Politica socială – Apropierea legislațiilor – Protecția lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului – Directiva 2008/94 – Domeniu de aplicare – Reglementare națională care prevede plata salariilor datorate după trecerea a 60 de zile lucrătoare de la data introducerii procedurii de contestare a concedierilor, cu excluderea cazurilor de concediere nulă – Egalitate de tratament – Apreciere din perspectiva articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Excludere
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 și art. 51 alin. (1); Directiva 2008/94 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, art. 4 și art. 11 primul paragraf]
O reglementare națională potrivit căreia angajatorul poate solicita statului membru în cauză plata salariilor datorate în cursul procedurii de contestare a unei concedieri după trecerea a 60 de zile lucrătoare de la introducerea acțiunii și potrivit căreia, în cazul în care angajatorul nu a plătit aceste salarii și se află în stare de insolvență provizorie, salariatul în cauză poate solicita, prin efectul unei subrogații legale, plata salariilor menționate direct statului respectiv nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/94 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului și, în consecință, nu poate fi examinată în raport cu drepturile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în special de articolul 20 din aceasta.
Astfel, potrivit articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică a Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. În această privință, noțiunea „punere în aplicare a dreptului Uniunii” în sensul articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene presupune existența unei legături între un act de drept al Uniunii și măsura națională în cauză care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte. Printre altele, Curtea a concluzionat în sensul inaplicabilității drepturilor fundamentale ale Uniunii în raport cu o reglementare națională ca urmare a faptului că dispozițiile Uniunii din domeniul în cauză nu impuneau nicio obligație specifică statelor membre cu privire la situația în discuție în litigiul principal. Simplul fapt că o măsură națională aparține unui domeniu în care Uniunea dispune de competențe nu o poate plasa în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, prin urmare, nu poate atrage aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a stabili dacă o măsură națională implică punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să se verifice, printre alte elemente, dacă reglementarea națională în cauză are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziții a dreptului Uniunii, caracterul respectivei reglementări și aspectul dacă aceasta urmărește alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă este de natură să îl afecteze în mod indirect pe acesta din urmă, precum și problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze.
Mai întâi, reglementarea națională citată mai sus urmărește un alt obiectiv decât cel privind garantarea unei protecții minime a lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului, vizat de Directiva 2008/94, și anume acela de a asigura plata unei despăgubiri de către statul membru pentru consecințele prejudiciabile ale duratei procedurilor judiciare care depășește 60 de zile lucrătoare. În plus, acordarea acestei despăgubiri nu este susceptibilă nici să afecteze, nici să limiteze protecția minimă pe care o conferă statul membru respectiv lucrătorilor salariați prin instituția națională de garantare în conformitate cu articolele 3 și 4 din această directivă. În ceea ce privește articolul 11 primul paragraf din directiva menționată, această dispoziție se limitează să constate că Directiva 2008/94 nu aduce atingere posibilității statelor membre de a aplica sau de a introduce acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor salariați. Având în vedere termenii săi, această dispoziție, care figurează în capitolul V, intitulat „Dispoziții generale și finale”, nu conferă statelor membre o posibilitate de a legifera în temeiul dreptului Uniunii, ci se limitează, spre deosebire de posibilitățile prevăzute în capitolele I și II din directiva menționată, să recunoască competența statelor membre în temeiul dreptului național de a prevedea astfel de dispoziții mai favorabile în afara cadrului sistemului prevăzut de această directivă. În consecință, o dispoziție de drept național care se limitează să acorde lucrătorilor salariați o protecție mai favorabilă care rezultă numai din exercitarea competenței statelor membre, confirmată la articolul 11 primul paragraf din Directiva 2008/94, nu poate fi considerată că intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În sfârșit, reglementarea citată mai sus nu prezintă un risc de a aduce atingere unității, supremației și caracterului efectiv al dreptului Uniunii din moment ce nu poate nici să afecteze, nici să limiteze protecția minimă garantată în conformitate cu articolele 3 și 4 din Directiva 2008/94.
