1.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 2 ).

2.

Litigiul principal are loc între Technische Universität Darmstadt (denumită în continuare „TU Darmstadt”) și o editură, societatea Eugen Ulmer KG, cu privire la punerea la dispoziția publicului de către TU Darmstadt, prin intermediul unor terminale instalate în spațiile unei biblioteci, a unei lucrări științifice care face parte din colecția acestei biblioteci, ale cărei drepturi de exploatare sunt deținute de Eugen Ulmer KG.

3.

Întrebările preliminare, adresate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție din Germania) se referă la o bibliotecă accesibilă publicului și privesc interpretarea noțiunii „operă care face obiectul condițiilor de achiziționare sau de licențiere”, digitalizarea operelor deținute de biblioteci și aspectul dacă utilizatorii au posibilitatea nu numai să consulte (să citească) operele digitale, dar și să le imprime pe hârtie și să le salveze pe un stick USB.

4.

Procedura din litigiul principal are caracterul unei proceduri „pilot”. TU Darmstadt este susținută de Deutscher Bibliotheksverband e.V. (Federația germană a bibliotecilor), precum și de omologul european al acesteia din urmă, Biroul European al Bibliotecilor și Asociațiilor de Informare și de Documentare (Eblida). Eugen Ulmer KG este susținută de Börsenverein des deutschen Buchhandels (Uniunea comercianţilor germani de cărți). Acest lucru dovedește importanța pe care prezenta cauză o prezintă pentru biblioteci, pentru autori și pentru edituri, în special pentru editurile științifice ( 3 ).

5.

Considerentele (31), (34), (36), (40) și (44) ale Directivei 2001/29 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

6.

Articolul 2 din Directiva 2001/29, intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede la litera (a) că „statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice” reproducerea, printre altele, „pentru autori, a operelor lor”.

7.

Articolul 3 din directiva amintită, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate” prevede la alineatul (1), printre altele, că „statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor”.

8.

Articolul 5 din Directiva 2001/29, intitulat „Excepții și limitări”, prevede la alineatul (2):

„Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:

[…]”

9.

Articolul 5 alineatul (3) din directive menționată prevede:

„Statele membre pot să prevadă excepții sau limitări la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 în următoarele cazuri: [...]

[...]”

10.

Conform articolului 5 alineatul (5) din aceeași directivă:

„Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.”

11.

Articolul 52b din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe (Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte, Urheberrechtsgesetz, denumită în continuare „UrhG”) ( 4 ) din 9 septembrie 1965, în versiunea aplicabilă la data la care au avut loc faptele din cauza principală (denumită în continuare „UrhG”), are următorul cuprins:

„Este admisă reproducerea operelor în locurile pentru lectură electronică amenajate în bibliotecile publice, muzee și arhive

punerea la dispoziție a operelor publicate aflate în fondul bibliotecilor publice, al muzeelor sau al arhivelor, al căror scop nu este obținerea de avantaje comerciale sau economice directe sau indirecte, exclusiv în clădirile respectivelor instituții în locurile speciale pentru lectură electronică amenajate de acestea în scopul cercetării sau studiului privat, dacă acest lucru nu contravine dispozițiilor contractuale. Nu este permis, în principiu, ca în locurile pentru lectură electronică amenajate să se pună la dispoziție simultan mai multe exemplare dintr-o lucrare decât cuprinde fondul instituției respective. Punerea la dispoziție generează plata unei remuneraţii echitabile. Numai o societate de gestiune colectivă poate valorifica dreptul în discuție.”

12.

TU Darmstadt administrează o bibliotecă publică. Aceasta a amenajat, în spațiile bibliotecii, locuri pentru lectură electronică unde sunt puse la dispoziție anumite opere din fondul bibliotecii. Printre acestea se număra, din lunile ianuarie sau februarie 2009, manualul publicat de Eugen Ulmer KG apartinând lui Winfried Schulze, intitulat „Einführung in die neuere Geschichte” („Introducere în istoria modernă”).

13.

