1.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de casație, Belgia) privește interpretarea articolului 45 din Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) ( 2 ). Instanța națională ridică problema dacă, în condițiile în care unitățile unui OPCVM au fost comercializate într‑un alt stat membru decât cel în care este situat, articolul 45 din Directiva 85/611 trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea „plăți către deținătorii de unități” vizează și predarea de certificate aferente unităților (denumite în continuare „certificate aferente unităților”) către deținătorii de unități de reprezentantul OPCVM în acel alt stat membru (denumit în continuare „reprezentantul”).

2.

Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea trebuie să analizeze două aspecte. În primul rând, poate deținătorul de unități (denumit în continuare „deținător de unități”) într‑un unit trust, care au fost comercializate într‑un alt stat membru decât cel în care este situat acel unit trust, să se întemeieze pe articolul 45 din Directiva 85/611 în raporturile cu reprezentantul desemnat de unit trust să furnizeze „mijloacele corespunzătoare” la care se referă articolul 45 din Directiva 85/611 în statul membru de comercializare, atunci când nu există nicio legătură contractuală referitoare la respectivul unit trust între reprezentant și deținătorul de unități? În al doilea rând, articolul 45 din Directiva 85/611 trebuie interpretat în sensul că noțiunea „plăți către deținătorii de unități” se referă de asemenea la predarea către deținătorii de unități, de către același reprezentant, de certificate aferente unităților respective?

3.

Directiva 85/611 constituie un domeniu relativ neexplorat pentru Curte. Există jurisprudență, în special referitoare la taxa pe valoarea adăugată, în care directiva a avut relevanță, dar, din cunoștințele noastre, nu există niciun caz în care Curtea să fi interpretat dispozițiile de fond ale directivei ( 3 ).

4.

Fiind una dintre primele măsuri adoptate de Comunitate în privința piețelor valorilor mobiliare, scopul Directivei 85/611 este acela de a oferi un cadru comunitar pentru prestarea serviciilor aferente OPCVM pe baza principiilor controlului exercitat de țara de origine și recunoașterii reciproce fără a ținti însă armonizarea completă a dispozițiilor legale naționale aplicabile în cazul OPCVM ( 4 ). În conformitate cu un prim comentariu cu privire la Directiva 85/611, aceasta „a arătat cursul care trebuie urmat pentru a realiza piața unică a serviciilor financiare, așteptată cu înflăcărare” ( 5 ).

5.

Abordarea Directivei 85/611 în privința prestării de servicii transfrontaliere de către OPCVM este explicată în al cincilea considerent, care este redactat în felul următor: „întrucât aplicarea acestor norme comune constituie o garanție suficientă pentru a permite, sub rezerva dispozițiilor aplicabile în materie de circulație a capitalului, organismelor de plasament colectiv situate într‑un stat membru să își comercializeze unitățile în celelalte state membre, fără ca acestea din urmă să poată supune respectivele organisme sau unitățile lor oricărei dispoziții, altele decât cele care, în aceste state, nu intră sub incidența domeniilor reglementate de prezenta directivă; întrucât, în cazul în care un organism de plasament colectiv își comercializează unitățile în alt stat membru decât cel în care se află situat, este oportun, cu toate acestea, să se prevadă că trebuie să se ia orice măsură necesară pentru ca deținătorii de unități din acest alt stat membru să poată să își exercite cu ușurință drepturile financiare aici și să dispună de informațiile necesare” [sublinierea noastră].

6.

Directiva 85/611 se aplică și fondurilor deschise de investiții administrate de o societate de administrare, unit trusturi (care sunt incluse în „fondurile deschise de investiții” în sensul Directivei 85/611) și societăților de investiții [articolul 1 alineatul (3)] ( 6 ). De o deosebită importanță este faptul că OPCVM‑urile sunt definite atât prin obiectivul lor, care constă în plasamentul colectiv în valori mobiliare și/sau în alte active financiare lichide de la publicul larg pe baza principiului repartizării riscurilor, cât și prin principiul lor operațional esențial, care se bazează pe obligația OPCVM‑ului ca, la cererea deținătorilor de unități, să răscumpere sau să ramburseze unitățile din activele OPCVM‑urilor relevante [articolul 1 alineatul (2)].

7.

Două dispoziții ale Directivei 85/611 au o importanță deosebită în prezenta cauză. În temeiul articolului 44, un OPCVM care își comercializează unitățile în alt stat membru trebuie să respecte actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare în acel stat, care nu intră sub incidența domeniului reglementat de prezenta directivă [alineatul (1)]. Totuși, orice OPCVM poate face reclamă în statul membru de comercializare. Acesta trebuie să respecte dispozițiile privind publicitatea din statul respectiv [alineatul (2)].

8.

Articolul 45 din Directiva 85/611, dispoziția esențială în această trimitere preliminară, prevede că, în „ipoteza prevăzută la articolul 44, OPCVM‑ul trebuie, între altele, în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare în statul membru de comercializare, să ia măsurile necesare pentru ca plățile către deținătorii de unități, răscumpărarea sau rambursarea unităților, precum și transmiterea informațiilor care îi revin OPCVM‑ului să fie asigurate deținătorilor de unități din acest stat”.

9.

În conformitate cu decizia de trimitere, articolul 130 din Legea belgiană din 20 iulie 2004 privind anumite forme de administrare colectivă a portofoliilor de investiții (fosta Lege din 4 decembrie 1990 privind operațiunile financiare și piețele financiare, articolul 138) ( 7 ) prevede că organismul de plasament trebuie să desemneze un organism pentru a asigura distribuirea către deținătorii de unități, vânzarea sau răscumpărarea unităților, precum și transmiterea informațiilor care îi revin organismului de plasament colectiv. Decizia de trimitere menționează și că această legislație transpune Directiva 85/611.

10.

În ianuarie 1996, domnul P. Gruslin, care are domiciliul în Malaysia și o reședință în Belgia și care este recurent în acțiunea principală, a investit într‑un fond de investiții guvernat de legea luxemburgheză, denumit fondul Citiportfolios. Fondul Citiportfolios este administrat de societatea Citiportfolios și banca sa depozitară este Citibank Luxembourg. Ultimele două sunt înființate în conformitate cu legea luxemburgheză.

11.

Prospectul fondului Citiportfolios a fost distribuit în Belgia de Citibank Belgium, în prezent Beobank SA/NV (denumită în continuare „Beobank”), intimata din acțiunea principală. Citibank Belgium a fost desemnată de Citiportfolios în conformitate cu articolul 138 al doilea paragraf din Legea belgiană din 4 decembrie 1990 privind operațiunile financiare și piețele financiare să desfășoare serviciile prevăzute la articolul 45 din Directiva 85/611. Potrivit observațiilor scrise ale domnului Gruslin, acesta a obținut prospectul de la serviciul Citigold al băncii Citibank Belgium din Waterloo.

12.

Cu toate acestea, pentru a efectua investiția, domnul Gruslin a subscris direct în Luxemburg, la Citibank Luxembourg. Citibank Belgium nu a fost implicată ca un domiciliu de subscriere, nu a încheiat niciun contract sau alt acord juridic cu recurentul și nu a primit niciun comision în această calitate. Totuși, a executat un transfer bancar către Citiportfolios pentru plata subscrierii.

13.

La 9 septembrie 1996, Citibank Luxembourg a încetat, cu începere de la 17 septembrie 1996, toate relațiile sale privind conturile și raporturile comerciale cu domnul Gruslin și i‑a solicitat să își retragă toate fondurile și valorile mobiliare care se mai găseau în conturile sale. Citibank Luxembourg i‑a notificat domnului Gruslin că, în absența oricăror instrucțiuni privind tranzacția de efectuat pentru lichidarea unităților din fondul Citiportfolios, aceste unități vor fi înregistrate pe numele său în registrul unităților al emitentului. La 14 octombrie 1996, neprimind instrucțiuni din partea recurentului, Citibank Luxembourg a înregistrat respectivele unități.

14.

În decembrie 1996, domnul Gruslin a cerut predarea de către Citibank Belgium a tuturor certificatelor pentru unitățile la purtător ( 8 ) pentru a dovedi proprietatea asupra unităților cumpărate din fondul Citiportfolios. Citibank Belgium a răspuns că, din moment ce unitățile au fost cumpărate de la Citibank Luxembourg, nu are nicio înregistrare a lor și i‑a recomandat să adreseze chestiunea direct la Citibank Luxembourg. Cu toate acestea, Citibank Belgium a declarat în ședință că a transmis solicitarea domnului Gruslin la Citibank Luxembourg.

15.

Din cauza faptului că Citibank Belgium nu i‑a pus la dispoziție certificatele pentru unitățile solicitate, domnul Gruslin a inițiat diverse acțiuni în fața instanțelor belgiene pentru a obține, inter alia, o somație adresată Citibank Belgium pentru ca aceasta să îi predea certificatele aferente unităților menționate în prospectul Citiportfolios. Domnul Gruslin s‑a întemeiat, în susținerea cazului său, pe Directiva 85/611.

16.

La 11 ianuarie 2011, cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles) a respins cererea pentru că nu a putut stabili nici o relație contractuală între domnul Gruslin și Citibank Belgium, nici o încălcare a unei obligații necontractuale a Citibank Belgium în ceea ce privește distribuția prospectului pentru fondul Citiportfolios. Domnul Gruslin a atacat hotărârea în fața Cour de cassation belgiene.

17.

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 45 din Directiva [85/611] trebuie interpretat în sensul că noțiunea «plăți către deținătorii de unități» vizează și predarea către deținătorii de unități a unor certificate pentru unitățile nominative?”

18.

Domnul Gruslin, Beobank, guvernul Regatului Belgiei și Republica Cehă, precum și Comisia au depus observații scrise. Reprezentanții domnului Gruslin, ai Beobank și ai Comisiei au participat la ședința din 27 noiembrie 2013.

19.

În observațiile sale scrise, Comisia și‑a exprimat îndoielile cu privire la admisibilitatea întrebării adresate de instanța națională. A făcut acest lucru pentru motivul că recurentul a achiziționat unitățile în cadrul fondului direct în statul membru în care se situa OPCVM‑ul, în acest caz Luxemburg. Preocuparea Comisiei ține de faptul că aplicabilitatea articolului 45 din Directiva 85/611 poate depinde de împrejurarea că deținătorul unităților achiziționează unități prin intermediul reprezentantului OPCVM‑ului situat în statul membru în care au fost comercializate acestea. Comisia a întrebat dacă, în lipsa unei astfel de legături, întrebarea adresată este admisibilă.

20.

Cu toate acestea, în ședință, Comisia a adoptat o poziție diferită. Aceasta a susținut că nu trebuie să existe niciun raport juridic anterior între deținătorul de unități și reprezentant pentru a lua naștere obligațiile prevăzute la articolul 45 din Directiva 85/611.

21.

Trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, numai instanța națională are competența să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Prin urmare, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii ( 9 ). În consecință, întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii adresate de o instanță națională beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor adresate ( 10 ).

22.

În speță, întrebarea preliminară privind interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, și anume articolul 45 din Directiva 85/611, nu este străină de situația de fapt sau de scopul real al acțiunii principale. Astfel, articolul 45 din Directiva 85/611 face parte din secțiunea VIII din directivă, care este intitulată „Dispoziții speciale aplicabile OPCVM‑urilor care își comercializează unitățile în statele membre, altele decât cele în care sunt situate”. Fondul Citiportfolios era situat în Luxemburg și unitățile acestuia au fost comercializate în Belgia, prin distribuirea prospectelor și a broșurilor de către Citibank Belgium. Prin urmare, pertinența Directivei 85/611 în cazul de față nu poate fi exclusă.

23.

În consecință, apreciem că întrebarea preliminară este admisibilă.

24.

Pentru a răspunde la întrebarea preliminară, trebuie clarificat domeniul de aplicare al articolului 45 din Directiva 85/611 coroborat cu al cincilea considerent. Înainte de a trata această problemă, există un aspect de fond de o importanță majoră pentru a răspunde la această întrebare; acesta este dacă Directiva 85/611 reglementează modul în care deținătorii de unități fac dovada dreptului de proprietate asupra unităților într‑un fond în raport cu OPCVM, cu reprezentantul acestuia în statul membru în care unitățile sunt comercializate și cu terții.

25.

Modul în care se înregistrează și se dovedește dreptul de proprietate asupra unităților este, desigur, de o importanță deosebită în raporturile deținătorilor de unități cu societatea de administrare a acestora, în prezenta cauză societatea de administrare luxemburgheză Citiportfolios, și cu banca de depozitare a acesteia, Citibank Luxembourg. În lipsa dovezii dreptului de proprietate, niciun drept de proprietate nu poate fi exercitat. În mod similar, problema dovedirii dreptului de proprietate asupra unităților apare în raport cu reprezentanții fondului și în relațiile cu terții, în general în scopuri de tranzacționare, atunci când unitățile au fost comercializate în alte state membre decât cel în care este situat fondul.

26.

În ceea ce privește acest ultim aspect, este suficient să se observe că Directiva 85/611 se întemeiază pe principiul că deținătorii de unități realizează valoarea economică a investiției lor prin solicitarea răscumpărării sau a rambursării unităților de către OPCVM. Prin urmare, mijloacele prin care se stabilește dreptul de proprietate asupra unităților în scopuri de tranzacționare are o importanță mai mică, chiar dacă Directiva 85/611 nu împiedică în niciun mod emiterea unităților și/sau a certificatelor care le reprezintă ca instrumente negociabile care pot fi vândute către terți.

27.

În ședință, s‑a menționat de către reprezentantul Beobank că dovada poziției unui deținător de unități se poate face în mai multe moduri. Aceasta poate depinde de înscrierea deținătorului de unități în registrul deținătorilor de unități al fondului sau dreptul de proprietate poate fi dovedit prin posesia certificatelor la purtător transferabile, a căror prezentare permite exercitarea drepturilor. Observăm totuși că dovada dreptului de proprietate a unităților în unit trusturi prin prezentarea certificatelor la purtător devine din ce în ce mai rară. Deținerea de unități într‑un unit trust poate fi, de asemenea, dovedită prin certificate nominative, care nu pot fi transferate, cu efect față de societatea de administrare, sau unitățile pot fi dematerializate, ceea ce înseamnă ca prestatorii de servicii financiare să aibă conturi în care sunt înregistrate unitățile.

28.

În mod evident, această situație nu reprezintă o problemă în cazul în care deținătorul de unități a achiziționat unitățile relevante într‑un fond situat într‑un alt stat membru decât cel în care au fost comercializate, prin intermediul reprezentantului din respectivul stat membru, astfel cum prevede articolul 45 din Directiva 85/611 ( 11 ). Cu toate acestea, poate fi o problemă în cazul în care deținătorul de unități nu a efectuat subscrierea acestora prin reprezentant, ci direct de la societatea de administrare din statul membru în care este situat fondul. Exact aceasta este problema ridicată în speță, deoarece unitățile au fost cumpărate de domnul Gruslin de la Citibank Luxembourg, iar nu de la Citibank Belgium.

29.

În opinia noastră, mijloacele pentru a dovedi dreptul de proprietate într‑un unit trust depind atât de regulamentul acestui unit trust, care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 85/611, trebuie să fie aprobat de autoritățile competente ale statului membru în care este situat, cât și de legea națională relevantă, care, în speță, este dreptul luxemburghez. Acest aspect nu este armonizat de legislația Uniunii.

30.

Astfel, din schema A punctul 1.10. din anexa la Directiva 85/611 rezultă că regulamentul fondului și dreptul național trebuie să reglementeze această problemă. În caz contrar, deținătorii de unități nu ar avea niciun mijloc practic de a‑și exercita drepturile în temeiul Directivei 85/611. Cu toate acestea, în opinia noastră, nu există nicio bază prin care această parte sau orice altă parte a directivei ar putea fi interpretată în sensul că stabilește cerințe obligatorii privind mijloacele prin care se stabilește sau se înregistrează dreptul de proprietate în unit trusturi în statele membre ( 12 ).

31.

În această privință, nu împărtășim opinia Comisiei, în măsura în care reprezentantul acesteia a susținut în ședință că Directiva 85/611 le impune statelor membre obligația de a solicita ca deținătorilor de unități să li se furnizeze certificate aferente unităților, astfel încât aceștia să își poată dovedi drepturile în fața reprezentanților societăților de administrare în statul membru de comercializare cu care nu au avut niciun raport juridic anterior. Comisia a argumentat că această obligație a fost necesară din perspectiva liberei circulații a capitalurilor.

32.

În opinia noastră, termenii „titluri originale sau certificate reprezentative pentru aceste titluri; înscrierea într‑un registru sau cont” menționați la punctul 1.10 din schema A din anexa la Directiva 85/611 identifică patru metode diferite de dovedire a deținerii de unități. Primele două, și anume unitățile la purtător sau nominale, sunt relevante pentru sistemele în care valorile mobiliare în formă fizică sunt (încă) utilizate, în timp ce ultimele două, și anume înscrierea într‑un registru sau cont de valori mobiliare, sunt relevante pentru un sistem dematerializat.

33.

Este de neconceput ca legiuitorul comunitar să fi intenționat, în 1985, să instituie obligativitatea utilizării certificatelor pentru unitățile în formă fizică, în condițiile în care, în acea perioadă, statele membre se îndreptau deja spre sisteme complet dematerializate pentru gestionarea valorilor mobiliare ( 13 ). Amintim că legislația care stă la baza sistemului francez Sicovam a fost adoptată în 1980 ( 14 ). În plus, în anii ’80, mai multe sisteme naționale de gestionare a valorilor mobiliare și de compensare se bazau pe așa‑numiții depozitari centrali de valori mobiliare (denumiți adesea „CSD”), care conservau valorile mobiliare în formă fizică. În mod normal, aceste valori mobiliare nu erau mutate fizic pentru încheierea tranzacțiilor, iar dreptul asupra acestora se baza pe intrările din registrele de conturi de valori mobiliare deținute de instituțiile financiare. Acesta pare a fi cazul în speță cu privire la certificatele aferente unităților la purtător ale domnului Gruslin, care și‑a prezentat unitățile înainte de conversia lor în unități nominative.

34.

De asemenea, respingem argumentele Comisiei în sensul că principiul liberei circulații a capitalurilor înseamnă că deținătorilor de unități trebuie să li se furnizeze certificate aferente acestora, prin intermediul cărora își pot dovedi calitatea de proprietari ai unităților relevante în raporturile cu prestatorii de servicii financiare în alte state membre decât cel în care este situat fondul. Astfel, libera circulație a capitalurilor este mai posibilă în prezent decât a fost vreodată, deoarece a fost îmbunătățită prin metode moderne digitalizate de comercializare a valorilor mobiliare, de compensare și de înregistrare a dreptului de proprietate, fără a fi nevoie să se recurgă la metode depășite, nesigure și costisitoare bazate pe certificate în formă fizică.

35.

La acestea pot fi adăugate progresele tehnologice aduse de internet. În prezent, informațiile financiare nu sunt doar mai ușor de accesat peste granițe, ci internetul a facilitat de asemenea plățile transfrontaliere și tranzacțiile de investiții. Transferurile financiare internaționale se pot opera acum rapid și ușor, cu costuri reduse, prin intermediul internetului. Observațiile făcute de Comisie cu privire la necesitatea unor certificate (în formă fizică) aferente unităților contravin acestor evoluții contemporane. Dimpotrivă, în prezent, serviciile reprezentanților locali ai OPCVM‑urilor sunt mai puțin importante pentru investitori decât în anii ’80.

36.

Prin urmare, rămâne la latitudinea statelor membre și a fiecărui OPCVM să decidă dacă dreptul asupra unităților este demonstrat prin intermediul certificatelor aferente unităților la purtător, prin unități nominative, prin înscrierea în registrul deținătorilor de unități sau prin înscrierea într‑un cont de valori mobiliare.

37.

Reprezentantul unui OPCVM în statul membru de comercializare are obligația legală și, în opinia noastră, are dreptul să se asigure că nimeni dintre cei cu care tranzacționează nu este, în realitate, deținător de unități. Cu alte cuvinte, în absența unei legături contractuale relevante, referitoare la unit trust, între deținătorul de unități și reprezentant, deținătorul de unități trebuie să își demonstreze calitatea în fața reprezentantului prin mijloacele stabilite în acest sens în regulamentul fondului și în legea națională aplicabilă. Societatea de administrare poate aproba cu dificultate ca reprezentantul său local să facă plăți și să execute răscumpărarea sau rambursarea unităților în ceea ce privește un deținător de unități fără o astfel de dovadă sau, alternativ, o cerere a deținătorului de unități în sensul că dorește ca societatea de administrare să autorizeze reprezentantul local pentru a‑i face plăți ( 15 ).

38.

Aplicabilitatea articolelor 44 și 45 din Directiva 85/611 depinde de aspectul dacă unitățile fondului au fost comercializate într‑un alt stat membru decât cel în care este situat respectivul unit trust.

39.

Conform articolului 44 alineatul (1) din Directiva 85/611, comercializarea înseamnă, în opinia noastră, că subscrierea sau achiziționarea de unități este permisă în statul membru de comercializare fără ca investitorii să fie nevoiți să adopte măsuri de orice fel în afara teritoriului statului membru respectiv. În cazul în care comercializarea are succes și conduce la subscriere, societatea de administrare trebuie să aibă un reprezentant local care să acționeze în numele său în scopurile menționate la articolul 45 din Directiva 85/611 și căruia deținătorii de unități să i se poată adresa. În prezenta cauză, este cert că o astfel de relație a existat între Citiportfolios (Luxembourg) și Citibank Belgium.

40.

Pentru o înțelegere corectă a domeniului de aplicare al articolului 45 din Directiva 85/611, este necesar să se examineze rolul acestei dispoziții în economia generală a directivei, având în vedere că directiva urmărește să permită libera prestare a serviciilor transfrontaliere în acest sector.

41.

Este util să cităm din nou comentariul referitor la directivă publicat de Comisie în 1988. În acest comentariu se afirmă că, în „orice situație, un stat membru în care un OPCVM își comercializează unitățile nu ar putea, [în niciun] caz, să se bazeze pe regula [prevăzută la articolul 45] pentru a‑i impune să aibă un reprezentant legal pe teritoriul său, deoarece aceasta ar însemna ca un drept al OPCVM de a‑și comercializa unitățile într‑un alt stat membru decât cel în care este situat să fie condiționat de existența unui sediu acolo, ceea ce ar contraveni noțiunii de prestare a serviciilor, astfel cum este aceasta prevăzută de tratat. Prin urmare, pentru a evita orice ambiguitate, cerința din versiunea originală a propunerii Comisiei ca un OPCVM să aibă un serviciu financiar într‑un stat membru în care își comercializează unitățile, chiar dacă este general acceptat faptul că un serviciu financiar este doar un serviciu administrativ, spre deosebire de un reprezentant legal, nu poate fi considerată ca fiind echivalentul unui sediu” ( 16 ).

42.

În plus, aspecte ale responsabilității statului membru gazdă (de exemplu, facilitățile de efectuare a plăților, răscumpărarea sau rambursarea unităților unui OPCVM în conformitate cu articolul 45 din Directiva 85/611) sunt strict limitate pentru a evita restricțiile în calea liberei prestări a serviciilor între statele membre. Astfel, în opinia noastră, articolul 45 din Directiva 85/611 nu poate fi interpretat în mod larg.