(a se vedea punctele 33-37, 41, 43-45, 47 și 49 și dispozitivul)
Cauza C‑198/13
Víctor Manuel Julian Hernández și alții
împotriva
Reino de España (Subdelegación del Gobierno de España en Alicante) și alții
(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social no 1 de Benidorm)
„Protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului — Directiva 2008/94/CE — Domeniu de aplicare — Dreptul unui angajator de a primi despăgubiri de la un stat membru pentru salariile plătite unui salariat în cursul procedurii de contestare a concedierii acestuia din urmă după trecerea a 60 de zile lucrătoare de la introducerea acțiunii în contestare — Inexistența dreptului la despăgubire în cazul unor concedieri nule — Subrogarea lucrătorului în dreptul la despăgubire al angajatorului său în cazul insolvenței provizorii a acestuia din urmă — Discriminarea lucrătorilor care au făcut obiectul unei concedieri nule — Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene — Domeniu de aplicare — Articolul 20”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 10 iulie 2014
Politica socială – Apropierea legislațiilor – Protecția lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului – Directiva 2008/94 – Domeniu de aplicare – Reglementare națională care prevede plata salariilor datorate după trecerea a 60 de zile lucrătoare de la data introducerii procedurii de contestare a concedierilor, cu excluderea cazurilor de concediere nulă – Egalitate de tratament – Apreciere din perspectiva articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Excludere
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 și art. 51 alin. (1); Directiva 2008/94 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, art. 4 și art. 11 primul paragraf]
O reglementare națională potrivit căreia angajatorul poate solicita statului membru în cauză plata salariilor datorate în cursul procedurii de contestare a unei concedieri după trecerea a 60 de zile lucrătoare de la introducerea acțiunii și potrivit căreia, în cazul în care angajatorul nu a plătit aceste salarii și se află în stare de insolvență provizorie, salariatul în cauză poate solicita, prin efectul unei subrogații legale, plata salariilor menționate direct statului respectiv nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/94 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului și, în consecință, nu poate fi examinată în raport cu drepturile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în special de articolul 20 din aceasta.
Astfel, potrivit articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică a Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. În această privință, noțiunea „punere în aplicare a dreptului Uniunii” în sensul articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene presupune existența unei legături între un act de drept al Uniunii și măsura națională în cauză care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte. Printre altele, Curtea a concluzionat în sensul inaplicabilității drepturilor fundamentale ale Uniunii în raport cu o reglementare națională ca urmare a faptului că dispozițiile Uniunii din domeniul în cauză nu impuneau nicio obligație specifică statelor membre cu privire la situația în discuție în litigiul principal. Simplul fapt că o măsură națională aparține unui domeniu în care Uniunea dispune de competențe nu o poate plasa în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, prin urmare, nu poate atrage aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a stabili dacă o măsură națională implică punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să se verifice, printre alte elemente, dacă reglementarea națională în cauză are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziții a dreptului Uniunii, caracterul respectivei reglementări și aspectul dacă aceasta urmărește alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă este de natură să îl afecteze în mod indirect pe acesta din urmă, precum și problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze.
Mai întâi, reglementarea națională citată mai sus urmărește un alt obiectiv decât cel privind garantarea unei protecții minime a lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului, vizat de Directiva 2008/94, și anume acela de a asigura plata unei despăgubiri de către statul membru pentru consecințele prejudiciabile ale duratei procedurilor judiciare care depășește 60 de zile lucrătoare. În plus, acordarea acestei despăgubiri nu este susceptibilă nici să afecteze, nici să limiteze protecția minimă pe care o conferă statul membru respectiv lucrătorilor salariați prin instituția națională de garantare în conformitate cu articolele 3 și 4 din această directivă. În ceea ce privește articolul 11 primul paragraf din directiva menționată, această dispoziție se limitează să constate că Directiva 2008/94 nu aduce atingere posibilității statelor membre de a aplica sau de a introduce acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor salariați. Având în vedere termenii săi, această dispoziție, care figurează în capitolul V, intitulat „Dispoziții generale și finale”, nu conferă statelor membre o posibilitate de a legifera în temeiul dreptului Uniunii, ci se limitează, spre deosebire de posibilitățile prevăzute în capitolele I și II din directiva menționată, să recunoască competența statelor membre în temeiul dreptului național de a prevedea astfel de dispoziții mai favorabile în afara cadrului sistemului prevăzut de această directivă. În consecință, o dispoziție de drept național care se limitează să acorde lucrătorilor salariați o protecție mai favorabilă care rezultă numai din exercitarea competenței statelor membre, confirmată la articolul 11 primul paragraf din Directiva 2008/94, nu poate fi considerată că intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În sfârșit, reglementarea citată mai sus nu prezintă un risc de a aduce atingere unității, supremației și caracterului efectiv al dreptului Uniunii din moment ce nu poate nici să afecteze, nici să limiteze protecția minimă garantată în conformitate cu articolele 3 și 4 din Directiva 2008/94.
(a se vedea punctele 33-37, 41, 43-45, 47 și 49 și dispozitivul)