HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

12 iunie 2014 ( *1 )

„Uniunea vamală și Tariful vamal comun — Sustragerea de sub supravegherea vamală a mărfurilor supuse taxelor vamale la import — Nașterea datoriei vamale”

În cauza C‑75/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesfinanzhof (Germania), prin decizia din 11 decembrie 2012, primită de Curte la 14 februarie 2013, în procedura

SEK Zollagentur GmbH

împotriva

Hauptzollamt Gießen,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul A. Borg Barthet (raportor), președinte de cameră, domnii S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

—	pentru SEK Zollagentur GmbH, de T. Ulbrich, Rechtsanwalt;

—	pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și de L. Keppenne, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 50 și 203 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 648/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005 (JO L 117, p. 13, Ediție specială, 02/vol. 17, p. 220, denumit în continuare „Codul vamal”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SEK Zollagentur GmbH (denumită în continuare „SEK Zollagentur”), pe de o parte, și Hauptzollamt Gießen, pe de altă parte, având ca obiect cererea SEK Zollagentur GmbH de rambursare a taxelor vamale datorate pentru motivul că aceasta ar fi sustras mărfurile în cauză de sub supravegherea vamală în cursul procedurii de tranzit.

Cadrul juridic

Articolul 4 din Codul vamal prevede:

„În sensul prezentului cod, se aplică următoarele definiții:

[…]

13.	«Supravegherea de către autoritățile vamale» reprezintă acțiunile desfășurate, în general, de respectivele autorități pentru a asigura respectarea reglementărilor vamale și, atunci când este cazul, a altor dispoziții aplicabile mărfurilor aflate sub supraveghere vamală.

14.

«Controale vamale»: acțiuni specifice îndeplinite de către autoritățile vamale în vederea garantării unei aplicări corecte a legislației vamale și a altor acte cu putere de lege care reglementează intrarea, ieșirea, tranzitul, transferul și destinația mărfurilor care circulă între teritoriul vamal al Comunității și țările terțe, precum și prezența mărfurilor care nu au statut de mărfuri comunitare; aceste acțiuni pot include verificarea mărfurilor, verificarea informațiilor menționate în declarație, verificarea existenței și autenticității documentelor electronice sau scrise, verificarea situației contabile a întreprinderilor și a altor înregistrări, verificarea mijloacelor de transport, controlul bagajelor și al altor mărfuri transportate sau la purtător și efectuarea unor anchete administrative, precum și alte acțiuni similare.

15.

«Destinația vamală a mărfurilor» reprezintă:

(a)	plasarea mărfurilor sub un regim vamal;

(b)	introducerea lor într‑o zonă liberă sau într‑un antrepozit liber;

(c)	reexportarea lor de pe teritoriul vamal al Comunității;

(d)	distrugerea lor;

(e)	abandonarea lor în favoarea bugetului statului.

[…]

20.	«Acordarea liberului de vamă» reprezintă acțiunea prin care autoritățile vamale pun mărfurile la dispoziție în scopurile prevăzute de regimul vamal sub care au fost plasate.

[…]”

4	Articolul 37 alineatul (1) din codul menționat prevede: „Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al Comunității se află sub supraveghere vamală din momentul intrării lor. Ele pot fi supuse controlului vamal în conformitate cu dispozițiile în vigoare.”

5	Potrivit articolului 50 din Codul vamal: „Până în momentul când li se atribuie destinația vamală, mărfurile prezentate în vamă pot obține, după ce au fost prezentate, statutul de «mărfuri depozitate temporar». Aceste mărfuri sunt numite în continuare «mărfuri depozitate temporar».”

