1. 

Un lucrător salariat resortisant al unui stat terț poate fi exclus de la dreptul de a obține, în cazul insolvabilității angajatorului său, garantarea creanțelor sale salariale neachitate, pentru motivul că locuiește în mod ilegal pe teritoriul statului membru în cauză?

2. 

Aceasta este, în esență, întrebarea adresată de Centrale Raad van Beroep (Țările de Jos) în urma respingerii de către Raad van bestuur van het Uitvoeringsinstituut werknemersverzekeringen (Consiliul de administrație al Institutului de Administrare a Asigurărilor pentru Salariați) ( 2 ) a cererii de acordare a unei indemnizații de insolvabilitate prezentate de domnul Tümer.

3. 

În prezentele concluzii, vom propune Curții să răspundă negativ la această întrebare, care privește interpretarea Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului ( 3 ), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 ( 4 ).

4. 

În acest sens, vom susține, mai întâi, că din temeiul juridic al Directivei 2002/74 nu reiese că resortisanții statelor terțe ar fi excluși din domeniul de aplicare al Directivei 80/987.

5. 

Vom explica, în continuare, că o dispoziție națională, precum cea în discuție în litigiul principal, care subordonează dreptul unui resortisant al unui stat terț, care are calitatea de lucrător salariat potrivit dreptului civil național, de a primi o indemnizație de insolvabilitate unei condiții de legalitate a șederii aduce atingere economiei generale a Directivei 80/987, precum și efectului util al acesteia și încalcă principiul egalității de tratament și nediscriminării, apreciat în lumina obiectivelor acestei directive.

6.

În temeiul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 80/987, aceasta se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 alineatul (1) din această directivă.

7.

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 80/987 permite, în mod excepțional, statelor membre să excludă din domeniul de aplicare al acestei directive creanțele anumitor categorii de salariați, în temeiul existenței altor forme de garantare, dacă se stabilește că acestea oferă persoanelor respective o protecție echivalentă celei oferite de directivă.

8.

Articolul 2 alineatele (2) și (3) din Directiva 80/987 prevede că această directivă nu aduce atingere dreptului intern cu privire la definirea termenilor „lucrător salariat”, „angajator”, „remunerație”, „drept dobândit” și „drept în curs de a fi dobândit”, fără ca statele membre să poată exclude, cu toate acestea, din domeniul de aplicare al acestei directive lucrătorii salariați cu fracțiune de normă, pe cei cu contract pe durată determinată sau pe cei având un raport de muncă temporar și nici să poată stabili o durată minimă pentru contractul de muncă sau raportul de muncă ca o condiție pentru ca lucrătorii să aibă dreptul la o graranție.

9.

În temeiul articolului 3 primul paragraf din Directiva 80/987, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4 din directivă, plata drepturilor neachitate ale salariaților care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă. Creanțele preluate de instituția de garantare sunt, potrivit articolului 3 al doilea paragraf din directiva menționată, drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precedă și/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre.

10.

Pe cale de excepție, articolul 4 din Directiva 80/987 recunoaște statelor membre posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 din aceasta pentru instituțiile de garantare, specificând durata perioadei pentru care drepturile salariale neachitate urmează să fie plătite, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată, sau stabilind un plafon al unor astfel de plăți, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din aceeași directivă.

11.

Directiva 80/987 a fost abrogată și codificată prin Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului ( 5 ), care a intrat în vigoare la 17 noiembrie 2008.

12.

Legea privind șomajul (Werkloosheidswet) ( 6 ) prevede, la articolul 61, principiul potrivit căruia beneficiază de dreptul la o indemnizație de insolvabilitate lucrătorul salariat care poate pretinde plata salariului, a unei indemnizații de concediu sau a unei prime de concediu din partea angajatorului împotriva căruia a fost deschisă procedura de insolvență sau acela care ar putea suferi o pagubă patrimonială din cauza omisiunii angajatorului de a plăti contribuțiile datorate terților în temeiul raportului de muncă cu acest lucrător salariat.

13.

WW definește, la articolul 3 alineatul 1 din aceasta, lucrătorul salariat ca fiind „persoana fizică cu vârsta sub 65 de ani care se află într‑un raport de muncă de drept privat sau de drept public”.

14.

Cu toate acestea, articolul 3 alineatul 3 din WW prevede că, prin derogare de la alineatul 1 al acestui articol, nu sunt considerați lucrători salariați resortisanții statelor terțe care nu au reședința legală în Țările de Jos.

15.