TU Darmstadt digitalizase cartea pentru a o pune la dispoziție în locurile pentru lectură electronică ( 5 ). În locurile pentru lectură nu puteau fi accesate simultan din opera respectivă mai multe exemplare față de cele existente în fondul bibliotecii. Utilizatorii locurilor pentru lectură puteau să imprime pe hârtie opera sau să o stocheze pe un stick USB, integral ori parţial, și puteau să o păstreze în forma respectivă la părăsirea bibliotecii.

14.

TU Darmstadt nu a dat curs ofertei făcute de Eugen Ulmer KG la data de 29 ianuarie 2009 cu privire la achiziționarea și utilizarea manualelor editate de aceasta sub formă de cărți electronice („e-books”). Părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă pârâta din litigiul principal primise deja sau nu primise oferta reclamantei la data când a digitalizat manualul în litigiu.

15.

Sesizată de Eugen Ulmer KG, Landgericht Frankfurt am Main (tribunalul regional din Frankfurt am Main) a considerat, prin hotărârea din 6 martie 2011, că titularul drepturilor și instituția trebuie să fi încheiat în prealabil un acord privind utilizarea digitală a operei pentru ca aplicarea articolului 52b din UrhG să fie exclusă. În plus, această instanță a respins cererea formulată de Eugen Ulmer KG prin care solicita să se interzică TU Darmstadt să digitalizeze și să asigure digitalizarea manualului în litigiu. Cu toate acestea, a admis cererea prin care solicita să se interzică posibilitatea ca utilizatorii bibliotecii TU Darmstadt, din locurile pentru lectură electronică amenajate în aceasta, să imprime opera amintită și/sau să o stocheze pe un stick USB și/sau să păstreze aceste reproduceri la părăsirea bibliotecii.

16.

Sesizată de TU Darmstadt cu recurs, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

17.

TU Darmstadt, Eugen Ulmer KG, guvernele german, italian, polonez și finlandez, precum și Comisia Europeană, reprezentate toate în ședința din 26 februarie 2014, au depus observații scrise, cu excepția guvernelor polonez și finlandez.

18.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește, în esență, să afle dacă o operă face obiectul „condițiilor de achiziționare sau de licențiere”, în sensul articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, atunci când titularul de drepturi oferă bibliotecilor, instituțiilor de învățământ, muzeelor sau arhivelor, menţionate în această dispoziție, posibilitatea de a încheia contracte de licență privind utilizarea acestei opere în condiții adecvate.

19.

Toate părțile care au depus observații scrise, mai puţin Eugen Ulmer KG, propun să se răspunsă negativ la această primă întrebare.

20.

Prin urmare, se ridică întrebarea dacă chiar simpla ofertă de încheiere a unui contract de licență adecvat are drept consecință faptul că [operele] fac obiectul „condițiilor de achiziționare sau de licențiere” și exclude aşadar o excepție întemeiată pe articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 sau, în caz contrar, dacă este necesar să se impună ca titularul și instituția să încheie un contract vizând acest aspect. Potrivit instanței de trimitere, jurisprudența Curții nu permite înlăturarea oricărei îndoieli cu privire la răspunsul la această întrebare.

21.

Astfel cum observă în mod întemeiat TU Darmstadt, raportul dintre drepturile de exploatare, pe de o parte, și normele de limitare, pe de altă parte, se clarifică odată cu interpretarea considerentelor (45) și (51) din Directiva 2001/29. Acestea prevăd în special că „[e]xcepțiile și limitările […] nu ar trebui totuși să împiedice definirea relațiilor contractuale destinate să asigure compensații echitabile titularilor de drepturi” și că „[s]tatele membre trebuie să promoveze măsurile voluntare luate de titularii de drepturi, inclusiv încheierea și punerea în aplicare a unor acorduri între titularii de drepturi și alte părți implicate, pentru a permite atingerea obiectivelor anumitor excepții sau limitări prevăzute de legislațiile interne în conformitate cu prezenta directivă” ( 6 ).

22.

Aceste două considerente au în vedere, fără echivoc, în versiunea germană, relațiile contractuale existente și încheierea și punerea în aplicare a unor acorduri contractuale existente, iar nu simple perspective de licențiere. Diferitele versiuni lingvistice ale considerentelor amintite confirmă și ele această analiză ( 7 ).

23.

Faptul că acordurile voluntare trebuie să fie încurajate nu are așadar niciun impact asupra cerinței de a încheia efectiv asemenea acorduri în sensul dispoziției în discuţie.

24.

Nici interpretarea sistematică, nici interpretarea teleologică nu conduc la o altă concluzie. Conform interpretării sistematice, întinderea unei excepții referitoare la un drept exclusiv de autor ar trebui să fie de strictă interpretare ( 8 ). Cu toate acestea, este vorba în speță despre interpretarea condiției de aplicare a unei excepții, care definește operele în cazul cărora excepția se poate aplica. Echilibrul prevăzut la articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 este atins fie atunci când autorul și utilizatorul convin cu privire la condițiile de achiziționare sau de licențiere, fie atunci când beneficiarul excepției se conformează condițiilor limitative prevăzute de legiuitorul național în cadrul transpunerii directivei menționate ( 9 ). Din această perspectivă, limitarea la o simplă ofertă a titularului de drepturi de autor ar permite ca aplicarea excepției amintite să depindă de decizii unilaterale ceea ce ar lipsi așadar excepția de efect util pentru instituțiile în cauză. În ceea ce privește interpretarea teleologică, aceasta impune de asemenea, ținând seama de obiectivul de interes general urmărit de legiuitorul Uniunii, și anume promovarea difuzării cunoștințelor și a culturii, ca utilizatorul să poată invoca această excepție.

25.

Propunem așadar Curții să răspundă la prima întrebare că articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că o operă nu face obiectul condițiilor de achiziționare sau de licențiere atunci când titularul de drepturi oferă instituțiilor menționate la acest articol posibilitatea de a încheia contracte de licență privind utilizarea acestei opere în condiții adecvate.

26.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 permite statelor membre să acorde instituțiilor dreptul de a digitaliza operele cuprinse în colecțiile lor în scopul de a le pune la dispoziția publicului prin intermediul unor terminale speciale.

27.

Instanța de trimitere consideră că această situație pare să se regăsească, dar adaugă totuși că, în cazul în care o competență de această natură a statelor membre nu rezultă de la bun început din dispoziția menționată cu titlu de competență anexă, aceasta s-ar putea deduce din articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29.

28.

Toate părțile care au depus observații scrise, mai puțin Eugen Ulmer KG, consideră că articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 permite statelor membre să acorde instituțiilor dreptul de a digitaliza operele cuprinse în colecțiile lor în măsura în care punerea la dispoziție a operelor respective prin intermediul terminalelor speciale impune acest lucru.

29.

Articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 se aplică „utiliz[ării], în scopul cercetării sau studiului privat, prin comunicarea sau punerea la dispoziția persoanelor aflate în clădirile instituțiilor menționate la alineatul (2) litera (c), prin intermediul unor terminale speciale, a unor opere sau a altor obiecte protejate cuprinse în cadrul colecțiilor lor, care nu fac obiectul condițiilor de achiziționare sau de licențiere”.

30.

Potrivit primei teze a articolului 5 alineatul (3) menționat, excepțiile și limitările prevăzute la alineatul menționat privesc dreptul exclusiv de reproducere și dreptul exclusiv de comunicare publică a operelor. În fapt, dintre excepțiile și limitările prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29, unele vizează în mod expres dreptul exclusiv de reproducere, precum și dreptul exclusiv de comunicare [de exemplu litera (c)] sau cel puțin în mod implicit [litera (b)], în timp ce altele au în vedere un singur drept [litera (d)].

31.

Articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 menționează comunicarea și punerea la dispoziție. Aceste două noțiuni se găsesc la articolul 3 și, mai precis, la fiecare dintre cele trei alineate ale acestuia. Nicio trimitere explicită la dreptul de reproducere nu figurează la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29. Concluzionăm de aici că excepția specifică prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 este în principal o excepție de la dreptul exclusiv de comunicare, prevăzută la articolul 3 sus-menționat.

32.

Astfel cum a arătat Curtea, din cuprinsul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 rezultă că fiecare act de comunicare publică a unei opere trebuie să fie autorizat de titularul dreptului de autor. Astfel, din această dispoziție reiese că noțiunea de comunicare publică asociază două elemente cumulative, și anume un „act de comunicare” a unei opere și comunicarea „publică” a acesteia. Pentru ca un „act de comunicare” să existe este suficient în special ca o operă să fie pusă la dispoziția unui public, astfel încât persoanele care îl compun să poată avea acces la aceasta, fiind irelevant dacă ele fac sau nu fac uz de această posibilitate ( 10 ).

33.

În consecință, în împrejurări precum cele din cauza principală, a oferi acces publicului, care constă în utilizatori de terminale speciale aflate în clădirile bibliotecilor publice și în alte instituții menționate la articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29, la opere protejate trebuie calificat drept „punere la dispoziție” și, în consecință, drept un „act de comunicare”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 11 ).

34.

Totuși, pe aceeași linie de idei, modul de redactare a articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 acoperă, în opinia noastră, și o reproducere accesorie comunicării, în speță sub forma realizării unei copii digitale a unei opere în scopul comunicării sau punerii sale la dispoziție prin intermediul unor terminale speciale. Totuși, în acest caz, nu este vorba despre un act de reproducere tranzitoriu sau accesoriu care constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/29, care ar fi exceptat de la dreptul exclusiv al autorului referitor la reproducerea operei ( 12 ).

35.

Dreptul necesar actelor de reproducere se poate întemeia de asemenea pe o altă dispoziție, și anume articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29. Această dispoziție se aplică „pentru acte specifice de reproducere realizate de către biblioteci publice, instituții de învățământ sau muzee sau de către arhive, al căror scop nu este obținerea de avantaje comerciale sau economice directe sau indirecte”.

36.

Expresia „acte specifice de reproducere” necesită două observații.

37.

În opinia noastră, aceasta acoperă, în contextul dat, în special măsurile care urmăresc protecția originalelor operelor protejate încă, deși vechi, fragile sau rare. Totuși, aceasta acoperă și o reproducere care devine necesară pentru „utilizarea, în scopul cercetării sau studiului privat, prin comunicarea sau punerea la dispoziți[e], prin intermediul unor terminale speciale”, prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29. Aceasta poate privi îndeosebi cazul operelor destinate consultării de către un număr mare de studenți în cadrul studiilor lor și ale căror copii ar risca să provoace o uzură disproporționată.

38.

Cu toate acestea, întrucât este vorba despre „acte specifice de reproducere”, nici articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29, nici articolul 5 alineatul (3) litera (n) din aceasta, interpretate în lumina nomei generale prevăzute la alineatul (5) al articolului menționat ( 13 ), nu permit o digitalizare globală a unei colecții, obiectul „unor acte specifice de reproducere” este astfel limitat la „opere și alte obiecte protejate”individuale. În opinia noastră, condiția proporționalității limitărilor prevăzute la alineatul (5) al articolului menționat necesită ca posibilitatea de a utiliza terminale speciale să nu fie exploatată pentru a se evita achiziționarea unui număr suficient de copii fizice ale operei prin instituirea, de exemplu, a unei norme precum cea prevăzută la articolul 52b din UrhG potrivit căruia numărul de exemplare ale unei opere accesibile în locurile pentru lectură electronică nu trebuie să despășească fondul instituției.

39.

Atunci când o copie digitală a unei opere protejate nu există în vederea aplicării articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, este posibil așadar să se realizeze o astfel de copie în condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29. Comunicarea ulterioară a acestei copii a operei face, la rândul ei, obiectul condițiilor prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29.

40.

Propunem așadar Curții să declare că articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, interpretat în lumina articolului 5 alineatul (2) litera (c) din directiva menționată, nu se opune ca statele membre să acorde instituțiilor menționate la acest articol dreptul de a digitaliza operele cuprinse în colecțiile lor în scopul de a pune la dispoziția publicului aceste opere prin intermediul unor terminale speciale.

41.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă drepturile prevăzute de statele membre, în temeiul articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, pot fi extinse atât de mult încât utilizatorii terminalelor speciale să aibă posibilitatea să imprime pe hârtie sau să stocheze pe un stick USB, integral ori parțial, operele puse la dispoziția lor prin intermediul acestor terminale.

42.

Instanța de trimitere sugerează că ar trebui să se dea un răspuns afirmativ primei teze și un răspuns negativ celei de a doua teze a acestei întrebări. La rândul său, TU Darmstadt propune să se răspundă afirmativ la cele două teze ale întrebării, în timp ce guvernele italian și finlandez propun să se răspundă afirmativ la prima teză și negativ la a doua teză. În schimb, Eugen Ulmer KG și Comisia propun să se răspundă negativ la cele două teze ale întrebării. Guvernul german consideră că problema nu este reglementată de articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, ci de articolul 5 alineatul (2) literele (a)-(c) din aceasta, în timp ce guvernul polonez prezintă câteva considerații fără să propună însă un răspuns precis.

43.

În analiza celor două situații prevăzute de întrebarea adresată de instanța de trimitere referitoare la posibilitatea oferită utilizatorilor de terminale speciale de a imprima pe hârtie sau de a stoca pe un stick USB, integral ori parțial, operele puse la dispoziția lor, este necesar să ne referim la noțiunea de drept de comunicare. Potrivit jurisprudenței Curții, trebuie să se dea o interpretare largă noțiunii de comunicare, prevăzută la articolul 3 din Directiva 2001/29 ( 14 ), interpretând în același timp în sens restrictiv orice excepție de la acest drept ( 15 ).

44.

Astfel cum am observat în cadrul celei de a doua întrebări, articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 cuprinde în principal o excepție de la dreptul exclusiv de comunicare prevăzut la articolul 3 din directiva menționată.

45.

În cadrul articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, limitarea la dreptul de comunicare constă într-o utilizare, fără autorizarea autorului, a operelor prin intermediul unor terminale speciale prin punerea lor la dispoziția membrilor publicului astfel încât utilizatorul să poată avea acces la acestea în instituție oricând dorește.

46.

Este necesar să se verifice dacă această comunicare acoperă atât salvarea pe un stick USB, cât și imprimarea pe hârtie. Subliniem de la bun început că cele două ipoteze avute în vedere nu sunt acte de comunicare, ci de reproducere: în cazul unui stick USB, este vorba despre crearea unei copii digitale a operei, iar în cazul copiei pe hârtie, despre crearea unei copii pe suport fizic a operei.

47.

În ceea ce privește, mai întâi, salvarea pe un stick USB, interacțiunea dintre un terminal și un stick USB implică crearea unei noi copii digitale, pe un stick USB, a copiei digitale pregătite de bibliotecă. În acest moment, se pune în discuție noțiunea de terminale speciale. Și totuși, Directiva 2001/29 nu precizează ce se înțelege prin această expresie.

48.

În opinia noastră, utilizarea unei opere protejate – precum o operă literară, fonografică sau cinematografică – prin terminale speciale implică un act de percepție ( 16 ), prin lectura, prin ascultarea sau prin vizionarea imediată care, în plus, trebuie să se realizeze în clădirile bibliotecii. Astfel, noțiunea de terminal special are în vedere echipamentul furnizat în acest scop, iar nu o soluție tehnică specifică ( 17 ).

49.

