1. 

Prezentele recursuri sunt îndreptate împotriva Hotărârii Tribunalului din 13 decembrie 2012, Versalis și Eni/Comisia ( 2 ), prin care acesta din urmă a respins, în esență, acțiunea în anulare a Deciziei C(2007) 5910 final a Comisiei din 5 decembrie 2007 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38629 – Cauciuc cloropren) ( 3 ), reducând totodată cuantumul amenzii aplicate în solidar de Comisia Europeană societăților Eni SpA și Versalis SpA.

2. 

Aceste două recursuri articulează în mod clasic un ansamblu de motive prin care se contestă, în esență, aprecierea de către Tribunal a imputării încălcărilor constatate în sarcina societăților condamnate în speță în solidar la o amendă și a stabilirii cuantumului amenzii respective.

3. 

În speță, filiala unui grup și societatea sa mamă au fost considerate responsabile de încălcările constatate, într‑un context în care activitatea în cauză a fost controlată în mod succesiv de mai multe entități ale grupului. Cu toate acestea, Curtea a avut recent ocazia să adopte o poziție cu privire la principalele aspecte legate de această problematică, în special în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Eni/Comisia ( 4 ) și Versalis/Comisia ( 5 ), care prezintă numeroase similitudini cu prezentele cauze, astfel încât nu le vom explica pe larg.

4. 

Prezentele concluzii se vor concentra, în schimb, pe ceea ce poate fi considerată principala problemă ridicată de aceste două cauze, cea a condițiilor în care Comisia poate agrava în temeiul încălcărilor repetate cuantumul de bază al amenzii aplicate unei societăți‑mamă, întemeindu‑se pe încălcarea constatată anterior în privința uneia dintre filialele sale.

5.

Istoricul cauzei, precum și conținutul deciziei atacate au fost rezumate de Tribunal la punctele 1-25 din hotărârea atacată, la care se face trimitere pentru detalii.

6.

În scopul examinării prezentelor recursuri, se va aminti pur și simplu că Polimeri Europa SpA ( 6 ), devenită Versalis SpA ( 7 ), și societatea sa mamă, Eni SpA, destinatare în mod formal ale deciziei atacate, au fost obligate în solidar, în temeiul articolului 1 litera (d) și al articolului 2 litera (d), la plata a 132160000 de euro drept amendă pentru încălcarea articolului [101 TFUE], prin participarea, în perioada cuprinsă între 13 mai 1993 și 13 mai 2002, la un acord unic și continuu și la practici concertate în sectorul cauciucului cloropren.

7.

În speță, activitatea cauciuc cloropren a grupului Eni, exploatată inițial de EniChem Elastomeri, a fost transferată societății EniChem, devenită [confidențial], apoi, începând cu 1 ianuarie 2002, societății Polimeri Europa, devenită Versalis, precizându‑se că EniChem Elastomeri și Polimeri Europa erau deținute 100 % de Enichem, ea însăși controlată de Eni.

8.

Astfel cum reiese din considerentele (448)-(455) ale deciziei atacate, în calitate de succesor economic al EniChem, Polimeri Europa, devenită Versalis, a fost considerată răspunzătoare pentru comportamentul anterior al EniChem.

9.

Astfel cum reiese din considerentul (457) al deciziei atacate, în calitate de societate‑mamă ultimă a grupului care deține, în parte în mod direct și în parte în mod indirect, între 99,93 și 100 % din capitalul societăților responsabile de activitatea cauciuc cloropren a grupului, respectiv EniChem Elastomeri, EniChem, devenită [confidențial], ulterior Polimeri Europa, devenită Versalis, Eni a fost condamnată, alte elemente urmând să dovedească, pe de altă parte, faptul că aceasta exercita o influență decisivă asupra filialelor respective.

10.

Prin cererea introductivă din 20 februarie 2008, reclamantele au introdus o acțiune împotriva deciziei atacate, formulând un total de unsprezece motive, șase având ca obiect anularea acesteia din urmă, iar cinci înlăturarea sau reducerea amenzii care le‑a fost aplicată.

11.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis primul aspect al celui de al optulea motiv invocat de reclamante, considerând că decizia atacată era afectată de nelegalitate în măsura în care, pe de o parte, Comisia nu putea reține o circumstanță agravantă privind încălcări repetate în privința Eni și, pe de altă parte, aceasta nu putea reține o circumstanță agravantă privind încălcări repetate în privința Polimeri Europa, devenită Versalis, întemeindu‑se pe Decizia Polipropilenă ( 8 ) (punctul 287 din hotărârea atacată). Acesta a respins ca nefondate celelalte motive invocate, în ceea ce privește diferitele aspecte ale acestora.

12.

În consecință, Tribunalul a redus cuantumul amenzii aplicate reclamantelor la suma de 106200000 de euro și le‑a obligat la plata a patru cincimi din propriile cheltuieli de judecată și din cheltuielile de judecată ale Comisiei.

13.

Motivele din hotărârea Tribunalului puse în discuție de părți în cadrul recursurilor lor vor fi citate, dacă este necesar, în cursul analizei diferitor motive invocate.

14.

Hotărârea atacată a făcut obiectul a două recursuri.

15.

Comisia a formulat recurs în cauza C‑93/13 P prin memoriul introdus la 25 februarie 2013.

16.

Eni și Versalis au formulat recurs în cauza C‑123/13 P prin memoriul depus la 15 martie 2013.

17.

Cele două cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

18.

Diferitele părți au fost ascultate în cursul ședinței publice care a avut loc la 27 februarie 2014, cu ocazia căreia acestea au fost invitate, pe de o parte, să își concentreze pledoaria pe diferitele motive cu privire la încălcările repetate (primul motiv în cauza C‑93/13 P și al cincilea motiv în cauza C‑123/13 P) și, pe de altă parte, să adopte o poziție cu privire la Hotărârile Eni/Comisia ( 9 ) și Versalis/Comisia ( 10 ).

19.

În recursul formulat în cauza C‑93/13 P, Comisia invocă trei motive, toate îndreptate împotriva aprecierii de către Tribunal a legalității amenzilor aplicate Eni și Versalis. În recursul formulat în cauza C‑123/13 P, Eni și Versalis invocă opt motive, primele trei îndreptate împotriva aprecierii de către Tribunal a calificării încălcărilor, celelalte cinci îndreptate împotriva aprecierii de către Tribunal a legalității amenzilor care le‑au fost aplicate.

20.

Diferitele motive vor fi examinate în funcție de această dihotomie, în ordinea punctelor din hotărârea atacată pe care le au în vedere, precizându‑se totuși de la bun început că, cu excepția primului motiv invocat de Comisie în cauza C‑93/13 P, care necesită o analiză substanțială, acestea vor fi toate înlăturate în urma unei motivări succinte.

21.