Articolul 91 din Codul vamal prevede:

„(1) Regimul de tranzit extern permite circulația dintr‑un punct într‑altul pe teritoriul vamal al Comunității:

(a)	a mărfurilor necomunitare, fără ca aceste mărfuri să fie supuse drepturilor de import și altor taxe sau măsuri de politică comercială;

[…]

(2) Circulația menționată la alineatul (1) are loc:

(a)	fie conform regimului de tranzit comunitar extern;

[…]”

Articolul 92 din Codul vamal prevede:

„(1) Regimul de tranzit extern ia sfârșit și obligațiile titularului se consideră îndeplinite atunci când mărfurile plasate sub acest regim și documentele solicitate sunt prezentate la biroul vamal de destinație în conformitate cu dispozițiile regimului respectiv.

(2) Autoritățile vamale încheie regimul atunci când sunt în măsură să stabilească, pe baza comparației datelor disponibile de la biroul vamal de plecare cu cele de la biroul vamal de destinație, că regimul a luat sfârșit în mod corect.”

Articolul 96 alineatul (1) din acest cod prevede:

„Principalul obligat este titularul regimului de tranzit comunitar extern. El răspunde pentru:

(a)	prezentarea în vamă a mărfurilor intacte la biroul vamal de destinație în termenul prevăzut și cu respectarea întocmai a măsurilor de identificare adoptate de autoritățile vamale;

(b)	respectarea dispozițiilor referitoare la regimul de tranzit comunitar.”

Articolul 201 alineatul (1) din codul menționat prevede:

„O datorie vamală la import poate să ia naștere prin:

(a)	punerea în liberă circulație a mărfurilor supuse drepturilor de import

[…]”

Articolul 203 din Codul vamal prevede:

„(1) O datorie vamală la import ia naștere prin:

—	sustragerea de sub supravegherea vamală a mărfurilor supuse drepturilor de import.

(2) Datoria vamală ia naștere în momentul sustragerii mărfurilor de sub supravegherea vamală.

(3) Debitorii vamali sunt:

—	persoana care a sustras mărfurile de sub supraveghere vamală;

[…]

—	după caz, persoana care trebuie să execute obligațiile care rezultă din depozitarea temporară a mărfurilor sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate acele mărfuri.”

Articolul 236 alineatul (1) din codul menționat prevede:

„Drepturile de import sau de export se rambursează în măsura în care se stabilește că, în momentul în care au fost plătite, valoarea acestor drepturi nu era datorată legal sau că valoarea lor a fost înscrisă în evidența contabilă contrar dispozițiilor articolului 220 alineatul (2).

[…]”

Potrivit articolului 398 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului nr. 2913/92 (JO L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1192/2008 al Comisiei din 17 noiembrie 2008 (JO L 329, p. 1):

„Statutul de expeditor agreat se poate acorda oricărei persoane care intenționează să efectueze operațiunile de tranzit comunitar fără a prezenta, la biroul de plecare sau în orice alt loc autorizat, mărfurile și declarația de tranzit aferentă.

[…]”

Litigiul principal și întrebările preliminare

La 15 ianuarie 2010, un transport format din douăsprezece suporturi pentru biciclete a fost introdus pe teritoriul vamal al Uniunii. Transportul a fost plasat în depozit temporar și proprietarul depozitului respectiv a prezentat mărfurile în vamă și a făcut o declarație sumară cu privire la acestea.

14	La 17 ianuarie 2010, SEK Zollagentur a făcut o declarație de plasare a suporturilor pentru biciclete sub regimul vamal de tranzit comunitar extern. Acordarea liberului de vamă al suporturilor pentru biciclete pentru regimul declarat a avut loc în aceeași zi.

15	În ziua următoare, transportatorul mandatat de SEK Zollagentur, expeditorul agreat, trebuia să colecteze mai multe transporturi, inclusiv mărfurile menționate, de la depozitul temporar și să le livreze unui destinatar în Greven (Germania).

16	La sosirea transportului de mărfuri, destinatarul a constatat că suporturile pentru biciclete nu făceau parte din aceste transporturi, aspect pe care l‑a notificat biroului vamal de destinație.