În temeiul articolului 8 literele a-e și l din Legea privind străinii (Vreemdelingenwet) din 23 noiembrie 2000 ( 7 ), un străin are reședința legală în Țările de Jos în cazul în care deține un permis de ședere pe perioadă determinată sau nedeterminată sau în cazul în care, ca resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, are dreptul de ședere recunoscut în temeiul unei dispoziții conforme Tratatului de instituire a Comunității Europene sau Acordului privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 ( 8 ) sau când dreptul de ședere al străinului se întemeiază pe Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii ( 9 ), instituit prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia ( 10 ).

16.

Domnul Tümer este un resortisant turc care locuiește în Țările de Jos din anul 1988.

17.

În perioada cuprinsă între 18 august 1988 și 31 martie 1995, acesta a fost posesorul unui permis de ședere pe durată determinată, care i‑a fost acordat sub condiția de a locui împreună cu soția sa. Acesta a divorțat în 1996.

18.

Întrucât domnul Tümer a introdus, la 14 octombrie 2005, o cerere de acordare a unui permis de ședere pe durată nedeterminată, această cerere a fost respinsă de secretarul de stat pentru justiție. Reclamația introdusă împotriva acestei decizii a fost declarată neîntemeiată prin decizia din 16 aprilie 2007, împotriva căreia domnul Tümer a introdus o acțiune care a fost respinsă la 28 august 2008 de către Vreemdelingenkamer (Camera pentru străini) a Rechtbank ’s‑Gravenhage. Această din urmă decizie nu a fost atacată. Începând cu 25 aprilie 2007, domnul Tümer nu mai deține un permis de ședere.

19.

Din anul 1997, domnul Tümer a lucrat în mod intermitent în Țările de Jos. La 3 ianuarie 2005, acesta a fost angajat de Halfmoon Cosmetics BV, care a plătit pentru el contribuții în temeiul WW în 2007. Începând cu luna august 2007, Halfmoon Cosmetics BV nu a mai plătit decât o parte din salariu și a fost declarată în faliment la 22 ianuarie 2008. La 26 ianuarie 2008, reclamantul din litigiul principal a fost concediat.

20.

Întrucât domnul Tümer a introdus o cerere pentru acordarea indemnizației în contextul insolvabilității Halfmoon Cosmetics BV în temeiul WW, această cerere a fost respinsă prin decizia din 8 februarie 2008, împotriva căreia domnul Tümer a introdus o acțiune care a fost declarată nefondată prin decizia adoptată la 10 iunie 2008 de UWV, pentru motivul că reclamantul din litigiul principal, care nu avea reședință legală în Țările de Jos, nu era un lucrător salariat în sensul articolului 3 alineatul 3 din WW. La 18 decembrie 2009, Rechtbank ’s‑Hertogenbosch a respins, pentru același motiv, acțiunea pe care domnul Tümer o introdusese împotriva deciziei din 10 iunie 2008.

21.

Sesizat cu un apel împotriva acestei decizii, Centrale Raad van Beroep, care consideră că, în cazul în care excluderea resortisanților unor state terțe care nu dispun de un permis de ședere ar trebui considerată o limitare a obligației de plată a instituțiilor de garantare, această excludere nu ar fi compatibilă cu dreptul Uniunii, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

22.

În observațiile sale atât scrise, cât și orale, Comisia Europeană a considerat, pe de o parte, că domnul Tümer îndeplinea condițiile pentru a se putea prevala de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) sau ale articolului 7 din Decizia nr. 1/80 și, pe de altă parte, că rezulta din principiul nediscriminării prevăzut la articolul 10 din această decizie, precum și din jurisprudența Curții, potrivit căreia permisul de ședere și permisul de muncă ar constitui două realități distincte, că, în cazul în care un stat membru acordă un permis de muncă unui resortisant turc, acestuia nu i se poate refuza beneficiul indemnizației de insolvabilitate pentru motivul că acest resortisant nu ar mai dispune de un permis de ședere.

23.

În consecință, Comisia a invitat Curtea să răspundă nu numai la întrebarea adresată de instanța de trimitere, ci și să examineze dacă, în temeiul legislației Uniunii, domnul Tümer locuiește efectiv în mod ilegal în Țările de Jos.

24.

Considerăm că Curtea trebuie să decline această invitație.

25.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, reformulând, dacă este nevoie, întrebările care îi sunt adresate ( 11 ), pentru a interpreta toate dispozițiile de drept al Uniunii care sunt necesare instanței naționale pentru a statua. În acest scop, Curtea poate fi obligată să extragă din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 12 ).

26.

Cu toate acestea, posibilitatea de a reformula întrebările preliminare extinzând, dacă este cazul, elementele de drept al Uniunii care impun o interpretare nu poate determina Curtea să propună o interpretare a dreptului Uniunii în raport cu o altă situație decât cea care face obiectul litigiului principal, să înlocuiască constatările factuale ale instanțelor naționale cu propriile sale constatări sau să repună în discuție autoritatea de lucru judecat a deciziilor naționale.

27.

Or, din relatarea faptelor cuprinsă în decizia de trimitere reiese în mod clar că prin decizia din 28 august 2008, împotriva căreia domnul Tümer nu a formulat o acțiune, s‑a statuat că acesta din urmă nu putea obține niciun drept din articolele 6 sau 7 din Decizia nr. 1/80, din moment ce nu erau îndeplinite condițiile pentru a considera că el era pe piața legală a muncii sau că fosta sa soție desfășurase o activitate în cursul perioadei care precede data de 31 martie 1995. Deși au fost exprimate îndoieli în această privință de către Comisie în observațiile sale scrise și continuă să existe efectiv incertitudini cu privire la situația exactă a domnului Tümer ( 13 ), chiar dacă acestea au fost în mod deosebit clarificate prin explicațiile guvernului olandez în cadrul ședinței, acest element de fapt trebuie considerat cert în scopul prezentei analize.

28.

În plus, din lectura deciziei de trimitere nu rezultă că Centrale Raad van Beroep ar fi constatat că domnul Tümer era titularul unui permis de muncă.

29.

Interpretarea Deciziei nr. 1/80 urmând sugestia Comisiei nu ar însemna să se dea instanței de trimitere un răspuns care să îi permită să soluționeze litigiul cu care era sesizată, ci să modifice contextul factual și juridic astfel încât să o determine să se pronunțe asupra unui litigiu având un obiect diferit și deja soluționat de o altă instanță națională.

30.

În aceste condiții, este necesar să examinăm exclusiv întrebarea adresată de Centrale Raad van Beroep, fără a extinde dezbaterea la interpretarea Deciziei nr. 1/80.

31.

Trebuie să arătăm că dispozițiile menționate de instanța de trimitere în întrebarea sa, și anume articolele 2-4 din Directiva 2008/94, nu intraseră încă în vigoare la data la care au avut loc faptele aflate la originea litigiului principal.

32.

Potrivit unei jurisprudențe constante, întemeiată pe necesitatea de a oferi instanței de trimitere un răspuns util ( 14 ), este necesar să se reformuleze întrebarea pentru a interpreta dispozițiile de drept al Uniunii care erau aplicabile la data la care au avut loc faptele din litigiul principal, și anume, în speță, dispozițiile Directivei 80/987 și, mai precis, articolele 2-4 din această directivă, al căror conținut este, de altfel, identic în esență cu cel al dispozițiilor avute în vedere de instanța de trimitere.

33.

Pentru a constata compatibilitatea legislației naționale cu Directiva 80/987, guvernul olandez invocă succesiv două argumente principale, întemeiate, primul dintre acestea, pe temeiul juridic al acestei directive ( 15 ) și, cel de al doilea, pe marja de apreciere acordată de aceasta statelor membre pentru a defini noțiunea de lucrător salariat.

34.

În primul rând, Directiva 80/987 nu ar putea viza resortisanții statelor terțe, întrucât această directivă se întemeiază pe articolul 137 CE, dispoziție care nu ar oferi un temei juridic pentru recunoașterea de drepturi acestor resortisanți, chiar dacă aceștia se află în situație de ședere legală.

35.

În al doilea rând, trimiterea la dreptul național pentru a defini noțiunea de lucrător salariat și a preciza conținutul acesteia ar permite, în orice caz, statelor membre să excludă din sfera acestei noțiuni resortisanții statelor terțe aflați în situație de ședere ilegală.

36.

Această dublă argumentație conduce mai întâi la ridicarea problemei cu privire la aplicabilitatea Directivei 80/987 în cazul resortisanților statelor terțe, înainte de a examina, ulterior, aplicabilitatea acesteia în cazul acelor resortisanți care se află în situație de ședere ilegală.

37.

Temeiul juridic al Directivei 2002/74 exclude ca Directiva 80/987 să se poată aplica resortisanților statelor terțe?

38.

Înainte de a examina mai mult pe fond această problemă, trebuie să arătăm de la bun început că, prin argumentele sale fondate pe temeiul juridic al Directivei 80/987, guvernul olandez deplasează în mod semnificativ dezbaterea în sfera condiției privind cetățenia, în timp ce problema privește, exclusiv și pe bună dreptate, posibilitatea de a subordona dreptul la indemnizația de insolvabilitate unei condiții de legalitate a șederii.

39.

Trebuie să se constate, în această privință, că poziția guvernului olandez nu este compatibilă cu legislația olandeză, astfel cum este descrisă în decizia de trimitere, întrucât din interpretarea a contrario a articolului 3 alineatul 3 din WW rezultă că recunoașterea calității de „lucrător salariat” și, în consecință, dreptul la o indemnizație de insolvabilitate nu sunt supuse niciunei condiții de cetățenie. Or, guvernul olandez nu a susținut că, prin recunoașterea dreptului la indemnizația de insolvabilitate resortisanților statelor terțe care au reședință legală pe teritoriul național, ar fi extins domeniul de aplicare ratione personae al Directivei 80/987, exercitând posibilitatea, prevăzută la articolul 9 primul paragraf din această directivă, de a menține sau de a introduce dispoziții mai favorabile lucrătorilor salariați.

40.

În orice caz, examinarea temeiului juridic al Directivei 2002/74 nu ne pare să conducă la limitarea domeniului de aplicare personal al Directivei 80/987 doar la cetățenii Uniunii.

41.

Trebuie amintit că articolul 137 alineatul (2) primul paragraf CE, în versiunea anterioară Tratatului de la Nisa, în temeiul căreia a fost adoptată Directiva 2002/74 ( 16 ), permitea adoptarea, prin intermediul directivelor, a unor recomandări minime având ca scop, în conformitate cu articolul 137 alineatul (1) CE, să contribuie la realizarea obiectivelor politicii sociale prevăzute la articolul 136 CE, printre care figurau îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor, precum și o protecție socială adecvată a acestora.

42.

Este adevărat că, printre domeniile în care articolul 137 alineatul (2) primul paragraf CE autoriza Consiliul Uniunii Europene să adopte, prin intermediul directivelor, recomandări minime în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 136 CE, articolul 137 alineatul (1) CE nu enumera „condițiile de muncă pentru resortisanții din țările terțe care sunt rezidenți legali pe teritoriul Comunității”, care figurau la articolul 137 alineatul (3) CE, care constituia un temei juridic distinct ce impune recurgerea la o procedură diferită. În timp ce articolul 137 alineatul (2) al doilea paragraf CE prevedea aplicarea procedurii prevăzute la articolul 251 CE, numită „codecizie”, care implica votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului și deplina participare a Parlamentului European la procesul legislativ, articolul 137 alineatul (3) CE prevedea votul în unanimitate în cadrul Consiliului, după simpla consultare a Parlamentului European ( 17 ).

43.

Cu toate acestea, UWV și guvernul olandez deduc în mod greșit, în opinia noastră, din acest temei juridic că Directiva 80/987 nu ar putea privi resortisanții statelor terțe.

44.

Astfel, acest argument se întemeiază pe premisa potrivit căreia o dispoziție de drept derivat ar putea conferi drepturi resortisanților statelor terțe numai atunci când aceasta ar avea drept temei juridic o dispoziție de drept primar, precum articolul 63 punctul 4 CE, autorizând în mod expres legiuitorul Uniunii să adopte măsuri menite să le reglementeze situația.

45.

Această premisă, care privește problema fundamentală a stabilirii domeniului de aplicare ratione personae al dreptului Uniunii ( 18 ), ne pare inexactă.

46.

Dreptul primar cuprinde efectiv norme a căror întindere în ceea ce privește persoanele vizate este limitată în mod expres.

47.

Anumite dispoziții stabilesc temeiurile juridice care permit adoptarea unor măsuri care vizează în mod specific resortisanții statelor terțe. Acesta este cazul dispozițiilor din titlul IV din partea a treia din Tratatul CE, intitulat „Vizele, dreptul de azil, imigrarea și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor”, printre care figurează articolul 63 CE, la care se referă guvernul olandez.

48.

Alte dispoziții au, dimpotrivă, un domeniu de aplicare delimitat doar la cetățenii Uniunii. Astfel, dispozițiile referitoare la libera circulație a lucrătorilor subordonează recunoașterea dreptului la libera circulație deținerii cetățeniei unuia dintre statele membre ale Uniunii ( 19 ).

49.

Cu toate acestea, există de asemenea dispoziții care, întrucât nu implică nicio limitare specială a domeniului de aplicare personal al acestora, se pot aplica independent de cetățenia persoanelor în cauză și, în consecință, pot avea vocația de a fi invocate de către resortisanții statelor terțe sau de a fi opuse acestora din urmă, din moment ce există un factor de legătură a situației lor cu dreptul Uniunii. Întinderea domeniului de aplicare personal al măsurilor adoptate pe baza unui temei juridic lipsit de o limitare explicită trebuie să fie apreciată în acest caz în raport cu obiectivele urmărite de reglementare ( 20 ).

50.

Cu excepția articolului 137 alineatul (3) a patra liniuță CE, dispozițiile conținute în capitolul 1 din titlul XI din partea a treia din Tratatul CE, care ar conferi Comunității o competență normativă în domeniul social, trebuie încadrate în categoria celor care autorizează adoptarea de măsuri susceptibile a fi aplicate fără a lua în considerare cetățenia.

51.

În această privință, trebuie să arătăm că, printre domeniile în care Comunitatea dispunea de competențe pentru a susține și a completa acțiunea statelor membre în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 136 CE, articolul 137 alineatul (1) CE urmărea protecția sănătății și a securității, precum și informarea și consultarea „lucrătorilor”, integrarea „persoanelor” excluse de pe piața forței de muncă, „egalitatea dintre bărbați și femei”, fără a menționa o anumită condiție de cetățenie.

52.

Excluderea lucrătorilor resortisanți ai unor state terțe de la măsurile de protecție aplicabile salariaților resortisanți ai unui stat membru al Uniunii este în discordanță cu finalitățile politicii sociale a Uniunii, astfel cum erau enunțate la articolul 136 primul paragraf CE, în special deoarece această excludere ar putea favoriza angajarea forței de muncă străine în scopul reducerii costurilor salariale. În Hotărârea Germania și alții/Comisia (281/85, 283/85-285/85 și 287/85, EU:C:1987:351), Curtea a subliniat strânsa legătură existentă între politica socială a Uniunii și cea care poate fi urmată în privința forței de muncă care provine din state terțe. În funcție de această realitate trebuie să interpretăm domeniul de aplicare al măsurilor luate de Uniune în domeniul social ( 21 ).

53.

Suntem, așadar, chemați să concluzionăm că temeiul juridic al Directivei 2002/74 nu exclude nicidecum că Directiva 80/987 se poate aplica resortisanților statelor terțe.

54.

Este necesar să se arate, în plus, că Directiva 80/987 consideră existența creanțelor neachitate izvorâte din contractele de muncă sau din raporturi de muncă care creează obligații între lucrătorii salariați și un angajator aflat în insolvență ca fiind factorul de declanșare a obligațiilor pe care le prevede în sarcina instituțiilor de garantare. Nicio condiție de cetățenie nu este impusă lucrătorilor salariați pentru ca aceștia să poată beneficia de garanție. A subordona acordarea acesteia unei cerințe de cetățenie ar echivala, așadar, cu adăugarea la textul acestei directive a unei condiții pe care nu o conține, cu încălcarea obiectivului său. În această privință, trebuie amintit că directiva menționată urmărește o finalitate socială care constă în asigurarea pentru toți lucrătorii salariați a unei protecții minime la nivelul Uniunii în caz de insolvență a angajatorului prin plata creanțelor neachitate izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă și care privesc salarizarea aferentă unei perioade determinate ( 22 ).

55.

Rămâne să se stabilească dacă statele membre dispun totuși de o marjă de manevră care le permite să îi excludă pe aceia dintre lucrătorii salariați resortisanți ai statelor terțe care se află în situație de ședere ilegală.

56.

Potrivit guvernului olandez, lipsa unei definiții a noțiunii de lucrător salariat în Directiva 80/987 ar permite dreptului național să precizeze conținutul acesteia și să excludă, dacă este cazul, resortisanții statelor terțe aflați în situație de ședere ilegală.

57.

Acest argument nu poate fi reținut.

58.

Este adevărat că trimiterea la dreptul național realizată de articolul 2 alineatul (2) din Directiva 80/987 lasă o marjă de apreciere statelor membre pentru a stabili domeniul de aplicare ratione personae al acestei directive. În lipsa instituirii unui nivel de protecție uniformă pentru întreaga Uniune în funcție de criterii comune, revine efectiv dreptului național sarcina de a defini categoriile lucrătorilor salariați cărora li se poate aplica directiva menționată ( 23 ).

59.

Cu toate acestea, trebuie să subliniem că această marjă de apreciere nu poate avea drept efect repunerea în discuție nici a economiei generale, nici a efectului util al Directivei 80/987 și că aceasta trebuie să se exercite cu respectarea dreptului Uniunii și în special a principiilor fundamentale consacrate de acesta, printre care figurează principiul egalității de tratament și nediscriminării ( 24 ).

60.

Or, o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal, care subordonează dreptul unui lucrător salariat de a primi o indemnizație de insolvabilitate unei condiții de legalitate a șederii, are drept efect în același timp să aducă atingere economiei generale a Directivei 80/987 și efectului util al acesteia, precum și să încalce principiul egalității de tratament și nediscriminării.

61.

În primul rând, o astfel de dispoziție aduce atingere economiei generale a Directivei 80/987 și efectului util al acesteia.

62.

Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, obligația statelor membre de a asigura pentru „toți” ( 25 ) lucrătorii salariați o protecție minimă constituie principiul, iar acest principiu este însoțit de excepții care trebuie interpretate și aplicate în sens strict, având în vedere caracterul lor derogatoriu și obiectivul Directivei 80/987 ( 26 ).

63.

Aceste excepții, care sunt limitativ enumerate la articolul 1 alineatul (2), la articolul 2 alineatul (2), și la articolele 4 și 10 din Directiva 80/987, permit statelor membre să excludă, cu titlu excepțional, din domeniul de aplicare al acesteia anumite categorii de lucrători salariați, dată fiind existența altor forme de garantare care le asigură o protecție echivalentă ( 27 ), și să limiteze, în anumite condiții, protecția pe care directiva menționată urmărește să o asigure lucrătorilor salariați. Niciuna dintre acestea nu prevede posibilitatea oferită statelor membre de a limita sau, a fortiori, de a elimina garanția din cauza nelegalității situației lucrătorului salariat în raport cu normele referitoare la intrare și la ședere.

64.

Mai este necesar să se arate că, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 80/987, chiar și atunci când statele membre definesc, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din această directivă, termenii „lucrător salariat”, acestea nu pot exclude nici lucrătorii cu fracțiune de normă în sensul Directivei 97/81/CE ( 28 ), nici lucrătorii care au încheiat un contract pe durată determinată în sensul Directivei 1999/70/CE ( 29 ), nici chiar lucrătorii care au un raport de muncă temporară în sensul Directivei 91/383/CEE ( 30 ).

65.

În realitate, trimiterea la dreptul național pentru definirea noțiunii de lucrător salariat nu rezultă din intenția de a oferi statelor membre posibilitatea de a restrânge așa cum doresc domeniul de aplicare al Directivei 80/987 ( 31 ), ci se explică în esență prin dificultatea de a elabora o definiție uniformă a unei noțiuni care trebuie să țină seama de diversitatea formelor de angajare și a raporturilor de muncă, care a contribuit la o distincție tradițională mai vagă între munca salariată și munca independentă, precum și de varietatea obiectivelor urmărite de diferitele reglementări ( 32 ).

66.

În pofida marjei de manevră lăsate statelor membre, din Directiva 80/987 reiese în mod clar că toate persoanele care pot fi calificate drept „lucrători salariați” potrivit dreptului național au vocația de a beneficia de garanție, cu excepția situației în care o altă formă de garantare le asigură o protecție echivalentă.

67.

Or, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere, care nu au fost contrazise cu privire la acest aspect de guvernul olandez, reiese că resortisanții statelor terțe sunt considerați lucrători salariați în dreptul civil olandez, această calitate fiindu‑le contestată doar în scopul excluderii acestora de la acordarea garanției împotriva insolvabilității.

68.

Excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 80/987 a persoanelor care pot fi calificate drept „lucrător salariat” în dreptul comun național ne pare contrară efectului util al acestei directive și de natură să compromită eficacitatea acesteia. În opinia noastră, deși directiva respectivă lasă statelor membre posibilitatea de a defini noțiunea de lucrător salariat, aceasta le impune totuși ca definiția în vigoare în dreptul național al muncii din aceste state să coincidă cu cea utilizată pentru a stabili domeniul de aplicare al măsurilor de transpunere a aceleiași directive astfel încât orice lucrător salariat, în sensul dreptului muncii național, să poată beneficia de garantarea creanțelor salariale. Cu alte cuvinte, definiția lucrătorului salariat nu poate face obiectul unei geometrii variabile, după cum este vorba despre raporturile lucrătorului cu angajatorul sau de raporturile sale cu fondul de garantare.

69.

În al doilea rând, condiționarea dreptului la garantarea creanțelor salariale de legalitatea șederii lucrătorului salariat resortisant al unui stat terț nu ne pare conformă cu principiul egalității de tratament și nediscriminării.

70.

Acest principiu constituie un principiu general de drept al Uniunii, consacrat în special la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale cărei dispoziții se adresează atât instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cât și statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, astfel cum reiese în special de la articolul 51 alineatul (1) din aceasta ( 33 ).

71.

Or, atunci când, în cadrul trimiterii la dreptul național realizată de articolul 2 alineatul (2) din Directiva 80/987, un stat membru definește categoriile de lucrători salariați cărora li se poate aplica directiva menționată, acesta pune în aplicare dreptul Uniunii și, în consecință, trebuie să respecte principiul egalității de tratament și nediscriminării.

72.

Potrivit unei jurisprudențe constante, acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 34 ).

73.

Curtea a precizat că elementele care definesc diferite situații și, astfel, caracterul comparabil al acestora trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actului de drept al Uniunii care instituie distincția în cauză. În plus, trebuie luate în considerare principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv ( 35 ).

74.

În opinia Curții, abordarea trebuie să fie aceeași, mutatis mutandis, în cadrul unei examinări prin care se urmărește aprecierea, din punctul de vedere al principiului egalității de tratament, a conformității măsurilor naționale care pun în aplicare dreptul Uniunii ( 36 ).

75.

Or, astfel cum am subliniat anterior, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, potrivit dreptului civil olandez, resortisanții statelor terțe aflați în situație de ședere ilegală au calitatea de lucrător salariat și pot solicita plata unei remunerații în temeiul contractului de muncă. Cu toate acestea, în cazul insolvabilității angajatorului, articolul 3 alineatul 3 din WW le rezervă un tratament diferit în măsura în care îi exclude de la dreptul la garantarea creanțelor neachitate ale acestora.

76.

O astfel de diferență de tratament nu este justificată în mod obiectiv.

77.

În susținerea acesteia, UWV și guvernul olandez invocă două serii de considerații.

78.

În primul rând, în cazul în care s‑ar admite că Directiva 80/987 are în vedere resortisanții statelor terțe aflați în situație de ședere ilegală, acest lucru ar lipsi de sens directivele care recunosc, în anumite condiții, o egalitate de tratament în favoarea resortisanților statelor terțe, însă sub rezerva legalității șederii acestora ( 37 ).

79.

Nu considerăm convingătoare obiecția invocată.

80.

A considera că este contrar principiului egalității de tratament și nediscriminării ca, în lumina obiectivelor Directivei 80/987, lucrători salariați aflați în situație de ședere ilegală să nu poată beneficia de garantarea creanțelor lor salariale în cazul insolvabilității angajatorului lor nu înseamnă că acești resortisanți ar fi plasați întotdeauna în situații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii sau ale resortisanților statelor terțe aflați în situație de ședere legală și că nicio diferență de tratament nu le‑ar putea fi aplicată vreodată. Soluția pe care o preconizăm, limitată la domeniul garantării creanțelor salariale în cazul insolvabilității angajatorului și legată de calitatea de lucrător salariat a străinului, chiar dacă acesta se află în situație ilegală, nu repune în discuție, în general, condiția legalității șederii.

81.

În al doilea rând, recunoașterea dreptului la garantare în caz de insolvabilitate în favoarea resortisanților statelor terțe aflați în situație de ședere ilegală ar fi contrară politicii desfășurate pentru combatarea imigrației ilegale. În această privință, UWV și guvernul olandez observă că legislația olandeză respectă o logică de „conectare” care constă în stabilirea unei legături între dreptul la prestații de securitate socială și legalitatea șederii în Țările de Jos. Deși un angajator care nu își îndeplinește obligațiile de control și folosește un lucrător ilegal nu se poate sustrage de la plata pentru munca efectuată, totuși nu ar decurge, așadar, de aici un drept la protecție socială în cazul în care acest angajator ar fi declarat în faliment.

82.

Nici această obiecție nu rezistă în fața examinării.

83.

În primul rând, deși Directiva 80/987 autorizează statele membre să ia măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor, această posibilitate este strict reglementată și nu poate sta la baza unei derogări generale de la principiul garantării creanțelor salariale. Astfel, Curtea a precizat, pe de o parte, că abuzurile prevăzute la articolul 10 litera (a) din această directivă sunt practici abuzive care aduc prejudicii instituțiilor de garantare creând artificial o creanță salarială și declanșând astfel, în mod ilegal, o obligație de plată în sarcina acestor instituții și, pe de altă parte, că măsurile pe care statele membre sunt autorizate să le ia în conformitate cu această dispoziție sunt cele care sunt necesare pentru evitarea unor astfel de practici ( 38 ).

84.

În al doilea rând, obiecția ridicată de UWV și de guvernul olandez nu ni se pare conformă cu obiectivele dreptului Uniunii în materie de combatere a imigrației clandestine. Astfel, se impune constatarea că Directiva 2009/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 2009 de stabilire a standardelor minime privind sancțiunile și măsurile la adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală ( 39 ) permite în mod explicit statelor membre să nu aplice interdicția angajării de resortisanți din state terțe aflați în situație de ședere ilegală pentru aceia dintre acești resortisanți a căror îndepărtare a fost amânată și care au drept de muncă în temeiul legislației naționale ( 40 ).

85.

Directiva menționată prevede, în plus, în cazul încălcării interdicției de angajare, că statele membre asigură că angajatorul este răspunzător pentru plata remunerațiilor neachitate, în special orice remunerație restantă, inclusiv cheltuielile determinate de transferul plăților restante în statul de origine al angajatului și contribuțiile de asigurări sociale ( 41 ).

86.

Statele membre se află, așadar, în următoarea situație alternativă.

87.

Fie admit că resortisanții statelor terțe, deși aflați în situație de ședere ilegală, pot lucra legal. În această ipoteză, niciun element nu justifică refuzul acestora de a recunoaște acestor străini garanțiile care decurg din recunoașterea calității de salariat și în special cea prevăzută de Directiva 80/987 în cazul insolvabilității angajatorului.

88.

Fie aplică interdicția angajării resortisanților din state terțe aflați în situație de ședere ilegală. În această ipoteză, angajatorul rămâne răspunzător de plata remunerațiilor neachitate. Or, creanțele salariale prezintă, prin chiar natura lor, o mare importanță pentru persoanele în cauză și au de asemenea ca particularitate faptul că reprezintă contraprestația unei activități efectuate, de care a beneficiat angajatorul.

89.

Considerăm, în această privință, că resortisanții statelor terțe aflați în situație de ședere ilegală care au lucrat și au contribuit se află într‑o situație comparabilă cu cea a altor salariați, astfel încât apreciem, în pofida termenilor restrictivi ai considerentului (14) al Directivei 2009/52 ( 42 ), că niciun element nu justifică o diferență de tratament în raport cu garanția datorată în cazul insolvabilității angajatorului.

90.

Singura excepție care ar putea justifica o soluție diferită și care ar putea priva resortisantul unui stat terț de dreptul la garantare este cea în care acesta ar fi acționat în mod fraudulos, în special prin furnizarea unui permis de ședere fals angajatorului.

91.

Nu aceasta este situația domnului Tümer. Deși se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul olandez, domnul Tümer a lucrat pe teritoriul acestui stat și a fost declarat de angajatorul său care a plătit pentru acesta cotizații în temeiul WW în anul 2007. Având în vedere că a solicitat în mai multe rânduri eliberarea unui permis de ședere, domnul Tümer era, în plus, foarte bine cunoscut de autoritățile naționale, chiar dacă, pentru a relua expresia utilizată de guvernul olandez în cadrul ședinței ( 43 ), acesta uneori a „ieșit din câmpul vizual” al acestor autorități.

92.

În aceste condiții, domnul Tümer avea dreptul la o indemnizație de insolvabilitate. A îi refuza această indemnizație ar însemna, în definitiv, a‑l sancționa privându‑l de o creanță care prezintă un caracter alimentar, care nu este altceva decât contraprestația muncii pe care a efectuat‑o, din cauza unor erori săvârșite atât de angajator, cât și de administrație, care a tolerat mai mulți ani o situație care nu era conformă cu reglementarea.

93.

Suntem, în consecință, obligați să constatăm că Directiva 80/987, precum și principiul egalității de tratament și nediscriminării se opun legislației în discuție.

94.

Având în vedere concluziile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Centrale Raad van Beroep după cum urmează:

„Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002, precum și principiul general al egalității de tratament și nediscriminării, privit în lumina obiectivelor directivei menționate, trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care subordonează dreptul unui resortisant al unui stat terț de a primi o indemnizație de insolvabilitate unei condiții de legalitate a șederii, deși îi recunoaște calitatea de lucrător salariat în dreptul civil.”