—

pentru Green Network SpA, de V. Cerulli Irelli, avvocato;

—

pentru Gestore dei Servizi Energetici SpA – GSE, de G. Roberti, de I. Perego și de M. Serpone, avvocati;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;

—

pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann, de E. White, de L. Pignataro‑Nolin și de A. Aresu, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) TFUE și a articolului 216 TFUE coroborate cu articolul 5 din Directiva 2001/77/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind promovarea electricității produse din surse de energie regenerabile pe piața internă a electricității (JO L 283, p. 33, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 36) și cu Acordul dintre Comunitatea Economică Europeană și Confederația Elvețiană din 22 iulie 1972 (JO L 300, p. 189, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 40), astfel cum a fost adaptat prin Decizia nr. 1/2000 a Comitetului mixt CE‑Elveția din 25 octombrie 2000 (JO 2001, L 51, p. 1, denumit în continuare „Acordul de liber schimb”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Green Network SpA (denumită în continuare „Green Network”), pe de o parte, și Autorità per l’energia elettrica e il gas (denumită în continuare „AEEG”), pe de altă parte, cu privire la o amendă administrativă aplicată de aceasta din urmă societății Green Network ca urmare a refuzului său de a achiziționa certificate verzi proporțional cu cantitățile de energie electrică provenită din Elveția pe care această societate le‑a importat în Italia.

3

Acordul de liber schimb a fost încheiat de Comunitatea Economică Europeană în temeiul articolului 113 din Tratatul CEE, privind politica comercială comună, devenit articolul 113 din Tratatul CE, devenit la rândul lui, după modificare, articolul 133 CE. Dispozițiile acestui din urmă articol figurează în prezent la articolul 207 TFUE. Potrivit articolului 1 din acord, scopul acestuia este în special de a promova, prin expansiunea schimburilor comerciale reciproce, dezvoltarea armonioasă a relațiilor economice dintre Comunitate și Confederația Elvețiană, de a asigura condiții echitabile de concurență pentru schimburile comerciale dintre părțile contractante și de a contribui astfel, prin eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale, la dezvoltarea armonioasă și la expansiunea comerțului mondial.

4

Directiva 2001/77 a fost abrogată, începând de la 1 ianuarie 2012, prin Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE (JO L 140, p. 16). Totuși, ținând seama de data faptelor din litigiul principal, Directiva 2001/77 este directiva aplicabilă ratione temporis.

5

Potrivit considerentelor (1)-(3), (10), (11) și (14)-(16) ale Directivei 2001/77:

[…]

[…]

6

Articolul 1 din Directiva 2001/77 prevedea:

„Obiectul prezentei directive este de a promova creșterea contribuției surselor de energie regenerabile la producția de electricitate pe piața internă de electricitate și de a pune bazele unui viitor cadru comunitar în acest domeniu.”

7

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevedea:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

8

Articolul 3 din directiva menționată prevedea:

„(1)   Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a încuraja un consum mai ridicat de electricitate produsă din surse de energie regenerabile, în conformitate cu obiectivele orientative naționale prevăzute la alineatul (2). […]

(2)   Până la 27 octombrie 2002 și în continuare la fiecare cinci ani, statele membre adoptă și publică un raport care stabilește, pentru următorii zece ani, obiectivele orientative naționale pentru consumul viitor de electricitate produsă din surse de energie regenerabile, sub forma unui procentaj din consumul de electricitate. […] Pentru stabilirea acestor obiective până în anul 2010, statele membre:

[…]

(4)   În baza rapoartelor statelor membre prevăzute la alineatele (2) și (3), Comisia evaluează în ce măsură:

[…]”

9

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Sisteme de sprijin”, era redactat în termenii următori:

„(1)   Fără a aduce atingere articolelor 87 și 88 din [Tratatul CE], Comisia evaluează aplicarea mecanismelor utilizate în statele membre conform cărora un producător de electricitate beneficiază, în baza reglementărilor emise de autoritățile publice, de un sprijin direct sau indirect și care ar putea avea ca efect limitarea schimburilor, ținând cont că acestea contribuie la obiectivele prevăzute la articolele 6 și 174 din tratat.

(2)   Comisia prezintă, până la 27 octombrie 2005, un raport bine documentat privind experiența câștigată cu privire la aplicarea și coexistența diferitor mecanisme prevăzute la alineatul (1). Raportul evaluează succesul, inclusiv raportul costuri‑beneficii, al sistemelor de sprijin prevăzute la alineatul (1) în ceea ce privește promovarea consumului de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile în conformitate cu obiectivele orientative naționale prevăzute la articolul 3 alineatul (2). Dacă este necesar, acest raport este însoțit de o propunere de cadru comunitar pentru programele de sprijin pentru energia electrică produsă din surse de energie regenerabile.

Orice cadru propus trebuie:

10

Articolul 5 din Directiva 2001/77, intitulat „Garanția de origine a electricității produse din surse de energie regenerabile”, prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură, până la 27 octombrie 2003, că originea electricității produse din surse de energie regenerabile poate fi garantată ca atare în sensul prezentei directive, în conformitate cu criteriile obiective, transparente și nediscriminatorii stabilite de fiecare stat membru. Statele membre se asigură că este emisă o garanție de origine în acest sens ca răspuns la o cerere.