Hauptzollamt Gießen s‑a adresat ulterior în scris SEK Zollagentur pentru a‑i solicita informații privind locul unde se aflau suporturile pentru biciclete. Această societate a menționat în răspunsul său că suporturile pentru biciclete nu au putut fi încărcate la 17 ianuarie 2010. Societatea a declarat că proprietarul depozitului temporar nu fusese în măsură să stocheze transporturile antrepozitate în depozitul său într‑un mod care să permită regăsirea acestora și remiterea lor în ansamblu transportatorului. Pentru acest motiv, suporturile pentru biciclete nu fuseseră predate transportatorului astfel cum era prevăzut și rămăseseră în depozitul temporar.

18	La 1 februarie 2010, suporturile pentru biciclete au făcut obiectul unui nou transport după deschiderea unei noi proceduri de tranzit. Prin urmare, destinatarul a pus mărfurile menționate în liberă circulație la biroul vamal de destinație și a plătit 2000 de euro cu titlu de taxe la import.

19	Același cuantum a fost solicitat și de Hauptzollamt Gießen de la SEK Zollagentur pentru motivul că ea ar fi sustras mărfurile de sub supravegherea vamală prin neprezentarea lor biroului de destinație în cursul primei proceduri de tranzit.

SEK Zollagentur a considerat că taxele la import impuse nu erau datorate legal și a solicitat rambursarea lor în temeiul articolului 236 din Codul vamal. Aceasta a susținut astfel că procedura de tranzit a început abia la momentul preluării efective a mărfurilor de la antrepozitar, independent de declarația făcută de ea. Astfel, înainte de începerea transportului, regimul vamal de tranzit comunitar extern nu începuse, astfel încât unicul responsabil pentru sustragerea menționată ar fi proprietarul depozitului temporar.

În urma respingerii contestației formulate împotriva deciziei de respingere a cererii de rambursare, SEK Zollagentur a formulat o acțiune la Finanzgericht Hessen, care a confirmat refuzul rambursării pentru motivul că taxele nu pot fi rambursate întrucât acestea sunt datorate legal. SEK Zollagentur a formulat, așadar, recurs la Bundesfinanzhof.

În aceste împrejurări, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Dispozițiile relevante ale Codului vamal, în special articolul 50 din acesta, trebuie interpretate în sensul că o marfă pusă la dispoziția unei persoane de către autoritățile vamale pentru a fi depozitată temporar într‑un loc aprobat este considerată ca fiind sustrasă de sub supravegherea vamală în cazul în care marfa face obiectul unei declarații în vederea plasării sub regim de tranzit extern, însă nu însoțește efectiv, în cursul transportului prevăzut, documentele de tranzit întocmite și nu este prezentată biroului vamal de destinație?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

Într‑un astfel de caz, persoana care, în calitate de expeditor agreat, a plasat mărfurile sub regim de tranzit este debitor vamal în conformitate cu articolul 203 alineatul (3) prima liniuță din Codul vamal sau cu articolul 203 alineatul (3) a patra liniuță din Codul vamal?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 50 și 203 din Codul vamal trebuie interpretate în sensul că o marfă plasată în depozit temporar trebuie considerată ca fiind sustrasă de sub supravegherea vamală în cazul în care este declarată în vederea plasării sub regim de tranzit comunitar extern, însă nu părăsește depozitul și nu este prezentată biroului vamal de destinație, deși documentele de tranzit au fost prezentate acestuia din urmă.

24	Cu titlu introductiv, trebuie să se determine momentul la care, în temeiul Codului vamal, ia sfârșit depozitarea temporară a mărfurilor și începe plasarea lor sub regimul vamal de tranzit comunitar extern.

În această privință, trebuie amintit că articolul 50 din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că mărfurile necomunitare care au făcut obiectul unei declarații vamale acceptate de autoritățile vamale în vederea plasării lor sub regimul vamal de tranzit comunitar extern și care au statutul de mărfuri depozitate temporar sunt plasate sub acest regim vamal și obțin astfel o destinație vamală la momentul acordării liberului de vamă (Hotărârea Codirex Expeditie, C‑542/11, EU:C:2013:429, punctul 55).

Astfel, mărfuri precum cele în discuție în litigiul principal pot intra sub incidența regimului de tranzit comunitar extern doar de la momentul acordării liberului de vamă pentru acestea. Or, pe baza informațiilor comunicate de instanța de trimitere, acordarea liberului de vamă pentru mărfurile în discuție în litigiul principal ar fi fost efectuată la 17 ianuarie 2010, acestea din urmă fiind, așadar, plasate sub regimul vamal de tranzit comunitar extern începând de la această dată.

27	Pentru a răspunde la prima întrebare, astfel reformulată, trebuie analizat aspectul dacă o marfă care nu a părăsit zona de antrepozitare poate fi în mod real sustrasă de sub supravegherea vamală, în condițiile în care documentele de tranzit au fost prezentate biroului vamal de destinație.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de sustragere de sub supravegherea vamală, care figurează la articolul 203 alineatul (1) din Codul vamal, trebuie înțeleasă ca incluzând orice acțiune sau omisiune care are drept rezultat, chiar dacă numai pe moment, împiedicarea accesului autorității vamale competente la mărfuri aflate sub supraveghere vamală și a efectuării controalelor prevăzute la articolul 37 alineatul (1) din Codul vamal (Hotărârea D. Wandel, C‑66/99, EU:C:2001:69, punctul 47, Hotărârea Liberexim, C‑371/99, EU:C:2002:433, punctul 55, și Hotărârea Hamann International, C‑337/01, EU:C:2004:90, punctul 31).

În temeiul articolului 96 din Codul vamal, întrucât principalul obligat este răspunzător, printre altele, pentru prezentarea mărfurilor intacte la biroul vamal de destinație, documentul de tranzit pe baza căruia se efectuează transportul de mărfuri plasate sub regimul de tranzit comunitar extern are în mod incontestabil un rol esențial în buna funcționare a acestui regim. Astfel, o îndepărtare, chiar dacă temporară, a acestor mărfuri este de natură să aducă atingere obiectivelor înseși ale regimului menționat atunci când împiedică, contrar celor prevăzute la articolul 37 din Codul vamal, orice confiscare eventuală a mărfurilor respective de către serviciul vamal. În plus, o astfel de îndepărtare temporară face de asemenea dificilă identificarea atât a mărfurilor care fac obiectul procedurii de tranzit, cât și a regimului vamal aplicabil acestora (a se vedea prin analogie Hotărârea British American Tobacco, C‑222/01, EU:C:2004:250, punctul 52).

În condiții similare, îndepărtarea temporară a documentului de tranzit de mărfurile care figurează pe acest document trebuie calificată drept sustragere a mărfurilor respective de sub supravegherea vamală. Conform interpretării reținute de Curte în Hotărârile D. Wandel (EU:C:2001:69), Liberexim (EU:C:2002:433) și Hamann International (EU:C:2004:90), această îndepărtare constituie într‑adevăr un act care are drept rezultat împiedicarea, chiar dacă numai pe moment, a accesului autorității vamale competente la o marfă aflată sub supraveghere vamală și a efectuării controalelor prevăzute de legislația vamală a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea British American Tobacco, EU:C:2004:250, punctul 53).

În mod similar, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, sustragerea unei mărfi de sub supravegherea vamală presupune numai întrunirea unor condiții de natură obiectivă precum lipsa materială a mărfurilor de la locul de depozitare autorizat la momentul la care autoritatea vamală înțelege să întreprindă măsuri pentru verificarea respectivelor mărfuri (a se vedea Hotărârea D. Wandel, EU:C:2001:69, punctul 48, și Hotărârea Liberexim, EU:C:2002:433, punctul 60).

Pentru a exista o sustragere de sub supravegherea vamală, este, așadar, suficient ca marfa să fi fost sustrasă în mod obiectiv de la eventuale controale, independent de faptul dacă acestea au fost realizate efectiv de autoritatea competentă (Hotărârea British American Tobacco, EU:C:2004:250, punctul 55).

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolele 50 și 203 din Codul vamal trebuie interpretate în sensul că o marfă plasată în depozit temporar trebuie considerată ca fiind sustrasă de sub supravegherea vamală în cazul în care este declarată în vederea plasării sub regim de tranzit comunitar extern, însă nu părăsește depozitul și nu este prezentată biroului vamal de destinație, deși documentele de tranzit au fost prezentate acestuia din urmă.

Cu privire la a doua întrebare

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 203 alineatul (3) din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în caz de sustragere a unei mărfi de sub supraveghere vamală, persoana care, în calitate de expeditor agreat, a plasat marfa respectivă sub regimul vamal de tranzit comunitar extern este debitor vamal în temeiul acestei dispoziții.

Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, dacă, la momentul sustragerii mărfurilor în cauză de sub supravegherea vamală, acestea au fost plasate deja sub regimul de tranzit comunitar extern, titularul acestui regim este cel care, în calitate de principal obligat în sensul articolului 96 alineatul (1) din Codul vamal, trebuie să execute obligațiile care rezultă din utilizarea regimului menționat și debitorul datoriei vamale în sensul articolului 203 alineatul (3) a patra liniuță din acest cod, dacă dispozițiile care figurează la primele trei liniuțe ale alineatului (3) nu se aplică (Hotărârea Codirex Expeditie, EU:C:2013:429, punctul 33).

În schimb, dacă, la momentul respectivei sustrageri, mărfurile nu au fost încă plasate sub regimul de tranzit comunitar extern, ci sunt încă mărfuri depozitate temporar, debitorul datoriei vamale este, în cazul în care dispozițiile care figurează la primele trei liniuțe ale articolului 203 alineatul (3) din Codul vamal nu se aplică, persoana care, întrucât este cea care trebuie să execute obligațiile care decurg din depozitarea temporară a mărfurilor, deține aceste mărfuri, după descărcarea lor, pentru a asigura deplasarea sau depozitarea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea United Antwerp Maritime Agencies și Seaport Terminals, C‑140/04, EU:C:2005:556, punctul 39, precum și Hotărârea Codirex Expeditie, EU:C:2013:429, punctul 34).

Or, după cum s‑a amintit la punctul 26 din prezenta hotărâre, mărfurile în discuție în litigiul principal au fost plasate sub regimul vamal de tranzit comunitar extern. Astfel, titularul acestui regim, și anume SEK Zollagentur, este cel care, întrucât, în calitatea sa de expeditor agreat, este principalul obligat în sensul articolului 96 din Codul vamal, este debitorul datoriei vamale în sensul articolului 203 alineatul (3) a patra liniuță din acest cod, dacă dispozițiile care figurează la primele trei liniuțe ale alineatului (3) menționat nu se aplică, aspect care urmează să fie stabilit de instanța de trimitere.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 203 alineatul (3) a patra liniuță din Codul vamal trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în caz de sustragere a unei mărfi de sub supravegherea vamală, persoana care, în calitate de expeditor agreat, a plasat marfa respectivă sub regimul vamal de tranzit comunitar extern este debitor vamal în temeiul acestei dispoziții.

Cu privire la cheltuielile de judecată

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Articolele 50 și 203 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 648/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005, trebuie interpretate în sensul că o marfă plasată în depozit temporar trebuie considerată ca fiind sustrasă de sub supravegherea vamală în cazul în care este declarată în vederea plasării sub regim de tranzit comunitar extern, însă nu părăsește depozitul și nu este prezentată biroului vamal de destinație, deși documentele de tranzit au fost prezentate acestuia din urmă.

Articolul 203 alineatul (3) a patra liniuță din Regulamentul nr. 2913/92, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 648/2005, trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în caz de sustragere a unei mărfi de sub supravegherea vamală, persoana care, în calitate de expeditor agreat, a plasat marfa respectivă sub regimul vamal de tranzit comunitar extern este debitor vamal în temeiul acestei dispoziții.

Semnături

( *1 ) Limba de procedură: germana.