43.

Amintim de asemenea că drepturile de informare ale deținătorilor de unități sunt definite cu meticulozitate de Directiva 85/611. Facem trimitere în special la secțiunea VI din Directiva 85/611, care conține dispoziții privind prospectul, rapoartele periodice și alte informații.

44.

Cu toate acestea și contrar celor susținute de guvernul belgian, emiterea certificatelor aferente unităților, chiar și a certificatelor nominative, nu poate fi considerată executare a unei obligații de informare în temeiul Directivei 85/611. Acesta este un act care poate fi impus sau permis de regulamentul fondului și de legislația națională pentru a stabili sau pentru a dovedi dreptul la unitățile respective.

45.

Astfel cum a explicat Beobank în ședință, secțiunea VI din Directiva 85/611 creează, printre altele, obligația de a publica un prospect, un raport anual și un raport semestrial și, de asemenea, de a publica în mod regulat prețul de emisiune, de vânzare, de răscumpărare sau de rambursare a propriilor unități. Toate aceste informații reflectă ceea ce legiuitorul comunitar a considerat necesar pentru a permite unui investitor să ia o decizie bine fundamentată pentru a face o investiție sau pentru a‑și ceda unitățile. Pe de altă parte, secțiunea VI din Directiva 85/611 nu are legătură cu dovada dreptului de proprietate asupra unităților.

46.

În opinia noastră, nici emiterea sau predarea certificatelor aferente unităților nu este inclusă în noțiunea „plăți către deținătorii de unități” în sensul articolului 45 din Directiva 85/611. Plata înseamnă în acest caz executarea unei obligații monetare precum plata oricăror dobânzi sau dividende derivate din unități sau, în cazul rambursării ori răscumpărării unităților, plata sumelor datorate deținătorului de unități.

47.

Potrivit explicațiilor prezentate de Beobank în ședință, reprezentantul în statul membru de comercializare prestează doar un serviciu financiar, putând fi considerat un agent responsabil de plăți, în sensul că acesta predă sumele care trebuie plătite din fond deținătorilor locali de unități. Reprezentanții așteaptă să fie plătiți de fond înainte de a face orice plată cu privire la unități. Mai mult, aceștia furnizează informațiile pe care deținătorii de unități au dreptul să le primească și transmit cereri de rambursare sau de răscumpărare depozitarului fondului; de asemenea, plătesc prețul unităților deținătorului acestora doar când acestea au fost primite de la fond.

48.

Cu alte cuvinte, articolul 45 din Directiva 85/611 nu impune obligații legale autonome reprezentanților responsabili de îndeplinirea funcțiilor prevăzute la articolul 45, cel puțin în lipsa cooperării din partea fondului, și, mai precis, a societății de administrare sau a depozitarului, după caz. Orice altă interpretare ar fi în contradicție cu principiul existenței unui serviciu financiar transfrontalier prestat de OPCVM din statul membru în care OPCVM‑ul este situat către statul membru de comercializare. Astfel, reprezentanții locali nu pot fi obligați să efectueze plăți către deținătorii de unități, să răscumpere sau să ramburseze unități și nici să pună la dispoziție informațiile pe care OPCVM‑urile sunt obligate să le furnizeze în cazul în care fondul nu face acest lucru. În mod inevitabil, prin urmare, un reprezentant în sensul articolului 45 nu poate fi obligat să emită sau să predea certificate aferente unităților.

49.

În concluzie, este imposibil să se deducă din sintagma „plăți către deținătorii de unități” din cuprinsul articolului 45 din Directiva 85/611 o obligație cu privire la reprezentantul local al unui OPCVM din statul membru de comercializare de a preda certificate deținătorilor unităților.

50.

Prin urmare, propunem următorul răspuns la cererea de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Belgia):

„Articolul 45 din Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) trebuie interpretat în sensul că noțiunea «plăți către deținătorii de unități» nu vizează și predarea către deținătorii de unități a unor certificate aferente unităților nominative.”