În opinia noastră, în acest context, noțiunea de comunicare exclude din cadrul excepției în discuție, posibilitatea de a salva opera pe un stick USB, întrucât în acest caz nu este vorba despre o comunicare de către biblioteca publică sau de către o altă instituție, în sensul vizat de Curte în jurisprudența sa, ci despre crearea unei copii digitale private de către utilizator. Pe de altă parte, o astfel de reproducere nu este necesară pentru a păstra efectul util al excepției avute în vedere, chiar dacă aceasta ar fi utilă utilizatorului. O astfel de copie poate fi, de altfel, recopiată și distribuită on-line. Or, excepția prevăzută pentru terminalele speciale nu acoperă actul prin care biblioteca pune la dispoziția utilizatorului copia sa digitală pentru ca acesta să poată crea o copie ulterioară și să o păstreze pe un stick USB.

50.

Analiza imprimării pe hârtie ar trebui să urmeze aceeași logică. Un procedeu care conduce la o copie (parțială) a unei opere depășește, în opinia noastră, excepțiile și limitările prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29.

51.

Concluzionăm de aici că articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 nu acoperă nici salvarea pe un stick USB, nici imprimarea pe hârtie.

52.

Cu toate acestea, cu titlu suplimentar și în ceea ce privește imprimarea, observăm de asemenea cele ce urmează.

53.

Procesul tehnic modern de fotocopiere se întemeiază în sens larg pe digitalizarea originalului și pe imprimarea unei copii ( 18 ).

54.

În temeiul articolului 5 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29, realizarea de fotocopii ale operelor în cadrul bibliotecii poate fi admisă în anumite condiții. Imprimantele actuale digitalizează originalul și imprimă pe hârtie o copie analogică a operei originale, ceea ce echivalează cu o reproducere fizică a originalelor în urma unei digitalizări.

55.

Curtea a considerat, în Hotărârea VG Wort și alții ( 19 ), că „rezultă din modul de redactare a articolului 5 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29 că acesta nu privește numai tehnica fotografică, ci și orice «alt procedeu cu efecte similare», mai precis, orice alt mijloc prin care se ajunge la un rezultat similar celui obținut prin tehnica fotografică, cu alte cuvinte, la reprezentarea analogică a unei opere sau a altui obiect protejat”.

56.

Curtea a adăugat că, „[î]n măsura în care acest rezultat este asigurat, nu este important numărul de operații sau natura tehnicii sau a tehnicilor utilizate în cursul procedeului de reproducere în cauză, cu condiția însă ca diferitele elemente sau diferitele etape neautonome ale acestui procedeu unic să acționeze sau să se desfășoare sub controlul aceleiași persoane și să urmărească, toate, să reproducă opera sau un alt obiect protejat pe hârtie sau pe un suport similar.” ( 20 )

57.

În conformitate cu această abordare, este posibil să se imprime pagini ale unei lucrări deja digitalizate. Această situație depășește ceea ce prevede articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, dar poate fi acoperită de articolul 5 alineatul (2) literele (a), (b) și/sau (c) din Directiva 2001/29. În același mod în care este posibil ca un utilizator al unei biblioteci, în limitele prevăzute de legislația națională, să fotocopieze paginile lucrărilor fizice existente în fondul bibliotecii și ca o bibliotecă să permită acest lucru, utilizatorul poate imprima pagini ale unei copii digitale și biblioteca poate permite acest lucru. Spre deosebire de o copie digitală salvată pe un stick USB, posibilitatea de a imprima lucrările digitalizate de către o bibliotecă sau de către o altă instituție prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29 nu creează, în această privință, o situație nouă în raport cu cea în care nu ar exista niciun terminal special. Pericolul unei distribuiri ilicite de anvergură, prezent în cazul copiilor digitale, nu mai există.

58.

Ținând seama de considerațiile de mai sus, propunem să se răspundă la a treia întrebare în sensul că drepturile prevăzute de statele membre, în temeiul articolului 5 alineatul (3) litera (n) din Directiva 2001/29, nu permit utilizatorilor de terminale speciale să imprime pe hârtie sau să stocheze pe un stick USB operele puse la dispoziția lor prin intermediul acestor terminale.

59.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesfinanzhof după cum urmează: