1.

Prin Decizia din 12 iulie 2012 ( 2 ), Curtea a decis că se impune reexaminarea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene (Camera de recursuri) din 19 iunie 2012, Arango Jaramillo și alții/BEI ( 3 ). Este pentru a doua oară când Curtea decide, în urma propunerii primului avocat general, să inițieze procedura de reexaminare ( 4 ).

2.

Conform Deciziei din 12 iulie 2012, Curtea a identificat două chestiuni precise care trebuie examinate.

3.

Pe de o parte, trebuie să se verifice dacă Tribunalul, în calitate de instanță de recurs, a interpretat corect noțiunea de termen rezonabil, în contextul introducerii unei acțiuni în anulare de către agenți ai Băncii Europene de Investiții (BEI) împotriva unui act care emană de la aceasta din urmă care îi lezează, ca fiind un termen a cărui depășire atrage caracterul tardiv și, prin urmare, inadmisibilitatea acțiunii, fără ca instanța Uniunii să fie obligată să țină seama de împrejurările speciale ale cauzei.

4.

Pe de altă parte, este necesar să se examineze dacă interpretarea noțiunii „termen rezonabil” reținută de Tribunal nu este de natură să aducă atingere dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă, prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

5.

În ipoteza în care constatările Tribunalului ar fi afectate de o eroare de drept, Decizia din 12 iulie 2012 impune să se verifice dacă și, eventual, în ce măsură Hotărârea din 19 iunie 2012 aduce atingere unității sau coerenței dreptului Uniunii, în sensul articolului 256 alineatul (2) TFUE și al articolul 62 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

6.

Înainte de examinarea acestor chestiuni, trebuie amintit pe scurt că decizia de reexaminare a Hotărârii din 19 iunie 2012 a fost adoptată în contextul respingerii, mai întâi în primă instanță de către Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene ( 5 ) (denumit în continuare „TFP”), confirmată ulterior în recurs prin hotărârea menționată, a acțiunii în anulare formulate de un grup de agenți ai BEI împotriva fișelor lor de remunerație, din motive de tardivitate, întrucât această acțiune a fost introdusă într-un termen de trei luni, prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile, și câteva secunde.

7.

În lipsa vreunei dispoziții care să prevadă termenele de introducere a acțiunii care sunt aplicabile litigiilor dintre BEI și agenții săi, Tribunalul a amintit într-o primă etapă a raționamentului său, la fel cum a procedat înainte TFP în ordonanța care a fost supusă controlului Tribunalului, jurisprudența care subordona introducerea unor astfel de acțiuni condiției respectării unui termen rezonabil, care trebuie apreciat în funcție de împrejurările fiecărei spețe ( 6 ).

8.

Cu toate acestea, apreciind, la punctul 26 din Hotărârea din 19 iunie 2012, că termenul de trei luni prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „Statutul funcționarilor”) oferă „un element de comparație pertinent” acțiunilor în anulare formulate de agenții BEI împotriva actelor acesteia din urmă, Tribunalul s-a pronunțat, la punctul 27 din aceeași hotărâre și întemeindu-se pe unele dintre deciziile sale precedente ( 7 ), în sensul că respectarea unui asemenea termen trebuie considerată, în principiu, ca rezonabilă.

9.

Tot la punctul 27 din Hotărârea sa din 19 iunie 2012, amintit la punctul 9 din Decizia din 12 iulie 2012, Tribunalul a dedus din aceste decizii consecința „a contrario […] că orice acțiune introdusă de un agent al BEI după expirarea unui termen de trei luni, prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile, trebuie considerată, în principiu, ca fiind introdusă într-un termen nerezonabil […]”. Această interpretare a contrario, continuă Tribunalul, fiind admisibilă „de vreme ce numai o aplicare strictă a normelor de procedură care stabilesc un termen de decădere permite respectarea cerinței securității juridice și a necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în cadrul administrării justiției”.

10.

Tribunalul a respins apoi rând pe rând criticile formulate de recurenți.

11.

Astfel, la punctul 30 din Hotărârea din 19 iunie 2012, Tribunalul a considerat ca neîntemeiată critica recurenților potrivit căreia TFP ar fi substituit respectarea termenului rezonabil, care are o natură flexibilă și deschisă, punerii în balanță în mod concret a intereselor în joc, cu respectarea unui termen fix de trei luni, care are un caracter strict și generalizat, pentru motivul că TFP s-a limitat să aplice „o normă de drept […] care rezultă clar și precis dintr-o interpretare a contrario a jurisprudenței [citate la punctul 27 din hotărâre]”. Potrivit Tribunalului, această normă reprezintă o aplicare specifică a respectării termenului rezonabil în cazul litigiilor dintre BEI și agenții acesteia, care au similitudini puternice cu contenciosul privind funcționarii și agenții Comunităților Europene și „[î]n plus, se întemeiază pe o prezumție generală conform căreia termenul de trei luni este suficient, în principiu, pentru a permite agenților BEI să evalueze legalitatea actelor acesteia din urmă care îi lezează și pentru a-și pregăti, dacă este cazul, acțiunea”, fără ca aceasta „[…] să impună […] instanței Uniunii care are obligația să o aplice să țină seama de împrejurările fiecărei spețe și în special să pună în balanță în mod concret interesele în joc”.

12.

Tribunalul a dezvoltat un raționament identic la punctele 34 și 35 din Hotărârea din 19 iunie 2012, supusă reexaminării, pentru a respinge luarea în considerare a anumitor împrejurări ale cauzei invocate de recurenți, pentru motivul că aplicarea normei de drept expuse la punctul 27 din hotărârea sa se bazează „pe aplicarea unei prezumții generale” care „nu impune instanței Uniunii să țină seama de împrejurările speciale ale cauzei”.

13.

După cum s-a subliniat și la punctul 11 din Decizia din 12 iulie 2012, Tribunalul a mai amintit, la punctul 39 din Hotărârea din 19 iunie 2012, pentru a înlătura critica recurenților întemeiată pe încălcarea principiului proporționalității și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, că „aplicarea strictă a normelor de procedură care prevăd un termen de decădere” respectă în special cerința securității juridice, dat fiind că recurenții sunt pe deplin conștienți de existența normei (care rezultă clar și precis dintr-o interpretare a contrario a jurisprudenței) și a efectelor acesteia asupra admisibilității acțiunii lor.

14.

În cadrul procedurii reexaminării, părțile interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție au fost invitate să depună observații scrise privind chestiunile identificate în Decizia din 12 iulie 2012. Au depus observații scrise recurenții din procedura în fața Tribunalului, BEI, guvernul portughez, precum și Comisia Europeană.

15.

În urma intrării în vigoare, la 1 noiembrie 2012 ( 8 ), a noului Regulament de procedură al Curții, cauza a fost încredințată camerei de reexaminare desemnate conform articolului 191 din Regulamentul de procedură menționat.

16.

În timp ce recurenții consideră că Tribunalul a încălcat principiul conform căruia un termen rezonabil trebuie să ia în considerare împrejurările proprii fiecărei spețe, BEI, guvernul portughez și Comisia susțin o poziție opusă.

17.

Dintre aceste trei părți interesate, se poate remarca, nu fără interes, că cea care pare să dezvolte argumentația cea mai rigidă este Comisia, în sensul că urmărește în realitate să repună în discuție însăși premisa obiectului primului motiv de reexaminare indicat în Decizia din 12 iulie 2012. Astfel, susținând că termenul de introducere a unei acțiuni în anulare de către agenți ai BEI împotriva unui act al acesteia din urmă trebuie, în principal din motive de securitate juridică, să fie obligatoriu de natură imperativă ( 9 ) sau, cu alte cuvinte, trebuie să constituie un „termen strict de decădere” ( 10 ), astfel cum ar fi reținut Tribunalul, nu fără câteva ambiguități, Comisia consideră că nu este absolut necesară pronunțarea asupra aspectului dacă noțiunea „termen rezonabil” poate fi interpretată, după cum a reținut Tribunalul în Hotărârea din 19 iunie 2012, fără luarea în considerare a împrejurărilor proprii fiecărei cauze, deoarece Tribunalul nu ar fi examinat o asemenea situație ( 11 ).

18.

În această privință, Comisia remarcă în esență că jurisprudența menționată la punctul 15 din Decizia din 12 iulie 2012 se referă la durata rezonabilă a procedurilor administrative și, în consecință, nu reprezintă un criteriu de referință în raport cu care trebuie analizat caracterul coerent al soluției reținute în Hotărârea din 19 iunie 2012 cu privire la termenele de introducere a căilor de atac jurisdicționale.

19.

Deși are o poziție puțin mai nuanțată, BEI împărtășește, în esență, punctul de vedere menționat. Aceasta adaugă faptul că în jurisprudență s-ar fi recunoscut că situația juridică a agenților BEI ar fi identică cu cea a personalului instituțiilor Uniunii Europene, ceea ce ar justifica pe deplin aplicarea prin analogie, în cazul acțiunilor agenților respectivi, a termenului de trei luni prevăzut pentru introducerea acțiunilor în anulare de către personalul menționat împotriva actelor acestor instituții care îi lezează. Pe de altă parte, BEI arată că Curtea ar fi acoperit deja lacune, prezente în Tratatul CEE, cu privire la calitatea procesuală activă a Parlamentului European, prin utilizarea metodei analogiei, fără a subordona totuși o astfel de calitate procesuală condiției respectării unui termen de introducere a acțiunii mai flexibil decât cel aplicabil celorlalte instituții. În definitiv, stabilind un termen de decădere de trei luni, Hotărârea din 19 iunie 2012 ar fi urmat, potrivit BEI, o linie jurisprudențială care se întemeiază pe egalitatea de tratament a agenților BEI și a personalului instituțiilor Uniunii, pe apărarea securității juridice și pe principiul potrivit căruia termenele de introducere a acțiunii nu sunt nici la dispoziția instanței, nici la dispoziția părților.

20.

În ceea ce ne privește, considerăm că este necesar să se facă următoarele observații cu privire la primul motiv de reexaminare.

21.

Mai întâi, se subînțelege că premisa reexaminării pleacă de la omisiunea din partea BEI, în definitiv foarte regretabilă, întrucât este amânată și nejustificată, de a fi prevăzut în Regulamentul personalului un termen în care litigiile dintre BEI și agenții săi trebuie introduse în fața instanței Uniunii.

22.

