1. 

Problemele de sănătate pot apărea subit în timpul unei vacanțe petrecute în alt stat membru. În aceste cazuri, coordonarea securității sociale în UE – stabilită inițial prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 ( 2 ) și, în prezent, prin Regulamentul (CE) nr. 883/2004 ( 3 ) – permite primirea unui tratament medical în statul membru de ședere, costurile aferente acestuia urmând a fi rambursate de statul membru de reședință. Totuși, dacă tratamentul în străinătate se întinde pe o perioadă deosebit de îndelungată, are statul membru de reședință dreptul de a întrerupe acoperirea în mod unilateral din cauza acestei durate îndelungate? Cu alte cuvinte, este posibil ca exercitarea în sine a respectivului drept conferit de regulamentele menționate să conducă în cele din urmă la pierderea acestuia?

2. 

Pentru domnul I, călătoria de vacanță cu partenera sa departe de casa din Irlanda s‑a dovedit a fi una nefericită. Din diverse motive, domnul I locuiește acum în locul în care s‑a îmbolnăvit – Germania – pentru a primi tratament aici. Din anumite puncte de vedere, acesta este un fel de „refugiat medical”. Totuși, după ce a stat peste 11 ani în Germania, Health Service Executive (denumit în continuare „HSE”) din Irlanda și guvernul irlandez susțin că nu se mai poate considera că domnul I este rezident irlandez. HSE a anunțat, așadar, că nu va mai acoperi costurile tratamentului domnului I, decizie care a condus la procedurile din fața instanței de trimitere.

3.

Articolele 19 și 20 din Regulamentul nr. 883/2004 au înlocuit, în substanță, articolul 22 din Regulamentul nr. 1408/71 ( 4 ).

4.

Articolul 19 („Șederea în afara statului membru competent”) prevede:

„(1)   Cu excepția cazului în care alineatul (2) prevede altfel, persoana asigurată și membrii familiei acesteia care au drept de ședere într‑un alt stat membru decât statul membru competent pot beneficia de prestații în natură care se dovedesc necesare din motive medicale în timpul șederii lor, luându‑se în considerare natura prestațiilor și durata estimată a șederii. Aceste prestații se acordă, în numele instituției competente, de către instituția de la locul de ședere, în conformitate cu dispozițiile legislației pe care o aplică, ca și cum persoanele interesate ar fi fost asigurate în temeiul legislației menționate.

5.

Articolul 20 („Deplasarea în scopul beneficierii de prestații în natură. Autorizația de a primi un tratament adaptat în afara statului membru de reședință”) prevede următoarele:

„(1)   Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, o persoană asigurată care călătorește în alt stat membru pentru a beneficia de prestații în natură în timpul șederii sale trebuie să solicite autorizarea din partea instituției competente.

(2)   Persoana asigurată care este autorizată de către instituția competentă să se deplaseze în alt stat membru în scopul de a primi un tratament adaptat stării sale beneficiază de prestațiile în natură acordate, în numele autorității competente, de către instituția de la locul de ședere, în conformitate cu dispozițiile legislației pe care o aplică, ca și cum ar fi fost asigurată în temeiul legislației menționate. Autorizația se acordă în cazul în care tratamentul respectiv se află printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe teritoriul căruia este rezidentă persoana în cauză și în cazul în care acesteia nu i se poate acorda un astfel de tratament într‑un termen justificat din punct de vedere medical, avându‑se în vedere starea sa actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii sale.

[...]”

6.

Articolul 11 („Elementele necesare stabilirii reședinței”) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 ( 5 ) prevede:

„(1)   În cazul în care instituțiile din două sau mai multe state membre au opinii divergente privind stabilirea reședinței unei persoane căreia i se aplică [Regulamentul nr. 883/2004], respectivele instituții stabilesc, de comun acord, centrul de interes al persoanei respective, pe baza unei evaluări globale a tuturor informațiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante, care pot include, după caz:

(2)   În cazul în care considerarea diferitor criterii bazate pe elementele de fapt relevante enumerate la alineatul (1) nu conduce la un acord între instituțiile respective, intenția persoanei, ilustrată de astfel de elemente de fapt și împrejurări și în special de motivele care au determinat‑o să se mute, se consideră a fi decisivă pentru stabilirea locului său de reședință efectiv.”

7.

Domnul I este cetățean irlandez. El a lucrat atât în Irlanda, cât și în Regatul Unit. În vara anului 2002, la vârsta de 45 de ani, acesta se afla în vacanță în străinătate cu partenera sa, doamna B, cetățean român.

8.

În timpul vacanței, domnul I a fost internat de urgență la Universitätsklinikum Düsseldorf (denumită în continuare „Uni Klinik”) (Germania). Domnul I a fost inițial diagnosticat cu tetanos, însă ulterior s‑a dovedit că suferise un infarct bilateral rar al trunchiului cerebral. Se pare că dificultatea diagnosticării, asociată cu impactul infarctului, a dus la o tetraplegie severă și la pierderea funcției motorii. La scurt timp după luna mai a anului 2003, s‑a constatat că domnul I avea o mutație genetică ce îi afecta compoziția sângelui, factor care necesită tratament și monitorizare permanente. În plus, de la începutul procedurilor în fața High Court, acesta a fost diagnosticat cu cancer, pentru care primește de asemenea tratament ( 6 ).

9.

Astfel, începând din august 2002, domnul I a rămas grav bolnav și a avut nevoie de îngrijire și de atenție constante din partea medicilor consultanți de pe lângă Uni Klinik. În prezent, domnul I este complet dependent de scaunul cu rotile și își poate utiliza foarte puțin brațele și mâinile. De la externarea sa din spital, în 2003, reclamantul a locuit cu partenera sa, doamna B, care l‑a îngrijit. Ei locuiesc într‑un apartament închiriat în Düsseldorf, care este adecvat pentru utilizarea scaunului cu rotile.

10.

Domnul I primește o prestație pentru persoane cu handicap din Irlanda ( 7 ) și o mică pensie profesională din partea Regatului Unit. El nu primește nicio prestație sau indemnizație din Germania. Domnul I susține că este obligat să locuiască în Germania – stat membru cu care are o legătură foarte limitată – din cauza stării de sănătate și a nevoii de a primi tratament permanent, dar că dorința sa este să se întoarcă în Irlanda. Mai exact, domnul I indică faptul că nu are cont bancar german și nicio proprietate în Germania, dar are un cont bancar în Irlanda și rămâne în contact periodic cu cei doi copii ai săi din Irlanda (născuți în 1991 și, respectiv, în 1994). Domnul I nu vorbește limba germană și nu a încercat să se integreze în societatea germană.

11.

Conform deciziei de trimitere, domnul I a lucrat puțin de când s‑a îmbolnăvit. Cu câteva ocazii, în perioada 2004-2007, acesta a susținut conferințe în schimbul unei remunerații la Universitatea din Düsseldorf, cu ajutorul doamnei B. În sensul sistemului german de securitate socială, doamna B a declarat acest venit ca fiind câștigat de domnul I, întrucât ea este înregistrată în acest sistem. În plus, doamna B a acceptat disponibilizarea în 2004 pentru a‑i putea acorda permanent îngrijire domnului I. Doamna B primește ajutor de șomaj din partea Germaniei. Potrivit High Court, doamnei B i s‑a refuzat echivalentul german al unei prestații de îngrijire pe motiv că domnul I este rezident irlandez și, în temeiul sistemului de asigurări irlandez, nu se prevede nicio astfel de dispoziție.

12.

De când s‑a îmbolnăvit, domnul I a călătorit rareori în străinătate. În 2004, acesta s‑a deplasat la Lisabona (Portugalia) pentru a ține o conferință și a călătorit și în Irlanda de câteva ori, cel mai recent în 2009. Totuși, având în vedere starea sa, High Court declară că părțile sunt de acord în privința faptului că este aproape imposibil ca domnul I să călătorească, cel puțin prin intermediul liniilor aeriene care efectuează zboruri regulate.

13.

Costul îngrijirilor domnului I în Germania a fost inițial acoperit prin formularul E 111, emis de Irlanda ( 8 ). Acest formular intră sub incidența articolului 19 din Regulamentul nr. 883/2004, care prevede că persoana asigurată care are drept de ședere într‑un alt stat membru decât statul membru competent poate beneficia de prestații în natură care se dovedesc necesare din motive medicale în timpul șederii sale, luându‑se în considerare natura prestațiilor și durata estimată a șederii.

14.

În martie 2003, HSE a modificat statutul domnului I eliberându‑i, începând cu data respectivă, un formular E 112, care, de atunci, a fost reînnoit de cel puțin 20 de ori. Acest formular corespunde articolului 20 din Regulamentul nr. 883/2004, care vizează situația unei persoane asigurate care este autorizată de instituția competentă să se deplaseze în alt stat membru în scopul de a primi un tratament adaptat stării sale.

15.

La 25 noiembrie 2011, HSE a refuzat reînnoirea formularului E 112 pentru domnul I întrucât a considerat că, în sensul legislației UE privind securitatea socială, domnul I avea reședința în Germania. Domnul I a exercitat o cale de atac la High Court vizând obținerea unui ordin împotriva HSE care să oblige respectiva instituție să îi elibereze în continuare formularul E 112.

16.

Având în continuare incertitudini legate de interpretarea articolului 19 alineatul (1) și a articolului 20 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 883/2004, High Court a decis să suspende procedura și să transmită Curții următoarea întrebare:

„Trebuie să se considere că un cetățean asigurat al unui stat membru («primul stat membru»), care a fost grav bolnav timp de unsprezece ani în urma unei afecțiuni medicale grave care s‑a manifestat pentru prima dată în perioada în care această persoană era rezident al primului stat membru, însă era în vacanță într‑un alt stat membru («al doilea stat membru»), se află în situație de «ședere» în al doilea stat membru în perioada respectivă, în sensul articolului 19 alineatul (1) sau, în mod alternativ, al articolului 20 alineatul (1) și al articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul […] nr. 883/2004, din moment ce persoana în cauză a fost efectiv obligată, din cauza bolii sale acute și datorită proximității convenabile de asistența medicală de specialitate, să rămână fizic în acel stat membru pentru perioada respectivă?”

17.

În decizia de trimitere, High Court a solicitat Curții să aplice procedura accelerată prevăzută la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție. La propunerea judecătorului‑raportor și după ascultarea avocatului general, președintele Curții a respins cererea respectivă, prin hotărârea din 18 iulie 2013.

18.

Domnul I, HSE, guvernul irlandez, guvernul elen și guvernul olandez, precum și Comisia au depus observații scrise. În cadrul ședinței din 29 ianuarie 2014, domnul I, HSE, guvernul irlandez, precum și Comisia au prezentat observații orale.

19.