(2)   Statele membre pot desemna unul sau mai multe organisme competente, independente de activitățile de producție și distribuție, care să supravegheze emiterea acestor garanții de origine.

(3)   O garanție de origine:

(4)   Aceste garanții de origine, emise în conformitate cu alineatul (2), sunt recunoscute reciproc de statele membre, exclusiv ca dovadă a elementelor prevăzute la alineatul (3). Orice refuz de recunoaștere a garanției de origine ca dovadă, în special din motive ce țin de prevenirea fraudelor, trebuie să se bazeze pe criterii obiective, transparente și nediscriminatorii. În cazul unui refuz de a recunoaște o garanție de origine, Comisia poate obliga partea care refuză să o recunoască, în special ținând cont de criteriile obiective, transparente și nediscriminatorii pe care se bazează această recunoaștere.

(5)   Statele membre sau organismele competente pun în funcțiune mecanisme corespunzătoare pentru a asigura că garanțiile de origine sunt precise și fiabile și descriu în raportul prevăzut la articolul 3 alineatul (3) măsurile luate pentru a se asigura fiabilitatea sistemului de garantare.

(6)   După consultarea statelor membre, Comisia examinează, în raportul prevăzut la articolul 8, forma și metodele pe care le pot utiliza statele membre pentru a garanta că electricitatea este produsă din surse de energie regenerabile. Dacă este necesar, Comisia propune Parlamentului European și Consiliului adoptarea unor norme comune în această privință.”

11

După cum reiese din primul paragraf al anexei la Directiva 2001/77, aceasta stabilește valorile de referință pentru stabilirea obiectivelor orientative naționale cu privire la electricitatea produsă din surse de energie regenerabile, astfel cum sunt prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din directiva amintită. Reiese din tabelul care figurează în această anexă și din explicațiile aferente acestuia că valorile de referință menționate privesc, pentru fiecare stat membru, pe de o parte, „producția internă” de energie electrică produsă din surse de energie regenerabile în anul 1997 și, pe de altă parte, contribuțiile procentuale pentru anii 1997 și, respectiv, 2010, ale energiei electrice produse din surse de energie regenerabile în consumul de energie electrică, această contribuție fiind „calcul[ată] pornind de la producția internă de [energie electrică produsă din surse de energie regenerabile] împărțită la consumul intern brut de electricitate”.

12

Articolul 11 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 79 privind punerea în aplicare a Directivei 96/92/CE privind normele comune pentru piața internă de energie electrică (decreto legislativo n. 79 – Attuazione della direttiva 96/92/CE recante norme comuni per il mercato interno dell’energia elettrica) din 16 martie 1999 (GURI nr. 75 din 31 martie 1999, p. 8, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 79/1999”) impune operatorilor care au produs sau care au importat energie electrică să introducă în anul următor în rețeaua națională o cotă de energie electrică produsă pe baza unor surse de energie regenerabile (denumită în continuare „energie electrică verde”) provenită din instalații care au intrat în funcțiune sau care și‑au suplimentat producția ulterior intrării în vigoare a decretului menționat. În temeiul alineatului 3 al aceluiași articol, îndeplinirea acestei obligații este posibilă printre altele prin achiziția, în întregime sau în parte, a acestei cote de la alți producători, în măsura în care energia electrică introdusă în rețeaua națională este verde, sau prin achiziția de certificate verzi de la administratorul rețelei naționale, denumit, de la 1 noiembrie 2005, Gestore servizi energetici GSE SpA (în continuare, „GSE”). Producătorii și importatorii vizați trebuie, așadar, fie să prezinte certificate care atestă că o cotă din energia electrică produsă sau importată a fost produsă din surse regenerabile, fie să achiziționeze certificate verzi.

13

Articolul 4 alineatul 6 din Decretul ministerial de punere în aplicare a standardelor pentru energia electrică produsă din surse de energie regenerabile prevăzute la articolul 11 alineatele 1, 2 și 3 din Decretul legislativ nr. 79 din 16 martie 1999 (decreto ministeriale – Direttive per l’attuazione delle norme in materia di energia elettrica da fonti rinnovabili di cui ai commi 1, 2 e 3 dell’articolo 11 del decreto legislativo 16 marzo 1999, n. 79) din 11 noiembrie 1999 (GURI nr. 292 din 14 decembrie 1999, p. 26, denumit în continuare „Decretul ministerial din 11 noiembrie 1999”) prevede:

„Obligația stabilită la articolul 11 alineatele 1 și 2 din Decretul legislativ [nr. 79/1999] poate fi executată prin importul, integral sau parțial, al energiei electrice produse în instalații intrate în funcțiune după 1 aprilie 1999, alimentate din surse regenerabile, cu condiția ca aceste instalații să fie situate în țări străine care adoptă instrumente similare pentru promovarea și încurajarea surselor de energie regenerabile, bazate pe mecanisme de piață care recunosc aceeași posibilitate instalațiilor situate în Italia. În acest caz, cererea menționată la alineatul 3 este prezentată de către titularul obligației în același timp cu contractul de achiziție de energie electrică produsă de instalație și cu înscrisul care autorizează introducerea de energie electrică în rețeaua națională. Toate datele trebuie să fie certificate de autoritatea desemnată în temeiul articolului 20 alineatul (3) din Directiva 96/92/CE [privind normele comune pentru piața internă de energie electrică (JO L 1997, L 27, p. 20)], în țara în care se află instalația. În cazul țărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, acceptarea cererii este condiționată de încheierea unui acord între administratorul rețelei naționale și autoritatea locală omologă, prin care se determină modurile de verificare necesare.”