Primele trei motive invocate de recurente în cauza C‑123/13 P au în vedere motivele din hotărârea atacată privind încălcarea și, mai precis, atribuirea răspunderii pentru încălcare societăților Eni și Versalis în temeiul jurisprudenței Akzo Nobel și alții/Comisia ( 11 ).

22.

Prin intermediul primului motiv, recurentele contestă aprecierea de către Tribunal, la punctele 53-78 din hotărârea atacată, a atribuirii către Eni a răspunderii pentru comportamentele ilicite ale filialelor sale EniChem Elastomeri, EniChem, devenită [confidențial], și Polimeri Europa, devenită Versalis. Acestea consideră că Tribunalul nu a respectat, pe de o parte, principiile stabilite în special de Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia ( 12 ), și, pe de altă parte, obligațiile care decurg din cerința de motivare.

23.

Comisia se limitează la a propune respingerea motivului, referindu‑se la Hotărârea Eni/Comisia ( 13 ), în care Curtea a respins un motiv analog invocat într‑un context similar.

24.

Argumentele recurentelor nu pot fi admise. Tribunalul a motivat corespunzător cerințelor legale, la punctele 53-78 din hotărârea atacată, raționamentele pentru care a apreciat că Comisia considerase în mod întemeiat Eni răspunzătoare în solidar cu Polimeri Europa, devenită Versalis, pentru comportamentele ilicite săvârșite de aceasta și de EniChem, devenită [confidențial], în perioada cuprinsă între 13 mai 1993 și 13 mai 2002. Ne vom limita, în această privință, la a face trimitere la motivele Hotărârii Eni/Comisia ( 14 ), în care Curtea a respins argumente de aceeași natură invocate într‑un context similar, dat fiind că recurentele nu au invocat niciun element care să justifice ca Curtea să se îndepărteze de motivele adoptate în această hotărâre.

25.

Recurentele subliniază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a imputat Versalis o încălcare pentru activitățile referitoare la cauciuc cloropren în perioada cuprinsă între 13 mai 1993 și 31 decembrie 2001 ( 15 ), în măsura în care respectivele activități intrau, la acea dată, doar în răspunderea societății EniChem, devenită [confidențial]. Acestea consideră că Tribunalul nu a respectat, pe de o parte, principiul personalității sancțiunilor și, pe de altă parte, obligațiile care decurg din cerința de motivare.

26.

Comisia arată că al doilea motiv invocat de recurente privește o apreciere a faptelor care nu este supusă controlului exercitat de Curte în cadrul unui recurs și trebuie respins, așadar, ca inadmisibil, în lipsa invocării de către acestea din urmă a unei denaturări a faptelor. Aceasta arată că, în orice caz, recurentele modifică sfera de aplicare a jurisprudenței Curții pe care o invocă.

27.

Argumentele recurentelor nu pot fi admise. Tribunalul a motivat corespunzător cerințelor legale, la punctele 89-99 din hotărârea atacată, raționamentele pentru care a considerat că Comisia imputase în mod întemeiat comportamentele ilicite săvârșite de EniChem, devenită [confidențial], societății Versalis, și acest lucru fără a încălca jurisprudența pertinentă a Curții ( 16 ). Ne vom limita, în această privință, la a face trimitere la motivele din Hotărârea Versalis/Comisia din 13 iunie 2013 ( 17 ), în care Curtea a respins argumente de aceeași natură invocate într‑un context similar, dat fiind că recurentele nu au invocat niciun element care să justifice ca Curtea să se îndepărteze de motivele adoptate în această hotărâre.

28.

Recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și a denaturat faptele și probele prin faptul că a reținut că acestea participaseră la înțelegere în perioada mai 1993-februarie 1994 și în perioada octombrie 2000-mai 2002. În special, Tribunalul ar fi admis în mod greșit, la punctul 173 din hotărârea atacată, concluzia Comisiei potrivit căreia începutul participării EniChem la înțelegere putea fi stabilit la data reuniunii organizate la Florența la 12 sau 13 mai 1993, întrucât aceasta nu s‑ar fi distanțat public de acordul cu privire la piețele specializate care ar fi fost încheiat în cadrul reuniunii menționate. Acesta ar fi concluzionat de asemenea, în mod greșit, că cele două reuniuni, organizate la Leverkusen la 23 aprilie 2002 și la Napoli la 13 mai 2002, prezentau un caracter anticoncurențial.

29.

Motivarea hotărârii ar fi de asemenea eronată sau cel puțin insuficientă. În consecință, acestea solicită Curții să reexamineze obiecțiile Comisiei și să limiteze durata participării la încălcare la perioada cuprinsă între februarie 1994 și octombrie 2000.

30.

Comisia propune să se respingă motivul ca inadmisibil.

31.

Al treilea motiv trebuie respins ca inadmisibil, în măsura în care recurentele, care reproduc în mare măsură argumentele prezentate în primă instanță, contestă în esență aprecierea de către Tribunal a elementelor de fapt și de probă reținute de Comisie pentru a stabili data începerii și încheierii participării acestora la înțelegere (punctele 147-204 din hotărârea atacată), fără a indica în mod precis elementele care ar fi fost denaturate de acesta și fără a demonstra erorile de analiză care, în aprecierea sa, l‑ar fi condus la această denaturare ( 18 ).

32.

Ne vom limita la a observa că, în speță, Tribunalul a considerat (punctul 168 din hotărârea atacată) că Comisia a putut în mod întemeiat să considere că participarea EniChem la înțelegere începuse de la reuniunea de la Florența din 12 sau 13 mai 1993, întemeindu‑se, printre alte elemente necontestate, pe faptul că aceasta fusese luată în considerare în acordul încheiat și că aceasta nu se distanțase de respectivul acord. Or, recurentele, care nu furnizează nici cel mai nesemnificativ element de natură să stabilească că EniChem s‑a distanțat public efectiv de acordul încheiat la reuniunea respectivă ( 19 ), nu arată în ce măsură această constatare ar rezulta dintr‑o denaturare a elementelor de fapt sau de probă.

33.

Al patrulea motiv al recurentelor, care cuprinde două aspecte, are în vedere aprecierea de către Tribunal a stabilirii de către Comisie a cuantumului de bază al amenzii care le‑a fost aplicată. În cadrul primului aspect, acestea arată, având în vedere punctele 239 și 240, 242, 247 și 249 din hotărârea atacată, că Tribunalul a încălcat dreptul Uniunii și în special principiile echității, proporționalității și egalității de tratament, abținându‑se să își exercite controlul de fond cu privire la elementele pe care le‑au prezentat pentru a contesta stabilirea de către Comisie a cuantumului de bază al valorii suplimentare a amenzii. În special, Tribunalul ar fi neglijat criticile acestora întemeiate pe neaplicarea de către Comisie a punctului 18 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 20 ). În cadrul celui de al doilea aspect al motivului, recurentele susțin, făcând trimitere în această privință la cel de al treilea motiv invocat, că coeficientul de multiplicare de durată prevăzut la punctul 24 din orientări ar fi trebuit redus la 6,75, care corespunde cu 6 ani și 9 luni de participare efectivă a Versalis la încălcare.

34.

Comisia consideră că acest motiv, care se limitează în mod global la a face trimitere la argumentele formulate în primă instanță, trebuie respins ca inadmisibil.

35.

Primul aspect al motivului recurentelor trebuie respins ca inadmisibil în măsura în care prin acesta se urmărește în realitate să se obțină o simplă reexaminare a cererii introductive prezentate Tribunalului, ceea ce, potrivit articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, nu este de competența acesteia din urmă ( 21 ). Este suficient să se arate, în această privință, că recurentele fac trimitere într‑o manieră generală la cererea lor în primă instanță, evocând anumite elemente care nu ar fi fost luate în considerare de Tribunal, fără a explica totuși erorile de drept de care ar fi afectată aprecierea acestuia și fără a contesta interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii pe care Tribunalul ar fi efectuat‑o ( 22 ). Critica întemeiată pe neaplicarea punctului 18 din orientări trebuie respinsă de asemenea ca inadmisibilă, în măsura în care recurentele se limitează la a susține, ceea ce Comisia contestă, că l‑au invocat în cursul ședinței în fața Tribunalului. Pe de altă parte și ținând seama de răspunsul propus pentru al treilea motiv, este de asemenea necesar să se respingă al doilea aspect al motivului.

36.

Tribunalul a considerat, la punctul 275 din hotărârea atacată, că încălcarea constatată la articolul 1 din decizia atacată nu poate fi considerată o situație de încălcări repetate în privința Eni. În esență, reiese din motivele invocate în hotărârea atacată (punctele 268-275) că două tipuri de considerații vin în același timp să justifice această concluzie.

37.

Primul tip este că, în Deciziile Polipropilenă și PVC II ( 23 ), Comisia nu „pretinsese și nici nu demonstrase” că societățile avute în vedere de acestea din urmă, și anume Anic SpA și EniChem, nu își stabiliseră în mod autonom comportamentul pe piața în cauză în cursul perioadelor încălcării și că acestea constituiau astfel o entitate economică împreună cu Eni (punctul 272 din hotărârea atacată). Astfel, Eni nu fusese nici sancționată și nici chiar destinatara unei comunicări privind obiecțiunile (punctele 272 și 274).

38.

Al doilea tip este că Eni nu fusese în măsură, în calitate de societate‑mamă, să demonstreze că nu forma o unitate economică împreună cu cele două întreprinderi sancționate prin deciziile respective. Prin urmare, Eni nu putea fi considerată răspunzătoare pentru încălcarea anterioară, în caz contrar fiind încălcat dreptul său la apărare și, mai precis, dreptul său de a contesta eventuala existență a unei unități economice cu cele două întreprinderi sancționate (punctele 273 și 274 din hotărârea atacată).

39.

Tribunalul a considerat totuși, la punctul 276 din hotărârea atacată, că faptul că nu pot fi constatate încălcări repetate în sarcina Eni nu putea determina în sine anularea deciziei atacate sau reducerea cuantumului amenzii aplicate, din moment ce o constatare a unor încălcări repetate în privința Polimeri Europa, devenită Versalis, putea justifica majorarea cuantumului amenzii în temeiul încălcărilor repetate.

40.

În cadrul primului său motiv invocat în cauza C‑93/13 P, care se împarte în două aspecte, Comisia arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept constatând că aceasta majorase în mod greșit cuantumul de bază al amenzii aplicate Eni în temeiul încălcărilor repetate. Aceasta are în vedere în mod special punctele 271-274 din hotărârea atacată.

41.

În cadrul primului aspect al acestui prim motiv, Comisia arată că Tribunalul a încălcat principiul respectării dreptului la apărare în scopul constatării unor încălcări repetate, considerând în esență că nu pot fi constatate încălcări repetate în sarcina Eni din moment ce aceasta nu avusese posibilitatea de a răsturna prezumția controlului total pe care îl exercita asupra întreprinderilor destinatare ale Deciziilor Polipropilenă și PVC II.

42.

Aceasta consideră, referindu‑se la Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia ( 24 ) a Tribunalului, că dreptul la apărare este garantat întrucât, în momentul în care aceasta își anunță intenția de a constata încălcări repetate, acordă părților posibilitatea de a demonstra că nu sunt întrunite condițiile încălcării. Aceasta ar fi fost situația în speță. Punctul 416 din comunicarea privind obiecțiunile ar atrage mai precis atenția destinatarelor sale asupra punctului 28 prima liniuță din Orientările din 2006, referitor la încălcările repetate, nota de subsol 483 referindu‑se, în această privință, la Deciziile PVC II și Polipropilenă. Or, Eni nu ar fi urmărit nici să răstoarne prezumția influenței decisive pe care aceasta o exercita asupra întreprinderilor destinatare ale Deciziilor Polipropilenă și PVC II și nici, având în vedere timpul scurs de la adoptarea acestor două decizii, să invoce imposibilitatea de a prezenta probele pertinente în această privință.

43.

Aceasta adaugă că încălcările repetate nu au drept obiect sancționarea retroactivă a unei prime încălcări, ci doar să se adopte măsurile necesare ca urmare a unei noi încălcări săvârșite de o întreprindere.

44.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului său motiv, Comisia arată că Tribunalul a săvârșit de asemenea și în orice caz o încălcare vădită a articolului 101 TFUE, prin faptul că a considerat că nu putea atribui Eni răspunderea pentru o încălcare săvârșită în trecut pentru care aceasta nu fusese sancționată. Constatarea unor încălcări repetate nu s‑ar întemeia pe impunerea unei sancțiuni pecuniare prealabile, ci numai pe constatarea existenței unei încălcări anterioare.

45.

Or, în speță, nu ar fi fost reținute în sarcina Eni încălcări repetate din cauza faptului că aceasta a fost „considerată răspunzătoare pentru o încălcare anterioară”, ci pentru că aceasta controla în proporție de 100 % o filială care fusese obligată anterior la plata unei amenzi și întreprinderea pe care o formează împreună cu aceasta din urmă a săvârșit o nouă încălcare, care trebuie să dea naștere unei amenzi care trebuie să fie majorată în temeiul unor încălcări repetate.

46.

În schimb, Eni susține că nu se poate considera că a repetat încălcarea din moment ce nu a fost niciodată parte în cauzele Polipropilenă și PVC II, că nu era nici destinatara și nici măcar menționată în deciziile privind încălcarea, că nu a primit solicitări de informații și nici comunicări privind obiecțiunile și că nici nu a fost ascultată niciodată în cadrul unei audieri. Imputarea ex post a unei responsabilități pentru încălcări repetate pe baza unei prezumții pe care nu a fost niciodată în măsură să o conteste ar fi incompatibilă cu principiul respectării dreptului la apărare, după cum a constatat Tribunalul.

47.

Trebuie amintit mai întâi că, potrivit jurisprudenței Curții, instituțiile Uniunii nu trebuie să facă dovada unui interes pentru a putea formula un recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului ( 25 ). În consecință, faptul că primul motiv al recursului Comisiei este îndreptat împotriva motivelor din hotărârea atacată prin care Tribunalul a constatat eroarea pe care aceasta din urmă o săvârșise prin constatarea unor încălcări repetate în sarcina Eni la articolul 1 din decizia atacată, fără a anula totuși decizia menționată, nu poate determina Curtea să declare respectivul recurs inadmisibil pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea.

48.

Odată cu această precizare, înainte de a examina temeinicia motivului invocat de Comisie, trebuie amintită pe scurt jurisprudența pertinentă a Curții cu privire la încălcări repetate în dreptul concurenței al Uniunii ( 26 ) și să se delimiteze în mod clar condițiile problemei invocate de prezenta cauză. După cum am văzut, aceasta din urmă privește cazul particular al constatării încălcărilor repetate în contextul unor încălcări succesive săvârșite de societățile unui grup și, mai precis, situația specifică în care încălcările repetate săvârșite de o societate‑mamă sunt constatate doar pe baza comportamentului anterior al uneia dintre filialele sale.

49.

Cuantumul amenzii pe care Comisia o poate aplica, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat ( 27 ), întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care săvârșesc, în mod intenționat sau din neglijență, o încălcare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE este stabilit în funcție de gravitatea încălcării și, dacă este necesar, de durata acesteia ( 28 ).

50.

Încălcările repetate reprezintă unul dintre elementele care, potrivit unei jurisprudențe reiterate a Curții ( 29 ), precum și a Tribunalului, trebuie luate în considerare la analizarea gravității încălcării, drept circumstanțe agravante ( 30 ). Prevăzute în prezent în orientări ( 31 ), încălcările repetate reprezintă o circumstanță agravantă de natură să justifice o majorare a cuantumului de bază al amenzii aplicate oricărei întreprinderi recunoscute vinovată pentru faptul că a continuat sau a repetat o încălcare identică sau similară unei încălcări anterioare constatate de Comisie sau de o autoritate națională din domeniul concurenței.

51.

Constatarea și aprecierea caracteristicilor specifice unor încălcări repetate, care are drept scop incitarea întreprinderilor care au manifestat o tendință de a încălca normele de concurență să își modifice comportamentul ( 32 ), țin de puterea de apreciere a Comisiei în ceea ce privește alegerea elementelor care trebuie luate în considerare pentru stabilirea cuantumului amenzilor ( 33 ).

52.

Dincolo de aceste precizări, Curtea nu a definit niciodată cu adevărat mai înainte noțiunea de încălcări repetate, spre deosebire de Tribunal.

53.

Potrivit definiției celei mai răspândite ( 34 ) utilizate de aceasta din urmă, „noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare” ( 35 ).

54.

Curtea ( 36 ) a considerat totuși, confirmând jurisprudența Tribunalului cu privire la acest aspect ( 37 ), că „noțiunea de încălcări repetate nu implică în mod necesar existența unei sancțiuni pecuniare prealabile, ci numai constatarea unei încălcări a dreptului comunitar al concurenței”.

55.

În consecință și într‑o manieră foarte schematică, orice constatare a unor încălcări repetate în dreptul concurenței al Uniunii implică repetarea aceleiași încălcări (identitate de încălcare) de către același autor (identitate de autor).

56.

Constatarea unor încălcări repetate în sarcina unor întreprinderi deținute de societăți care fac parte dintr‑un grup de societăți prezintă totuși câteva caracteristici, după cum demonstrează prezenta cauză. Astfel, aceasta din urmă vine să ilustreze dificultățile pe care le poate ridica aprecierea condiției încălcărilor repetate privind identitatea autorului, nu în general, ci în cazul particular în care încălcările succesive ale dreptului concurenței sunt imputabile diferitor societăți ale aceluiași grup, precizându‑se că cerința privind similaritatea încălcărilor nu se pune în discuție în această cauză.

57.

În consecință, considerațiile care urmează nu privesc condițiile pentru constatarea încălcărilor repetate în general, ci numai admisibilitatea practicii Comisiei ( 38 ) care constă în majorarea, în temeiul circumstanței agravante privind încălcări repetate, a cuantumului de bază al amenzii aplicate unei societăți care face parte dintr‑un grup de societăți pentru încălcarea normelor de concurență, utilizând noțiunea extensivă de întreprindere ca unitate economică, în sensul jurisprudenței Akzo Nobel ( 39 ).

58.

Ne vom limita la a aminti în această privință că, potrivit acestei jurisprudențe, comportamentul ilicit al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială „nu își stabilește în mod autonom” comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice.

59.

Se admite astfel că, în cazul particular în care o societate‑mamă deține în totalitate sau aproape în totalitate capitalul filialei sale, aceasta poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acesteia din urmă și că există o prezumție relativă potrivit căreia aceasta exercită efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient ca Comisia să dovedească faptul că totalitatea capitalului unei filiale este deținută de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale și a considera societatea‑mamă ca fiind responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția situației în care această societate‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

60.

Principalele trei situații posibile teoretic din această perspectivă pot fi prezentate după cum urmează. Se poate ține seama mai întâi de încălcarea anterioară a filialei unui grup pentru a stabili încălcări repetate în sarcina unei alte filiale a acestui grup. În continuare, se poate ține seama de încălcarea anterioară a filialei unui grup pentru a stabili încălcări repetate în sarcina societății‑mamă a grupului ca rezultat al comportamentului aceleiași filiale sau al unei alte filiale a grupului. În sfârșit, se poate ține seama de încălcarea anterioară săvârșită de filiala unui grup pentru a stabili încălcări repetate în sarcina societății‑mamă a grupului ( 40 ), aceasta din urmă fiind sancționată ca urmare a propriului comportament ( 41 ). Această din urmă ipoteză este cea care se regăsește în prezenta cauză.

61.

Ceea ce apropie aceste trei ipoteze și se află în centrul prezentului litigiu este faptul că, prin exploatarea noțiunii de întreprindere ca unitate economică, Comisia poate agrava sancțiunea aplicată unei societăți‑mamă întemeindu‑se pe o încălcare anterioară săvârșită de o întreprindere care intră în răspunderea unei filiale pe care o controla, chiar dacă respectiva societate‑mamă nu ar fi fost sancționată pentru această primă încălcare și aceasta ar fi rămas total transparentă în cadrul procedurii care conduce la adoptarea acestei prime decizii.

62.

Tribunalul a avut ocazia să examineze în mai multe rânduri legalitatea acestei practici decizionale a Comisiei. Poziția sa a oscilat, într‑o manieră generală, între trei poziții, prima admițând‑o în principiu ( 42 ), deschizând astfel calea către dezvoltarea practicii decizionale în litigiu a Comisiei, cea de a doua respingând‑o, în esență în temeiul încălcării unei obligații de motivare foarte stricte ( 43 ), iar cea de a treia respingând‑o în principiu ( 44 ), pentru motive care privesc în esență respectarea dreptului la apărare al societăților‑mamă considerate autoare ale unor încălcări repetate în astfel de condiții.

63.

Curtea a avut, până în prezent, doar o singură ocazie să examineze aprecierea de către Tribunal a practicii decizionale a Comisiei. În Hotărârile sale recente Eni/Comisia ( 45 ) și Versalis/Comisia ( 46 ), pronunțate ulterior hotărârii atacate, aceasta a confirmat în speță Hotărârile Eni/Comisia ( 47 ) și Polimeri Europa/Comisia ( 48 ) ale Tribunalului, anulând o decizie prin care au fost reținute încălcări repetate în sarcina unei societăți‑mamă în circumstanțe similare, chiar identice, cu cele din speță. Aceasta a considerat în esență că, atunci când Comisia decide să aplice o amendă unei societăți pentru încălcarea normelor de concurență și să majoreze, în temeiul încălcărilor repetate, cuantumul de bază al acestei amenzi, îi revine „să furnizeze, împreună cu decizia prin care este impusă amenda respectivă ( 49 ), o expunere de natură să permită atât instanțelor Uniunii, cât și acestei societăți să înțeleagă în ce calitate și în ce măsură ar fi fost implicată în încălcarea anterioară”. Îi revine, în special atunci când aceasta consideră că societatea respectivă a făcut parte din întreprinderea destinatară a deciziei privind încălcarea anterioară, sarcina de a motiva corespunzător cerințelor legale această afirmație.

64.

În aceste două hotărâri, Curtea a apreciat în speță că decizia atacată, care aplica societății‑mamă a unui grup de societăți o amendă al cărei cuantum de bază fusese majorat pentru încălcări repetate în circumstanțe într-o mare măsură comparabile cu cea din prezenta speță, nu era motivată suficient, dat fiind că indicațiile pe care le implica nu permiteau nicidecum să înțeleagă în ce calitate și în ce măsură respectiva societate‑mamă, care nu figura printre destinatarii Deciziilor Polipropilenă și PVC II anterioare, ar fi fost implicată în aceste decizii ( 50 ).

65.

Din aceste hotărâri se deduce că Curtea nu exclude în principiu posibilitatea oferită Comisiei de a aplica circumstanța agravantă privind încălcări repetate în împrejurări precum cele din speță, subordonând în același timp admisibilitatea acestei practici condiției ca decizia de constatare a celei de a doua încălcări și prin care se rețin încălcări repetate în sarcina societății‑mamă să îndeplinească cel puțin cerințele precise de motivare pe care le prevede. Trebuie să se observe că, în aceste condiții, Curtea se plasează pentru a analiza situația în stadiul adoptării deciziei prin care se rețin încălcări repetate și de constatare a celei de a doua încălcări, iar nu în stadiul adoptării deciziei de constatare a primei încălcări, după cum a procedat Tribunalul în hotărârea atacată.

66.

În lumina considerațiilor care precedă trebuie analizat primul motiv al Comisiei, în cadrul căruia aceasta susține în esență că, contrar considerațiilor Tribunalului, pot fi reținute încălcări repetate în sarcina societății‑mamă a unui grup de societăți în lipsa oricărei sancționări anterioare a acesteia din urmă, în măsura în care se stabilește că aceasta forma împreună cu o altă societate, la rândul ei sancționată anterior, o unitate economică și că aceasta a avut oportunitatea, în cursul adoptării celei de a doua decizii de constatare a unor încălcări repetate, să răstoarne prezumția că exercita efectiv o influență decisivă asupra societății sancționate anterior.

67.

Subliniem de la bun început că rezultă în mod clar că hotărârea atacată, care se înscrie în dezvoltarea celei de a treia și a ultimei linii a jurisprudenței dezvoltate de Tribunal, excluzând în principiu orice constatare a unor încălcări repetate în circumstanțe precum cele din speță, nu este compatibilă cu jurisprudența Curții.

68.

Erorile de drept săvârșite de Tribunal, care ar putea justifica anularea hotărârii atacate, nu implică totuși, în măsura în care recursul Comisiei trebuie admis, nici că hotărârea Tribunalului trebuie anulată, în cazul în care dispozitivul hotărârii atacate este întemeiat pentru alte motive de drept ( 51 ).

69.

Or, aprecierea Tribunalului, potrivit căreia Comisia nu putea reține circumstanța agravantă a încălcărilor repetate în privința Eni, pare mai întâi justificată, mai precis în raport cu cerințele stabilite de Curte în Hotărârile Eni/Comisia ( 52 ) și Versalis/Comisia ( 53 ). Aceasta este mai ales justificată în raport cu cerințele care decurg din garantarea dreptului la apărare al societății‑mamă sancționate pentru încălcări repetate în circumstanțe precum cele din speță, aspect asupra căruia Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe.

70.

Reiese din hotărârea atacată că nu era posibil în esență să se rețină încălcări repetate în sarcina societății‑mamă în circumstanțele speței, cu alte cuvinte într‑o ipoteză în care o filială a societății‑mamă respective a făcut obiectul unei prime sancțiuni pentru încălcarea normelor de concurență, fără a aduce automat atingere dreptului său la apărare. Astfel, plasată într‑o asemenea situație, societatea‑mamă nu se putea afla, „în momentul încălcării anterioare” ( 54 ), în poziția de a răsturna prezumția potrivit căreia aceasta exercita efectiv o influență decisivă asupra filialei sale sancționate. Această imposibilitate pentru societatea‑mamă de a‑și asigura apărarea privește împrejurarea că aceasta nu era destinatara deciziei de constatare a primei încălcări, că nu fusese sancționată pentru această încălcare și că nu primise o comunicare privind obiecțiunile în cadrul acestei constatări ( 55 ).

71.

Decurge astfel din hotărârea atacată că nu pot fi constatate încălcări repetate în sarcina unei persoane juridice fără ca respectiva persoană să fi făcut anterior obiectul unei sancțiuni. Orice constatare a încălcărilor repetate este subordonată, așadar, nu numai imputării a două încălcări similare succesive aceleiași întreprinderi, ci și sancționării efective a aceleiași persoane pentru săvârșirea acestor încălcări. Noțiunea de încălcări repetate implică, așadar, sancționarea efectivă a aceleiași persoane pentru săvârșirea a două încălcări similare succesive ( 56 ).

72.

Abordarea generală a încălcărilor repetate, susținută astfel de Tribunal în hotărârea atacată, intră astfel, în mod fundamental, în contradicție directă cu ceea ce Curtea a statuat în Hotărârea Groupe Danone/Comisia ( 57 ). Aceasta nu este, în orice caz, în concordanță nici cu abordarea reținută de Curte în Hotărârile Eni/Comisia ( 58 ) și Versalis/Comisia ( 59 ).

73.

Rezultă astfel din aceste hotărâri că o constatare a unor încălcări repetate într‑o ipoteză precum cea din speță nu poate fi exclusă în principiu, în măsura în care este însoțită de garanțiile necesare, și condiționată în special de respectarea unei obligații precise de motivare. Se deduce de aici, în sens larg, că dificultățile pe care o astfel de constatare le ridică, în special în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare al societății‑mamă, trebuie soluționate nu în stadiul adoptării primei decizii privind încălcarea, așa cum a considerat Tribunalul, ci în stadiul adoptării celei de a doua decizii privind încălcarea, astfel cum a arătat Comisia.

74.

Tribunalul a săvârșit, așadar, o eroare de drept, considerând că încălcarea, constatată la articolul 1 din decizia atacată, săvârșită de Eni nu putea fi considerată o situație de încălcări repetate în privința sa, întemeindu‑se pe simpla constatare că, dat fiind faptul că nu a fost sancționată prin Deciziile Polipropilenă și PVC II invocate de Comisie și, în cadrul adoptării acestora din urmă, nu a fost destinatara unei comunicări privind obiecțiunile, aceasta nu fusese în măsură să își prezinte, în momentul încălcării anterioare, argumentele pentru a contesta că aceasta constituia o unitate economică cu întreprinderile sancționate prin aceste decizii.

75.

Primul aspect al primului motiv, invocat de Comisie, este, așadar, fondat. Totuși, acest lucru nu implică totuși că recursul trebuie admis, din moment ce hotărârea atacată este justificată pe un alt temei de drept, ceea ce este cazul în speță, pentru două motive.

76.

Trebuie să se arate mai întâi că nu pare posibil să se considere că decizia atacată îndeplinește cerințele de motivare stabilite de Curte în Hotărârile Eni/Comisia ( 60 ) și Versalis/Comisia ( 61 ), în măsura în care aceasta nu precizează nici în ce calitate și nici, mai ales, în ce măsură Eni ar fi fost implicată în Deciziile Polipropilenă și PVC II.

77.

Considerentele (540) și (541) ale deciziei atacate, citate de Tribunal la punctul 255 din hotărârea atacată, se limitează astfel la a arăta că Eni trebuie considerată autoare a unor încălcări repetate, precizând, la nota de subsol 517, că Anic, filiala grupului Eni, fusese condamnată pentru participarea la înțelegerea constatată prin Decizia Polipropilenă din 23 aprilie 1986, și că EniChem fusese condamnată pentru participarea la înțelegerea constatată prin Decizia PVC II din 27 iulie 1994.

78.

Precizându‑se că s‑a solicitat părților să adopte o poziție în ședință cu privire la aceste două hotărâri în măsura în care acestea se refereau la încălcări repetate, s‑ar putea avea în vedere așadar, în linia acestor două hotărâri, confirmarea hotărârii Tribunalului, prin substituirea unor motive, dat fiind că Curtea dispune de elemente suficiente care să îi permită să concluzioneze că aprecierea efectuată de Tribunal a legalității deciziei atacate este, în orice caz, justificată ca urmare a unei motivări insuficiente.

79.

Cu toate acestea, considerăm că Curtea trebuie să sesizeze oportunitatea pe care i‑o oferă prezentele cauze pentru a‑și aprofunda analiza cu privire la legalitatea practicii decizionale a Comisiei și a aborda, dincolo de problema de motivare identificată deja, aspectul fundamental al garantării dreptului la apărare al persoanei considerate autor al unor încălcări repetate pe care practica amintită îl ridică.

80.

Dacă, pentru nevoile dreptului concurenței al Uniunii, constatarea unor încălcări repetate în sarcina unei persoane nu implică în mod necesar, astfel cum a considerat Curtea în Hotărârea Groupe Danone/Comisia ( 62 ), sancționarea prealabilă a persoanei respective, ci numai constatarea unei încălcări prealabile, acest lucru implică totuși ca, cel puțin, respectiva persoană să fi fost, încă de la începutul procedurii care trebuie să conducă la sancționarea sa și la constatarea încălcărilor sale repetate, în prealabil și în mod motivat, informată astfel încât aceasta s‑a aflat pe deplin în situația de a‑și organiza în mod eficient apărarea în această privință.

81.

O astfel de cerință se impune cu și mai multă forță în contextul aplicării dreptului concurenței în cazul grupurilor de societăți, atunci când se urmărește agravarea pentru încălcări repetate a sancțiunii aplicate unei persoane, întemeindu‑se nu pe o decizie de constatare a unei încălcări similare săvârșite anterior de persoana respectivă, cu alte cuvinte un fapt constatat din punct de vedere juridic și stabilit printr‑o decizie definitivă, ci doar pe constatarea că o încălcare similară anterioară îi era eventual imputabilă și i‑ar fi putut fi imputată, fără ca acest lucru să fi fost constatat printr‑o decizie care i‑ar fi fost adresată.

82.

O constatare a unor încălcări repetate în circumstanțe precum cele din prezenta cauză ar putea fi astfel admisă eventual numai cu respectarea de către Comisie, dincolo de cerințele de motivare, identificate deja de către Curte în Hotărârile Eni/Comisia ( 63 ) și Versalis/Comisia ( 64 ), a unei garanții stricte a dreptului la apărare al societății despre care se pretinde că este autoarea unor încălcări repetate.

83.

Prin urmare, Comisia trebuie să adreseze mai întâi societății‑mamă o comunicare privind obiecțiunile prin care o anunță în mod specific cu privire la intenția sa de a o sancționa și de a agrava sancțiunea pentru încălcări repetate, arătându‑i în ce temei și pentru ce motive mai precis. Nu este suficient, așadar, ca Comisia să facă doar „mențiunea” existenței unei decizii de constatare a încălcării anterioare. Dimpotrivă și dincolo de acestea, ea trebuie să precizeze, atunci când decizia menționată sancționează o altă societate fără a viza și nici chiar a menționa societatea‑mamă, nu numai că intenționează să se întemeieze pe prezumția că aceasta din urmă exercita efectiv o influență decisivă asupra societății sancționate pentru a constata încălcări repetate, ci și motivele care par să stea la baza acestei prezumții, precum și motivele pentru care consideră necesar să agraveze sancțiunea în temeiul încălcărilor repetate.

84.

Numai în aceste condiții societatea‑mamă, informată în prealabil și în mod corespunzător, se va putea afla în situația de a răsturna prezumția în temeiul constatării încălcărilor repetate și de a‑și asigura astfel apărarea în mod eficient din perspectiva adoptării deciziei definitive de sancționare. Această cerință se impune cu atât mai multă intensitate cu cât există întotdeauna dificultăți obiective pentru societatea‑mamă de a răsturna, uneori ani mai târziu, prezumția că aceasta exercita efectiv o influență decisivă asupra filialei sale considerate răspunzătoare și sancționate pentru prima încălcare.

85.

Trebuie să se observe, în această privință, că cerințele amintite sunt, nici mai mult, nici mai puțin, aceleași cu cele care ar fi fost impuse Comisiei în cazul în care aceasta ar fi imputat efectiv prima încălcare societății‑mamă, în calitate de societate care exercită efectiv o influență decisivă asupra filialei sancționate. Pur și simplu, respectarea acestor cerințe se impune, în această situație, abia ulterior, în momentul în care, am spune, este activată imputabilitatea primei încălcări societății‑mamă.

86.

Astfel, trebuie amintit că, după cum reiese dintr‑o jurisprudență reiterată, principiul respectării dreptului la apărare exclude ca o decizie prin care Comisia impune unei întreprinderi o amendă în domeniul concurenței să poate fi considerată licită fără a‑i fi comunicat în prealabil obiecțiunile reținute în privința sa, precizându‑se că, având în vedere importanța sa ca garanție procedurală esențială, comunicarea privind obiecțiunile trebuie nu numai să precizeze fără echivoc persoana juridică căreia i se vor putea aplica amenzi, fapt care implică identificarea acesteia ( 65 ), dar și în ce calitate i se reproșează faptele invocate persoanei juridice respective și, în consecință, îi este adresată ( 66 ).

87.

Comisia a indicat în speță în înscrisurile sale că comunicarea privind obiecțiunile ar atrage atenția destinatarilor săi asupra încălcărilor repetate ( 67 ).

88.

Or, în împrejurări precum cele din speță, Comisia nu se poate considera scutită de obligațiile sale ca urmare a acestei simple mențiuni. Îi revenea, dimpotrivă, obligația să precizeze în comunicarea privind obiecțiunile motivele pentru care considera că se poate întemeia pe prezumția că Eni exercita o influență decisivă asupra celor două filiale ale sale sancționate prin deciziile respective, precum și motivele pentru care intenționa să activeze această prezumție în scopul agravării sancțiunii pe care urmărea să i‑o aplice.

89.

Respectarea acestor cerințe se impunea cu atât mai mult cu cât Eni era total transparentă în cadrul constatării primelor încălcări, în măsura în care aceasta nu era nici destinatara și nici nu era măcar menționată în deciziile finale, iar posibilitatea însăși ca încălcările constatate săvârșite de filialele sale să îi poată fi imputate nu era evocată.

90.

În consecință, în pofida imperfecțiunilor de care este afectată hotărârea atacată, aprecierea Tribunalului potrivit căreia Comisia nu putea reține circumstanța agravantă privind încălcările repetate în privința Eni trebuie confirmată, dat fiind că decizia atacată este, în orice caz, afectată de o încălcare a dreptului la apărare al Eni și de o motivare insuficientă.

91.

Tribunalul a considerat în esență, la punctele 277-280 din hotărârea atacată, că Comisia se putea întemeia pe Decizia PVC II, prin care EniChem fusese condamnată, în scopul de a constata încălcări repetate în sarcina Polimeri Europa, devenită Versalis, și pentru a majora cuantumul amenzii, pentru plata căreia Eni era considerată responsabilă în solidar, în măsura în care Polimeri Europa era succesorul economic al EniChem pentru activitatea privind cauciucul cloropren și responsabilă ca atare pentru săvârșirea celei de a doua încălcări de către aceasta în perioada cuprinsă între 13 mai 1993 și 31 decembrie 2001 constatată în decizia atacată.

92.

La punctele 281 și 282 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în schimb că Comisia nu se putea întemeia pe Decizia Polipropilenă pentru a reține încălcări repetate în sarcina Polimeri Europa, în măsura în care, în esență, Eni nu putea fi calificată drept autoare a încălcărilor repetate, pentru motivele prezentate la punctele 272-274 din hotărârea atacată și examinate mai sus. Prin urmare, acesta a declarat de asemenea decizia atacată nelegală cu privire la acest aspect (punctul 287 din hotărârea atacată) și, în acest temei, a decis să reducă procentul de majorare a amenzii aplicate recurentelor de la 60 la 50 % (punctul 367 din hotărârea atacată).

93.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept confirmând că circumstanța agravantă a încălcărilor repetate era aplicabilă Polimeri Europa, devenită Versalis, în temeiul condamnării EniChem în cadrul Deciziei PVC II. Acestea contestă în același timp motivarea hotărârii, aplicarea în speță a criteriului succesiunii economice și împrejurarea că Tribunalul a constatat încălcări repetate pe baze diferite de cele alese de Comisie (primul aspect). În plus, acestea consideră că Tribunalul a încălcat principiul proporționalității prin stabilirea reducerii procentului de majorare a amenzii de la 60 la 50 % (al doilea aspect) și a săvârșit o eroare de drept prin obligarea Eni la plata în solidar a majorării amenzii în temeiul încălcărilor repetate (al treilea aspect).

94.

Comisia arată că acest al cincilea motiv, apreciat în ceea ce privește diferitele sale aspecte, trebuie respins ca nefondat.

95.

Considerăm că, în măsura în care al doilea motiv invocat de recurente în cauza C‑123/13 P trebuie respins ( 68 ), al cincilea motiv, apreciat în ceea ce privește diferitele sale aspecte, trebuie să fie, în consecință, de asemenea respins.

96.

Astfel, suntem de părere că Tribunalul a putut considera în mod întemeiat, în urma unei motivări suficiente, deși succinte, că, în circumstanțele speței, în care Versalis este succesorul economic al EniChem în cadrul unui grup de societăți controlate de aceeași persoană juridică, în speță Eni, chiar persoana juridică este cea responsabilă pentru încălcările constatate prin Decizia PVC II și, respectiv, prin decizia atacată. În caz contrar, astfel, după cum a constatat Tribunalul (punctul 279 din hotărârea atacată), ar fi suficient pentru grupurile de societăți să transfere răspunderea activității economice a unei societăți condamnate pentru încălcarea normelor de concurență către o altă societate a grupului pentru a fi exclusă în mod sistematic de la orice constatare a unor încălcări repetate. Argumentul potrivit căruia Tribunalul ar fi constatat încălcări repetate pe baze diferite de cele alese de Comisie trebuie respins, din această perspectivă, ca nefondat.

97.

Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, Comisia arată că Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept în aprecierea aplicării coeficientului de multiplicare societăților Eni și Versalis.

98.

Aceasta consideră mai întâi (al doilea motiv, privind punctul 326 din hotărârea atacată) că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și, mai precis, a încălcat principiul dispozitiv, articolul 21 din Statutul Curții de Justiție și articolul 44 alineatul (1) și articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, examinând dacă aplicarea unui coeficient de multiplicare de 1,4 societăților Eni și Versalis era, în comparație cu coeficientul aplicat Dow, conform cu principiul egalității, în condițiile în care recurentele cel mult invocaseră principiul amintit abia în etapa audierii.

99.

În continuare, Comisia consideră (al treilea motiv, privind punctele 323-325 din hotărârea atacată) că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea și aplicarea principiului egalității de tratament în speță.

100.

Reclamantele solicită respingerea acestor două motive.

101.

Al doilea motiv al Comisiei trebuie respins ca vădit lipsit de orice temei. Astfel, nu se poate considera că Tribunalul s‑a sesizat din oficiu cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a principiului egalității, din moment ce, la punctul 106 din cererea lor introdusă în primă instanță, recurentele reproșaseră deja Comisiei că le‑a aplicat coeficientul de multiplicare fără a‑l aplica altor întreprinderi. Chiar această critică este reiterată și dezvoltată în continuare la punctele 56 și 57 din replica în primă instanță, recurentele subliniind în mod explicit că Comisia le‑a aplicat o majorare de patru ori mai mare decât cea aplicată Dow. În sfârșit, recurentele au precizat la ședință că, în aceste împrejurări, majorarea care le‑a fost aplicată era contrară principiului egalității (punctele 310 și 322 din hotărârea atacată).

102.

Al treilea motiv al Comisiei trebuie de asemenea respins.

103.

Desigur, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că, în cadrul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, un tratament diferențiat între întreprinderile vizate este inerent în cadrul exercitării competențelor care revin Comisiei, dat fiind că aceasta are obligația, în cadrul marjei sale de apreciere, să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor vizate în vederea garantării, în fiecare caz în speță, a deplinei eficacități a normelor de concurență ale dreptului Uniunii ( 69 ).

104.

Cu toate acestea, Curtea a considerat de asemenea că, în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzii, prin aplicarea unor metode de calcul diferite nu se poate opera o discriminare între întreprinderile care au participat la un acord ( 70 ). Reiese, în sens larg, din jurisprudență că tratamentul diferențiat al unor întreprinderi care se află în aceeași situație poate fi admis numai pentru motive obiective ( 71 ).

105.

Cu toate acestea, ceea ce contestă Comisia în speță este mai puțin principiul în sine al aplicării principiului egalității, cât modalitățile potrivit cărora Tribunalul l‑a aplicat în mod concret în speță. Aceasta arată, mai precis, că Tribunalul a comparat cifrele de afaceri totale ale Eni și ale Dow utilizate pe rând de Comisie în scopul calculării coeficientului, în condițiile în care ar fi trebuit să compare raportul dintre cifra de afaceri totală a celor două grupuri și cifra de afaceri realizată prin vânzarea produselor care fac obiectul înțelegerii, de ordinul 3000:1 pentru Eni și 1000:1 pentru Dow.

106.

Trebuie să se constate totuși că aprecierea efectuată în această privință de Tribunal se întemeiază exclusiv pe motivele care figurează la punctul 584 din decizia atacată (a se vedea punctele 308 și 323-325 din hotărârea atacată). Or, punctul respectiv se referă doar la cifra de afaceri totală a grupurilor. Prin urmare, Tribunalul a putut constata fără a săvârși o eroare de drept încălcarea în speță a principiului egalității, dat fiind că Comisia nu a furnizat niciun motiv obiectiv care să justifice diferența de tratament dintre Eni și Dow.

107.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentele consideră că, în măsura în care, astfel cum arată în cadrul primului și celui de al doilea motiv, nu pot fi considerate responsabile pentru încălcările care le sunt imputate, cuantumul maxim al amenzii prevăzute la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi trebuit aplicat doar în privința cifrei de afaceri a [confidențial] și stabilit, așadar, la 82 milioane de euro, respectiv 10 % din cele 820 de milioane din cifra de afaceri a acesteia din urmă pentru 2006.

108.

În măsura în care, astfel cum s‑a arătat la punctele 24 și 27 din prezentele concluzii, primul și al doilea motiv al recurentelor trebuie respinse ca nefondate, considerăm că nu este necesară pronunțarea cu privire la al șaselea motiv.

109.

Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, recurentele susțin în esență că Tribunalul s‑a abținut în mod nelegal să își exercite controlul jurisdicțional pe care trebuia să îl efectueze cu privire la refuzul Comisiei de a reduce amenda care le‑a fost aplicată în temeiul Comunicării Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri ( 72 ) sau chiar în conformitate cu punctul 29 din Orientările privind calcularea amenzilor. Considerând, în esență, că informațiile furnizate de [confidențial] și Versalis erau lipsite de valoare adăugată semnificativă, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de apreciere și și‑ar fi motivat insuficient hotărârea.

110.

Comisia consideră că acest motiv trebuie respins ca inadmisibil, dat fiind că recurentele se limitează la a reitera argumentele invocate în primă instanță și urmăresc să obțină o nouă apreciere a faptelor. Acesta trebuie să fie, în orice caz, respins ca nefondat, dat fiind că Tribunalul a controlat aprecierea pe care a efectuat‑o în această privință, chiar și în mod restrâns, având în vedere marja de apreciere de care dispune în materie.

111.

Trebuie să se constate că argumentele invocate de recurente în cadrul recursului reproduc în mod semnificativ argumentele pe care Tribunalul le‑a apreciat în hotărârea atacată (punctele 350-365), astfel încât acest motiv poate fi, în acest sens, respins ca inadmisibil.

112.

Prin intermediul celui de al optulea motiv, recurentele subliniază că cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată este injust, inadecvat și disproporționat și că Tribunalul a omis să exercite competența de fond care îi este recunoscută de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003. Tribunalul nu ar fi respectat, mai precis, dreptul lor la o protecție jurisdicțională efectivă și completă, limitându‑se la a exercita un simplu control de legalitate a deciziei atacate, fără a aprecia circumstanțele cauzei.

113.

Astfel cum Curtea a avut deja ocazia să statueze, nu îi revine, atunci când se pronunță asupra unui recurs, sarcina de a înlocui cu propria apreciere, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului care statuează, în exercitarea competenței sale de fond, cu privire la cuantumul amenzilor aplicate unor întreprinderi pentru încălcarea de către acestea a normelor de concurență ( 73 ).

114.

În consecință, în măsura în care al optulea motiv al recurentelor se limitează la a pune în discuție proporționalitatea amenzii care le‑a fost aplicată și urmărește să obțină o reexaminare a aprecierilor de fapt pentru care Curtea nu este competentă în cadrul unui recurs ( 74 ), acesta trebuie declarat inadmisibil.

115.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, Curtea se pronunță cu privire la cheltuielile de judecată atunci când recursul nu este fondat.

116.

În măsura în care considerăm că cele două recursuri trebuie respinse, iar părțile au solicitat condamnarea lor respectivă în cele două cauze, propunem, în temeiul coroborării dispozițiilor articolului 184 alineatul (1) cu dispozițiile articolului 137 din Regulamentul de procedură, ca fiecare parte care a căzut în pretenții în cadrul recursului formulat să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

117.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții: