1. 

Prezenta cerere formulată de Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg [Tribunalul Administrativ Baden‑Württemberg (Germania)] ridică o serie de probleme complexe și sensibile. Instanța de trimitere solicită îndrumări cu privire la interpretarea articolului 21 și a articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime ( 2 ). Ea întreabă dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, cum se aplică aceste dispoziții atunci când autoritățile competente ale unui stat membru expulzează o persoană căreia i s‑a recunoscut statutul de refugiat în temeiul Directivei privind standardele minime și îi revocă permisul de ședere. În situația în care refugiatului în cauză i se acordă totuși permisiunea să rămână pe teritoriul statului membru respectiv, faptul că el nu mai deține un permis de ședere și, prin urmare, potrivit legislației naționale este lipsit (mai mult sau mai puțin) de anumite beneficii, cum ar fi accesul la locuri de muncă, este compatibil cu dreptul Uniunii? Atunci când această persoană a fost expulzată din cauză că a încălcat dreptul național prin sprijinirea unei organizații teroriste, ce factori trebuie să fie luați în considerare pentru a arăta că există motive imperioase de ordine publică sau de siguranță națională care justifică o decizie de revocare a permisului său de ședere?

2.

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților ( 3 ) se întemeiază pe Declarația Universală a Drepturilor Omului, care recunoaște drepturile persoanelor de a solicita azil în caz de persecuție în alte țări. Potrivit articolului 1 secțiunea A alineatul (2) primul paragraf din Convenția de la Geneva, termenul „refugiat” este aplicabil oricărei persoane care, „în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări”.

3.

Pe lângă faptul că prevede dispoziții referitoare la acordarea statutului de refugiat, Convenția de la Geneva conferă drepturi și generează obligații. Astfel, articolul 2 prevede că orice refugiat are, față de țara în care se află, obligații care comportă în special datoria de a se conforma legilor și regulamentelor, precum și măsurilor luate pentru menținerea ordinii publice.

4.

Convenția de la Geneva stabilește o serie de drepturi minime care se aplică unei persoane care îndeplinește condițiile pentru a obține statutul de refugiat. Statele contractante au obligația să confere refugiaților care locuiesc în mod legal pe teritoriul lor anumite drepturi, cum sunt: (i) să exercite o activitate salariată ( 4 ); (ii) să primească același tratament ca și cetățenii în ceea ce privește remunerația (inclusiv alocațiile de familie) și asigurările sociale ( 5 ); (iii) să își aleagă locul de reședință și să circule liber pe acest teritoriu, cu rezervele instituite de reglementările aplicabile în general străinilor în aceleași împrejurări ( 6 ).

5.

Potrivit articolului 32 (intitulat „Expulzarea”), statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găsește în mod legal pe teritoriul lor decât pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine publică. Orice hotărâre de expulzare trebuie să fie adoptată conform procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui sa i se permită să o conteste prin prezentarea de probe în apărarea sa și/sau prin formularea unui recurs împotriva acesteia, în afara cazului în care rațiuni imperioase privind securitatea națională se opun. Până la executarea deciziei de expulzare, statele contractante vor acorda unui asemenea refugiat un termen rezonabil pentru a‑i permite să încerce să fie admis legal într‑o altă țară. Statele contractante pot aplica, în cadrul acestui termen, măsurile de ordine internă pe care le consideră oportune.

6.

Convenția nu conține dispoziții exprese privind revocarea statutului de refugiat ( 7 ).

7.

Principiul nereturnării este unul dintre principiile fundamentale care stau la baza Convenției de la Geneva. Niciun stat contractant nu va expulza sau returna („refouler”) în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice ( 8 ). Beneficiul acestui principiu nu va putea fi însă invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective ( 9 ).

8.

Articolul 3 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 10 ) interzice tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Articolul 8 prevede dreptul la respectarea vieții private și de familie. Articolul 1 din Protocolul nr. 7 la CEDO prevede anumite garanții procedurale în cazul expulzărilor străinilor, inclusiv dreptul străinului de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale, dreptul de a solicita reexaminarea cazului său și dreptul de a fi reprezentat în acest scop ( 11 ).

9.

Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante de la articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 12 ) corespunde articolului 3 din CEDO. Articolul 7 din cartă prevede: „[o]rice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor”. Potrivit articolului 18 din cartă, dreptul de azil este garantat, cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva și de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Articolul 19 oferă protecție în caz de strămutare, de expulzare sau de extrădare. Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante ( 13 ). Articolul 52 alineatul (1) prevede că orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte principiul proporționalității. Pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Articolul 52 alineatul (3) prevede că drepturile consacrate de cartă trebuie să fie interpretate în concordanță cu drepturile corespunzătoare garantate de CEDO.

10.

Spațiul Schengen a fost instituit pe baza Acordului Schengen din 1985 ( 14 ), prin care statele semnatare au convenit să elimine toate frontierele interne și să stabilească o singură frontieră externă. În cadrul spațiului Schengen se aplică norme și proceduri comune în ceea ce privește vizele de scurtă ședere, cererile de azil și controalele la frontiere. Potrivit articolului 1 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen ( 15 ), un „străin” reprezintă orice persoană cu excepția resortisanților unui stat membru. Articolul 5 alineatul (1) prevede că, pentru șederi care nu depășesc trei luni, se poate acorda permisiunea de intrare pe teritoriul părților contractante străinilor care îndeplinesc anumite condiții. În temeiul articolului 21, străinii care posedă un permis de ședere eliberat de către una dintre părțile contractante pot circula liber timp de maximum trei luni pe teritoriile celorlalte părți contractante dacă îndeplinesc condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c) și (e) ( 16 ).

11.

Uniunea Europeană a adoptat pentru prima dată măsuri restrictive împotriva persoanelor și entităților implicate în acte de terorism în decembrie 2001, în urma atacurilor teroriste din Statele Unite ale Americii, de la World Trade Center din New York, de la data de 11 septembrie a anului respectiv. Lista Uniunii a fost stabilită pentru punerea în aplicare a Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1373 (2001), care a fost adoptată în temeiul capitolului VII al Cartei ONU. În acest scop, Consiliul a adoptat Poziția comună 2001/931/PESC ( 17 ) și Regulamentul nr. 2580/2001 ( 18 ). Primul dintre aceste documente stabilește criteriile pentru includerea pe listă a persoanelor, grupurilor sau entităților implicate în acte de terorism și identifică acțiunile care constituie astfel de acte. Cel de al doilea introduce măsuri restrictive specifice privind anumite persoane și entități în vederea combaterii terorismului.

12.

Sistemul european comun de azil (denumit în continuare „SECA”) a fost conceput pentru punerea în aplicare a Convenției de la Geneva ( 19 ). Măsurile adoptate în legătură cu SECA respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în cartă ( 20 ). În privința tratamentului persoanelor care intră sub incidența acestor măsuri, statele membre trebuie să aibă în vedere obligațiile care le revin în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt parte ( 21 ). SECA are scopul de a armoniza cadrul juridic care se aplică în statele membre pe baza unor standarde minime comune. Măsurile care prevăd standardele minime presupun prin natura lor că statele membre pot să introducă sau să mențină dispoziții mai favorabile ( 22 ). Introducerea SECA a dus la adoptarea unei serii de măsuri ( 23 ). În urma unei revizuiri a acestuia, au fost adoptate norme noi în 2013 ( 24 ).

13.

Directiva privind standardele minime are scopul de a stabili standardele minime și criteriile comune pentru toate statele membre în ceea ce privește recunoașterea refugiaților și a altor persoane care au nevoie în mod efectiv de protecție internațională, conținutul sau avantajele statutului de refugiat și o procedură echitabilă și eficientă în materie de azil ( 25 ). După demonstrarea statutului de refugiat, recunoașterea acestuia este un act declarativ ( 26 ).

14.

Următoarele considerente sunt relevante:

15.

Potrivit definiției care reflectă articolul 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția de la Geneva, un refugiat este „orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, naționalității, opiniilor politice sau apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându‑se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12” ( 27 ). Statut de refugiat înseamnă recunoașterea de către un stat membru a calității de refugiat a oricărui resortisant al unei țări terțe sau a oricărui apatrid ( 28 ). Permis de ședere înseamnă „orice permis sau autorizație eliberată de autoritățile unui stat membru sub forma prevăzută de legislația internă, care permite unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid să aibă reședința pe teritoriul respectivului stat membru” ( 29 ).

16.

O persoană care îndeplinește condițiile, cuprinse în capitolul II din Directiva privind standardele minime, referitoare la evaluarea cererilor de protecție internațională poate obține statutul de refugiat dacă poate demonstra că a fost supusă unor acte de persecuție în sensul articolului 9 sau că are motive să se teamă că se va întâmpla acest lucru.

17.

Aceste acte trebuie să fie suficient de grave prin natura lor pentru a constitui o gravă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, în special a celor intangibile [stabilite la articolul 15 alineatul (2) din CEDO], sau să implice o acumulare de diverse măsuri care să fie suficient de gravă pentru a ajunge să reprezinte o asemenea încălcare a acestora ( 30 ). Violențele fizice sau psihice se pot încadra în definiția actelor de persecuție ( 31 ). Trebuie să existe o legătură între motivele menționate la articolul 10 și actele de persecuție de la articolul 9 din Directiva privind standardele minime ( 32 ).

18.

La articolul 10, unde sunt enumerate motivele de persecuție, se face trimitere inclusiv la noțiunile de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social și opinie politică.

19.

Articolul 11 stabilește împrejurările în care încetează statutul de refugiat. Ele implică, într‑un fel sau altul, redobândirea de către refugiat a protecției țării al cărei cetățean este sau în care avea reședința ori obținerea protecției noii țării a cărei cetățenie a dobândit‑o. Astfel, de exemplu, atunci când în mod voluntar un refugiat: (i) solicită din nou protecția țării al cărei cetățean este; sau (ii) își redobândește cetățenia; sau (iii) a obținut o nouă cetățenie și beneficiază de protecția țării a cărei cetățenie a dobândit‑o; sau (iv) se restabilește în țara pe care a părăsit‑o; sau (v) datorită faptului că circumstanțele în urma cărora a fost recunoscut ca refugiat au încetat să mai existe, nu mai poate continua să refuze solicitarea protecției țării al cărei cetățean este; sau (vi), fiind o persoană fără cetățenie, datorită faptului că circumstanțele în urma cărora a fost recunoscut ca refugiat au încetat să mai existe, se poate întoarce în țara în care avea reședința obișnuită.

20.

Un cetățean al unei țări terțe este exclus din domeniul de aplicare al Directivei privind standardele minime dacă intră sub incidența articolului 12. În cazul de față, criteriul de excludere relevant este cel de la articolul 12 alineatul (2), și anume acela privind existența unor motive întemeiate pentru a crede că persoana în cauză a comis: o infracțiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni ( 33 ); o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat, și anume înainte de data obținerii permisului de ședere eliberat pe baza statutului de refugiat; în acest context, acțiunile deosebit de crude, chiar dacă sunt comise într‑un scop pretins politic, pot primi calificativul de infracțiuni grave de drept comun ( 34 ); sau acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite prevăzute de preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite ( 35 ).

21.

Statele membre pot revoca statutul de refugiat, pot dispune încetarea lui sau pot refuza reînnoirea acestuia atunci când sunt îndeplinite condițiile de la articolul 14. Ele pot proceda astfel în special în temeiul articolului 14 alineatul (4), atunci când există motive rezonabile pentru a considera că refugiatul reprezintă un pericol pentru siguranța statului membru în care se află ( 36 ) sau, ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, constituie un pericol pentru societatea respectivului stat membru ( 37 ).

22.

Conținutul protecției internaționale este stabilit în capitolul VII din Directiva privind standardele minime. Dispozițiile din respectivul capitol nu aduc atingere drepturilor garantate prin Convenția de la Geneva ( 38 ). Ele se aplică atât refugiaților, cât și persoanelor eligibile pentru acordarea protecției subsidiare, cu excepția cazurilor în care se prevede altfel ( 39 ). Articolul 20 alineatul (6) prevede: „În limitele stabilite prin Convenția de la Geneva, statele membre pot reduce beneficiile acordate unui refugiat în temeiul prezentului capitol atunci când acesta a obținut statutul de refugiat pe baza activităților întreprinse cu scopul unic sau cu scopul principal de a crea condițiile necesare recunoașterii sale ca refugiat” ( 40 ). Nicio altă normă generală nu împuternicește statele membre să reducă avantajele conferite potrivit capitolului VII.

23.

Articolul 21 alineatul (1) impune statelor membre să respecte principiul nereturnării în temeiul obligațiilor internaționale. Articolul 21 alineatul (2) prevede că, atunci când acest lucru nu le este interzis în temeiul obligațiilor lor internaționale, „statele membre pot returna un refugiat, indiferent dacă acesta este recunoscut oficial sau nu, în cazul în care: (a) există motive serioase pentru a considera că acesta reprezintă o amenințare pentru siguranța statului membru în care se află sau (b), ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea respectivului stat membru”. Potrivit articolului 21 alineatul (3), „[s]tatele membre pot revoca, înceta sau refuza să înnoiască sau să acorde un permis de ședere unui refugiat care intră în domeniul de aplicare al [articolului 21 alineatul (2)]”.

24.

Articolul 24 alineatul (1) prevede: „De îndată ce este posibil după acordarea statutului, statele membre eliberează beneficiarilor statutului de refugiat un permis de ședere care este valabil pentru o perioadă de cel puțin trei ani și care poate fi reînnoit, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel, și fără să aducă atingere articolului 21 alineatul (3). […]”

25.

De asemenea, statele membre: (i) eliberează beneficiarilor statutului de refugiat documente de călătorie, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel ( 41 ); (ii) autorizează beneficiarii statutului de refugiat să exercite o activitate salariată sau independentă ( 42 ); (iii) se asigură că beneficiarilor statutului de refugiat li se oferă activități precum posibilități de formare ocupațională pentru adulți, în condiții echivalente celor aplicabile propriilor resortisanți ( 43 ); (iv) se asigură că beneficiarii statutului de refugiat primesc aceeași asistență socială necesară ca cea prevăzută pentru resortisanții respectivului stat membru ( 44 ); (v) se asigură că beneficiarii statutului de refugiat au acces la îngrijirea sănătății în aceleași condiții de acces ca cele aplicabile resortisanților statului membru care a acordat statutul ( 45 ); (vi) se asigură că beneficiarii statutului de refugiat au acces la o locuință în condiții similare celor de care beneficiază resortisanții altor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul lor ( 46 ); (vii) permit persoanelor care beneficiază de statutul de refugiat să circule liber pe teritoriul lor, în aceleași condiții și cu aceleași restricții ca cele prevăzute pentru resortisanții altor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul lor ( 47 ); (viii) pentru a facilita integrarea refugiaților în societate, stabilesc programe de integrare sau creează condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe ( 48 ).

26.

Directiva 2003/109/CE a Consiliului ( 49 ) se întemeiază pe articolul 63 alineatele (3) și (4) CE (în prezent articolul 79 TFUE), privind politica comună de imigrare. Acesta prevede regulile pentru conferirea și retragerea statutului de rezident pe termen lung în cazul resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul statelor membre ( 50 ). Statele membre pot elibera permise de ședere permanente sau cu durată de validitate nelimitată în condiții mai favorabile decât cele stabilite de Directiva privind rezidenții pe termen lung ( 51 ). Termenul „resortisant al unei țări terțe” este definit ca orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul dispoziției care este în prezent articolul 20 alineatul (1) TFUE ( 52 ), iar „permis de ședere CE (în prezent UE) al rezidentului pe termen lung” înseamnă un permis de ședere eliberat de statul membru în cauză la dobândirea statutului de rezident pe termen lung ( 53 ). Directiva privind rezidenții pe termen lung se aplică în cazul unei persoane care are calitatea de refugiat sau care, din alte motive, are nevoie de protecție internațională în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva privind standardele minime ( 54 ). Statele membre trebuie să acorde statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani ( 55 ). Statutul de rezident pe termen lung este permanent, sub rezerva retragerii sau a pierderii sale în condițiile prevăzute la articolul 9 ( 56 ). Permisul de ședere pe termen lung eliberat în conformitate cu Directiva 2003/109 trebuie să aibă o durată de validitate de cel puțin cinci ani și, la expirarea sa, se poate reînnoi de drept ( 57 ).

27.

Statutul de rezident pe termen lung poate fi retras sau pierdut în împrejurările prevăzute la articolul 9, inclusiv atunci când se adoptă o măsură de expulzare ( 58 ) sau persoana respectivă, prin gravitatea infracțiunilor pe care le‑a săvârșit, reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, fără ca acest lucru să justifice expulzarea în temeiul articolului 12 din directivă ( 59 ). Orice decizie de respingere a cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung sau de retragere a statutului respectiv trebuie să fie motivată și trebuie să fie disponibilă o cale de atac ( 60 ). Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament în raport cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește o serie de avantaje sociale ( 61 ), cum este accesul la un loc de muncă salariată. Dispozițiile care reglementează expulzarea rezidenților pe termen lung se găsesc la articolul 12. În esență, statele membre nu pot lua o asemenea decizie decât dacă persoana în cauză „reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică sau securitatea publică” ( 62 ).

28.

Directiva 2004/38/CE ( 63 ) stabilește condițiile care guvernează, inter alia, exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ( 64 ). Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică este reglementată în capitolul VI. Articolul 28, intitulat „Protecția împotriva expulzării”, prevede:

„[…]

(2)   Statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetățenie, care au dobândit dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive imperative de ordine publică sau siguranță publică.

(3)   Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor Uniunii, indiferent de cetățenia acestora, cu excepția cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranță publică definite de statele membre, dacă aceștia:

29.

Articolul 16 litera (a) din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania (Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland) prevede dreptul la azil. Procedura de admitere pentru solicitanții de azil este reglementată de Legea privind procedura în materie de azil (Asylverfahrensgesetz). Atunci când autoritățile competente acordă statutul de refugiat, solicitantul primește un permis de ședere temporară. El este apoi eligibil pentru aceleași beneficii ca și un cetățean german în ceea ce privește prestațiile de asigurări sociale și alocațiile pentru copii, precum și asistența pentru integrare, care include anumite indemnizații și accesul la cursuri de limbi străine.

30.

Prin Legea privind dreptul public al asociațiilor (Gesetz zur Regelung des öffentlichen Vereinsrechts) (denumită în continuare „legea privind asociațiile”), activitățile efectuate de PKK ( 65 ) au fost interzise. Potrivit articolului 20 din legea privind asociațiile, oricine încalcă această interdicție comite o infracțiune.

31.

În temeiul Legii privind dreptul de ședere, încadrarea în muncă și integrarea resortisanților străini pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet) (denumită în continuare „legea privind dreptul de ședere”), resortisanții țărilor terțe care intră și rămân în Germania trebuie să aibă o permisiune în acest sens, care poate lua, inter alia, forma unui permis de ședere sau a unui permis de stabilire ( 66 ). Permisul de ședere se acordă pentru o perioadă limitată ( 67 ). Permisul de stabilire este un permis de ședere permanentă care îi permite titularului său să exercite o activitate economică ( 68 ).

32.

Atunci când autoritățile competente acordă azil sau statutul de refugiat resortisantului unui stat terț, ele trebuie să îi ofere și un permis de ședere ( 69 ). Un permis de ședere acordat în aceste împrejurări poate fi emis și extins pentru perioade de până la trei ani ( 70 ). O persoană care deține un astfel de document are dreptul să primească un permis de stabilire în conformitate cu articolul 26 alineatul (3) din legea privind dreptul de ședere ( 71 ).

33.

Resortisanții țărilor terțe care nu posedă un permis și un drept de ședere sunt obligați să părăsească Germania ( 72 ). Un permis de ședere expiră, inter alia, atunci când perioada de valabilitate se termină, permisul este retras sau revocat ori resortisantul țării terțe este expulzat ( 73 ).

34.

Autoritățile competente pot expulza un resortisant al unei țări terțe atunci când există motive să se creadă că el aparține (sau a aparținut) unei organizații care susține terorismul sau a susținut o astfel de organizație; apartenența sau susținerea din trecut pot de asemenea să justifice expulzarea dacă generează un pericol actual ( 74 ). Atunci când se emite un ordin de expulzare în temeiul articolului 54 alineatul (5) din legea privind dreptul de ședere, persoana în cauză trebuie să raporteze la secția locală de poliție cel puțin o dată pe săptămână, iar zona în care poate avea reședința este limitată la teritoriul administrativ al autorității competente responsabile de dosarul său ( 75 ). Refugiații beneficiază de o protecție specială împotriva expulzării, cu excepția cazului în care există motive serioase privind siguranța publică, legea și ordinea. În general, se consideră că aceste motive intervin atunci când se emite un ordin de expulzare, inter alia, în temeiul articolului 54 alineatul (5) din legea privind dreptul de ședere.

35.

Expulzarea determină retragerea automată a permisului de ședere. Nu se emite un nou permis de ședere chiar dacă, în mod normal, ar fi îndeplinite condițiile pentru acordarea sa ( 76 ). Instanța de trimitere a afirmat că acest lucru are implicații asupra accesului refugiatului la locuri de muncă și la alte drepturi sociale prevăzute de dreptul național.

36.

Totuși, în anumite împrejurări, resortisantul țării terțe nu poate fi expulzat. Acestea există inclusiv: (i) atunci când, după cum prevede Convenția de la Geneva, viața sau libertatea sa sunt puse în pericol datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, (ii) când este supus riscului de a suferi vătămări grave sau (iii) când expulzarea sa ar fi incompatibilă cu CEDO ( 77 ). Expulzarea poate fi suspendată, inter alia, pentru motive de drept internațional sau cu caracter umanitar, atât timp cât este imposibilă realizarea sa în privința persoanei în cauză (de exemplu, îndepărtarea acesteia de pe teritoriul respectiv) din rațiuni de fapt sau de drept, dar nu se acordă un permis de ședere în această perioadă ( 78 ). Faptul că expulzarea este suspendată nu afectează obligația resortisantului țării terțe de a părăsi Germania ( 79 ). Autoritățile competente eliberează un certificat care confirmă suspendarea expulzării ( 80 ).

37.

Domnul H. T. s‑a născut în anul 1956. El este resortisant turc de naționalitate kurdă. Acesta trăiește în Germania din anul 1989 cu soția sa, care este de asemenea resortisant turc. Ei locuiesc împreună cu cei opt copii ai lor, dintre care cinci dețin cetățenia germană.

38.

La 24 iunie 1993, autoritățile competente au aprobat cererea de azil a domnului H. T. La luarea acestei decizii s‑a ținut cont de activitățile sale politice din exil desfășurate pentru sau în sprijinul PKK și de riscul de a fi persecutat din cauza convingerilor sale politice dacă s‑ar întoarce în Turcia. Din 7 octombrie 1993, domnul H. T. a deținut un permis de ședere permanentă în Germania. El a obținut statutul de refugiat în sensul Convenției de la Geneva. La 21 august 2006, autoritățile competente au revocat statutul de refugiat al domnului H. T. pe motivul că situația politică din Turcia s‑a schimbat și, în consecință, nu se mai putea considera că acesta era supus riscului de a fi persecutat. Decizia respectivă a fost contestată, iar Verwaltungsgericht Karlsruhe (Tribunalul Administrativ din Karlsruhe) a anulat‑o la 30 noiembrie 2007. În consecință, domnul H. T. și‑a păstrat statutul de refugiat.

39.

Ulterior, autoritățile competente au început urmărirea penală împotriva domnului H. T. în temeiul articolului 20 din legea privind asociațiile pentru susținerea PKK, întrucât au obținut dovezi împotriva lui în urma unei percheziții a casei sale. În cadrul procedurii respective s‑a stabilit că el a strâns în numele PKK donații pe care le‑a transmis acestei organizații și că a distribuit ocazional o publicație periodică a PKK care se numește Serxwebûn. Prin urmare, a fost obligat la plata unei amenzi prin hotărârea pronunțată de Landgericht Karlsruhe (Tribunalul Regional din Karlsruhe) la 3 decembrie 2008. În urma respingerii recursului său de către Bundesgerichtshof (Curtea Supremă Federală de Justiție), hotărârea a rămas definitivă la 8 aprilie 2009.

40.

La 27 martie 2012, Regierungspräsidium Karlsruhe (Guvernul Regional Karlsruhe) a emis o decizie în numele landului Baden‑Württemberg, prin care a ordonat expulzarea domnului H. T. din Germania pentru motivele prevăzute la articolul 54 alineatul (5) din legea privind dreptul de ședere (sprijinirea unei organizații care susține terorismului) (denumită în continuare „decizia din 27 martie 2012”). Prin această decizie s‑a stabilit că domnul H. T. trebuie să respecte anumite condiții (după cum prevede articolul 54 litera a din legea privind dreptul de ședere), de exemplu să raporteze în mod regulat la o secție locală de poliție și să își stabilească reședința doar în interiorul orașului Mannheim. Autoritățile competente au decis însă că executarea ordinului de expulzare trebuie să fie suspendată ( 81 ) având în vedere statutul său de refugiat cu drept de ședere permanentă, legăturile sale familiale și dreptul la o viață de familie consacrat la articolul 8 din CEDO (garanția corespunzătoare se află la articolul 7 din cartă). Recursul domnului H. T. împotriva deciziei din 27 martie 2012 a fost respins de Verwaltungsgericht Karlsruhe la 7 august 2012.

41.

La 28 noiembrie 2012, Verwaltungsgerichtshof Baden‑Württemberg a fost sesizată cu recurs împotriva hotărârii respective. În cadrul acestei proceduri, domnul H. T. susține că: (i) PKK nu este o organizație teroristă; (ii) deși este adevărat că, fiind de naționalitate kurdă, sărbătorește evenimente ca Newroz (Anul Nou kurd) și a participat la reuniuni autorizate care au avut legătură cu PKK în Germania, nu a sprijinit această organizație; (iii) cerințele articolelor 21 și 24 din Directiva privind standardele minime nu au fost luate în considerare în cazul deciziei din 27 martie 2012 și (iv) expulzarea sa nu este permisă decât dacă sunt motive serioase, care nu există în cazul său, pentru a se considera că reprezintă o amenințare pentru siguranța națională. Pârâtul din acțiunea principală consideră că nici articolul 21 și nici articolul 24 din Directiva privind standardele minime nu exclud expulzarea domnului H. T. din Germania.

42.

Instanța de trimitere solicită îndrumări cu privire la interpretarea articolelor 21 și 24 din Directiva privind standardele minime și urmărește să afle cum trebuie să fie interpretată expresia „motive serioase” de la articolul 56 din legea privind dreptul de ședere din perspectiva acestor dispoziții. În consecință, a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

43.

Au depus observații scrise domnul H. T., Germania, Grecia, Italia și Comisia Europeană. Cu excepția Italiei, toate părțile au fost prezente la ședința din 4 iunie 2014 și au prezentat observații orale.

44.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Convenția de la Geneva constituie piatra de temelie a regimului juridic internațional de protecție a refugiaților ( 82 ). Directiva privind standardele minime a fost adoptată pentru a ghida autoritățile competente ale statelor membre în aplicarea convenției pe baza unor noțiuni și criterii comune ( 83 ). În consecință, această directivă trebuie interpretată din perspectiva scopului și a structurii sale generale, cu respectarea Convenției de la Geneva și a celorlalte tratate aplicabile, menționate la articolul 78 alineatul (1) TFUE; de asemenea, ea trebuie să fie interpretată într‑un mod compatibil cu drepturile recunoscute de cartă ( 84 ).

45.

Înainte ca o persoană să obțină statutul de refugiat în temeiul Directivei privind standardele minime, poziția sa este reglementată, inter alia, de Directiva privind condițiile de primire și de Directiva privind procedurile. O astfel de persoană nu are dreptul să primească un permis de ședere în așteptarea deciziei privind cererea sa pentru acordarea statutului de refugiat ( 85 ). Totuși, domnului H. T. i s‑a acordat statutul de refugiat în temeiul Directivei privind standardele minime și i‑a fost eliberat un permis de ședere. Atunci când autoritățile competente ale unui stat membru analizează posibilitatea expulzării, trebuie să țină cont de obligațiile lor asumate prin Convenția de la Geneva și să se asigure că nimeni nu este trimis înapoi într‑un loc unde riscă să fie persecutat, adică trebuie să respecte principiul nereturnării ( 86 ). Instanța de trimitere a precizat că autoritățile competente au avut în vedere acest lucru, iar ceea ce se află aici în discuție este expulzarea domnului H. T. din Germania și aspectul dacă permisul său de ședere poate fi revocat, iar nu returnarea sa.

46.

Există un grad de suprapunere între cele trei întrebări preliminare. Considerăm că aspectele esențiale sunt, în primul rând, dacă un permis de ședere, odată acordat, poate fi revocat (i) atunci când există fie motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică potrivit articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime, fie motive pentru aplicarea excepției de la principiul nereturnării în conformitate cu articolul 21 alineatul (2) sau (ii) numai atunci când există motive pentru aplicarea excepției de la principiul nereturnării în conformitate cu articolul 21 alineatul (2) (prima și a treia întrebare). În al doilea rând, dacă răspunsul la prima întrebare este (i), cum trebuie să fie interpretată expresia „motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică” de la articolul 24 alineatul (1) (a doua întrebare)?

47.

Articolul 21 alineatele (2) și (3) sau articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime ( 87 ) sunt aplicabile în împrejurările cauzei domnului H. T.? Întrucât este dificil de răspuns la această întrebare în mod abstract, vom începe prin a expune pe scurt poziția domnului H. T., astfel cum a fost explicată de instanța de trimitere.

48.

Domnul H. T. este o persoană căreia i s‑a recunoscut statutul de refugiat în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind standardele minime. Autoritățile competente au luat măsuri pentru expulzarea sa în urma condamnării sale, în temeiul articolului 20 din legea privind asociațiile, pentru susținerea PKK. Potrivit afirmațiilor sale, instanța de trimitere consideră că PKK este o organizație care susține terorismul și că domnul H. T. a sprijinit activitățile PKK în sensul articolului 54 alineatul (5) din legea privind dreptul de ședere, în special prin colectarea și transferul de donații către această organizație. Însă aceste împrejurări nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 21 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime. Prin urmare, domnul H. T. continuă să fie protejat împotriva returnării.

49.

Permisul de ședere care îi dă dreptul domnului H. T. să aibă reședința în Germania [a se vedea articolul 2 litera (j) din Directiva privind standardele minime] a fost revocat întrucât în privința sa a fost emis un ordin de expulzare. Executarea acestui ordin a fost suspendată. Astfel, poziția domnului H. T. poate fi definită în sensul că, de iure, el este expulzat, dar, de facto, rămâne în mod legal în Germania, întrucât i‑a fost acordată această permisiune de către autoritățile naționale competente ( 88 ).

50.

Potrivit instanței de trimitere, executarea deciziei de expulzare se află la aprecierea autorităților naționale competente. Această instanță consideră că, potrivit dreptului național, suspendarea executării expulzării domnului H. T. este o măsură proporțională pentru rațiuni umanitare, în special datorită dreptului său la o viață de familie ( 89 ), întrucât cinci dintre cei opt copii ai săi dețin cetățenia germană și locuiesc împreună cu el și cu soția sa ( 90 ).

51.

Instanța de trimitere arată că o decizie de expulzare nu conduce în mod necesar la îndepărtarea refugiatului din Germania. Însă, potrivit dreptului național, o astfel de decizie presupune retragerea („revocarea”) permisului de ședere al refugiatului ( 91 ). Domnul H. T. este în continuare un refugiat în sensul Directivei privind standardele minime. Cu toate acestea, din cauza deciziei de expulzare, el nu are acces la locuri de muncă, la formare profesională și/sau la drepturi sociale. Potrivit dreptului german, accesul la aceste drepturi este condiționat de deținerea unui permis de ședere valabil, iar nu de statutul de refugiat al persoanei. O altă întrebare care se pune în acțiunea principală este dacă este în concordanță cu directiva ca domnul H. T. să fie doar „tolerat” („Duldungen”) în Germania, acum, când permisul său de ședere a fost revocat.

52.

Prima și a treia întrebare privesc aspectul dacă statele membre pot revoca un permis de ședere fie în temeiul articolului 21 alineatele (2) și (3), fie potrivit articolului 24 alineatul (1) sau dacă un permis de ședere poate fi revocat doar în conformitate cu articolul 21 alineatul (3) în cazul în care refugiatul nu mai este protejat împotriva returnării [întrucât se aplică excepția de la articolul 21 alineatul (2)].

53.

Domnul H. T. susține că articolele 21 și 24 introduc regimuri distincte și exhaustive. Atunci când un stat membru acordă un permis de ședere unui refugiat, articolul 21 alineatul (3) stabilește condițiile în care acest permis poate fi revocat ulterior, făcând ca revocarea să fie condiționată de pierderea protecției împotriva returnării [articolul 21 alineatul (2)]. Dimpotrivă, articolul 24 alineatul (1) stabilește obligațiile și condițiile care se aplică în cazul emiterii (sau al refuzului de a emite) unui permis de ședere după acordarea statutului de refugiat. Un permis de ședere nu poate fi revocat în temeiul articolului 24 alineatul (1). Nu există niciun motiv pentru aplicarea articolului 24 alineatul (1) prin analogie cu articolul 21 alineatul (3) sau ca o alternativă la acesta. În acest caz, legiuitorul ar fi introdus o trimitere la articolul 24 în articolul 21 alineatul (3). Prin urmare, răspunsul la prima întrebare trebuie să fie negativ.

54.

Toate statele membre care au prezentat observații în această procedură și Comisia consideră că permisul de ședere al unui refugiat poate fi revocat în temeiul articolului 24 alineatul (1).

55.

În esență, acestea susțin, în primul rând, că din modul de formulare a articolului 24 alineatul (1) reiese că statele membre au libertatea de a refuza (i) să emită sau (ii) să reînnoiască un permis de ședere atunci când există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică. Prin urmare, este logic și consecvent ca statele membre să aibă și dreptul de a revoca un permis de ședere atunci când sunt prezente aceste motive. În al doilea rând, este în concordanță cu regimul legislației ca statele membre să poată revoca un permis de ședere înainte de data la care trebuie să fie reînnoit. Întrucât există o astfel de dispoziție potrivit articolului 21 alineatul (3), nu există niciun motiv pentru care nu trebuie să existe o posibilitate asemănătoare în temeiul articolului 24 alineatul (1). În al treilea rând, o interpretare restrictivă a articolului 24 alineatul (1) ar însemna ca statele membre să nu poată revoca niciodată un permis de ședere decât dacă au și dreptul de a returna refugiatul. În al patrulea rând, interpretarea articolului 24 alineatul (1) în sensul că nu cuprinde nicio posibilitate de revocare conduce la rezultate arbitrare. Răspunsul la întrebarea dacă un stat membru poate refuza un permis de ședere în orice caz concret ar depinde de aspectul dacă informațiile care generează motivele imperioase de siguranță națională sau de ordine publică au devenit disponibile în momentul eliberării sau al reînnoirii (refuzul este posibil) sau în alt moment (refuzul nu este posibil). În sfârșit, un resortisant al unei țări terțe care deține un permis de ședere valabil se poate deplasa în mod liber în spațiul Schengen ( 92 ). Prin urmare, este important ca statele membre să poată revoca permisele de ședere și în situațiile în care returnarea nu intră în discuție: există implicații nu doar pentru statul în cauză, ci pentru toate aceste state care fac parte din spațiul Schengen și pentru lupta comună împotriva terorismului internațional.

56.

Comisia susține că toate măsurile care au efectul de a suprima efectele unui permis de ședere trebuie să respecte principiul nereturnării de la articolul 33 din Convenția de la Geneva și articolul 21 din Directiva privind standardele minime.

57.

Articolul 21 alineatul (1) prevede că statele membre trebuie să respecte principiul nereturnării în temeiul obligațiilor internaționale. Acest principiu nu este definit în Directiva privind standardele minime însăși, deși considerentul (2) confirmă principiul nereturnării din Convenția de la Geneva și arată că nicio persoană nu trebuie să fie trimisă într‑un loc în care riscă să fie din nou persecutată. Potrivit articolului 33 alineatul (1) din Convenția de la Geneva, principiul nereturnării înseamnă că un refugiat nu trebuie să fie expulzat sau returnat („refouler”) la frontierele sau pe teritoriile unde ar fi supus persecuțiilor, iar viața sau libertatea sa ar fi amenințată ( 93 ). Astfel, returnarea include doar împrejurările în care refugiatul în cauză este supus expulzării din statul membru în care caută protecție și este retrimis de acest stat pe teritoriul (sau la frontierele sale) de unde a fugit pentru a evita persecuțiile. Aceasta nu acoperă expulzarea într‑o țară terță care este sigură.

58.

Articolul 21 alineatul (2) prevede în mod expres că, atunci când acest lucru nu le este interzis în temeiul obligațiilor lor internaționale, statele membre pot returna un refugiat în cazul în care (a) există motive serioase pentru a considera că acesta reprezintă o amenințare pentru siguranța statului membru în care se află sau (b), ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea respectivului stat membru [dispoziție denumită în continuare „excepția de la articolul 21 alineatul (1)”]. Această formulare reflectă articolul 33 alineatul (2) din Convenția de la Geneva. La articolul 21 din directivă nu există o dispoziție expresă privind expulzarea refugiaților atunci când returnarea nu se află în discuție.

59.

Mai mult, în legătură cu obligațiile internaționale ale statelor membre articolul 32 alineatul (1) din Convenția de la Geneva prevede că statele contractante își păstrează dreptul de a expulza refugiații pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine publică ( 94 ). Această formulare nu este reflectată de articolul 21 din directivă [și diferă de textul articolului 24 alineatul (1)] ( 95 ).

60.

CEDO nu stabilește un drept privind statutul de refugiat ( 96 ). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în mod constant dreptul statelor contractante de a controla intrarea, șederea și expulzarea străinilor ( 97 ). Aceasta a afirmat însă că este posibil ca ordinele de expulzare să ridice probleme legate de articolul 3 din CEDO și, prin urmare, să angajeze răspunderea statului în cauză atunci când există motive să se creadă că refugiatul, în cazul expulzării sale, s‑ar confrunta cu un risc real de a fi supus unui tratament care contravine dispoziției menționate. În aceste condiții, articolul 3 din CEDO implică obligația de a nu expulza refugiatul în țara respectivă ( 98 ).

61.

În opinia noastră, expulzarea unui refugiat de pe teritoriul statului membru respectiv este o noțiune mai largă decât returnarea, care implică nu numai îndepărtarea din acest stat, ci și întoarcerea în țara în care persoana în cauză ar putea fi în pericol. De asemenea, observăm că, atunci când situația unui refugiat îndeplinește condițiile de la articolul 21 alineatul (2), statele membre nu sunt obligate să recurgă la returnarea sa. Dimpotrivă, au următoarele trei opțiuni: (i) să îl returneze, (ii) să îl expulzeze într‑o țară terță sigură sau (iii) să permită refugiatului să rămână pe teritoriul lor.

62.

În împrejurările în care se aplică articolul 21 alineatul (2), statele membre pot revoca, îi pot pune capăt sau pot refuza să înnoiască sau să acorde permisul de ședere unui refugiat în temeiul articolului 21 alineatul (3). Odată ce un refugiat este supus returnării, nu este necesară acordarea (sau, după caz, deținerea în continuare a unui permis de ședere sau reînnoirea sa). Rezultă din cele de mai sus că, dacă nu se poate invoca excepția de la articolul 21 alineatul (2), atunci nu se poate aplica articolul 21 alineatul (3). Astfel, dacă un stat membru inițiază o procedură împotriva unui refugiat în împrejurări ca ale cazului domnului H. T., dar nu urmărește returnarea sa, întrucât excepția de la articolul 21 alineatul (2) nu este aplicabilă, permisul de ședere al persoanei respective nu poate fi revocat potrivit articolului 21 alineatul (3) ( 99 ). Aspectul esențial în prezenta cauză este dacă revocarea permisului de ședere al unui refugiat de către statele membre chiar și în astfel de împrejurări este compatibilă cu Directiva privind standardele minime.

63.

Regula generală potrivit articolului 24 alineatul (1) este că statele membre trebuie să elibereze beneficiarilor statutului de refugiat, cât mai curând posibil, un permis de ședere care este valabil pentru o perioadă de cel puțin trei ani (care poate fi reînnoit), cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel [dispoziție denumită în continuare „excepția de la articolul 24 alineatul (1)”]. Acordarea unui permis de ședere este în mod expres legată de acordarea inițială a statutului de refugiat sau de reînnoirea acestuia.

64.

Scopul articolului 24 alineatul (1) este (cel puțin) dublu. În primul rând, acesta garantează în mod normal faptul că persoana în cauză deține documentele administrative necesare pentru a avea acces, de exemplu, la locuri de muncă, la asistență și protecție socială, precum și pentru a începe procesul de integrare în cadrul statului membru unde locuiește. În al doilea rând, el conferă statelor membre o marjă de apreciere, în măsura în care prevede o excepție limitată de la regula generală conform căreia acestea sunt obligate să elibereze sau să reînnoiască un permis de ședere.

65.

Articolul 24 alineatul (1) se aplică „fără să aducă atingere articolului 21 alineatul (3)”. Se sugerează în mod clar că există o legătură între cele două dispoziții și că aplicarea articolului 24 alineatul (1) nu este afectată de drepturile (separate) ale statelor membre de a revoca, de a‑i pune capăt sau de a refuza să înnoiască sau să acorde permisul de ședere unui refugiat în temeiul articolului 21 alineatul (3).

66.

În absența unei formulări exprese, statele membre pot și să revoce un permis de ședere în temeiul articolului 24 alineatul (1) după ce a fost eliberat, dar înainte de data la care trebuie reînnoit?

67.

În opinia noastră, statele membre au acest drept.

68.

În primul rând, textul articolului 24 alineatul (1) nu exclude în mod expres posibilitatea (suplimentară) a revocării. În al doilea rând, revocarea este în concordanță cu scopul acestei dispoziții, care permite în mod expres statelor membre să rețină un permis de ședere, fie la eliberare, fie la reînnoire, atunci când există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică. În al treilea rând, revocarea este conformă cu regimul instituit prin directivă în măsura în care articolul 21 alineatul (3) prevede deja în mod expres revocarea unui permis de ședere dacă sunt îndeplinite condițiile de la articolul 21 alineatul (2). În al patrulea rând, lucrările pregătitoare cu caracter legislativ arată că excepția de la articolul 24 alineatul (1) a fost introdusă de statele membre în Consiliu în urma unei propuneri din partea Germaniei ( 100 ). Aceste modificări au fost făcute în urma atacurilor teroriste din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, pentru combaterea terorismul prin restricționarea libertății de mișcare a resortisanților țărilor terțe în cadrul spațiului Schengen, în vederea controlării pericolelor care amenință securitatea națională sau ordinea publică ( 101 ). O putere implicită și de a revoca un permis de ședere în astfel de împrejurări corespunde pe deplin acestui obiectiv. În sfârșit, o interpretare în acest sens are avantajul de a evita unele posibile anomalii: (i) în caz contrar, momentul în care devin disponibile informații cu privire la aspectul dacă există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică devine determinant; (ii) facilitează interpretarea Directivei privind standardele minime în mod coroborat cu Directiva privind rezidenții pe termen lung în măsura în care aceasta din urmă permite retragerea statutului de rezident pe termen lung în urma adoptării unei măsuri de expulzare ( 102 ).

69.

Prin urmare, concluzionăm că, atunci când un stat membru expulzează un refugiat din cauză că sunt îndeplinite condițiile excepției de la articolul 24 alineatul (1), acesta poate și să îi revoce permisul de ședere. Această poziție este în concordanță cu regimul legislativ instituit prin directivă. Dacă un refugiat este obligat să părăsească teritoriul în urma unui ordin de expulzare, nu este necesar ca el să dețină un permis de ședere.

70.

Este adevărat că domnul H. T. nu se află în această situație. El a fost expulzat printr‑o decizie legală, dar, în fapt, are permisiunea să rămână în Germania. Considerăm însă că articolul 24 alineatul (1) permite autorităților statului membru ca, ținând cont de expulzarea sa legală, să îi revoce permisul de ședere. Vom analiza mai jos consecințele acestei poziții ( 103 ).

71.

Menționăm aici în trecere faptul că Directiva privind standardele minime a fost reformată prin Directiva 2011/95 ( 104 ). Scopul reformării este în mod normal acela de a clarifica și de a simplifica actul normativ care trebuie revizuit, deși în acest caz această din urmă directivă a introdus și anumite modificări majore. Este regretabil că legiuitorul nu a folosit prilejul respectiv pentru a clarifica domeniul de aplicare al articolului 24 alineatul (1) (textul reformat este aproape identic cu textul inițial). Este deosebit de important ca dispozițiile legislative care privesc drepturile fundamentale ale persoanelor să fie clare și accesibile pentru a le permite acestora să își cunoască drepturile, iar guvernelor statelor membre să își îndeplinească funcțiile.

72.

Pentru a rezuma cele de mai sus: adoptăm punctul de vedere potrivit căruia un permis de ședere acordat unui refugiat poate fi revocat fie atunci când există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică în sensul articolului 24 alineatul (1), fie [în temeiul articolului 21 alineatul (3)] în prezența unor temeiuri care justifică aplicarea excepției de la articolul 21 alineatul (2).

73.

Cea de a doua întrebare a instanței de trimitere are două părți. Vom aborda aici prima dintre problemele ridicate, care cuprinde două aspecte. Ce se înțelege prin expresia „[…] motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică […]” de la articolul 24 alineatul (1)? Și există o suprapunere între această dispoziție și articolul 21 alineatul (2)?

74.

Domnul H. T. susține că motivele pentru refuzul eliberării (sau al reînnoirii) unui permis de ședere potrivit articolului 24 alineatul (1) sunt mai stricte decât cele prevăzute la articolul 21 alineatele (2) și (3). El sugerează că este utilă realizarea unei analogii cu articolul 28 din Directiva privind cetățenia, unde expresia „[…] motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică […]” este folosită pentru a arăta temeiul în care un stat membru poate emite o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii care are reședința pe teritoriul său. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca expresia respectivă și cuvintele „motive imperioase” de la articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime să fie interpretate diferit, acest lucru ar fi reieșit cu claritate din textul actului normativ.

75.

Statele membre depun în mod constant observații în sensul că există o anumită suprapunere între articolul 21 alineatele (2) și (3) și articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime. Germania consideră că motivele pentru aplicarea excepției de la articolul 21 alineatul (2) sunt mai stricte decât în cazul celei de la articolul 24 alineatul (1), întrucât consecințele returnării în temeiul articolului 21 alineatul (2) sunt mai grave pentru refugiat decât cele ale simplei revocări a permisului său de ședere (în acest din urmă caz, refugiatul nu trebuie în mod necesar să părăsească teritoriul). Astfel, Germania consideră că cele două dispoziții sunt complementare. Grecia susține că cerința de a demonstra existența unor „motive imperioase” trebuie interpretată astfel încât să se asigure aplicarea sa doar în cazuri excepționale, potrivit poziției adoptate în jurisprudența referitoare la Directiva privind cetățenia. Potrivit Italiei, expresia „motive imperioase” de la articolul 24 alineatul (1) trebuie interpretată mai puțin restrictiv decât cuvintele „motive serioase” de la articolul 21 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime.

76.

Comisia a arătat că în textul în limba germană al articolului 33 alineatul (2) din Convenția de la Geneva apare termenul „schwerwiegende Gründe” (motive solide), spre deosebire de versiunile franceză și engleză, în care se utilizează expresiile „reasonable grounds” și, respectiv, des „raisons sérieuses”. Textul în limba germană al articolului 21 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime diferă de asemenea atât de cel în limbile engleză și franceză, cât și de Convenția de la Geneva, întrucât face referire la „stichhaltige Gründe” (motive valabile), în timp ce textele francez și, respectiv, englez oglindesc versiunile lor lingvistice ale Convenției de la Geneva. Potrivit Comisiei, o interpretare literală a textului în limba germană ar stabili un standard inferior pentru motivele excepției de la articolul 21 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime în comparație cu textele în limbile engleză și franceză. Comisia consideră că o astfel de poziție nu reflectă intenția legiuitorului și că, în consecință, trebuie să se aplice standardul stabilit în versiunile engleză și franceză.

77.

În opinia noastră, deși articolele 21 și 24 generează regimuri diferite, există într‑adevăr o suprapunere în măsura în care ambele dispoziții privesc refuzul de a acorda, revocarea sau refuzul de a reînnoi permisul de ședere al un refugiat, iar acest lucru are implicații asupra statutului său în statul membru în care el caută protecție.

78.

Deși Comisia consideră în mod corect că există diferențe între versiunile lingvistice în limbile engleză, franceză și germană atât ale textelor articolului 33 alineatul (2) din Convenția de la Geneva, cât și ale articolului 21 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime, nu reușim să găsim în acest fapt vreo îndrumare cu privire la aspectul dacă articolul 24 alineatul (1) din directiva respectivă acoperă revocarea unui permis de ședere într‑o situație ca a domnului H. T.

79.

Din motive de claritate adăugăm că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când există o diferență între versiunile lingvistice ale unui text, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată și aplicată în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii ( 105 ) și trebuie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte ( 106 ). Articolul 21 din Directiva privind standardele minime se întemeiază pe articolul 33 din Convenția de la Geneva. Versiunile în limbile engleză și franceză sunt texte autentice ale Convenției. Expresiile „reasonable grounds” și „des raisons sérieuses”, care sunt utilizate în aceste două texte din Convenția de la Geneva, sunt utilizate și în cele două versiuni lingvistice ale Directivei privind standardele minime. Prin urmare, considerăm că ele reflectă mai îndeaproape intențiile legiuitorului.

80.

În cadrul Directivei privind standardele minime, atât articolul 21, cât și articolul 24 fac parte din capitolul VII („Conținutul protecției internaționale”), iar, potrivit articolului 20 alineatul (2), „[p]rezentul capitol se aplică atât refugiaților, cât și persoanelor care pot beneficia de protecție subsidiară, cu excepția cazului în care se prevede altfel”. Acest capitol urmează, în ordine, după „Dispoziții generale”, „Evaluarea cererilor de protecție internațională”, „Condiții pentru a fi considerat refugiat”, „Statutul de refugiat” și „Protecția subsidiară”. Prin urmare, capitolul VII are ca obiect definirea beneficiilor la care pot spera solicitanții care obțin statutul de refugiat sau protecție subsidiară.

81.

Punctul nostru de plecare este principiul [cuprins în articolul 21 alineatul (1)] potrivit căruia în mod normal refugiații sunt protejați împotriva returnării. Cele două aspecte ale articolului 21 alineatul (2) constituie excepția de la acest principiu. Ele permit returnarea „unui refugiat, indiferent dacă acesta este recunoscut oficial sau nu”, în cazul în care „există motive serioase pentru a considera că acesta reprezintă o amenințare pentru siguranța statului membru în care se află” [articolul 21 alineatul (2) litera (a)] sau, „ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea respectivului stat membru” [articolul 21 alineatul (2) litera (b)]. Consecințele aplicării excepției de la articolul 21 alineatul (2) pentru persoana în cauză sunt potențial foarte drastice. Aceasta poate fi returnată într‑o țară în care poate fi în pericol [potrivit interpretării noastre, astfel se explică de ce norma de la articolul 21 alineatul (2) este doar permisivă: „statele membre pot returna”, lăsând alte posibilități deschise] ( 107 ). Tocmai pentru acest motiv, formularea celor două aspecte ale excepției de la articolul 21 alineatul (2) este mai concretă decât cea, mai degrabă abstractă, a articolului 24 alineatul (1) („cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel”). Este logic să fie astfel. Pentru un refugiat, consecințele potențiale ale faptului de a rămâne [după aplicarea articolului 24 alineatul (1)] fără un permis de ședere sunt, cu siguranță, nedorite, dar ele sunt mult mai puțin grave decât cele care decurg din pierderea protecției împotriva returnării [după aplicarea articolului 21 alineatul (2)]. Faptul că se poate pierde apoi și permisul de ședere [articolul 21 alineatul (2)] este doar o problemă suplimentară.

82.

Prin analizarea altor dispoziții din Directiva privind standardele minime se aduce o clarificare (iar nu mai multă confuzie și dezorientare), de exemplu, prin introducerea în ecuație a articolului 14 („Revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului de refugiat”), care face parte din capitolul IV („Statutul de refugiat”)?

83.

Articolul 14 alineatul (4) stabilește cele două posibile condiții în care „[s]tatele membre pot revoca statutul acordat unui refugiat de către o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară”. Aceste condiții, care apar fără conjuncția „sau” (probabil omisă accidental), oglindesc întocmai cele două aspecte ale excepției de la articolul 21 alineatul (2). Până aici, toate bune; dar paralelismul menționat nu ajută la luarea unei decizii privind interpretarea articolului 24 alineatul (1), care se referă la permisele de ședere pentru persoanele care își păstrează statutul de refugiat (iar nu care au rămas fără el). (Nu putem să nu amintim – cu puțin regret – că, la punctul 6 din Acordul interinstituțional din 22 decembrie 1998 privind orientările comune pentru calitatea redactării legislației comunitare ( 108 ), se afirmă că terminologia folosită într‑un act trebuie să fie consecventă atât în cuprinsul acestuia, cât și în raport cu actele aflate deja în vigoare în special în același domeniu.)

84.

În acest context, considerăm că nu ar fi prea fructuos să ne concentrăm asupra cuvintelor „motive serioase pentru” [articolul 14 alineatul (4) și articolul 21 alineatul (2)] în raport cu „motive imperioase de” [articolul 24 alineatul (1)]. Fiecare expresie trebuie să fie interpretată în contextul dispoziției din care face parte. Este necesar să analizăm formularea fiecărei excepții în întregul său și, fiindcă ele privesc drepturi garantate prin dreptul Uniunii, fiecare ar trebui să fie interpretată în sens strict.

85.

Analizând textul cu toată atenția, considerăm că sensul articolului 24 alineatul (1) este mai larg decât cel al articolului 21 alineatul (2) și că este posibil ca împrejurările să determine aplicarea excepției de la articolul 24 alineatul (1) (lăsându‑i persoanei respective statutul său de refugiat, dar fără un permis de ședere) fără să fie îndeplinite condițiile pentru excepția de la articolul 21 alineatul (2), putându‑se ajunge la pierderea protecției împotriva returnării.

86.

În opinia noastră, din expresia „motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică” reiese că trebuie să existe întotdeauna un element obiectiv. Trebuie să existe dovezi plauzibile care să demonstreze că motivul invocat poate fi considerat în mod corect a fi „imperios”. Totodată, folosirea termenului „imperios” sugerează existența unui grad de subiectivism, în măsura în care aceste motive sunt considerate astfel de statul membru în cauză în momentul în care ia măsuri. Rezultă că același motiv nu este în mod necesar „imperios” de fiecare dată ( 109 ).

87.

În sfârșit, în opinia noastră, nu este nici necesar, nici util să încercăm să facem un fel de interpretare prin analogie fie cu Directiva privind cetățenia, fie cu Directiva privind rezidenții pe termen lung.

88.

În ceea ce privește primul act normativ menționat, este adevărat că Directiva privind standardele minime și Directiva privind cetățenia au fost adoptate în aceeași zi. De asemenea, este adevărat că, deși metoda de interpretare utilizată în mod legitim de Curte lasă loc, dacă este cazul, unei interpretări specifice în funcție de obiectivul propriu fiecărei directive în scopul asigurării efectului său util, drepturile și principiile fundamentale nu pot fi aplicate în mod diferit în funcție de domeniul în care se regăsesc fără să își piardă astfel caracterul lor fundamental ( 110 ). Acestea fiind spuse, există diferențe importante între cele două directive. Directiva privind standardele minime a fost adoptată în temeiul articolului 63 CE (în prezent articolele 78 TFUE și 79 TFUE), face parte din SECA, acesta intră în sfera Titlului V din TFUE („Spațiul de libertate, securitate și justiție”) și (poate cel mai important) trebuie să fie interpretată prin referire la Convenția de la Geneva. Directiva privind cetățenia a fost adoptată pe baza a ceea ce în prezent este partea a doua din TFUE, privind nediscriminarea și cetățenia Uniunii. Prin urmare, cele două măsuri sunt foarte diferite prin domeniul de aplicare și prin obiectul lor.

89.

În ceea ce o privește pe cea din urmă, deși Directiva privind rezidenții pe termen lung nu face parte din SECA, proveniența sa este aceeași ca în cazul Directivei privind standardele minime, în măsura în care și ea își are originile în reuniunea Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999. Însă articolele 9 și 12 din Directiva 2003/109 (intitulate „Retragerea sau pierderea statutului” și, respectiv, „Protecția împotriva expulzării”) sunt formulate în termeni care sunt (totuși) din nou diferiți de cei utilizați în Directiva privind standardele minime. Examinarea Directivei privind rezidenții pe termen lung nu ajută la stabilirea unei abordări coerente sau sistematice a modului de redactare. Prin urmare, nu ușurează sarcina interpretării ( 111 ).

90.

Prin a doua parte a celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită îndrumări cu privire la aspectul dacă (și, în cazul în care răspunsul este afirmativ, în ce împrejurări) susținerea unei organizații teroriste reprezintă „motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică” în sensul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime.

91.

Statele membre și Comisia sunt de acord în observațiile lor că sprijinirea unei organizații teroriste poate îndeplini condițiile pentru aplicarea excepției de la articolul 24 alineatul (1) și, prin urmare, justifică revocarea (sau refuzul eliberării sau al reînnoirii) permisului de ședere al unui refugiat. Domnul H. T. a adoptat punctul de vedere opus, susținând că, chiar dacă se constată că a încălcat dreptul național (mai concret articolul 20 din legea privind asociațiile), condițiile pentru aplicarea excepției de la articolul 24 alineatul (1) nu sunt îndeplinite.

92.

Articolul 1 alineatul (3) din Poziția comună 2001/931 stabilește ce constituie un act de terorism ( 112 ). PKK este inclus în lista anexată la această măsură și la Regulamentul nr. 2580/2001. În considerentul (28) al Directivei privind standardele minime se arată că „[n]oțiunea de siguranță națională și ordine publică reglementează, de asemenea, cazurile în care un resortisant al unei țări terțe aparține unei asociații care susține terorismul internațional sau care susține o asociație de acest tip” ( 113 ).

93.

Prin urmare, susținerea unei organizații dintre cele enumerate care comite acte aflate în domeniul de aplicare al Poziției comune 2001/931 și/sau al Regulamentului 2580/2001 poate îndeplini condițiile pentru aplicarea excepției de la articolul 24 alineatul (1), dar nu întotdeauna se întâmplă în mod necesar acest lucru. Totul depinde de ceea ce se înțelege exact prin „susținere”.

94.

La examinarea faptelor din oricare cauză concretă aflată în discuție (exercițiu care este de domeniul autorităților naționale competente), este necesar să începem prin a ne întreba dacă actele organizației în cauză generează motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică în sensul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime. În primul rând, este clar că actele de natură teroristă, care se caracterizează, de exemplu, prin violența lor asupra populației civile, chiar dacă sunt comise într‑un scop pretins politic, trebuie să fie considerate infracțiuni grave de drept comun și, prin urmare, pot fi privite ca oferind astfel de motive ( 114 ). În al doilea rând, actele de terorism internațional sunt, la modul general și independent de participarea unui stat, contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite ( 115 ).

95.

Curtea nu dispune de informații care să indice dacă actele comise de PKK se încadrează în vreuna dintre categoriile pe care tocmai le‑am menționat. Includerea unei organizații într‑o listă anexată la Poziția comună 2001/931 reprezintă un puternic indiciu prima facie că fie este o organizație teroristă, fie este suspectată (pe baza unor probe care este posibil să fie în sine supuse unei contestări legitime) că este o astfel de organizație ( 116 ). Așadar, o astfel de înscriere pe listă este un factor pe care autoritățile competente pot să îl ia în considerare atunci când verifică, într‑o primă etapă, dacă organizația respectivă a comis acte de terorism ( 117 ).

96.

Astfel, este necesar să avem în vedere că scopurile urmărite de Poziția comună 2001/931 și, respectiv, de Directiva privind standardele minime sunt foarte diferite. În consecință, în opinia noastră, nu este justificat ca autoritatea competentă, atunci când ia în considerare posibilitatea de a lipsi o persoană de beneficiile care decurg din statutul de refugiat garantate de capitolul VII din Directiva privind standardele minime, să se bazeze numai pe faptul că persoana respectivă și‑a exprimat într‑o anumită măsură sprijinul pentru o organizație care se află pe o listă adoptată în afara cadrului instituit prin directiva menționată și prin Convenția de la Geneva ( 118 ).

97.

Care este rolul persoanei în cauză în „susținerea” organizației înscrise pe listă? Când contribuția sa este suficientă pentru a atrage aplicarea excepției de la articolul 24 alineatul (1)?

98.

În primul rând, considerăm că, atunci când susținerea unei persoane a implicat activități care ar putea determina în mod plauzibil aplicarea oricăruia dintre aspectele excepției de la articolul 21 alineatul (2), condițiile pentru aplicarea articolului 24 alineatul (1) sunt în mod necesar îndeplinite. Nu este ușor să se stabilească o regulă clară pentru clasificarea altor activități. Întrucât excepția de la articolul 24 alineatul (1) se bazează pe „motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică”, pur și simplu nu este necesar ca autoritățile competente să demonstreze (de exemplu) că există motive serioase pentru a considera că persoana în cauză reprezintă un pericol pentru securitatea statului respectiv. Ceea ce se impune, în opinia noastră, este o apreciere corectă și echilibrată privind măsura în care activitățile acestei persoane au reprezentat un sprijin semnificativ pentru organizație. Astfel, autoritățile competente ale statului membru trebuie să stabilească, de exemplu, dacă persoana în cauză: (i) a comis ea însăși acte de terorism, (ii) a fost implicată în organizarea, în luarea deciziilor sau în ordinul dat altor persoane de a comite astfel de acte sau (iii) a finanțat sau a procurat mijloacele necesare pentru comiterea unor acte de terorism de către alte persoane [trebuie să precizăm că, deși orice donație către o organizație înscrisă pe listă, indiferent cât de mică, reprezintă teoretic o „finanțare” a acesteia – un ocean este format din multe picături de apă –, considerăm că privarea unui refugiat de permisul său de ședere pe baza unor mici donații ocazionale este o aplicare disproporționată a excepției de la articolul 24 alineatul (1). Autoritățile competente ale statelor membre sunt cele care trebuie să evalueze faptele exacte în fiecare caz concret, sub controlul judiciar al instanțelor naționale].

99.

Dar dacă aceste elemente nu sunt prezente? În acest caz, este necesar să se stabilească dacă există alte motive imperioase pentru a considera că există o amenințare pentru siguranța națională sau ordinea publică. În prezentele concluzii utilizăm expresia „motive imperioase” ca fiind aproximativ sinonimă cu „motive serioase” – care înseamnă în mod sigur mai puțin decât „motive zdrobitoare”, dar la fel de sigur mai mult decât „motive posibile”.Faptele trebuie să fie analizate și evaluate cu grijă, întrucât o decizie defavorabilă poate duce la expulzarea persoanei în cauză și posibil la o încălcare a drepturilor sale fundamentale.

100.

Remarcăm în trecere că este posibil ca un refugiat în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind standardele minime să fi „avut reședința legală și fără întrerupere pe [teritoriul statului membru] timp de cinci ani” [articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind rezidenții pe termen lung] și, prin urmare, să poată solicita statutul de rezident pe termen lung în temeiul acestei directive ( 119 ). Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind rezidenții pe termen lung, un stat membru poate „refuza acordarea statutului de rezident pe termen lung din motive privind ordinea publică sau securitatea publică”, cu precizarea că, „[î]n cazul în care ia o astfel de decizie, statul membru ține seama de gravitatea sau de natura infracțiunii contra ordinii publice sau securității publice sau de pericolul pe care îl reprezintă persoana respectivă, luând în același timp în considerare durata șederii și existența unor legături cu țara de reședință”. După dobândirea unui astfel de statut, articolul 12 alineatul (1) din Directiva privind rezidenții pe termen lung instituie o excepție privind protecția împotriva expulzării de care beneficiază în mod normal un rezident pe termen lung, incidentă atunci când persoana respectivă „reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică sau securitatea publică”.

101.

Cu riscul de a face o afirmație evidentă, niciunul dintre cele două criterii (stabilite în Directiva privind rezidenții pe termen lung) nu corespunde cu o oarecare precizie formulării utilizate în cazul excepției de la articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime.

102.

Revenind la articolul 24 alineatul (1), concluzionăm că următoarele elemente sunt relevante pentru aprecierea faptelor din fiecare caz concret: (i) propriile acțiuni precise ale refugiatului, (ii) acțiunile organizației pe care se consideră că le‑a susținut și (iii) dacă există alte elemente sau împrejurări care creează o probabilitate sporită a existenței unei amenințări pentru securitatea națională sau ordinea publică. Autoritățile competente ale statelor membre sunt cele care trebuie să evalueze faptele precise în fiecare caz concret, sub controlul judiciar al instanțelor naționale.

103.

Materialele aflate la dispoziția Curții indică faptul că sprijinul domnului H. T. s‑a concretizat, de exemplu, prin participarea la reuniuni legale și la acte (cum este sărbătoarea Newroz) care confirmă identitatea sa de kurd ( 120 ). Din astfel de activități nu rezultă automat că susține el însuși activitățile teroriste, iar actele de această natură nu constituie prin sine acte de terorism. Considerăm că ar fi nevoie de mai mult pentru a se putea concluziona în mod legitim că o persoană în această situație este un terorist și/sau că a făcut parte în mod activ dintr‑o organizație interzisă și că astfel au fost îndeplinite condițiile excepției de la articolul 24 alineatul (1). Însă toate acestea sunt chestiuni care trebuie să fie verificate și analizate de instanța de trimitere.

104.

Atunci când se aplică excepția de la articolul 24 alineatul (1) și este invocată de statul membru de primire, există atât consecințe formale, cât și materiale pentru refugiat. Consecința formală este, desigur, aceea că refugiatul nu mai deține un permis de ședere care indică faptul că are permisiunea sau autorizația din partea acestui stat membru care îi îngăduie să aibă reședința pe teritoriul său ( 121 ) (deși este posibil – ca în cazul domnului H. T. în prezenta cauză – să i se permită să rămână acolo în mod legal pe un alt temei). Totuși, el își păstrează statutul de refugiat ( 122 ) până când se decide încetarea acestuia ( 123 ). În prezenta cauză, este clar că domnul H. T. rămâne în continuare un refugiat. Ca atare, el își păstrează dreptul la beneficiile materiale acordate tuturor refugiaților potrivit capitolului VII din Directiva privind standardele minime. Acestea includ: protecția împotriva returnării ( 124 ), menținerea unității familiei ( 125 ), dreptul la un document de călătorie ( 126 ), accesul la educație, la protecție socială, la îngrijirea sănătății și la locuință ( 127 ), libertatea de circulație în interiorul statului membru în cauză ( 128 ) și accesul la facilitățile de integrare ( 129 ).

105.

Instanța de trimitere arată că revocarea unui permis de ședere afectează drepturile refugiatului în temeiul dreptului național, deoarece are impact asupra accesului său la locuri de muncă, la formare profesională și la alte drepturi sociale pentru care este necesar un permis de ședere ( 130 ). Astfel, există în mod clar implicații privind posibilitatea domnului H. T. de a beneficia de drepturile sale materiale potrivit capitolului VII din Directiva privind standardele minime.

106.

Considerăm că, deși este posibilă revocarea permisului de ședere al unui refugiat atunci când se aplică excepția de la articolul 24 alineatul (1), nu este permisă și retragerea sau reducerea nivelului minim de garanții prevăzute în capitolul VII din Directiva privind standardele minime decât dacă sunt îndeplinite și unele condiții specifice exprese pentru retragerea acestor beneficii ( 131 ). Instanța de trimitere nu a sugerat că aceste circumstanțe există în cazul de față. Rezultă că statul membru în cauză nu beneficiază de libertatea de a decide cu privire la continuarea acordării acestor beneficii materiale.

107.

Este adevărat că, potrivit considerentului (30) al Directivei privind standardele minime, „[î]n limitele stabilite prin obligațiile internaționale, statele membre pot dispune ca acordarea de beneficii în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, la protecție socială, la îngrijirea sănătății și la programe de integrare să fie condiționată de eliberarea prealabilă a unui permis de ședere”. Totuși, acest considerent nu oferă în sine un temei juridic pentru reducerea de către statele membre a beneficiilor garantate în capitolul VII atunci când se revocă permisul de ședere al unui refugiat. Susținerea unui alt punct de vedere ar contraveni scopului considerentelor unui act juridic ( 132 ). Un considerent este o motivare a uneia sau a mai multe dispoziții de fond. Acesta nu poate stabili el însuși dreptul material: în absența oricărei dispoziții de fond corespunzătoare (ca în cazul de față), nu poate avea niciun efect.

108.

Instanța de trimitere este cea care trebuie să exercite controlul jurisdicțional și să verifice faptele din prezenta cauză, să aprecieze dacă consecințele pierderii permisului de ședere de către domnul H. T. sunt compatibile cu deținerea în continuare a drepturilor sale de refugiat în temeiul Directivei privind standardele minime și să ia măsurile necesare pentru apărarea acestor drepturi. Oferim observațiile următoare doar în caz că ar putea fi de ajutor.

109.

În opinia noastră, restricțiile privind circulația în interiorul Germaniei aplicate domnului H. T. în urma condamnării sale pentru încălcarea articolului 20 din legea privind asociațiile ( 133 ) nu sunt în mod necesar contrare Directivei privind standardele minime interpretate în lumina Convenției de la Geneva: acest din urmă instrument confirmă faptul că refugiații au obligația de a respecta legile și reglementările statului în care caută protecție ( 134 ). O consecință directă a revocării permisului de ședere al domnului H. T. este aceea că el nu mai beneficiază de dreptul la liberă circulație în spațiul Schengen ( 135 ). Este posibil ca împrejurările care atrag aplicarea excepției de la articolul 24 alineatul (1) să însemne și că el nu mai deține un document de călătorie întrucât se încadrează în excepția de la articolul 25 alineatul (1) (instanța de trimitere nu a adoptat o poziție în acest sens). Totuși, nu există o excepție expresă privind drepturile de acces la locuri de muncă, la educație, la asistență socială, la îngrijirea sănătății și la locuință garantate în capitolul VII ( 136 ).

110.

Dacă – după cum pare să fie cazul – domnul H. T. continuă să aibă dreptul de acces la aceste beneficii materiale întrucât el continuă să dețină statutul de refugiat, rezultă că statul membru este obligat să introducă dispozițiile necesare pentru a permite unei persoane în această situație să aibă avantajele respective. Modul de realizare a acestui obiectiv este la latitudinea statului membru.

111.

În opinia noastră, în orice caz concret, un stat membru poate adopta (de exemplu) una dintre modalitățile de acțiune prezentate în continuare. În primul rând, poate decide ca, deși se aplică excepția de la articolul 24 alineatul (1), să nu revoce permisul de ședere al refugiatului respectiv (potrivit Directivei privind standardele minime, statele membre pot întotdeauna adopta sau menține standarde mai favorabile) ( 137 ).

112.

Pe de altă parte, statul membru poate alege – după cum s‑a întâmplat în cazul de față – să revoce permisul de ședere, dar, pentru alte motive, să îi permită refugiatului să rămână în mod legal pe teritoriul său. Deși nu deținem informații detaliate cu privire la aspectul dacă (o serie de) alte state membre au aranjamente similare cu „statutul de tolerat” reprezentat de „Duldungen” în Germania, pare plauzibil să presupunem că acest lucru este posibil ( 138 ). Dacă statul membru alege această modalitate de acțiune, va trebui să creeze un mecanism adecvat pentru a asigura menținerea accesului la acele beneficii prevăzute în capitolul VII la care refugiatul continuă să aibă dreptul. În opinia noastră, ceea ce nu poate face este să plaseze refugiatul într‑un fel de incertitudine juridică, tolerându‑i prezența pe teritoriul său, dar privându‑l de (cel puțin o parte dintre) beneficiile materiale care decurg din statutul său de refugiat. Acest lucru ar contraveni textului, obiectivelor și regimului Directivei privind standardele minime. Considerăm că și proporționalitatea unei astfel de măsuri este discutabilă, iar orice măsuri luate de un stat membru în aplicarea articolului 24 alineatul (1) trebuie să fie proporționale.

113.

Principiul proporționalității (unul dintre principiile generale din dreptul Uniunii) este relevant atunci când analizăm interpretarea acestuia ( 139 ). Atunci când statele membre iau măsuri în sfera dreptului Uniunii, principiul respectiv impune ca acestea să fie adecvate scopului de a realiza obiectivul urmărit ( 140 ). În prezenta cauză, revocarea permisului de ședere al unui refugiat se încadrează în mod incontestabil în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (respectiv al Directivei privind standardele minime), la fel ca urmările unei astfel de revocări, în măsura în care ar putea periclita accesul la beneficiile materiale garantate de directiva respectivă persoanelor care dețin statutul de refugiat. Deși scopul urmărit în cazul de față este legitim [fiind aprobat în mod expres de articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind standardele minime], pierderea subsecventă a beneficiilor garantate de directiva menționată în timp ce refugiatul rămâne totuși pe teritoriul statului membru nu este adecvată sau necesară pentru realizarea sa.

114.

Dacă rezultatul aplicării normelor naționale este că o persoană care nu mai deține un permis de ședere, dar care își păstrează în continuare statutul de refugiat nu poate beneficia de avantajele materiale la care îi dă dreptul acest statut, normele respective sunt incompatibile cu directiva. Potrivit unei jurisprudențe consacrate, atunci când dreptul național nu este compatibil cu o directivă, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale ( 141 ).

115.

În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că răspunsul Curții la întrebările preliminare ar trebui să fie următorul:

„Un permis de ședere acordat unui refugiat poate fi revocat fie când există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică în sensul articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 (privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate), fie când există motive pentru aplicarea excepției de la principiul nereturnării de la articolul 21 alineatul (2) din directiva respectivă.

Expresia «motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică» cuprinsă în articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/83 înseamnă că există motive serioase pentru a considera că sunt în pericol securitatea națională sau ordinea publică. Această expresie are un domeniu de aplicare mai larg decât condiția de la articolul 21 alineatul (2) din directiva respectivă, care se referă la situația când există motive serioase pentru a considera că refugiatul în cauză reprezintă o amenințare pentru siguranța statului membru în care se află [articolul 21 alineatul (2) litera (a)] sau când, ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea respectivului stat membru [articolul 21 alineatul (2) litera (b)].

Înainte de a se putea revoca permisul de ședere acordat unui refugiat în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2004/83 pentru motivul că susține o organizație interzisă, trebuie să existe mai întâi o apreciere individuală a faptelor concrete. Următoarele elemente sunt relevante pentru această apreciere: (i) propriile acțiuni precise ale refugiatului, (ii) acțiunile organizației pe care se consideră că le‑a susținut și (iii) dacă există alte elemente sau împrejurări care creează o probabilitate sporită a existenței unei amenințări pentru securitatea națională sau ordinea publică. Autoritățile competente ale statelor membre sunt cele care trebuie să evalueze faptele precise în fiecare caz concret, sub controlul judiciar al instanțelor naționale.

În situația în care un stat membru expulzează un refugiat, dar suspendă executarea acestei decizii, este incompatibilă cu Directiva 2004/83 privarea persoanei în cauză de accesul la beneficiile garantate în capitolul VII din aceasta, cu excepția cazului în care se aplică o excepție expresă, iar orice măsuri luate de un stat membru pentru realizarea scopurilor dispoziției respective trebuie să fie proporționale.

Statutul de refugiat al unei persoane poate fi revocat doar în temeiul dispozițiilor exprese ale Directivei 2004/83. Astfel, în cazul în care un refugiat își păstrează statutul în temeiul acestei directive, dar normele naționale îl privează de beneficiile la care are dreptul datorită acestui statut potrivit măsurii respective, normele menționate sunt incompatibile cu Directiva 2004/83. Atunci când dreptul național nu este compatibil cu o directivă, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale.”