14

În temeiul articolului 20 alineatul 3 din Decretul legislativ nr. 387 de punere în aplicare a Directivei 2001/77/CE privind promovarea electricității produse din surse de energie regenerabile pe piața internă a electricității (decreto legislativo n. 387 – Attuazione della direttiva 2001/77/CE relativa alla promozione dell’energia elettrica prodotta da fonti energetiche rinnovabili nel mercato interno dell’elettricità) din 29 decembrie 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 25 din 31 ianuarie 2004, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 387/2003”), operatorii care importă energie electrică produsă în alte state membre ale Uniunii Europene pot solicita GSE scutirea de obligația de a achiziționa certificate verzi prevăzută la articolul 11 din Decretul legislativ nr. 79/1999 pentru cota din energia electrică verde importată, prin prezentarea unei copii conforme a garanției de origine emise conform articolului 5 din Directiva 2001/77. În cazul importului de energie electrică produsă într‑un stat terț, articolul 20 alineatul 3 menționat condiționează această scutire de încheierea, între Republica Italiană și statul terț vizat, a unui acord care să prevadă că energia electrică vizată este produsă din surse de energie regenerabile și este garantată ca atare potrivit acelorași modalități precum cele prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/77.

15

Un astfel de acord a fost încheiat la 6 martie 2007 între ministerele italiene competente și Departamentul Federal Elvețian al Mediului, Transporturilor, Energiei și Comunicațiilor. Acest acord prevede recunoașterea reciprocă a garanțiilor de origine în ceea ce privește energia electrică importată începând cu anul 2006, an în care Confederația Elvețiană ar fi adoptat o reglementare conformă cu dispozițiile Directivei 2001/77.

16

În temeiul articolului 4 din Decretul legislativ nr. 387/2003, GSE are sarcina de a controla executarea obligației prevăzute la articolul 11 din Decretul legislativ nr. 79/1999 și de a semnala AEEG cazurile de neexecutare, care, în asemenea cazuri, este competentă să aplice sancțiunile prevăzute de Legea nr. 481 privind normele de concurență și reglementarea serviciilor de utilitate publică – Instituirea autorităților de reglementare a serviciilor de utilitate publică (legge n. 481 – Norme per la concorrenza e la regolazione dei servizi di pubblica utilità. Istituzione delle Autorità di regolazione dei servizi di pubblica utilità) din 14 noiembrie 1995 (supliment ordinar la GURI nr. 270 din 18 noiembrie 1995).

17

În cursul anului 2005, Green Network a importat în Italia 873855 MWh de energie electrică provenită din Elveția, în temeiul unui contract de furnizare încheiat cu societatea elvețiană Aar e Ticino SA di Elettricità. Potrivit declarațiilor scrise ale acesteia din urmă, această energie electrică fusese produsă în Elveția din surse de energie regenerabile.

18

În temeiul articolului 20 alineatul 3 din Decretul legislativ nr. 387/2003, Green Network a solicitat GSE scutirea, pentru anul 2006, de obligația de a achiziționa certificate verzi, prevăzută la articolul 11 din Decretul legislativ nr. 79/1999, în ceea ce privește cantitățile de energie electrică astfel importate din Elveția.

19

Printr‑o decizie din 7 iulie 2006, GSE a respins această solicitare pentru motivul că, în cursul anului 2005, Republica Italiană și Confederația Elvețiană nu încheiaseră încă un acord precum cel prevăzut la articolul 20 alineatul 3 amintit. În consecință, GSE a obligat Green Network să achiziționeze 378 de certificate verzi, în valoare totală de 2367792 de euro. Întrucât Green Network nu și‑a îndeplinit obligația, printr‑o decizie din 21 ianuarie 2011, AEEG i‑a aplicat o amendă administrativă de 2466450 de euro.

20

Întrucât acțiunea introdusă de Green Network împotriva acestei decizii a fost respinsă de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Tribunalul Administrativ Regional Lombardia), societatea a formulat apel la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) împotriva hotărârii pronunțate de instanța menționată. În susținerea acestui apel, Green Network reia în special argumentația formulată în primă instanță, potrivit căreia articolul 20 alineatul 3 din Decretul nr. 387/2003 este incompatibil cu articolul 3 alineatul (2) TFUE și cu articolul 216 TFUE, întrucât Uniunea are o competență externă exclusivă pentru încheierea unui acord precum cel preconizat de dispoziția de drept național menționată.