În lipsa unor prevederi în acest sens, Tribunalul a încercat deja în trecut să acopere o astfel de lacună procedurală recurgând, astfel cum a amintit Hotărârea din 19 iunie 2012, la conceptul „termen rezonabil”. În opinia noastră, sursa unei astfel de acoperiri prin intermediul termenului rezonabil este dublă.

23.

În primul rând, ea se bazează pe respectarea repartizării competențelor. Astfel, indiferent de cele afirmate de BEI și de Comisie în acest sens, nu intră, în principiu, în competența instanței Uniunii să se substituie puterii constituante, legiuitorului sau puterii normative prin instituirea din oficiu, pe cale jurisprudențială, a unui termen fix la expirarea căruia particularii, în speță agenții BEI, ar fi decăzuți din dreptul de a introduce acțiunea. O asemenea reținere a instanței Uniunii participă astfel la respectarea repartizării competențelor între instituțiile și organele acesteia, inacțiunea puterii constituante, a puterii legislative sau a puterii normative atrăgând în definitiv, inevitabil, incertitudini cu privire la interpretarea presupusei sale intenții, precum și, mai precis, a motivelor care au determinat-o să nu prevadă un anumit termen de introducere a acțiunii. În acest context, este justificat să se considere că decăderea, întrucât restrânge posibilitatea părții în cauză de a prezenta orice element necesar pentru soluționarea favorabilă a pretențiilor sale, nu poate fi admisă decât dacă face obiectul unei reglementări explicite și neechivoce ( 12 ).

24.

Această primă explicație, și anume respingerea stabilirii unui termen fix de decădere de către instanță, nu lămurește pe deplin cu privire la utilizarea de către aceasta din urmă a noțiunii de termen rezonabil. A doua sursă se află în respingerea unui drept de introducere a acțiunii nelimitat în timp în favoarea particularilor, întrucât raporturile juridice nu pot fi repuse în discuție la infinit.

25.

Astfel, după cum a amintit Tribunalul la punctul 22 din Hotărârea din 19 iunie 2012, care nu face obiectul reexaminării astfel cum este delimitat prin Decizia din 12 iulie 2012, utilizarea de către instanța Uniunii a conceptului „termen rezonabil” permite concilierea între, pe de o parte, dreptul justițiabilului la protecție jurisdicțională efectivă, care implică faptul ca acesta să poată dispune de timp suficient pentru a evalua legalitatea actului care îl lezează și pentru a-și pregăti, dacă este cazul, cererea introductivă, și, pe de altă parte, cerința securității juridice prin care se dorește ca, după scurgerea unui anumit termen, actele adoptate de instituțiile și de organele Uniunii să devină definitive ( 13 ).

26.

În consecință, contrar celor sugerate de BEI, aplicarea termenului rezonabil nu înseamnă repunerea în discuție la infinit a legalității actelor pe care le adoptă, întrucât printr-o astfel de aplicare se vizează tocmai să se excludă ca instanța Uniunii să examineze temeinicia unei acțiuni introduse într-un termen nerezonabil.

27.

Nu este mai puțin adevărat că aprecierea caracterului rezonabil al unui termen depinde de împrejurările fiecărei cauze.

28.

Această constatare nu este valabilă, după cum susțin BEI și Comisia, numai în ceea ce privește durata procedurilor administrative. Ea este valabilă, în lipsa unei prevederi în acest sens, și în privința introducerii căilor de atac jurisdicționale.

29.

Astfel, prin Decizia din 27 octombrie 2010 ( 14 ), Curtea a respins propunerea de reexaminare a Ordonanței Tribunalului din 15 septembrie 2010, Marcuccio/Comisia ( 15 ), în care Tribunalul a aplicat doctrina termenului rezonabil, stabilit în raport cu împrejurările cauzei, confirmând în recurs inadmisibilitatea acțiunii în despăgubire, care decurge din raportul de muncă dintre un fost funcționar și instituția din care făcea parte, care a fost introdusă într-un termen mai scurt decât termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții, întrucât acest din urmă termen, în lipsa unor prevederi în textele aplicabile litigiilor dintre funcționari și instituția din care fac parte, a fost considerat ca un element de comparație pertinent în vederea pronunțării asupra admisibilității acțiunii reclamantului, fără a constitui totuși o limită rigidă și intangibilă ( 16 ).

30.

De asemenea, Curtea condiționează admisibilitatea cererilor de recuperare a cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței Uniunii, pe de o parte, sub sancțiunea decăderii, de respectarea unui termen rezonabil între pronunțarea hotărârii și cererea de rambursare formulată împotriva celeilalte părți din litigiu ( 17 ) și, pe de altă parte, în lipsa unor prevederi în Regulamentul de procedură al Curții, de contestarea de către această cealaltă parte a cheltuielilor de judecată solicitate ( 18 ).

31.

Aprecierea prezentată la punctul 28 din prezenta luare de poziție nu este infirmată de Hotărârea Parlamentul European/Consiliul ( 19 ), pe care o invocă BEI.

32.

Este adevărat că, în pofida lipsei, la data respectivă, a unei prevederi în articolul 173 din Tratatul CEE, Curtea a recunoscut în această hotărâre calitatea procesuală activă a Parlamentului European pentru a permite acestuia să își apere prerogativele, fără să îi acorde însă un termen mai flexibil decât cel prevăzut de dispoziția menționată în privința acțiunilor în anulare formulate în special de celelalte instituții.

33.

Această situație diferă însă de cea a agenților BEI.

34.

Astfel, în Hotărârea Parlamentul European/Consiliul, citată anterior, revendicarea Parlamentului European, care a fost admisă de Curte, era să i se recunoască o cale legală adecvată, în speță cea a acțiunii în anulare prevăzută la articolul 173 din Tratatul CEE, pentru a se controla și, dacă este cazul, a se sancționa încălcarea prerogativelor sale printr-un act al Consiliului Comunităților Europene sau al Comisiei, prerogative care participau, potrivit Curții, la menținerea echilibrului instituțional definit de tratate ( 20 ). Odată ce calea legală prevăzută la articolul 173 din Tratatul CEE a fost extinsă în favoarea Parlamentului European, era normal să fie necesar ca, pentru respectarea în special a aceleiași cerințe a echilibrului instituțional, condițiile care reglementează formularea acțiunilor prevăzute de această dispoziție, printre care cea referitoare la termenul de două luni pentru a le introduce, să se impună în cazul Parlamentului European cu aceeași strictețe ca în privința celorlalte instituții.

35.

În schimb, și făcând abstracție de cerințele echilibrului instituțional reliefate de Curte în Hotărârea Parlamentul European/Consiliul, citată anterior, trebuie amintit că dispoziția din Regulamentul personalului BEI referitoare la căile de atac se limitează să prevadă competența instanței Uniunii, fără să stabilească un termen de introducere a acțiunii, ceea ce permite să se explice trimiterea făcută la respectarea unui termen rezonabil.

36.

În aceste condiții – și în continuare – sub pretextul aplicării doctrinei termenului rezonabil, Tribunalul a încălcat de fapt, în Hotărârea din 19 iunie 2012, limitele competențelor sale și a denaturat caracteristica esențială a respectării unui astfel de termen, și anume flexibilitatea.

37.

Pentru a ne convinge în acest sens, este suficient să se menționeze, pe de o parte, punctul 34 din Hotărârea din 19 iunie 2012, potrivit căruia Tribunalul apreciază că omisiunea BEI de a-și exercita responsabilitatea în domeniul normativ cu privire la stabilirea unui termen de introducere a acțiunii este lipsită de importanță, „întrucât rezultă clar și precis dintr-o interpretare a contrario a jurisprudenței anterioare introducerii acțiunii că instanța Uniunii a remediat această lacună normativă interpretând dreptul Uniunii […] în sensul că o acțiune introdusă de un agent al BEI la expirarea unui termen de trei luni […] prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile, trebuie considerată, în principiu, ca fiind introdusă într-un termen nerezonabil” și, prin urmare, ca fiind tardivă ( 21 ).

38.

Pe de altă parte, punctele 27, 30, 35 și 39 din Hotărârea din 19 iunie 2012 erijează, în esență, în „normă de drept” o prezumție generală a caracterului rezonabil al respectării unui termen de trei luni și, a contrario, a caracterului nerezonabil al unei acțiuni introduse după expirarea unui astfel de termen, fără ca instanța Uniunii să fie obligată să țină seama de împrejurările fiecărei spețe, justificând această apreciere îndeosebi în raport cu jurisprudența referitoare la „aplicarea strictă a normelor de procedură care prevăd un termen de decădere”.

39.

Este adevărat – și aceasta nu ne miră deloc – că, în precedentele amintite de Tribunal, instanța Uniunii a considerat, în lipsa unei dispoziții în tratate și în Regulamentul personalului BEI, că termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din Statutul funcționarilor oferea un „element de comparație pertinent” și că, prin urmare, un termen de trei luni trebuia, în principiu, să fie considerat rezonabil pentru introducerea de către un agent al BEI a unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva unui act al acesteia din urmă care îl lezează.

40.

Din cauza omisiunii BEI, termenul de trei luni prevăzut de Statutul funcționarilor rămâne totuși inevitabil un termen orientativ în cazul litigiilor dintre BEI și agenții săi.

41.

În acest context, contrar celor statuate de Tribunal, o acțiune introdusă după expirarea unui astfel de termen nu poate fi considerată ca fiind tardivă deoarece a fost introdusă într-un termen nerezonabil, pentru motivul că este necesar să se aplice în mod strict normele de procedură care prevăd un termen fix de decădere, de vreme ce astfel de norme pur și simplu nu se aplică.

42.

Or, din două una: fie un termen precis de introducere a unei acțiuni în anulare a fost prevăzut în mod univoc printr-o dispoziție de drept primar sau de drept derivat al Uniunii, caz în care este astfel posibil să se ignore împrejurările fiecărei spețe, în afara excepțiilor întemeiate pe existența forței majore sau a unui caz fortuit, și să se facă o aplicare riguroasă a normelor de procedură referitoare la termenele de decădere, fie, dimpotrivă, trebuie constatată o lacună normativă, caz în care instanța nu poate niciodată să o suplinească pe deplin, cu riscul de impieta asupra competențelor puterii normative, trebuind să țină seama în același timp de împrejurările cauzei. A ignora aceste diferențe, la fel cum a procedat Tribunalul în Hotărârea din 19 iunie 2012, ar însemna pur și simplu să se consacre un termen fix de decădere de trei luni pe cale jurisprudențială.

43.

În sfârșit, justificarea invocată de Tribunal, care i-ar permite să recurgă la o interpretare a contrario a propriei jurisprudențe referitoare la caracterul rezonabil al respectării unui termen de trei luni precum cel prevăzut de Statutul funcționarilor, nu este convingătoare.