Lăsând deoparte pentru o clipă evenimentele tragice din această speță, aceasta ridică, fără îndoială, o problemă interesantă și importantă.

20.

Se știe că, înainte de vacanța sa în Germania, domnul I era rezident irlandez. Așadar, prin întrebarea preliminară, High Court dorește, în esență, să afle dacă, având în vedere împrejurările speței, nu se mai poate afirma că domnul I se află doar în situație de „ședere” în Germania în sensul articolului 1 litera (k) și al articolelor 19 și 20 din Regulamentul nr. 883/2004.

21.

Am luat act de faptul că, atunci când a fost invitat să adopte o poziție în ceea ce privește necesitatea unei ședințe, guvernul irlandez a răspuns că dorește axarea Curții pe noțiunea „ședere”, nu pe „reședință”, noțiune care, într‑adevăr, nu apare în formularea întrebării preliminare. Totuși, după cum vom arăta în continuare, aceste noțiuni sunt interdependente. Din punctul nostru de vedere, nu se poate ignora noțiunea „reședință” în interpretarea noțiunii „ședere”, astfel cum sunt prevăzute la articolele 19 și 20 din Regulamentul nr. 883/2004.

22.

Pe scară mai largă, prezenta speță ridică totodată o problemă potențial dificilă din punct de vedere politic și economic, și anume dacă un stat membru poate „exporta” către alte state membre costul asigurării de tratament medical pentru rezidenții săi. Astfel, guvernul elen susține că autoritățile irlandeze nu pot invoca în mod unilateral articolul 11 din Regulamentul nr. 987/2009. Acest aspect devine deosebit de problematic în condițiile în care un astfel de tratament depășește costurile uzuale asociate unui tratament similar în statul membru de reședință. Pe de altă parte, întrucât situația domnului I este una neobișnuită, este clar că aceasta nu poate fi considerată una tipică.

23.

În prezenta cerere de decizie preliminară, se pare că, prin termenii în care a fost formulată întrebarea, instanța de trimitere a fixat în mod ferm o serie de parametri. Într‑adevăr, High Court descrie împrejurările particulare ale speței drept o situație „în care persoana în cauză a fost efectiv obligată, din cauza bolii sale acute și a proximității convenabile de asistența medicală de specialitate, să rămână fizic în respectivul stat membru pentru perioada respectivă”.

24.

În plus, având în vedere faptul că domnul I nu se poate deplasa (cel puțin nu prin intermediul companiilor aeriene care efectuează zboruri regulate), High Court afirmă în decizia de trimitere că nu se sugerează că domnul I ar putea sau ar trebui să se întoarcă în Irlanda în acest moment în scopul unei examinări medicale, pentru a primi o autorizație prealabilă pentru tratamentul medical în străinătate.

25.

În orice caz, nu este suficient de clar dacă este într‑adevăr posibil ca domnul I să beneficieze de tratament comparabil în Irlanda. Domnul I susține că un astfel de tratament nu este disponibil (sau, cel puțin, că HSE nu a fost în măsură să îi ofere un astfel de tratament și să îi satisfacă în același timp cerințele suplimentare în materie de asistență, precum necesitatea unei locuințe adecvate). Pe de altă parte, HSE afirmă, în mod mai degrabă paradoxal, în observațiile sale scrise, că costul tratamentului domnului I în Germania este considerabil mai mic decât costul tratamentului în Irlanda, în cazul în care domnul I s‑ar întoarce în această țară ( 9 ). În orice caz, aceasta este o problemă de fapt asupra căreia trebuie, așadar, să se pronunțe instanța națională.

26.

În cele ce urmează, vom începe prin a face referire la noțiunea „reședință”, o noțiune pe care Curtea a abordat‑o deja în mai multe rânduri. Vom trece apoi la analiza noțiunii „ședere” în lumina împrejurărilor speței și a argumentelor formulate de părțile care au prezentat observații Curții.

27.

În final, sunt necesare următoarele clarificări privind aplicabilitatea Regulamentului nr. 883/2004 rationae temporis. Deși la momentul în care domnul I s‑a îmbolnăvit brusc se afla în vigoare Regulamentul nr. 1408/71, acesta a fost înlocuit între timp de Regulamentul nr. 883/2004. Totuși, după cum a afirmat Comisia, per ansamblu, situația juridică de fond referitoare la acest aspect nu a suferit modificări în urma noului regulament ( 10 ). În orice caz, decizia contestată a HSE, prin care se refuză acoperirea costurilor viitoare ale tratamentului domnului I, a fost adoptată la 25 noiembrie 2011, așadar, după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 883/2004. Prin urmare, evaluarea noastră se va baza pe regulamentul cel mai recent, în conformitate cu formularea întrebării preliminare.

28.

Potrivit articolului 1 litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004, prin „reședință” se înțelege locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit.

29.

Această modestă definiție are la bază jurisprudența Curții, care oferă îndrumări suplimentare cu privire la această noțiune. Într‑adevăr, încă de la început, Curtea a reținut, în ceea ce privește regimul aplicabil lucrătorilor potrivit Regulamentului nr. 1408/71, că reședința este „locul unde se află și centrul de interese obișnuit [al lucrătorului]” și că „oricând un lucrător are un loc de muncă stabil într‑un stat membru se presupune că acesta are reședința acolo, chiar dacă și‑a lăsat familia într‑un alt stat membru” ( 11 ). Această din urmă prezumție se reflectă în prezent la articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004. Prin urmare, reședința este echivalentă cu centrul de interese al unei persoane.

30.

Tocmai din acest motiv, o persoană asigurată nu poate avea concomitent reședințe obișnuite în două sau mai multe state membre ( 12 ).

31.

În ceea ce privește criteriile relevante pentru stabilirea centrului de interese al unei persoane, Curtea a reținut în Hotărârea Swaddling că „ar trebui să se ia în considerare în special situația familială a lucrătorului salariat, motivele care l‑au determinat pe acesta să se mute, durata și continuitatea reședinței, stabilitatea locului său de muncă (dacă este cazul) și intenția sa, astfel cum reiese din toate circumstanțele” ( 13 ).

32.

Aceste criterii se reflectă în prezent la articolul 11 din Regulamentul nr. 987/2009, astfel cum se arată în considerentul (12) al acestui regulament ( 14 ). După cum susținuseră inițial guvernul elen și guvernul olandez, dar și Comisia, deși această dispoziție se referă la dezacorduri între instituțiile competente din două sau mai multe state membre și, prin urmare, nu se aplică în mod direct cauzei pendinte în fața instanței de trimitere, ea conține o listă utilă ce codifică criteriile relevante pentru stabilirea reședinței unei persoane asigurate. Suntem de acord cu domnul I, cu guvernul olandez și cu Comisia în sensul că lista nu este exhaustivă ( 15 ). De asemenea, suntem de acord cu domnul I și cu Comisia în sensul că nu s‑a stabilit o ordine a priorității criteriilor prevăzute la articolul 11 alineatul (1). Într‑adevăr, este deosebit de important să se rețină că, în Hotărârea Swaddling, Curtea a arătat că „durata reședinței într‑un stat membru [...] nu poate fi considerată un element intrinsec al noțiunii de reședință” ( 16 ).

33.

De asemenea, este util de remarcat faptul că articolul 11 alineatul (3) literele (a)-(d) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede o serie de exemple specifice de situații care implică legături cu un stat membru, ce îi permit statului membru în cauză să își impună legislația asupra persoanei asigurate. Situațiile cele mai uzuale sunt acelea de activitate salariată sau independentă într‑un stat membru. Deși, potrivit regulilor speciale prevăzute la articolele 12-16 din acest regulament, acele legături specifice au prioritate în fața criteriului mai general al reședinței ( 17 ), ele pot fi considerate deopotrivă doar expresii specifice ale acestei noțiuni. Astfel, ele doar subliniază faptul că aplicarea legislației unui anumit stat membru în materie de securitate socială, prin intermediul reședinței sau în alt mod, implică o legătură particulară cu statul membru respectiv.

34.

În final, este poate recomandabil să nu se ignore faptul că multe dintre cauzele care se referă la noțiunea „reședință” în scopuri de coordonare a securității sociale vizează întrebarea dacă persoana asigurată a dobândit statutul de rezident, în măsura în care persoana în cauză dorește să primească un beneficiu de la un stat membru reticent ( 18 ). Totuși, prezenta speță pare să privească scenariul invers: în ce circumstanțe o persoană asigurată ar putea să piardă acest statut și beneficiile aferente ( 19 )?

35.

După prezentarea pe scurt a legislației privind noțiunea „reședință”, vom analiza mai îndeaproape noțiunea „ședere”, având în vedere caracteristicile specifice ale cauzei.

36.

Până în prezent, din cunoștințele noastre, Curtea nu a clarificat noțiunea „ședere” prevăzută de Regulamentul nr. 883/2004. De aceea, formulăm următoarele observații.

37.

În conformitate cu articolul 1 litera (k) din Regulamentul nr. 883/2004, prin „ședere” se înțelege reședința temporară.

38.

Prin urmare, definiția dată „șederii” la articolul 1 litera (k) din versiunea în limba engleză a Regulamentului nr. 883/2004 se referă direct la noțiunea „reședință”, deși calificată drept „temporară”. Astfel, aceasta este o definiție circulară, care nu este de prea mult ajutor. Totuși, tocmai în acest mod se subliniază faptul că, spre deosebire de punctul de vedere susținut de guvernul irlandez, cele două noțiuni nu pot fi tratate complet separat.

39.

Au fost enunțate diferite puncte de vedere cu privire la interpretarea corespunzătoare a noțiunii „ședere”.

40.

Avertizând asupra unei interpretări forțate a articolelor 19 și 20 din Regulamentul nr. 883/2004, guvernul irlandez susține că termenului „temporară” utilizat în definiția noțiunii „ședere” ar trebui să îi fie atribuit înțelesul său comun, respectiv „care durează o perioadă limitată, care nu este permanentă”. Mai mult decât atât, guvernul irlandez susține că „șederea” nu reprezintă un lucru obișnuit sau permanent și că versiunile în alte limbi ale Regulamentului nr. 833/2004 susțin punctul de vedere conform căruia șederea implică o vizită într‑un alt stat membru (cum este cazul versiunii în limba franceză, care utilizează termenul „séjour”). La rândul său, HSE afirmă că unul dintre înțelesurile comune ale verbului „a ședea” este „a locui undeva temporar ca vizitator sau ca oaspete” și a considera că situația domnului I este de ședere temporară în Germania ar fi contrar acestui înțeles.

41.

În această privință, în primul rând, ar trebui să remarcăm că, după cum se menționează la punctul 37 de mai sus, „șederea” este definită în versiunea în limba engleză a Regulamentului nr. 883/2004 ca reședință temporară. În măsura în care „reședința” este, la rândul său, definită ca locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit, „reședința temporară” poate fi destul de ușor interpretată ca însemnând locul în care o persoană este rezidentă temporar. Prin urmare, dacă avem în vedere faptul că Curtea a echivalat în mod constant locul de „reședință” cu centrul de interese obișnuit al unei persoane, prin loc de „ședere” se poate înțelege centrul de interese temporar al unei persoane.

42.

În al doilea rând și urmând aceeași logică a liniei de argumentație dezvoltate la punctele 30 și 38 de mai sus, opinăm că există o legătură structurală între noțiunea „ședere” și noțiunea „reședință”, în sensul că șederea presupune reședința în altă parte. În consecință, criteriile utilizate pentru a stabili faptul că un anumit loc este locul de reședință al asiguratului implică obligatoriu efectul negativ al excluderii posibilității că acesta ar putea fi locul de ședere.

43.

În al treilea rând, ceea ce constituie aspectul cel mai important, utilizarea termenului „temporar” definește noțiunea „ședere”. „Temporar” nu înseamnă definit, ci mai degrabă nepermanent. Prin urmare, „temporar” nu implică o durată fixă. În consecință, suntem de acord cu Comisia că nici articolul 19 și nici articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004 nu prevăd nicio limitare temporală specifică cu privire la durata șederii. Cu alte cuvinte, șederea nu trebuie să implice în mod necesar o vizită de durată mai scurtă.

44.

Mai mult decât atât, dacă am accepta, de dragul argumentației, faptul că termenul „séjour” înseamnă în limba franceză o vizită mai scurtă, este suficient să arătăm că diferitele versiuni lingvistice nu indică fără echivoc sensul sugerat de guvernul irlandez și de HSE ( 20 ). Dimpotrivă, argumentele guvernului irlandez și ale HSE sunt contrazise de interpretarea sistematică a Regulamentului nr. 883/2004, astfel cum vom explica în cadrul următoarelor două puncte.

45.

După cum a observat în mod corect domnul I, în conformitate cu definiția prevăzută la articolul 1 litera (va) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004 (astfel cum a fost modificat) – o prevedere care se aplică capitolului 1 din titlul III, în care sunt incluse articolele 19 și 20 din acest regulament –, noțiunea „prestații în natură” menționată atât la articolul 19 alineatul (1), cât și la articolul 20 alineatele (1) și (2) include prestațiile în natură pentru îngrijirea pe termen lung ( 21 ). În consecință, însăși structura Regulamentului nr. 883/2004 se bazează pe ipoteza că o persoană asigurată poate avea drept de ședere și poate beneficia de prestații în natură într‑un alt stat membru pentru un timp mai îndelungat.

46.

În continuare, trebuie subliniat faptul că, în urma reformării Regulamentului nr. 1408/71, care, la articolul 22 alineatul (1) litera (i), stabilea o rezervă, în sensul că „durata perioadei de acordare a prestațiilor este reglementată de legislația statului competent”, respectiva rezervă nu mai este prevăzută nici la articolul 19 și nici la articolul 20 din Regulamentul nr. 883/2004. Într‑adevăr, în raport cu noua definiție a „prestațiilor în natură”, așa cum este enunțată la articolul 1 litera (va) punctul (i) din Regulamentul nr. 883/2004, întrebarea dacă statele membre pot stabili în mod unilateral limite cu privire la durata furnizării prestațiilor în natură rămâne deschisă ( 22 ).

47.

Astfel, guvernul irlandez susține în continuare faptul că o interpretare teleologică a noțiunii „ședere” se opune concluziei că domnul I se află doar în situație de ședere în Germania. Guvernul susține că nici în baza tratatelor și nici în baza Regulamentului nr. 883/2004 nu se acordă unei persoane dreptul de a alege sistemul de securitate socială la care este afiliată. În opinia sa, acel regulament este un act de coordonare menit să asigure că unei persoane determinate i se aplică un singur sistem. În opinia guvernului irlandez, în condițiile în care domnul I ar avea dreptul la prestații în cadrul sistemului german, dreptul concurent de a rămâne în sistemul irlandez ar încălca întreaga finalitate a sistemului. Dacă se constată că domnul I este în curs de „ședere” în Germania, s‑ar putea susține că, drept consecință, în cazul său nu se aplică sistemul german de securitate socială; aceasta, în opinia guvernului irlandez, ar fi în contradicție cu scopul general al regulamentului.

48.

Înainte de a aborda pe larg punctul de vedere al guvernului irlandez cu privire la interpretarea teleologică a noțiunii „ședere”, ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra argumentului acestuia că domnul I are dreptul să adere la sistemul german de securitate socială.

49.

Într‑adevăr, atât guvernul irlandez, cât și HSE susțin că, în pofida punctului de vedere al High Court conform căruia „prezenta cauză se încadrează între interstițiile [articolelor 19 și 20 din Regulamentul nr. 883/2004]”, nu există riscul niciunei lacune în cazul domnului I. La rândul său, HSE susține că „autoritățile germane vor acoperi costurile de îngrijire a sănătății [domnului I] dacă acesta este inclus în sistemul lor” și că, „din informațiile deținute de HSE, autoritățile germane competente au fost de acord cu transferul [domnului I] în sistemul lor cu scopul îngrijirii sănătății sale”. În lumina acestei din urmă aprecieri, guvernul irlandez susține că „[domnului I] i se va permite să fie inclus în sistemul german dacă va coopera prin formularea unei solicitări pentru o astfel de includere” și, mai mult decât atât, că „[domnul I] are dreptul de a fi inclus în sistemul german”.

50.

Dincolo de faptul că guvernul german nu a confirmat niciuna dintre aceste afirmații, guvernul irlandez și HSE au dreptate în unele privințe. După cum s‑a menționat mai sus, în scopuri de coordonare a securității sociale, nimeni nu poate avea mai multe reședințe în același timp. Dacă domnul I nu este un rezident al Irlandei, atunci este eligibil să fie considerat rezident al Germaniei în scopul Regulamentului nr. 883/2004. În cazul în care centrul său de interese se află acolo, el este liber să solicite instituțiilor germane competente aderarea la sistemul german de securitate socială, în conformitate cu procedura stabilită la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009 ( 23 ).

51.

Cu toate acestea, este evident că nu aceasta își dorește domnul I, iar observațiile guvernului irlandez și ale HSE par să ignore în mod deliberat esențialul. Orientarea solicitată Curții se referă tocmai la a se stabili dacă despre o persoană aflată în situația domnului I se poate afirma că se află doar în situație de ședere în statul membru în care beneficiază de tratament și, prin urmare, care dintre state, statul membru de reședință sau statul membru în care beneficiază de tratament, trebuie să plătească tratamentul medical continuu (probabil costisitor) de care o persoană precum domnul I are nevoie.

52.

Mai mult decât atât, la fel cum guvernul irlandez are dreptate atunci când subliniază faptul că articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009 prevede obligația unei persoane asigurate de a coopera cu instituția competentă pentru stabilirea legislației aplicabile, o astfel de obligație se aplică și viceversa, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din regulament, cu privire la persoana vizată ( 24 ).

53.

În plus, dacă instituția competentă dorește să limiteze sau să refuze prestațiile plătibile unei persoane în baza legislației sale ca urmare a faptului că respectiva persoană și‑a mutat reședința într‑un alt stat membru, în opinia noastră – în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) in fine din Regulamentul nr. 987/2009 în coroborare cu articolul 11 alineatul (1) din același regulament și, mai general, în conformitate cu articolul 20 ( 25 ) și cu principiul cooperării loiale consfințit la articolul 4 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană –, o astfel de obligație de cooperare rezultă și în raport cu instituțiile altor state membre implicate ( 26 ). Aceste instituții trebuie să aibă posibilitatea să precizeze dacă sunt de acord cu constatarea că persoana vizată și‑a schimbat reședința, întrucât este evident că o astfel de constatare poate avea repercusiuni financiare pentru ele. Un punct de vedere contrar ar priva de eficiență articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, care vizează tocmai soluționarea divergențelor de opinie dintre instituțiile din două sau mai multe state membre cu privire la reședința unei persoane.

54.

În această privință, nu putem să nu observăm că, în afara unei corespondențe bilaterale sumare între HSE și Comisie, decizia de trimitere nu conține niciun fel de informații cu privire la un acord între autoritățile irlandeze și cele germane ( 27 ). În aceste condiții, nu înțelegem cum afirmația că domnul I nu a cooperat cu instituția (instituțiile) competentă (competente) ar putea să absolve autoritățile irlandeze de obligația lor de a coopera cu omologii germani ( 28 ).

55.

Prin urmare, argumentul prezentat de guvernul irlandez și de HSE cu privire la disponibilitatea autorităților germane de a‑l include pe domnul I în sistemul lor de securitate socială și de a prelua responsabilitatea financiară pentru tratamentul său nu ar mai trebui susținut în continuare.

56.

Acum, revenind la scopul Regulamentului nr. 883/2004, am avut prilejul să afirmăm în altă parte ( 29 ) că acest regulament coordonează sistemele de securitate socială în vigoare în statele membre. Acesta urmărește îndeplinirea obiectivului prevăzut la articolul 48 TFUE prin prevenirea efectelor negative pe care exercitarea libertății de circulație a lucrătorilor le‑ar putea avea asupra obținerii prestațiilor de securitate socială de către lucrători și de către familiile acestora ( 30 ). Cu toate acestea, în conformitate cu considerentul (4) ( 31 ), Regulamentul nr. 883/2004 nu organizează un regim comun de securitate socială, ci permite menținerea unor regimuri naționale distincte și are drept unic obiectiv să asigure o coordonare între ele. În conformitate cu articolul 11 alineatul (1), persoanele cărora li se aplică acest regulament „sunt supuse legislației unui singur stat membru”. Această legislație se stabilește în conformitate cu titlul II ( 32 ). Prin urmare, regulamentul menționat permite subzistența unor regimuri distincte care dau naștere unor creanțe distincte în raport cu instituții distincte împotriva cărora prestatorul deține drepturi directe în temeiul fie numai al dreptului intern, fie al dreptului intern completat, dacă este necesar, de dreptul Uniunii ( 33 ).

57.

În consecință, mecanismul de coordonare stabilit în temeiul Regulamentului nr. 883/2004 are ca scop desemnarea unuia dintre statele membre ca fiind în cele din urmă responsabil de soluționarea pretențiilor ridicate de persoanele asigurate. Pe de altă parte, acest regulament are scopul corolar de a preveni ca persoane asigurate să invoce răspunderea altor state membre în situația în care nu există drepturi directe în acest sens. Din punct de vedere financiar, Regulamentul nr. 883/2004 vizează, deși indirect, și stabilirea unor limite ale principiului solidarității financiare între statele membre.

58.

Prin urmare, rezultă că sistemul instituit prin Regulamentul nr. 883/2004 reprezintă o tentativă de a rezolva o tensiune inerentă între, pe de o parte, necesitatea de a facilita acordarea de prestații persoanelor asigurate care și‑au exercitat dreptul la libertatea de mișcare și, pe de altă parte, necesitatea de proteja bugetul statelor membre care nu sunt responsabile pentru acele persoane asigurate în temeiul legislației privind securitatea socială fie la nivel național, fie la nivel comunitar.

59.

În aceste condiții, nu este în totalitate corect să afirmăm, precum guvernul irlandez, că Regulamentul nr. 883/2004 nu acordă niciun fel de drept cu privire la alegerea sistemului de securitate socială la care o persoană dorește să fie afiliată. Într‑adevăr, în conformitate cu principiul de bază al libertății de mișcare a persoanelor pe care acest regulament încearcă să îl promoveze, locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit ține foarte mult, încă de la început, de o profundă opțiune personală. Această opțiune ar putea consta, de exemplu, în a trăi și a lucra într‑un alt stat membru în condiții egale cu resortisanții respectivului stat. Sau în a nu face acest lucru.

60.

În aceeași ordine de idei, în situații de urgență medicală neplanificate, nu se poate vorbi în mod rezonabil despre o „opțiune” și nici nu se poate compara situația unei persoane care este obligată să urmeze un tratament medical într‑un alt stat membru cu cea a unei persoane care se află în poziția de a face acest lucru în mod voluntar. Într‑adevăr, în conformitate cu decizia de trimitere – care reprezintă singurul punct de referință pentru Curte în ceea ce privește situația de fapt în prezenta cauză –, nu există nicio îndoială că domnul I nu are de ales. Instanța de trimitere subliniază că domnul I a fost grav bolnav timp de 11 ani în urma unei afecțiuni medicale grave care s‑a manifestat pentru prima dată în perioada în care se afla în vacanță în Germania și că este acum efectiv obligat, din cauza bolii sale acute și a proximității convenabile de asistența medicală specializată, să rămână fizic în Germania.

61.

Prin urmare, nu suntem de acord cu guvernul irlandez, care susține că o interpretare teleologică a Regulamentului nr. 883/2004 conduce la concluzia că o persoană aflată în situația domnului I „alege” oarecum să rămână în Germania și, în consecință, este rezidentă acolo în mod obișnuit. Într‑adevăr, faptul că HSE a emis în mod continuu formularul E 112 pentru tratamentul său este destul de elocvent ( 34 ). În orice caz, aprecierea dacă domnul I poate alege locul în care este rezident trebuie să țină cont de starea sa medicală actuală, fiind acceptat faptul că aceasta s‑a deteriorat în decursul anilor.

62.

Principalul argument în sprijinul opiniei că domnul I nu se mai află doar în situație de ședere în Germania în sensul articolelor 19 și 20 din Regulamentul nr. 883/2004 este acela că a locuit acolo timp de mai mult de 11 ani. Într‑adevăr, guvernul olandez, susținut în principal cu privire la acest punct de guvernul irlandez și de HSE, afirmă că o perioadă lungă petrecută într‑un alt stat membru este foarte importantă pentru stabilirea reședinței.

63.

Nu suntem de acord. Acest punct de vedere este în esență contrazis de soluția pronunțată de Curte în cauza Swaddling, menționată mai sus ( 35 ), precum și de alte hotărâri similare ( 36 ).

64.

Într‑adevăr, în opinia noastră, simplul fapt că o persoană asigurată a rămas într‑un alt stat membru pentru a primi tratament medical o perioadă care poate fi descrisă ca lungă (sau chiar ca foarte lungă) nu este, în sine, suficient pentru a stabili – sau a infirma – reședința obișnuită. Tocmai în virtutea dorinței unei persoane de a se vindeca și de a se întoarce acasă, o astfel de durată a șederii nu duce în mod automat la schimbarea centrului său de interese temporar în centrul său de interese obișnuit ( 37 ).

65.

Această teză pare să fie confirmată de articolul 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 987/2009 ( 38 ). Rațiunea acestei prevederi pare să confirme că o persoană asigurată care necesită tratament medical de urgență pe durata șederii într‑un alt stat membru nu ar trebui forțată să întrerupă tratamentul respectiv cu scopul de a se întoarce în statul membru de reședință pentru a căuta un tratament similar dacă acest lucru ar fi contraindicat din motive medicale. Într‑adevăr, Curtea a susținut că, chiar și în cazul în care este posibil ca tratamentul impus de evoluția stării de sănătate a persoanei asigurate pe perioada șederii temporare într‑un alt stat membru să fie legat de o afecțiune cronică și astfel de o boală persistentă sau de durată, acest lucru nu este suficient pentru a o împiedica să primească respectivul tratament ( 39 ).

66.

Tocmai din acest motiv, pare ilogic ca articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009 să plaseze intenția unei persoane asigurate pe un nivel inferior în raport cu criteriile obiective prevăzute la articolul 11 alineatul (1). Din această ultimă prevedere pare să rezulte că intenția persoanei asigurate este relevantă doar în situația în care reședința nu poate fi stabilită pe baza criteriilor menționate la articolul 11 alineatul (1). În mod indiscutabil, scopul acestui regulament este de a codifica, printre altele, jurisprudența Curții asupra criteriilor relevante în ceea ce privește problema reședinței obișnuite. Trebuie însă subliniat faptul că soluția pronunțată de Curte în cauza Swaddling ( 40 ) nu stabilește nicio ierarhie între diferitele criterii care trebuie luate în considerare și nu poate fi interpretată în sensul că înseamnă că intenția, chiar și atunci când este confirmată de circumstanțe, contează mai puțin decât celelalte criterii relevante. Într‑adevăr, centrul de interese al unei persoane trebuie să se bazeze pe o evaluare generală a tuturor informațiilor disponibile cu privire la faptele relevante, după cum recunoaște și Comisia în observațiile sale scrise.

67.

În orice caz, după cum am menționat la punctul 32 de mai sus, articolul 11 din Regulamentul nr. 987/2009 nu este direct aplicabil în prezenta cauză. În consecință, faptul că acesta ar putea clasifica intențiile ca un criteriu secundar nu are nicio importanță în aprecierea locului unde se află centrul de interese al domnului I.

68.

Am dori să subliniem de asemenea faptul că Curtea a statuat că nicio prevedere din Regulamentul nr. 1408/71 nu sugerează că prestațiile în numerar pentru invaliditate pot fi întrerupte pe motiv că beneficiarul are reședința pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care este situată instituția responsabilă cu plata ( 41 ). Considerăm că nu există niciun motiv pentru care ar trebui să adoptăm un punct de vedere diferit cu privire la furnizarea de prestații în natură sub formă de tratament medical menit să amelioreze situația unei persoane aflate în starea domnului I mai degrabă decât sub formă de prestații în numerar ( 42 ). Prin urmare, dacă un stat membru nu are nici măcar dreptul de a întrerupe furnizarea unei astfel de prestații în situația în care persoana vizată are de fapt reședința în străinătate, este cu atât mai dificil de văzut cum ar putea face acest lucru în situația în care problema reședinței este contestată.

69.

În virtutea discuției precedente, considerăm că este imposibil de stabilit o regulă de aur cu privire la perioada exactă care ar impune ca „șederea” într‑un alt stat membru să fie considerată „reședință”. Cu toate acestea, trebuie adăugat faptul că un eveniment juridic de asemenea importanță nu ar trebui să se producă în mod spontan și la întâmplare. Într‑adevăr, este important să amintim că, după cum recunoaște HSE, „scopul legislației comunitare în domeniul sănătății este de a asigura că nu există lacune și că o persoană nu este lăsată fără finanțare pentru simplul motiv că aceasta se află într‑un alt stat membru”.

70.

Prin urmare, în continuarea comentariilor făcute la punctele 52 și 53 de mai sus cu privire la obligațiile părților implicate, o persoană asigurată nu poate fi pur și simplu exclusă fără nicio avertizare din sistemul de securitate socială la care a fost afiliată până la momentul respectiv. Aceasta ar necesita fie o solicitare în acest sens din partea respectivei persoane în legătură cu transferul reședinței în cadrul Uniunii Europene [instituția care devine competentă fiind informată cu privire la acest transfer în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009] sau, cel puțin, un acord comun între instituțiile competente din două sau mai multe state membre, așa cum rezultă din articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009. Un astfel de acord ar oferi persoanei vizate dreptul de a contesta acest punct de vedere în cazul unui dezacord (ca în prezenta cauză), în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din Regulamentul nr. 987/2009.

71.

În concluzie, considerăm că noțiunea „ședere” astfel cum este menționată în Regulamentul nr. 883/2004 [de exemplu la articolul 1 litera (k) și la articolele 19 și 20] trebuie interpretată în sensul că desemnează centrul de interese temporar al unei persoane. Șederea forțată pe teritoriul unui stat membru din motive medicale – chiar pentru o perioadă foarte lungă – nu atrage, în sine, consecința că locul de tratament, care a fost până la momentul respectiv centrul de interese temporar al persoanei vizate, devine automat locul de reședință obișnuită în sensul acestui regulament.

72.

După cum toate părțile care au depus observații sunt de acord, este, în orice caz, de competența High Court să aplice legea în raport cu faptele și să stabilească locul de reședință al domnului I pe baza unei evaluări generale a tuturor circumstanțelor relevante, inclusiv apreciind dacă domnul I este forțat în continuare, din motive medicale, să rămână în Germania pentru a beneficia de tratamentul de care are nevoie. Observăm faptul că, în pofida multor circumstanțe care indică contrariul, în decizia de trimitere, opinia preliminară a instanței de trimitere este că răspunsul la întrebarea adresată ar trebui să fie afirmativ.

73.

În temeiul considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de High Court (Irlanda) după cum urmează:

„Într‑o interpretare corespunzătoare a articolului 1 litera (k) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, în sensul articolelor 19 și 20 din regulamentul menționat, șederea forțată timp de peste 11 ani a unei persoane asigurate într‑un alt stat membru decât cel de reședință, din cauza unei afecțiuni medicale grave care s‑a manifestat pentru prima dată atunci când respectiva persoană se afla în vacanță în acel stat membru și în cazul în care respectiva persoană a fost efectiv obligată, din cauza bolii sale acute și a proximității de asistența medicală specializată, să rămână fizic în acel stat membru pentru perioada respectivă, nu atrage, în sine, consecința că nu se mai poate considera că respectiva persoană se află doar în situație de ședere în statul membru în care beneficiază de tratament. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili locul de reședință al acestei persoane pe baza unei evaluări generale a tuturor circumstanțelor relevante, inclusiv dacă respectiva persoană este în continuare obligată, din motive medicale, să rămână în statul membru în care beneficiază de tratament cu scopul de a primi tratamentul de care are nevoie.”