21

Green Network arată, pe de altă parte, că, ținând seama de această incompatibilitate, trebuie să devină aplicabil articolul 4 alineatul 6 din Decretul ministerial din 11 noiembrie 1999. În acest context, Green Network susține că acordul dintre operatorii rețelelor privind recunoașterea reciprocă a certificatelor pe care îl impune această din urmă dispoziție a fost încheiat efectiv în mod tacit între Gestore della Rete di Trasmissione Nazionale (GRTN), operatorul rețelei naționale al cărui succesor este GSE, și operatorul elvețian omolog.

22

Instanța de trimitere arată în această privință că, în ipoteza în care Curtea va statua, drept răspuns la prima și la a doua întrebare preliminară pe care i le‑a adresat, că o dispoziție precum articolul 20 alineatul 3 din Decretul nr. 387/2003 încalcă competența externă exclusivă a Uniunii, în speță ar fi aplicabil efectiv articolul 4 alineatul 6 din Decretul ministerial din 11 noiembrie 1999. În consecință, instanța de trimitere consideră de asemenea necesar să sesizeze Curtea cu a treia și cu a patra întrebare preliminară, care privesc această ultimă dispoziție națională.

23

În acest context, Consiglio di Stato a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Astfel cum reiese din modul lor de redactare, întrebările preliminare vizează în esență interpretarea articolului 3 alineatul (2) TFUE și a articolului 216 TFUE.

25

Trebuie arătat totuși că litigiul principal vizează contestarea unei decizii a AEEG prin care societății Green Network i‑a fost aplicată o amendă pentru motivul că aceasta din urmă nu și‑a îndeplinit obligația de a achiziționa certificate verzi pentru anul 2006. În aceste condiții și având în vedere împrejurarea că Tratatul de la Lisabona nu a intrat în vigoare decât la 1 decembrie 2009, este necesar, în scopul de a răspunde la problemele pe care le ridică întrebările adresate, să fie luate în considerare, după cum au arătat în special GSE, guvernul italian și Comisia, normele privind competența externă exclusivă a Comunității astfel cum rezultau din Tratatul CE, iar nu dispozițiile Tratatului FUE menționate de instanța de trimitere.

26

În această privință, trebuie arătat că, dintre diferitele cazuri de competență externă exclusivă a Uniunii consacrate în prezent la articolul 3 alineatul (2) TFUE, numai cel vizat în ultima teză a acestei dispoziții, respectiv situația în care încheierea unui acord internațional „ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora”, stă la baza problemelor ridicate de instanța de trimitere și se dovedește relevant în cadrul prezentei cauze.

27

Or, termenii utilizați în această ultimă teză corespund celor prin intermediul cărora Curtea a definit, la punctul 22 din Hotărârea Comisia/Consiliul, cunoscută sub numele „AETR” (22/70, EU:C:1971:32), natura angajamentelor internaționale pe care statele membre nu le pot încheia în afara cadrului instituțiilor Comunității, în cazul în care norme comune au fost adoptate de aceasta pentru a realiza obiectivele tratatului (a se vedea Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑114/12, EU:C:2014:2151, punctul 66).

28

În consecință, întrebările preliminare trebuie, în speță, interpretate ca referindu‑se la competența externă exclusivă a Comunității în sensul jurisprudenței inițiate prin Hotărârea AETR (EU:C:1971:32) menționată și dezvoltate pe baza acesteia (denumită în continuare „competența externă exclusivă în sensul jurisprudenței AETR”).

29

Potrivit jurisprudenței menționate, există un risc de a se aduce atingere unor norme comune ale Comunității prin angajamente internaționale luate de statele membre sau de a se modifica domeniul de aplicare al acestor norme, care este de natură să justifice o competență externă exclusivă a acesteia, în cazul în care angajamentele respective intră în domeniul de aplicare al normelor menționate (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Consiliul, EU:C:2014:2151, punctul 68 și jurisprudența citată, precum și Avizul 1/13, EU:C:2014:2303, punctul 71).

30

Constatarea unui asemenea risc nu presupune existența unei concordanțe complete între domeniul acoperit de angajamentele internaționale și cel acoperit de reglementarea comunitară (Hotărârea Comisia/Consiliul, EU:C:2014:2151, punctul 69 și jurisprudența citată, precum și Avizul 1/13, EU:C:2014:2303, punctul 72).

31

În special, domeniul de aplicare al normelor comunitare poate fi afectat sau poate fi modificat prin asemenea angajamente internaționale atunci când acestea din urmă țin de un domeniu acoperit deja în mare parte de astfel de norme (Hotărârea Comisia/Consiliul, EU:C:2014:2151, punctul 70 și jurisprudența citată, precum și Avizul 1/13, EU:C:2014:2303, punctul 73).

32

În plus, statele membre nu pot, în afara cadrului instituțiilor comunitare, să își asume asemenea angajamente, nici chiar în lipsa unei contradicții posibile între angajamentele respective și normele comune ale Comunității (Hotărârea Comisia/Consiliul, EU:C:2014:2151, punctul 71 și jurisprudența citată).