44.

În această privință, amintim că, potrivit Tribunalului, interpretarea a contrario a jurisprudenței menționate ar fi în speță admisibilă „de vreme ce orice altă interpretare a acesteia nu ar fi nici adecvată, nici compatibilă cu principiile generale ale dreptului Uniunii aplicabile [Tribunalul face trimitere la punctul 22 din hotărârea sa], cu contextul și cu finalitatea acestora (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 13 iunie 1958, Meroni/Înalta Autoritate, 9/56, Rec., p. 9 și 27), de vreme ce numai o aplicare strictă a normelor de procedură care stabilesc un termen de decădere permite respectarea cerinței securității juridice și a necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în cadrul administrării justiției (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 22 septembrie 2011, Bell & Ross/OAPI, C-426/10 P […], punctele 43, 54 și 55)” ( 22 ).

45.

Or, Tribunalul a denaturat caracterul deosebit de subsidiar al utilizării interpretării a contrario reținute de Curte în Hotărârea Meroni/Înalta Autoritate, citată anterior. Astfel, utilizarea unei asemenea interpretări nu este admisibilă decât „atunci când nicio altă interpretare nu se dovedește adecvată și compatibilă cu textul, contextul și finalitatea” ( 23 ) normei care face obiectul interpretării respective. Întrucât respectarea unui termen rezonabil este tocmai rezultatul concilierii între dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă și cerința securității juridice, astfel cum a fost aceasta amintită de Tribunal la punctul 22 din Hotărârea din 19 iunie 2012, interpretarea a contrario constând în transformarea unui termen orientativ de trei luni, aplicabil litigiilor dintre BEI și agenții săi, într-un termen fix de decădere nu corespunde cu siguranță singurei (și ultimei) interpretări care asigură în mod adecvat concilierea principiilor menționate.

46.

Nu aceasta este situația în ceea ce privește dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, aplicarea termenului rezonabil putând permite, în scopul verificării admisibilității unei acțiuni, luarea în considerare a unor împrejurări, altele decât cele care decurg din forța majoră și/sau din cazul fortuit, pe care aplicarea unui termen fix de decădere nu ar permite-o.

47.

Nu aceasta este situația nici în ceea ce privește principiul securității juridice întrucât, contrar celor insinuate de BEI, aplicarea doctrinei termenului rezonabil, care include luarea în considerare a împrejurărilor cauzei, nu înseamnă să se repună în discuție la infinit legalitatea actelor adoptate de această organizație. Astfel, după cum am arătat deja, în anumite situații precum cea examinată în prezenta cauză, termenul rezonabil are și rolul unui termen de decădere, desigur flexibil, dar care rămâne totuși un termen de decădere.

48.

Este adevărat că, dintr-o altă perspectivă, și anume cea a agenților BEI, a condiționa admisibilitatea acțiunii lor de respectarea unui termen rezonabil, în sine flexibil, poate avea ca efect reducerea previzibilității acțiunii lor în justiție.

49.

Acest risc ni se pare însă foarte redus. Astfel, în ipoteza unor acțiuni introduse în termenul orientativ de trei luni, jurisprudența stabilește în mod întemeiat în favoarea reclamanților o prezumție puternică a caracterului rezonabil al introducerii acțiunii acestora. În cazul acțiunilor introduse după expirarea termenului orientativ menționat, reclamanții trebuie să se poată întemeia pe luarea în considerare a împrejurărilor fiecărei cauze, nu numai în temeiul aplicării doctrinei termenului rezonabil, ci și ca urmare a faptului că incertitudinea creată de lipsa unui termen fix de decădere nu le poate fi reproșată, riscurile procedurale legate de o asemenea incertitudine trebuind, dimpotrivă, să fie suportate de organizația care este la originea lor, în temeiul principiului estoppel ( 24 ) sau al adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans ( 25 ).

50.

În plus, interpretarea a contrario reținută de Tribunal nu este nici indispensabilă pentru evitarea unui tratament discriminatoriu în favoarea agenților BEI. Astfel – și independent de trimiterea într-o oarecare măsură hazardată pe care o face Tribunalul „în acest sens și prin analogie” la Hotărârea Bell & Ross/OAPI, citată anterior, pronunțată în contextul unei acțiuni în anulare introduse în temeiul articolului 230 CE – limita comparabilității situației agenților BEI cu aceea a funcționarilor supuși Statutului funcționarilor se regăsește în natura termenului care poate fi opus acțiunilor introduse de aceste două categorii de persoane. În primul caz, se aplică un termen care este în mod necesar flexibil, din cauza omisiunii BEI; în al doilea caz, este vorba despre un termen fix prevăzut fără echivoc de dispozițiile din Statutul funcționarilor.

51.

În definitiv, dacă ne limităm la compararea normelor procedurale, aceasta nu este unica diferență care există între cele două categorii de persoane menționate. Astfel, în timp ce articolele 90 și 91 din Statutul funcționarilor prevăd recurgerea la o procedură administrativă prealabilă a cărei desfășurare legală și completă constituie o condiție de admisibilitate a acțiunilor formulate de funcționari împotriva instituției angajatoare, articolul 41 din Regulamentul personalului BEI instituie, în schimb, o procedură internă facultativă de conciliere, care nu poate fi transformată într-o procedură obligatorie, după modelul celei prevăzute la articolele 90 și 91 din Statutul funcționarilor, procedură de conciliere care nu are efecte asupra termenului de introducere a unei acțiuni în fața instanței Uniunii ( 26 ). În plus, în cazul în care agentul BEI solicită aplicarea unei asemenea proceduri, instanța Uniunii consideră că termenul de introducere a unei acțiuni în fața sa începe să curgă numai atunci când o astfel de procedură s-a finalizat, cu condiția ca agentul să fi formulat o cerere de conciliere într-un termen rezonabil după ce i s-a comunicat actul care îl lezează și ca durata procedurii de conciliere în sine să fi fost rezonabilă ( 27 ).

52.

Constatăm, așadar, că instanța Uniunii este pe deplin conștientă de limitele procedurale ale analogiei care poate exista între regimul contractual aplicabil agenților BEI și regimul statutar al funcționarilor instituțiilor. Mai mult decât atât, în situația care face obiectul prezentei cauze, faptul de a admite un termen flexibil de decădere în favoarea agenților BEI, ca urmare a omisiunii acesteia din urmă, nu aduce deloc prejudicii funcționarilor instituțiilor, ale căror acțiuni sunt reglementate de dispozițiile din Statutul funcționarilor.

53.

În consecință, considerăm că, prin reținerea unei interpretări a noțiunii de termen rezonabil în afara oricărei luări în considerare a împrejurărilor proprii fiecărei spețe și, prin urmare, incoerente cu însăși natura unui asemenea termen, astfel cum rezultă aceasta din jurisprudență, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în Hotărârea din 19 iunie 2012.

54.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de reexaminare, Decizia din 12 iulie 2012 invită Curtea să stabilească dacă, atribuind un efect de decădere depășirii unui termen rezonabil, interpretarea reținută de Tribunal nu este de natură să aducă atingere dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă ( 28 ), care, indubitabil, reprezintă un principiu general al dreptului Uniunii, exprimat în prezent la articolul 47 din cartă ( 29 ).

55.

Este necesar să se amintească mai întâi că, în temeiul articolului 52 din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin aceasta trebuie să fie „prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți”, restrângerile menționate trebuind, în special, să răspundă efectiv obiectivelor de interes general și să respecte principiul proporționalității.

56.

Potrivit aceluiași articol, în măsura în care carta conține drepturi care corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), înțelesul și întinderea lor sunt aceleași cu cele prevăzute de convenția menționată, fără a împiedica totuși dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

57.

Astfel cum susțin în mod întemeiat recurenții, BEI și Comisia în observațiile lor scrise, articolul 6 paragraful 1 din CEDO, care prevede dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială – și la care Curtea a făcut de altfel trimitere, coroborat cu articolul 13 din convenția menționată, în cadrul interpretării dreptului comunitar înainte ca respectiva cartă să fie adoptată sau să fie obligatorie din punct de vedere juridic ( 30 ) – este pertinent ( 31 ).

58.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la interpretarea respectivului articol 6 paragraful 1 din CEDO, „dreptul la o instanță”, în cadrul căruia dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și poate fi supus unor limitări admise în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, întrucât acesta, prin însăși natura sa, necesită o reglementare din partea statului, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere ( 32 ).

59.

Potrivit aceleiași jurisprudențe, limitările respective nu pot restrânge totuși accesul pe care îl are un justițiabil într-un astfel de mod sau într-o asemenea măsură încât să se aducă atingere înseși esenței dreptului său la o instanță, aceste limitări fiind conforme cu articolul 6 paragraful 1 din CEDO numai dacă au în vedere un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit ( 33 ).

60.

În acest context, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că reglementările referitoare la termenele care trebuie respectate pentru a formula o acțiune vizează garantarea unei bune administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice, norme în legătură cu care particularii trebuie să se aștepte ca ele să fie aplicate ( 34 ), Curtea verifică totuși dacă efectivitatea accesului la instanță urmărită de articolul 6 paragraful 1 din CEDO nu este împiedicată, de exemplu, de o interpretare sau de o aplicare „deosebit de strictă” ( 35 ) sau „excesiv de restrictivă” ( 36 ) a unor asemenea norme de procedură, care să determine excluderea examinării pe fond a unei acțiuni sau de natură să constituie „un fel de obstacol care împiedică justițiabilul să obțină soluționarea pe fond a litigiului de către instanța competentă” ( 37 ).

61.

Astfel, „faptul de a fi putut recurge la o cale de atac pentru a urmări declararea inadmisibilității acțiunii nu corespunde întotdeauna imperativelor articolului 6 paragraful 1 din CEDO; în plus, trebuie ca acest grad de acces să fie suficient pentru a garanta individului «dreptul la o instanță» având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică” ( 38 ).

62.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează, de exemplu, dacă un termen de introducere a unui recurs este suficient în raport cu locul de domiciliu al recurentului ( 39 ), dacă refuzul unei instanțe naționale de a prelungi un termen prevăzut în prealabil de lege pentru introducerea unui recurs nu este nerezonabil ( 40 ), dacă normele referitoare la calcularea termenelor de introducere a acțiunii sunt suficient de clare și de coerente ( 41 ) sau dacă erorile săvârșite de instanțele naționale la calcularea termenelor menționate nu aduc atingere efectivității accesului la o instanță, prevăzută la articolul 6 paragraful 1 din CEDO ( 42 ).

63.

Întrucât articolul 47 din cartă asigură, în dreptul Uniunii, protecția conferită de articolul 6 paragraful 1 din CEDO ( 43 ), revine cu siguranță Curții sarcina de a garanta, în special, un grad de control cel puțin echivalent, cu privire la interpretarea și aplicarea de către Tribunal a cerințelor procedurale prevăzute de dreptul Uniunii, inclusiv cele referitoare la termenele de introducere a unei acțiuni în justiție, cu cel care este exercitat, în acest domeniu, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 6 paragraful 1 din CEDO în privința instanțelor părților contractante la convenția menționată ( 44 ).

64.

Cu titlu general, și chiar dacă niciuna dintre părțile interesate care au prezentat observații în prezenta cauză nu l-a susținut în acești termeni, din faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a putut să constate o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO în cauze având ca obiect interpretarea și/sau aplicarea termenelor de introducere a acțiunii în justiție, în principiu scurte, nu se poate înțelege a contrario că Curtea ar fi lipsită de posibilitatea de a constata încălcarea articolului 47 din cartă de către instanța Uniunii, având în vedere termenele, de obicei mai lungi, acordate particularilor pentru a contesta în fața acesteia din urmă legalitatea unui act al unei instituții sau al unui organ al Uniunii care îi lezează.

65.

În acest context, în timp ce cauzele menționate mai sus care au fost supuse judecății Curții Europene a Drepturilor Omului priveau interpretarea sau aplicarea unor termene de procedură prevăzute în prealabil de lege, nu se contestă în speță că recurenții se puteau aștepta, din cauza omisiunii procedurale a BEI, ca Tribunalul – și, înainte de acesta, TFP – să nu aplice un termen fix de decădere în cazul acțiunii lor, ci, dimpotrivă, să aplice doctrina „termenului rezonabil” pentru a se pronunța asupra admisibilității acțiunii lor.

66.

Or, deși nu se exclude că recurenții ar fi putut astfel să introducă acțiunea într-un termen de trei luni, ei nu puteau, în schimb, să se aștepte, din cauza caracterului inevitabil orientativ al acestui termen în contextul litigiilor dintre BEI și agenții săi, ca depășirea cu câteva secunde a termenului respectiv să fie considerată de Tribunal, printr-o trimitere la o jurisprudență referitoare la interpretarea strictă a normelor de procedură care privesc termenele de introducere a acțiunii prevăzute de dreptul Uniunii, ca fiind nerezonabilă, apreciere făcută, în plus, fără luarea în considerare a tuturor împrejurărilor speței, care nu se încadrează în ipoteza forței majore sau în cea a cazului fortuit.

67.

Cu privire la pretinsa neglijență a recurenților constând în faptul că ar fi așteptat până cu câteva minute înainte de expirarea termenului de trei luni pentru a introduce acțiunea, aceasta este lipsită de orice temei, întrucât, după cum am amintit deja, respectivul termen este doar un termen orientativ, care nu scutește instanța Uniunii, inclusiv din oficiu, să examineze dacă acțiunea menționată a fost introdusă într-un termen nerezonabil, având în vedere toate circumstanțele cauzei, care nu se încadrează în ipoteza forței majore sau în cea a cazului fortuit.

68.

În consecință, pronunțându-se în acest fel și confirmând Ordonanța TFP Arango Jaramillo și alții/BEI, citată anterior, prin care se constată inadmisibilitatea acțiunii introduse de recurenți din cauza caracterului tardiv, Tribunalul a interpretat și aplicat noțiunea de termen rezonabil, în opinia noastră, într-un mod excesiv de riguros și, prin urmare, a încălcat dreptul la o cale de atac efectivă, astfel cum este garantat acesta de articolul 47 din cartă, privându-i astfel de dreptul de a obține examinarea pe fond a acțiunii.

69.

Una sau mai multe erori de drept din partea Tribunalului, chiar grave, nu aduc inevitabil atingere unității sau coerenței dreptului Uniunii, în sensul articolului 62b din Statutul Curții de Justiție.

70.

Invers, cele patru considerații pe care Curtea s-a întemeiat pentru a ajunge la constatarea potrivit căreia încălcarea celor două norme procedurale în discuție în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Reexaminare M/EMEA, citată anterior ( 45 ), a adus „atingere unității și coerenței dreptului [Uniunii]” ( 46 ) nu sunt nici minimale, nici exhaustive, întrucât, apreciate împreună ( 47 ), acestea au determinat Curtea să constate o atingere cumulată adusă celor două condiții în mod normal alternative care atrag reexaminarea unei decizii a Tribunalului.

71.

Nu este mai puțin adevărat că în prezenta cauză, se regăsesc, în opinia noastră, considerații în esență similare cu cele reliefate de Curte în Hotărârea Reexaminare M/EMEA, citată anterior.

72.

Astfel, în primul rând, Hotărârea din 19 iunie 2012 reprezintă prima decizie prin care Tribunalul a confirmat că nerespectarea unui termen orientativ pentru introducerea unei acțiuni în anulare atrăgea, în temeiul unei interpretări a contrario a jurisprudenței și al unei interpretări stricte a normelor de procedură referitoare la termene, inadmisibilitatea acțiunii respective pentru motivul tardivității acesteia. Hotărârea poate constitui, așadar, un precedent pentru cauze viitoare ( 48 ).

73.

În al doilea rând, apreciind că instanța Uniunii era scutită să ia în considerare toate împrejurările cauzei pentru examinarea caracterului nerezonabil al depășirii unui termen rezonabil, Tribunalul s-a abătut, în opinia noastră, de la însăși esența acestei din urmă noțiuni, consacrată de dreptul Uniunii, hotărârea sa fiind astfel afectată de incoerență.

74.

În al treilea rând, ambele principii (termenul rezonabil și dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă) pe care, în opinia noastră, Tribunalul le-a încălcat nu țin exclusiv de dreptul funcției publice, ci sunt aplicabile indiferent de materia în cauză ( 49 ).

75.

În sfârșit, în al patrulea rând, aceste două principii ocupă un loc important în ordinea juridică a Uniunii ( 50 ). În special, dreptul garantat de articolul 47 din cartă are, conform articolului 6 TUE, aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. În plus, dreptul respectiv este inerent oricărei ordini juridice întemeiate pe principiul statului de drept, precum cea a Uniunii ( 51 ), și are astfel, cel puțin în cadrul acesteia din urmă, un caracter „constituțional” ( 52 ).

76.

Pentru toate aceste motive, considerăm că prin Hotărârea din 19 iunie 2012 Tribunalul a adus, cel puțin, atingere coerenței dreptului Uniunii.

77.

Potrivit articolului 62b primul paragraf din Statutul Curții, în cazul în care aceasta constată că hotărârea Tribunalului aduce atingere unității sau coerenței dreptului Uniunii, trimite cauza spre rejudecare Tribunalului, care este ținut de dezlegarea dată chestiunilor de drept de către Curte. Trimițând cauza spre rejudecare, Curtea poate preciza, în plus, care dintre efectele deciziei Tribunalului urmează a fi considerate definitive în raport cu părțile aflate în litigiu. Cu titlu de excepție, Curtea poate hotărî ea însăși în mod definitiv dacă soluția litigiului decurge, având în vedere soluția pronunțată în reexaminare, din constatările privind faptele pe care s-a bazat decizia Tribunalului.

78.

În consecință, Curtea nu se poate limita să constate atingerea adusă unității sau coerenței dreptului Uniunii, fără a deduce consecințe din această constatare în ceea ce privește litigiul în cauză ( 53 ).

79.

În speță, considerăm că este necesară anularea Hotărârii din 19 iunie 2012, întrucât prin aceasta s-a confirmat, în stadiul recursului, inadmisibilitatea acțiunii introduse la TFP, iar recurenții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura care s-a aflat pe rolul Tribunalului.

80.

În schimb, având în vedere că atingerea adusă coerenței dreptului Uniunii rezultă din încălcarea a două principii care tocmai a fost constatată, este evident că Curtea nu poate soluționa ea însăși definitiv litigiul dedus, în primă instanță, judecății TFP de către recurenți.

81.

În cadrul reexaminării, nicio dispoziție din Statutul Curții sau din Regulamentul de procedură al acestei instanțe nu impune Curții trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal mai degrabă decât direct la TFP, pentru ca acesta din urmă să permită părților să se pronunțe asupra fondului litigiului.

82.

După cum rezultă din cuprinsul punctului 30 din Hotărârea Reexaminare M/EMEA, citată anterior, instanța de recurs poate, în anumite condiții, să se pronunțe asupra fondului unei acțiuni cu toate că procedura în primă instanță s-a limitat la o excepție de inadmisibilitate care a fost admisă de respectiva instanță. Aceasta poate fi situația, pe de o parte, în cazul în care anularea hotărârii sau a ordonanței atacate implică obligatoriu o anumită soluție cu privire la fondul acțiunii în cauză sau, pe de altă parte, în cazul în care examinarea pe fond a acțiunii în anulare se întemeiază pe argumente prezentate de părți în cadrul recursului ca urmare a unui raționament formulat de prima instanță.

83.

Este clar că această situație nu se regăsește în prezenta cauză și că Tribunalul nu va putea să constate, la fel ca în poziția pe care a adoptat-o în urma trimiterii de către Curte, după reexaminare, a cauzei Reexaminare M/EMEA menționate ( 54 ), decât că poate doar să trimită, la rândul său, cauza spre rejudecare la TFP, pentru ca acesta din urmă să se pronunțe asupra concluziilor în anulare prezentate de recurenți.

84.

Cu toate acestea, și pentru respectarea ierarhiei urmărite de tratate în cadrul instituției jurisdicționale a Uniunii, numai Tribunalul poate adopta o astfel de decizie după ascultarea părților, în conformitate cu Regulamentul său de procedură ( 55 ). Prin urmare, sugerăm Curții să trimită cauza spre rejudecare la acesta din urmă.

85.

Potrivit articolului 195 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Curții, în cazul în care decizia Tribunalului care face obiectul reexaminării a fost dată în temeiul articolului 256 alineatul (2) TFUE, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

86.

În lipsa unor norme speciale privind repartizarea cheltuielilor de judecată în cadrul unei reexaminări, și în conformitate cu ceea ce a reținut Curtea în Hotărârea Reexaminare M/EMEA, citată anterior ( 56 ), propunem ca părțile care au depus memorii sau observații scrise în prezenta procedură să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente acesteia.

87.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să declare și să hotărască: