca obiect, pe de o parte, să permită secretarului general să aprecieze dacă elementele aduse la cunoștința sa permit să se prezume existența unor nereguli care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, să transmită către OLAF, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1073/1999, un dosar care să permită acestui oficiu să aprecieze dacă este necesar să înceapă o investigație internă în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din același regulament. Tribunalul a hotărât astfel că, în măsura în care această investigație preliminară nu are vocația să conducă la adoptarea unor concluzii care vizează persoana în cauză, obligația care decurge din articolul 4 primul paragraf a doua teză din Decizia 99/50 nu privește „acțiunile” secretarului general în cadrul articolului 2 din Decizia 99/50.

19. De asemenea, la punctul 30 din hotărârea menționată, Tribunalul a statuat că, întrucât comunicările primite prin scrisorile din 8 și din 26 aprilie 2002 corespund cerințelor prevăzute la articolul 4 primul paragraf prima teză din Decizia 99/50, recurenta nu putea invoca în mod întemeiat încălcarea acestei dispoziții, pentru motivul că Curtea de Conturi nu o audiase înainte de a transmite OLAF dosarul care conținea elementele pe care secretarul general le colectase în privința sa.

20. În al doilea rând, la punctul 32 din hotărârea atacată, Tribunalul apreciat ca fiind nefondată susținerea recurentei potrivit căreia Curtea de Conturi ar fi utilizat un fals. În această privință, Tribunalul a constatat că documentul respectiv, și anume o cerere de reportare a concediului anual al șefului de cabinet al doamnei Nikolaou, din data de 20 noiembrie 2001, nu figura printre documentele care făceau parte din dosarul preliminar transmis către OLAF. În orice caz, Tribunalul a arătat că, chiar în ipoteza în care Curtea de Conturi ar fi transmis efectiv acest document către OLAF sau către autoritățile luxemburgheze, această eventuală transmitere nu însemna că Curtea de Conturi acționase cu rea‑credință în ceea ce privește autenticitatea semnăturii recurentei.

21. În al treilea rând, Tribunalul a statuat, la punctele 43-47 din hotărârea atacată, că omisiunea Curții de Conturi de a adopta o decizie formală de achitare a recurentei de orice acuzație împotriva sa, ca urmare a hotărârii din 2 octombrie 2008, nu era nelegală.

22. Mai întâi, la punctul 45 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat că recurenta fusese achitată pe baza îndoielilor care au luat naștere din anumite explicații furnizate de șeful său de cabinet. În consecință, potrivit Tribunalului, motivul achitării nu implica faptul că acuzațiile împotriva recurentei erau lipsite de orice temei, ci, astfel cum a arătat tribunal d’arrondissement de Luxembourg, faptul că acestea nu fuseseră dovedite dincolo de „cea mai mică îndoială”.

23. În continuare, la punctul 46 din aceeași hotărâre, Tribunalul a decis că revenea exclusiv autorităților judiciare naționale sarcina de a examina respectivele acuzații pe plan penal și Curții sarcina de a le aprecia pe plan disciplinar în temeiul articolului 247 alineatul (7) CE. Potrivit Tribunalului, Curtea de Conturi nu era, așadar, competentă să se pronunțe în această privință.

24. În sfârșit, la punctul 47 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că nu se putea deduce din lipsa unei sesizări a Curții în temeiul acestei dispoziții că Curtea de Conturi aprecia că faptele invocate împotriva recurentei erau lipsite de orice temei. Astfel, potrivit articolului 6 din Regulamentul de procedură al Curții de Conturi, respectiva sesizare trebuia, potrivit Tribunalului, să fie decisă în unanimitate. Prin urmare, acesta din urmă a hotărât că, deși era adevărat că lipsa unei sesizări a Curții implica faptul că nu se întrunise unanimitatea, aceasta nu echivala cu o luare de poziție a Curții de Conturi în ceea ce privește exactitatea faptelor. În acest context, pronunțându‑se asupra remarcii care figura în scrisoarea din 13 mai 2004, Tribunalul a considerat că „nu era inadecvat ca președintele Curții de Conturi să indice recurentei că marea majoritate a membrilor instituției au considerat comportamentul său inacceptabil, împiedicând astfel ca lipsa unei sesizări a Curții să poată fi interpretată ca o pretinsă contestare a exactității faptelor reproșate, ceea ce nu ar corespunde de altfel realității”.

25. În al patrulea rând, Tribunalul a constatat, la punctul 49 din hotărârea atacată, că din obligația de solicitu dine nu se putea deduce nicio obligație a Curții de Conturi de publicare a achitării recurentei.

Concluziile părților

26. Prin recursul formulat, doamna Nikolaou solicită Curții:

– anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare, precum și

– obligarea Curții de Conturi la plata cheltuielilor de judecată.

27. Curtea de Conturi solicită Curții:

– respingerea recursului în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat, precum și

– obligarea doamnei Nikolaou la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la recurs

28. În susținerea recursului, doamna Nikolaou invocă patru motive.

Cu privire la primul motiv

Argumentele părților

29. Prin intermediul primului motiv, recurenta susține că principiul prezumției de nevinovăție, prevăzut la articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 alineatul (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, asigură o garanție procedurală care nu se limitează doar la faza care precedă pronunțarea unei hotărâri, ci se aplică de asemenea ulterior acesteia. Astfel, acest principiu ar trebui interpretat în sensul că se opune hotărârii unei instanțe a Uniunii care pune la îndoială nevinovăția unei persoane acuzate, în condițiile în care această persoană a fost declarată nevinovată în prealabil printr‑o hotărâre judecătorească penală irevocabilă (a se vedea CEDO, Hotărârea Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei din 27 septembrie 2007, Recueil des arrêts et décisions 2007-I, § 39).

30. În lumina acestor considerații, recurenta arată că, la punctul 45 din hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat principiul menționat prin faptul că a statuat că motivul de achitare întemeiat pe existența unor îndoieli, admis de tribunal d’arrondissement de Luxemburg, „nu [implica] faptul că acuzațiile împotriva [recurentei] [erau] lipsite de orice temei”.

31. Or, o astfel de încălcare ar afecta în mod necesar validitatea respectivei hotărâri, întrucât aceasta a fost determinantă pentru a considera ca fiind legale, la punctele 44 și 49 din hotărârea menționată, omisiunile Curții de Conturi de a adopta o decizie formală de achitare a recurentei de orice acuzație în ceea ce o privea, ca urmare a hotărârii din 2 octombrie 2008, și de a publica în presă achitarea recurentei.

32. Curtea de Conturi arată că acest prim motiv este întemeiat pe premisa potrivit căreia această instituție sau Tribunalul ar fi efectuat o reexaminare a temeiniciei hotărârii din 2 octombrie 2008. Or, această premisă ar fi eronată.

33. Astfel, în momentul adoptării deciziei din 2 iulie 2009, menționată la punctul 13 din prezenta hotărâre, Curtea de Conturi ar fi luat act de această hotărâre și ar fi tras concluziile care i se impuneau în exercitarea propriei competențe, care nu conținea posibilitatea de publicare a achitării recurentei. De asemenea, Tribunalul ar fi recunoscut și ar fi respectat conținutul hotărârii respective în ceea ce privește consecințele cu caracter penal ale acesteia.

Aprecierea Curții

34. Prin intermediul primului motiv de recurs, doamna Nikolaou susține că Tribunalul a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, statuând, la punctul 45 din hotărârea atacată, că motivul de achitare reținut prin hotărârea din 2 octombrie 2008 „nu [implica] faptul că acuzațiile împotriva [recurentei] [erau] lipsite de orice temei”, ci „[implica] faptul că acestea nu [fuseseră] stabilite dincolo de «cea mai mică îndoială»”. În opinia recurentei, această eroare ar trebui să determine anularea hotărârii menționate întrucât, în cazul în care nu ar fi încălcat acest principiu, Tribunalul ar fi recunoscut, la punctele 44 și 49 din hotărârea respectivă, nelegalitatea omisiunilor Curții de Conturi de a adopta o decizie formală de achitare a recurentei de orice acuzație formulată împotriva ei, ca urmare a hotărârii din 2 octombrie 2008, și de publicare în presă a achitării sale.

35. În această privință, trebuie amintit că principiul prezumției de nevinovăție, consacrat la articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care corespunde articolului 6 alineatele (2) și (3) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, poate să fie încălcat printre altele în cazul în care o hotărâre judecătorească reflectă, prin motivarea sa, sentimentul că o persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni după ce, în schimb, anumite proceduri penale s‑au finalizat cu achitarea sa (a se vedea CEDO, Hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franței din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, § 35 și 36, Hotărârea Daktaras împotriva Lituaniei din 10 octombrie 2000, Recueil des arrêts et décisions 2000-III, § 41-44, precum și Hotărârea Teodor împotriva României din 4 iunie 2013, Recueil des arrêts et décisions 2013-III, § 36 și 37).

36. În speță, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 57 din concluzii, trebuie arătat că pasajele din raționamentul Tribunalului care figurează la punctul 45 din hotărârea atacată lasă efectiv să subziste impresia că doamna Nikolaou ar putea fi vinovată de o infracțiune fondată pe aceleași fapte precum cele pentru care fusese deja, cu toate acestea, achitată definitiv prin hotărârea din 2 octombrie 2008.

37. În consecință, trebuie să se decidă că aceste considerații aduc atingere în mod vădit principiului prezumției de nevinovăție.

38. În aceste condiții, trebuie să se constate totuși că încălcarea acestui principiu nu poate determina anularea hotărârii atacate, întrucât aprecierile care figurează la punctele 44 și 49 din aceasta în ceea ce privește legalitatea omisiunilor reproșate Curții de Conturi sunt, în orice caz, întemeiate în mod valabil pe un alt motiv, dezvoltat în mod autonom la punctul 46 din hotărârea respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, EU:C:2006:594, punctul 186, precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 233).

39. Astfel, pentru acest motiv, Tribunalul a considerat, în mod întemeiat, pe de o parte, că revenea „exclusiv autorităților judiciare naționale sarcina de a examina acuzațiile pe plan penal” aduse unui fost membru al Curții de Conturi și, pe de altă parte, că revine Curții sarcina de a le aprecia „pe plan disciplinar în temeiul articolului 247 alineatul (7) CE”, întrucât Curtea de Conturi nu este, așadar, abilitată, în cadrul structurii instituționale a Uniunii, nici să adopte o decizie formală de achitare a recurentei de orice acuzație împotriva ei, pe plan disciplinar sau pe plan penal, nici să publice în presă achitarea sa.

40. Pe de altă parte, această constatare este conformă și cu principiile care decurg din jurisprudența constantă referitoare la caracterul autonom al procedurilor disciplinare care se derulează în fața Curții, în sensul articolului 247 alineatul (7) CE, în raport cu procedurile naționale de natură penală (Hotărârea Comisia/Cresson, C‑432/04, EU:C:2006:455, punctele 120 și 121). Astfel, după cum a arătat și avocatul general la punctele 71-73 din concluzii, din această jurisprudență rezultă că Curtea de Conturi, în calitate de autoritate de sesizare a Curții, la fel ca aceasta din urmă, nu este ținută de calificarea juridică a faptelor efectuată în cadrul unei proceduri penale naționale. Curtea de Conturi nu era, așadar, obligată să adopte, în speță, ca urmare a hotărârii din 2 octombrie 2008, actele sau comportamentele invocate de recurentă.

41. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se respingă primul motiv de recurs ca inoperant.

Cu privire la al doilea motiv

Argumentele părților

42. Prin intermediul celui de al doilea motiv, doamna Nikolaou reproșează Tribunalului faptul că a încălcat principiul cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, pe care era obligat să îl respecte în raport cu tribunal d’arrondissement de Luxemburg.

43. În această privință, recurenta, făcând referire la Ordonanța Zwartveld și alții (C‑2/88, EU:C:1990:315, punctul 17) și la Hotărârea Irlanda/Comisia, (C‑339/00, EU:C:2003:545, punctele 71 și 72), susține că acest principiu impune nu doar statelor membre, ci și instituțiilor Uniunii și, prin extindere, tuturor organelor acesteia din urmă, inclusiv organelor sale jurisdicționale, obligații reciproce de cooperare loială.

44. În aceste condiții, ea arată că Tribunalul, cu toate acestea, nici nu a respectat hotărârea din 2 octombrie 2008, nici nu a ținut cont în mod adecvat de aceasta.

45. Mai întâi, la punctele 44 și 45 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi procedat la o interpretare a situației de fapt referitoare la comportamentul doamnei Nikolaou total diferită de aprecierea efectuată de tribunal d’arrondissement de Luxemburg.

46. În continuare, aprecierea care figurează la punctul 35 din hotărârea atacată, potrivit căreia gestionarea oricărui sistem de concedii se întemeiază pe obligația superiorului ierarhic de a verifica prezența personalului aflat sub autoritatea sa, ar fi vădit contrară considerațiilor enunțate în hotărârea din 2 octombrie 2008, potrivit cărora nu exista nicio obligație impusă membrilor cabinetelor de a ține un registru al concediilor.

47. În sfârșit, Tribunalul ar fi considerat, la punctul 38 din hotărârea atacată, că „deficiențele sistemului Curții de Conturi de înregistrare și de supraveghere a concediilor aplicabil la data la care au avut loc faptele” nu puteau justifica încetarea oricărei investigații sau urmăriri împotriva recurentei, în condițiile în care tocmai respectivul caracter deficitar al sistemului de gestionare a concediilor este cel care determinase achitarea sa de către tribunal d’arrondissement de Luxemburg.

48. Ca răspuns la aceste argumente, Curtea de Conturi arată că al doilea motiv se întemeiază pe o încălcare a rolurilor respective ale instituțiilor în cauză, precum și a domeniului de aplicare a articolului 4 alineatul (3) TUE.

49. Astfel, conform jurisprudenței care rezultă din Hotărârea Comisia/Cresson (EU:C:2006:455), Tribunalul nu ar fi repus în discuție hotărârea din 2 octombrie 2008, ci ar fi efectuat doar o apreciere autonomă a anumitor elemente de fapt deja analizate în cursul procedurii penale urmate la nivel național, în cadrul examinării unei eventuale răspunderi extracontractuale a Curții de Conturi. Astfel, diferența de apreciere a anumitor împrejurări de fapt ar rezulta din caracterul autonom al fiecăreia dintre cele două proceduri jurisdicționale angajate.

Aprecierea Curții

50. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului faptul că a încălcat principiul cooperării loiale pe care era obligat să îl respecte în raport cu tribunal d’arrondissement de Luxemburg, prin faptul că ar fi apreciat anumite elemente de fapt, la punctele 44 și 45, precum și 35 și 38 din hotărârea atacată, din mod diferit față de considerațiile enunțate în hotărârea din 2 octombrie 2008.

51. În această privință, trebuie amintit că principiul cooperării loiale, care, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de al Lisabona, figura la articolul 10 CE și care, în prezent, este consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, impune statelor membre o obligație de a adopta toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea și eficiența dreptului Uniunii și impune instituțiilor acesteia din urmă obligații reciproce de respect și de asistență față de statele membre în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea First și Franex, C‑275/00, EU:C:2002:711, punctul 49, și Hotărârea Irlanda/Comisia, EU:C:2003:545, punctul 71).

52. Or, în cadrul acestor misiuni, articolul 235 CE coroborat cu articolul 225 alineatul (1) CE conferă în mod expres Curții și Tribunalului competența de a judeca litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor menționate la articolul 288 al doilea paragraf CE, care are ca obiect răspunderea extracontractuală a Comunității. Potrivit unei jurisprudențe constante, această competență este exclusivă, instanțele comunitare trebuind să verifice prezența unui ansamblu de condiții cumulative, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins, de îndeplinirea cărora depinde angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității (a se vedea Hotărârea Comisia/Systran și Systran Luxemburg, C‑103/11 P, EU:C:2013:245, punctul 60 și jurisprudența citată).

53. În plus, în ceea ce privește printre altele prezența primei dintre aceste condiții, Curtea a precizat deja în nenumărate reprize că trebuie să fie stabilită o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 42), și anume o ignorare manifestă și gravă de către instituția vizată a limitelor care se impun puterii sale de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 55, și Hotărârea Comisia/CEVA și Pfizer, C‑198/03 P, EU:C:2005:445, punctul 64).

54. Astfel, din aceste principii rezultă că acțiunea în despăgubire în legătură cu răspunderea extracontractuală a Comunității pentru acțiunile sau omisiunile instituțiilor sale a fost instituită ca o cale de atac autonomă în raport cu alte acțiuni în justiție, cu funcție specială în cadrul sistemului căilor de atac și subordonată unor condiții de exercitare concepute în funcție de obiectul său specific (a se vedea în special Hotărârea Lütticke/Comisia, 4/69, EU:C:1971:40, punctul 6, precum și Hotărârea Unifrex/Consiliul și Comisia, 281/82, EU:C:1984:165, punctul 11).

55. În consecință, astfel cum a subliniat și Curtea de Conturi în observațiile sale scrise, deși constatările efectuate în cursul unei proceduri penale care se referă la elemente de fapt identice cu cele examinate în cadrul unei proceduri întemeiate pe articolul 235 CE pot fi luate în considerare de instanța comunitară sesizată, aceasta din urmă nu este însă ținută de calificarea juridică a faptelor respective efectuată de instanța penală, ci îi revine, în plenitudinea puterii sale de apreciere, obligația de a le analiza în mod autonom, pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de a căror întrunire depinde angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/Cresson, EU:C:2006:455, punctele 120 și 121).

56. În lumina acestor considerații, trebuie, așadar, să se constate că sunt lipsite de orice temei susținerile prin care recurenta reproșează Tribunalului faptul că a încălcat, la punctele 44 și 45, precum și la punctele 35 și 38 din hotărârea atacată, principiul cooperării loiale.

57. Astfel, la punctele menționate din această hotărâre, Tribunalul nu a încălcat obligația de respect instituțional pe care era ținut să o respecte în raport cu tribunal d’arrondissement de Luxemburg, întrucât s‑a pronunțat asupra anumitor elemente de fapt deja analizate prin hotărârea din 2 octombrie 2008 doar cu scopul de a verifica legalitatea omisiunilor reproșate Curții de Conturi în cadrul litigiului având ca obiect răspunderea extracontractuală a Comunității, iar nu în scopul de a aprecia temeinicia acuzațiilor penale formulate împotriva doamnei Nikolaou.

58. Rezultă că al doilea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

Cu privire la al treilea motiv

Argumentele părților

59. Prin intermediul celui de al treilea motiv, doamna Nikolaou arată că hotărârea atacată este afectată de un viciu de necompetență a Tribunalului, având în vedere faptul că acesta a soluționat probleme care depășesc competențele care îi sunt atribuite prin tratate.

60. În primul rând, aceasta apreciază că, la punctul 45 din hotărârea menționată, Tribunalul a statuat precum o „curte de apel penală” atunci când a apreciat pe fond, pe plan penal, „ceea ce implică” sau „ceea ce nu implică” motivul de achitare „întemeiat pe îndoială”, reținut prin hotărârea din 2 octombrie 2008.

61. În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul a acționat precum o „instanță disciplinară” și, în plus, a validat o interpretare incorectă a atribuțiilor Curții de Conturi, considerând, la punctul 47 din hotărârea atacată, referitor la remarca din scrisoarea din 13 mai 2004, că „nu era inadecvat ca președintele Curții de Conturi să indice [recurentei] că marea majoritate a membrilor instituției au considerat comportamentul său inacceptabil”.

62. În această privință, doamna Nikolaou precizează că, întrucât Curtea este, în temeiul artic olului 247 alineatul (7) CE, singura instituție competentă să statueze asupra încălcărilor de natură disciplinară reproșate unui membru al Curții de Conturi, Tribunalul nu avea dreptul nici să se pronunțe în acest scop cu privire la comportamentul reproșat recurentei în scrisoarea menționată, nici să recunoască legalitatea conținutului acestei scrisori.

63. Curtea de Conturi arată că acest motiv trebuie respins ca în parte inadmisibil, pentru faptul că constituie pur și simplu reiterarea argumentelor invocate în primă instanță în ceea ce privește scrisoarea din 13 mai 2004, și ca în parte nefondat, întrucât Tribunalul nu a pus în discuție hotărârea din 2 octombrie 2008, având în vedere că evaluarea aceluiași comportament ar putea conduce, astfel, la concluzii diferite, în funcție de natura instanței sesizate și de acțiunea în justiție formulată.

Aprecierea Curții

64. Prin intermediul celui de al treilea motiv, doamna Nikolaou susține că Tribunalul a încălcat normele de competență rezultate din tratat. În primul rând, la punctul 45 din hotărârea atacată, acesta ar fi apreciat, pe fond, acuzațiile penale formulate împotriva recurentei și motivul de achitare reținut prin hotărârea din 2 octombrie 2008. În al doilea rând, la punctul 47 din această hotărâre, Tribunalul, în mod greșit, ar fi analizat remarca de natură disciplinară care figura în scrisoarea din 13 mai 2004 și ar fi confirmat legalitatea acestei scrisori, încălcând nu doar limitele atribuțiilor sale, ci și pe cele ale Curții de Conturi.

65. Or, trebuie constatat că aceste susțineri decurg dintr‑o interpretare eronată a hotărârii atacate.

66. Astfel, în ceea ce privește primul aspect al acestui motiv, este suficient să se arate că, la punctul 45 din această hotărâre, Tribunalul nu a analizat elementele de fapt care se aflau la originea acuzațiilor penale formulate împotriva recurentei și motivul de achitare reținut prin hotărârea din 2 octombrie 2008 în scopul de a repune în discuție rezultatul final al acesteia sau de a redeschide procedura penală urmată la nivel național.

67. În schimb, astfel cum s‑a arătat la punctele 56 și 57 din prezenta hotărâre, în limitele competenței sale exclusive în materie de răspundere extracontractuală a Comunității, Tribunalul s‑a limitat să facă referire la aceleași elemente de fapt precum cele luate în considerare în cursul procedurii penale menționate, cu singurul scop de a răspunde argumentării recurentei întemeiate pe pretinsa nelegalitate a omisiunii de către Curtea de Conturi de a adopta o decizie formală de achitare de orice acuzație formulată împotriva ei, ca urmare a hotărârii din 2 octombrie 2008.

68. Astfel, la punctul 45 din hotărârea atacată, Tribunalul, contrar celor susținute de recurentă, nu a acționat precum o „curte de apel penală”, ci a rămas în limitele atribuțiilor sale.

69. În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs, trebuie precizat, pe de o parte, că raționamentul urmat la punctul 47 din hotărârea atacată constituie de asemenea un răspuns la un argument al recurentei, întemeiat pe încălcarea de către Curtea de Conturi a principiului imparțialității și a obligației de solicitudine care decurge dintr‑o observație nepoliticoasă și superfluă care figurează în scrisoarea din 13 mai 2004.

70. Astfel, procedând la analiza unei observații de acest gen în cadrul acțiunii în despăgubire cu care era sesizat, Tribunalul nu s‑a pronunțat, din punct de vedere disciplinar, asupra comportamentului reproșat recurentei și nu a depășit limitele competenței sale în materie de răspundere extracontractuală a Comunității.

71. Pe de altă parte, în ceea ce privește conținutul scrisorii din 13 mai 2004, este necesar să se arate că, după cum s‑a subliniat și de către avocatul general la punctul 84 din concluzii, acesta era în mod just limitat la simpla indicare a rezultatul votului membrilor Curții de Conturi reuniți pentru a decide sesizarea Curții, în sensul articolului 247 alineatul (7) CE, și nu efectua o apreciere pe plan disciplinar a comportamentului reproșat doamnei Nikolaou.

72. Astfel, dat fiind că sesizarea Curții putea să fie decisă în mod legitim, în conformitate cu principiile care decurg din jurisprudența în materie, în temeiul existenței presupuse a unei „încălcări de un anumit grad de gravitate” (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Cresson, EU:C:2006:455, punctul 72), Curtea de Conturi avea posibilitatea să arate că unanimitatea necesară în acest scop, în sensul articolului 6 din Regulamentul său de procedură, nu fusese obținută, deși o mare majoritate a membrilor săi criticaseră totuși comportamentul reproșat la punctul (i) din scrisoarea menționată.

73. În plus, astfel cum a fost confirmat de către toate părțile în ședința în fața Curții, observația care figura în aceeași scrisoare a rămas strict personală și nu a făcut obiectul niciunei divulgări în presă.

74. Din aceste considerații rezultă că, considerând că conținutul scrisorii din 13 mai 2004 era legal, Tribunalul nu a recunoscut nicidecum Curții de Conturi competențe în materie disciplinară, de care aceasta nu dispunea, și nici nu și‑a depășit competențele, având în vedere că nu a acționat ca „instanță disciplinară”.

75. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se respingă al treilea motiv, în ansamblul său, ca nefondat.

Cu privire la al patrulea motiv

Argumentele părților

76. Prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv, doamna Nikolaou arată că Tribunalul a interpretat și a pus în aplicare în mod greșit condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Comunității. Astfel, la punctul 32 din hotărârea atacată, acesta ar fi adăugat o condiție suplimentară, care nu este impusă de jurisprudență, și anume cerința potrivit căreia instituția în cauză trebuie să fi acționat „cu rea‑credință”.

77. Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului menționat, recurenta reproșează Tribunalului faptul că a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 99/50 coroborat cu articolul 4 primul paragraf din aceasta.

78. Pe de o parte, la punctul 30 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că nu era necesară informarea recurentei în legătură cu faptul că fusese inițiată o investigație preliminară în ceea ce o privea și că scrisorile din 8 și din 26 aprilie 2002, întrucât doar au informat‑o pe recurentă cu privire la deschiderea investigației interne a OLAF, corespundeau cerințelor prevăzute la articolul 4 primul paragraf prima teză din această decizie. Pe de altă parte, la punctul 29 din hotărârea menționată, Tribunalul ar fi admis în mod greșit că omisiunea Curții de Conturi de a‑i divulga recurentei conținutul dosarului întocmit cu ocazia investigației preliminare sau de a o audia înainte de a‑l transmite către OLAF nu constituia nicio nelegalitate în sensul articolului 4 primul paragraf a doua teză din decizia menționată.

79. În opinia Curții de Conturi, acest motiv trebuie declarat ca fiind inadmisibil, având în vedere că constă într‑o simplă reiterare a argumentelor prezentate în primă instanță și constituie, astfel, o cerere de reexaminare a elementelor de fapt din speță.

80. În orice caz, la punctul 32 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi adăugat nicio condiție suplimentară pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității. De asemenea, acesta nu ar fi săvârșit nicio eroare în interpretarea articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 99/50, dat fiind că această dispoziție nu ar impune obligația de a informa persoana bănuită de săvârșirea unor nereguli în legătură cu deschiderea unei investigații preliminare, ci ar impune doar ca secretarul general să transmită fără întârziere către OLAF informațiile colectate în cadrul unei astfel de investigații.

Aprecierea Curții

81. Prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv de recurs, recurenta reproșează Tribunalului faptul că a săvârșit o eroare de drept în interpretarea condițiilor care pot angaja răspunderea extracontractuală a Comunității, considerând, la punctul 32 din hotărârea atacată, că eventuala transmitere către OLAF sau către autoritățile luxemburgheze a unui document din data de 20 noiembrie 2001, care provenea de la șeful de cabinet al doamnei Nikolaou și a cărui semnătură era probabil falsă, nu însemna că Curtea de Conturi a acționat cu rea‑credință în ceea ce privește chestiunea autenticității semnăturii recurentei.

82. În această privință, este suficient să se arate că Tribunalul a tras această concluzie doar în subsidiar, după ce a constatat, cu titlu principal, că documentul respectiv nu figura în dosarul preliminar transmis către OLAF de Curtea de Conturi și că nici nu fusese comunicat autorităților luxemburgheze.

83. Astfel, în lipsa oricărei contestări a acestei aprecieri de natură factuală în recurs, primul aspect al celui de al patrulea motiv de recurs trebuie să fie respins ca inoperant.

84. Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de la patrulea motiv de recurs, doamna Nikolaou arată că Tribunalul a interpretat în mod greșit articolul 2 al doilea paragraf din Decizia 99/50 coroborat cu articolul 4 primul paragraf din aceasta, prin faptul că a considerat, pe de o parte, la punctul 30 din hotărârea atacată, că scrisorile din 8 și din 26 aprilie 2002, prin faptul că au informat‑o pe recurentă cu privire la deschiderea investigației interne a OLAF, iar nu cu privire la investigația preliminară, corespundeau cerințelor prevăzute la articolul 4 primul paragraf prima teză din această decizie și, pe de altă parte, la punctul 29 din hotărârea menționată, că articolul 4 primul paragraf a doua teză din decizia menționată nu obliga Curtea de Conturi să îi divulge recurentei conținutul dosarului întocmit în cadrul investigației preliminare, nici să o audieze înainte de a‑l transmite către OLAF.

85. În această privință, trebuie amintit că articolul 2 al doilea paragraf din Decizia 99/50 prevede că secretarul general, pe de o parte, „transmite imediat [OLAF] orice dovezi pe baza cărora se poate presupune existența neregulilor”, precum fraudă, corupție sau orice activitate ilegală care afectează interesele financiare ale Comunităților, și, pe de altă parte, „efectuează o investigație preliminară, fără a aduce atingere investigațiilor interne efectuate de [OLAF]”.

86. Or, în absența unor indicații explicite care decurg din acest articol, în scopul de a răspunde la primul argument invocat în susținerea celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, trebuie să se stabilească, mai întâi, dacă obligația de informare la care se referă articolul 4 primul paragraf prima teză din Decizia 99/50 se extinde și la investigația preliminară, în continuare, în cazul unui răspuns afirmativ, care este natura acestei obligații și, în sfârșit, dacă recurenta a beneficiat, în speță, de o astfel de informare.

87. În ceea ce privește examinarea acestor aspecte, este necesar să se constate că, fără a preciza în niciun fel tipologia investigației menționate, articolul 4 primul paragraf prima teză prevede pur și simplu că, în cazul în care există posibilitatea ca un membru, un funcționar sau un agent al Curții de Conturi să fie implicat personal, persoana interesată este informată „rapid”, atât timp cât acest lucru nu riscă să prejudicieze investigația.

88. În consecință, chiar admițând că dispoziția respectivă se referă și la investigația preliminară, trebuie arătat că, pe de o parte, aceasta nu prevede o obligație de informare imediată, de la începutul investigației, și, pe de altă parte, că stabilește o atenuare a acestei obligații, impunând protejarea eficienței investigației.

89. În aceste condiții, trebuie să se constate că, în speță, contrar celor susținute de recurentă, prin scrisoarea din 26 aprilie 2002 a fost informată nu doar despre faptul că fusese deschisă o investigație internă, ci și despre faptul că fusese efectuată o investigație preliminară de către Curtea de Conturi și că un dosar referitor la aceasta fusese predat de către secretarul general către OLAF.

90. Astfel, în absența unor susțineri ale recurentei care să repună în discuție caracterul eventual tardiv la trimiterii unei asemenea scrisori, este necesar să se considere că, după cum s‑a subliniat și de către avocatul general la punctul 96 din concluzii, comunicarea care figurează în aceasta a conciliat principiul unei informări rapide a persoanei în cauză cu necesitatea de a asigura eficacitatea investigației preliminare, precum și a investigației interne.

91. În consecință, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept apreciind, la punctul 30 din hotărârea atacată, că comunicările efectuate prin scrisorile din 8 și din 26 aprilie 2002 corespundeau cerințelor prevăzute la articolul 4 primul paragraf prima teză din Decizia 99/50.

92. Având în vedere aceste precizări, pentru a aprecia temeinicia celui de al doilea argument invocat în susținerea celui de al doilea aspect al prezentului motiv, trebuie să se stabilească de asemenea dacă investigația preliminară este, în orice caz, supusă respectării obligației de informare prevăzute la articolul 4 primul paragraf a doua teză din această decizie, potrivit căreia „la finalizarea investigației, nu pot fi trase concluzii care fac trimitere nominală la un membru […] al Curții de Conturi fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc”, și, prin urmare, dacă recurenta trebuia să fie audiată înainte de încheierea acestei investigații și de transmiterea către OLAF a dosarului constituit.

93. În acest scop, având în vedere că din textul articolului 4 primul paragraf a doua teză nu rezultă nicio indicație clară, trebuie să se analizeze caracteristicile specifice ale investigației preliminare.

94. Or, astfel cum a explicat Curtea de Conturi în ședința în fața Curții, o investigație de acest fel constituie o etapă prealabilă de colectare și de evaluare a informațiilor referitoare la pretinse nereguli, primite de secretarul general, al cărei obiect constă în verificarea credibilității elementelor care susțin aceste afirmații, înainte de a le reuni într‑un dosar și de a le transmite fie autorității împuternicite să facă numiri, în scopul deschiderii unei investigații administrative, fie către OLAF, în scopul de a efectua o investigație internă.

95. În consecință, astfel cum a subliniat și avocatul general la punctul 93 din concluzii, investigația preliminară nu are vocația să conducă la adoptarea unor concluzii care vizează persoana în cauză.

96. În aceste condiții, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept, la punctul 29 din hotărârea atacată, analizând obiectul acestei investigații și considerând că obligația care decurge din articolul 4 primul paragraf a doua teză din Decizia 99/50 nu privește acțiunile efectuate de secretarul general în cadrul acestei investigații.

97. În consecință, trebuie să se respingă al doilea aspect al celui de al patrulea motiv de recurs, în ansamblul său, ca nefondat.

98. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se respingă al patrulea motiv ca fiind în parte inoperant și în parte nefondat și să se respingă recursul.

Cu privire la cheltuielile de judecată

99. În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Curtea de Conturi a solicitat obligarea doamnei Nikolaou la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1) Respinge recursul.

2) O obligă pe doamna Kalliopi Nikolaou la plata cheltuielilor de judecată.