33

În aceste condiții, întrucât Comunitatea dispune numai de competențe atribuite, existența unei competențe, cu atât mai mult de natură exclusivă, trebuie să se întemeieze pe concluziile deduse dintr‑o analiză globală și concretă a relației care există între acordul internațional preconizat și dreptul comunitar în vigoare. Această analiză trebuie să ia în considerare domeniile acoperite de normele comunitare și, respectiv, de dispozițiile acordului preconizat, de perspectivele lor de evoluție previzibile, precum și de natura și de conținutul acestor norme și dispoziții, pentru a se verifica dacă acordul în discuție ar putea aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor comunitare și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie (a se vedea Avizul 1/13, EU:C:2014:2303, punctul 74 și jurisprudența citată).

34

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, având în vedere existența Directivei 2001/77, în special a dispozițiilor articolului 5 din aceasta, Tratatul CE trebuie interpretat în sensul că Comunitatea dispune de o competență externă exclusivă în sensul jurisprudenței AETR, care se opune unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal și care prevede acordarea unei scutiri de obligația de achiziționare a certificatelor verzi ca urmare a introducerii, pe piața națională a consumului, a unei cantități de energie electrică importată dintr‑un stat terț, în urma încheierii prealabile, între acel stat membru și statul terț vizat, a unui acord în temeiul căruia se garantează că energia electrică astfel importată este verde, potrivit unor modalități identice cu cele prevăzute la articolul 5 menționat (denumită în continuare „prima dispoziție națională în litigiu”).

35

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că Directiva 2001/77 a fost adoptată în temeiul articolului 175 CE, ale cărui dispoziții au fost preluate la articolul 192 TFUE, privind politica Comunității în domeniul mediului, care prevedea o competență partajată între Comunitate și statele sale membre (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 49).

36

În acest context și astfel cum reiese în special din jurisprudența amintită la punctele 29-33 din prezenta hotărâre, existența eventuală a unei competențe externe exclusive a Comunității care să fie de natură să se opună unei norme precum prima dispoziție națională în litigiu depinde în speță de aspectul dacă un acord de tipul celui a cărui încheiere este prevăzută de dispoziția menționată este susceptibil să aducă atingere dispozițiilor comune cuprinse în Directiva 2001/77 sau să modifice domeniul de aplicare al dispozițiilor menționate.

37

În această privință, trebuie arătat că simpla împrejurare că, la data faptelor din cauza principală, niciun acord de acest tip nu fusese încheiat efectiv între Republica Italiană și Confederația Elvețiană nu este de natură să excludă existența unei încălcări eventuale a competenței externe exclusive a Comunității.

38

În acest sens, prin condiționarea avantajului pe care îl conferă importatorilor de energie electrică de încheierea prealabilă a unui astfel de acord internațional, o dispoziție precum prima dispoziție națională în litigiu inițiază un proces de natură să conducă la materializarea efectivă a unei asemenea încheieri, ceea ce, după cum a arătat avocatul general la punctele 83-85 din concluzii, ar fi suficient pentru a aduce atingere competenței externe exclusive a Comunității, presupunând că aceasta este dovedită (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Grecia, C‑45/07, EU:C:2009:81, punctele 21-23).

39

În ceea ce privește domeniul acoperit de acordurile a căror încheiere este astfel preconizată de prima dispoziție națională în litigiu și conținutul lor, trebuie amintit că aceste acorduri au ca obiect, în esență, determinarea condițiilor și a modalităților în care energia electrică produsă într‑un stat terț și importată într‑un stat membru trebuie certificată drept energie electrică verde de către autoritățile statului terț menționat pentru a putea fi recunoscută ca atare pe piața internă a consumului de energie electrică din acest stat membru, în special în cadrul punerii în aplicare a unui sistem național de sprijin pentru consumul de energie verde instituit de statul membru respectiv.

40

Referitor la domeniul acoperit de dispozițiile relevante cuprinse în această privință în Directiva 2001/77 și la conținutul acesteia, trebuie luate în considerare, în special, dispozițiile articolelor 3-5 din aceasta.

41

Pe de o parte, și în ceea ce privește articolul 5 din directiva menționată, la care se referă expres întrebările preliminare, trebuie subliniat, desigur, că, astfel cum reiese atât din modul de redactare a acestui articol, cât și din economia lui, garanțiile de origine destinate să ateste că energia electrică a fost produsă din surse de energie regenerabile și a căror emitere de către autoritățile competente din statele membre este prevăzută de articolul menționat vizează exclusiv energia electrică produsă în zone care intră în competența lor teritorială, iar nu pe cea produsă în state terțe.

42

Totuși, această împrejurare nu afectează faptul că articolul menționat are ca obiect armonizarea condițiilor și a mecanismelor potrivit cărora energia electrică poate și trebuie certificată în statele membre și în cadrul Comunității ca fiind energie electrică verde și trebuie recunoscută ca atare pe piața internă a consumului de energie electrică.

43

Astfel, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/77 stabilește obligația statelor membre de a se asigura că originea electricității verzi, așa cum este definită la articolul 2 din această directivă, poate fi garantată ca atare, în conformitate cu criteriile obiective, transparente și nediscriminatorii stabilite de fiecare stat membru și de a se asigura că este emisă o garanție de origine în acest sens ca răspuns la o cerere.

44

La articolul 5 alineatul (3) prima liniuță, directiva menționată prevede printre altele că o garanție de origine menționează sursa de energie din care a fost produsă energia electrică, specificând datele și locul producerii. În temeiul articolului 5 alineatul (5) din această directivă, statele membre sau organismele competente desemnate de acestea trebuie să pună în funcțiune mecanisme corespunzătoare pentru a asigura că garanțiile de origine sunt precise și fiabile.

45

În ceea ce privește finalitatea garanțiilor de origine menționate, considerentul (10) al Directivei 2001/77 precizează că acestea sunt necesare pentru a facilita comerțul cu electricitate verde și pentru a mări transparența alegerii pe care consumatorii trebuie să o facă între electricitatea produsă din surse de energie neregenerabile și acest tip de electricitate. Articolul 5 alineatul (3) a doua liniuță din această directivă prevede că o garanție de origine permite producătorilor de electricitate din surse de energie regenerabile să demonstreze că electricitatea pe care o vând este produsă din surse de energie regenerabile.

46

În temeiul articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2001/77, garanțiile de origine sunt recunoscute reciproc de statele membre, exclusiv ca dovadă a elementelor prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din aceasta.

47

Or, trebuie arătat în această privință că acordurile precum cele a căror încheiere între Republica Italiană și un stat terț este prevăzută în prima dispoziție națională în litigiu au tocmai scopul de a asigura că garanțiile de origine emise de autoritățile din acest stat terț vor fi, asemenea garanțiilor de origine emise în statele membre în temeiul dispozițiilor articolului 5 din Directiva 2001/77 și cu respectarea unor condiții analoge cu cele prevăzute de dispozițiile menționate, recunoscute pe piața consumului din acest stat membru ca atestând caracterul verde, în sensul acestei directive, al energiei electrice importate din statul terț menționat.

48

Astfel, un asemenea acord este de natură să extindă domeniul de aplicare al mecanismului armonizat de certificare specific garanțiilor de origine emise în statele membre și instituit la articolul 5 din Directiva 2001/77, permițând în special garanțiilor de origine emise în state terțe să beneficieze pe piața internă a consumului de energie electrică din statul membru vizat de un statut analog cu cel de care beneficiază garanțiile de origine emise în statele membre, mai ales în scopul precis de a facilita comerțul și de a mări transparența față de consumatori, amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre.

49

În consecință, un acord de acest tip poate modifica domeniul de aplicare al normelor comune cuprinse la articolul 5 din Directiva 2001/77.

50

Pe de altă parte, și în ceea ce privește împrejurarea că garanțiile de origine emise de autoritățile unui stat terț, în conformitate cu un acord precum cel a cărui încheiere este prevăzută de prima dispoziție națională în litigiu, au în special scopul de a fi recunoscute în contextul unui sistem național de sprijin al consumului de energie electrică verde, permițând deținătorului lor să fie scutit de obligația de a achiziționa certificate verzi, trebuie arătate cele ce urmează.

51

Este cert că din cuprinsul articolului 4 din Directiva 2001/77 și din cel al considerentului (15) al acesteia rezultă că directiva menționată încurajează statele membre să adopte astfel de sisteme de sprijin, însă nu stabilește un cadru la nivel comunitar în ceea ce privește aceste sisteme (a se vedea Hotărârea IBV & Cie, C‑195/12, EU:C:2013:598, punctul 63).

52

În acest sens, în ceea ce privește forma pe care o pot avea mecanismele de sprijin, este necesar să se arate că considerentul (14) al Directivei 2001/77 se limitează să enumere diferitele tipuri de măsuri folosite în general de statele membre în acest scop, respectiv certificatele verzi, sprijinul pentru investiții, scutirile sau reducerile de taxe, restituirile de taxe și regimurile de susținere directă a prețurilor (a se vedea Hotărârea IBV & Cie, EU:C:2013:598, punctul 64).

53

Nici articolul 4 din directiva menționată nu cuprinde indicații speciale privind conținutul măsurilor de sprijin a căror adoptare este încurajată de legiuitorul comunitar, cu excepția precizărilor potrivit cărora asemenea măsuri sunt de natură să contribuie la realizarea obiectivelor definite la articolul 6 CE și la articolul 174 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea IBV & Cie, EU:C:2013:598, punctul 65).

54

Reiese de aici în special că Directiva 2001/77 recunoaște statelor membre o marjă largă de apreciere în scopul adoptării și al punerii în aplicare a acestor programe de sprijin (a se vedea în acest sens Hotărârea IBV & Cie, EU:C:2013:598, punctul 80).

55

Totuși, trebuie să se țină seama și de faptul că, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1 din Directiva 2001/77, obiectul acesteia este de a promova creșterea contribuției surselor de energie regenerabile la producția de electricitate pe piața internă de electricitate. Considerentul (1) al acestei directive subliniază că potențialul de exploatare a surselor de energie regenerabile este utilizat în prezent sub capacitate în Comunitate și recunoaște necesitatea promovării surselor de energie regenerabile ca o măsură prioritară, întrucât exploatarea lor contribuie la protecția mediului și la dezvoltarea durabilă și, în plus, aceasta poate duce la crearea unor locuri de muncă pe plan local, poate avea un impact pozitiv asupra coeziunii sociale, poate contribui la siguranța aprovizionării și poate accelera atingerea obiectivelor de la Kyoto.

56

De altfel, din articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2001/77 coroborat cu anexa la aceasta rezultă că statele membre trebuie în special să stabilească obiective orientative naționale pentru consumul viitor de energie electrică verde luând în considerare drept valori de referință, pe de o parte, „producția internă” de energie electrică verde în 1997 și, pe de altă parte, ponderea procentuală a energiei electrice verzi în consumul brut de energie electrică în 1997 și 2010, această pondere fiind calculată pornind de la „producția internă” de energie electrică verde împărțită la consumul intern brut de energie electrică (a se vedea Hotărârea Essent Belgium, C‑204/12-C‑208/12, EU:C:2014:2192, punctul 67).

57

Rezultă de aici în special că mecanismele naționale de sprijin pentru producătorii de energie electrică la care se referă articolul 4 din Directiva 2001/77, care în mod normal au rolul de a contribui la realizarea de către statele membre a acestor obiective orientative naționale respective, trebuie în principiu să conducă la o creștere a producției interne de energie electrică verde (Hotărârea Essent Belgium, EU:C:2014:2192, punctul 68).

58

Reiese, pe de altă parte, din cuprinsul articolului 3 alineatul (4) a doua liniuță din Directiva 2001/77 coroborat cu anexa la aceasta că obiectivele orientative naționale trebuie să fie compatibile cu obiectivul orientativ global la nivelul Comunității înseși.

59

Or, așa cum a arătat Comisia în această privință, faptul că un stat membru încheie un acord cu un stat terț în scopul de a permite să se ia în considerare, în cadrul funcționării unui sistem național de sprijin, caracterul verde al energiei electrice produse în acest stat terț este susceptibil să interfereze, pe de o parte, cu obiectivele Directivei 2001/77 amintite la punctul 55 din prezenta hotărâre și, pe de altă parte, cu obligația ce revine statelor membre de a‑și spori producția de energie electrică verde astfel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivelor orientative naționale care le‑au fost stabilite potrivit articolului 3 din această directivă și de a participa în acest mod la urmărirea obiectivului orientativ global la nivelul Comunității înseși.

60

Încheierea unor asemenea acorduri de către statele membre în lipsa oricărei abilitări în acest sens prin Directiva 2001/77 este deci susceptibilă să aducă atingere funcționării adecvate a sistemului pe care îl instituie această directivă, precum și obiectivelor pe care aceasta le urmărește.

61

În plus, după cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 33 din prezenta hotărâre, aprecierea privind aspectul dacă un domeniu este deja acoperit în mare parte de norme comunitare impune în special să se ia în considerare nu numai starea actuală a dreptului comunitar în domeniul vizat, ci și perspectivele sale de evoluție atunci când acestea sunt previzibile în momentul în care se realizează această apreciere.

62

Trebuie să se sublinieze în această privință că, astfel cum s‑a amintit, deși Directiva 2001/77 nu adoptă un cadru la nivel comunitar în ceea ce privește sistemele naționale de sprijin pentru energia electrică produsă din surse de energie regenerabile, legiuitorul comunitar a prevăzut totuși expres, în considerentul (15) al acestei directive și la articolul 4 alineatul (2) din aceasta, că Comisia trebuie să prezinte, până la 27 octombrie 2005, un raport privind experiența câștigată cu privire la aplicarea și la coexistența diferitor mecanisme naționale de sprijin, însoțit, dacă este necesar, de o propunere de cadru comunitar pentru programele de sprijin pentru energia electrică produsă din surse de energie regenerabile, precizând, în această privință, diferite caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească un asemenea cadru.

63

Or, prima dispoziție națională în litigiu a fost adoptată tocmai în perioada în care Comisia trebuia să examineze experiența menționată în vederea prezentării unui astfel de raport și a adoptării eventuale de către legiuitorul comunitar a unui asemenea cadru comunitar.

64

Pe de altă parte, trebuie să se observe în acest context că, după cum arată instanța de trimitere, spre deosebire de situația care prevala sub imperiul Directivei 2001/77 și după cum reiese din considerentele (37) și (38), precum și din cuprinsul articolelor 9 și 10 ale Directivei 2009/28, care a înlocuit Directiva 2001/77, legiuitorul comunitar, în cadrul acestei noi directive, a specificat între altele condițiile în care energia electrică verde produsă într‑un stat terț și importată într‑un stat membru poate să fie luată în considerare, dacă este cazul, în cadrul unei cooperări instituite între statele menționate, de către acest stat membru în vederea realizării obiectivului obligatoriu privind contribuția energiei verzi în consumul final de energie care îi este impus prin directiva menționată.

65

Având în vedere toate considerațiile anterioare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Tratatul CE trebuie interpretat în sensul că, având în vedere dispozițiile Directivei 2001/77, Comunitatea dispune de o competență externă exclusivă care se opune unei dispoziții precum prima dispoziție națională în litigiu.

66

După cum reiese din modul său de redactare, cea de a doua întrebare privește, la fel ca prima întrebare, interpretarea dispozițiilor articolului 3 alineatul (2) TFUE și ale articolului 216 TFUE. Prin urmare, și astfel cum rezultă din considerațiile formulate la punctele 24-28 din prezenta hotărâre, această întrebare trebuie interpretată ca privind aspectul dacă, dată fiind existența acordului de liber schimb, Comunitatea are o competență externă exclusivă în sensul jurisprudenței AETR, care se opune unei dispoziții precum prima dispoziție națională în litigiu.

67

Întrucât din răspunsul la prima întrebare reiese că, dată fiind existența Directivei 2001/77, Comisia este învestită cu o competență externă exclusivă care se opune unei astfel de dispoziții naționale, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.

68

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, având în vedere existența Directivei 2001/77 și în special a dispozițiilor articolului 5 din aceasta, Tratatul CE trebuie interpretat în sensul că Comunitatea dispune de o competență externă exclusivă în sensul jurisprudenței AETR, care se opune adoptării unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede acordarea unei scutiri de obligația de achiziționare a certificatelor verzi ca urmare a introducerii, pe piața națională a consumului, a unei cantități de energie electrică importată dintr‑un stat terț, în urma încheierii prealabile, între administratorul rețelei naționale și o autoritate locală omologă din acest stat terț, a unei convenții prin care se determină modalitățile de verificare necesare în vederea certificării faptului că energia electrică importată astfel este energie electrică verde (denumită în continuare „a doua dispoziție națională în litigiu”).

69

În această privință, trebuie să se arate, desigur, că, având în vedere elementele aflate la dispoziția Curții, nimic nu permite să se considere a priori că o convenție precum cea preconizată și care ar fi încheiată între organisme precum un administrator al unei rețele naționale și un organism omolog dintr‑un stat terț ar putea constitui un acord prin care un stat membru și‑ar asuma, în sensul jurisprudenței AETR, față de statul terț menționat, „angajamente internaționale” care pot aduce atingere normelor comune ale Comunității sau care le pot modifica domeniul de aplicare. Având în vedere elementele menționate, nu reiese mai ales că o asemenea convenție ar fi de natură să exprime voința statelor vizate de a‑și asuma angajamente din perspectiva dreptului internațional (a se vedea în acest sens în special Avizul 1/13, EU:C:2014:2303, punctul 39).

70

În contextul prezentei cauze, trebuie însă amintit că instanța de trimitere arată că, în cazul în care, având în vedere răspunsul la prima întrebare preliminară, se va confirma că prima dispoziție națională în litigiu nu trebuie aplicată întrucât încalcă competența externă exclusivă a Comunității, în cauza principală trebuie aplicată cea de a doua dispoziție națională în litigiu.

71

Or, trebuie să se arate, în această privință, că obiectul celei de a doua dispoziții naționale în litigiu este similar celui al primei dispoziții naționale în litigiu. Astfel, a doua dispoziție națională în litigiu vizează în esență, la fel ca prima dispoziție națională în litigiu, instituirea mecanismelor transfrontaliere destinate să ateste caracterul verde al energiei electrice importate dintr‑un stat terț și introduse pe piața italiană a consumului.

72

Deși mecanismele vizate nu mai sunt, precum în contextul primei dispoziții naționale în litigiu, rezultatul direct al unui acord internațional încheiat între două subiecte de drept internațional și reglementat de acesta din urmă, nu este mai puțin adevărat că punerea lor în aplicare intervine, în temeiul abilitării normative prevăzute de cea de a doua dispoziție națională în litigiu în favoarea administratorului rețelei naționale, în scopul negocierii lor cu o autoritate locală omologă din statul terț vizat.

73

Or, după cum a arătat și avocatul general la punctul 103 din concluzii, principiul cooperării loiale consacrat la articolul 10 CE, ale cărui dispoziții au fost preluate, după modificare, la articolul 4 alineatul (3) TUE, se opune ca, ulterior constatării faptului că o dispoziție precum prima dispoziție națională în litigiu este contrară dreptului comunitar și, în consecință, înlăturării acesteia de către o instanță națională, să se aplice prin substituție o normă internă care, precum cea de a doua dispoziție națională în litigiu, este în esență analogă cu cea care a fost astfel înlăturată.

74

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că dreptul Uniunii se opune ca, după ce o dispoziție precum prima dispoziție națională în litigiu a fost înlăturată de o instanță națională ca urmare a neconformității sale cu acest drept, instanța menționată să aplice, prin substituție, o dispoziție națională în esență analogă cu dispoziția menționată, precum cea de a doua dispoziție națională în litigiu.

75

Având în vedere răspunsul dat la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

76

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: