Recurs introdus la 5 martie 2012 de Republica Franceză împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera a șaptea) din 16 decembrie 2011 în cauza T-488/10, Franța/Comisia

(Cauza C-115/12 P)

(2012/C 138/10)

Limba de procedură: franceza

Părțile

Recurentă: Republica Franceză (reprezentanți: E. Belliard, G. de Bergues și N. Rouam, agenți)

Cealaltă parte în proces: Comisia Europeană

Concluziile recurentei

—	Anularea în întregime a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2011 în cauza T-488/10,

—

pronunțarea unei hotărâri definitive pentru soluționarea litigiului, de anulare a Deciziei C(2010) 5229 a Comisiei din 28 iulie 2010 privind suprimarea unei părți din participarea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) în temeiul documentului unic de programare a obiectivului nr. 1 pentru o intervenție structurală comunitară în regiunea Martinica în Franța, sau trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

Motivele și principalele argumente

Prin intermediul primului motiv invocat, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a considerat că articolul 2 alineatul (1) din Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări (1) nu a fost încălcat de Comisie prin considerarea scutirilor fiscale acordate asociaților, persoane fizice, ai societăților în nume colectiv care au investit în contractul de lucrări de renovare și de extindere a satului de vacanță al Club Méditerranée-Les Boucaniers, drept subvenții directe în sensul acestei dispoziții.

Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a considerat că măsuri de scutire fiscală puteau fi calificate drept subvenții în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 93/37/CEE.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că o scutire fiscală avea un caracter direct în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 93/37/CEE, din moment ce această scutire fusese acordată tocmai ca urmare a contractului de lucrări în cauză, deși nu a fost acordată nici beneficiarului lucrării, nici executantului acesteia, nici utilizatorului sau proprietarului complexului respectiv.

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin denaturarea conținutului deciziei în litigiu și prin substituirea motivării Comisiei cu propria motivare. Astfel, potrivit guvernului francez, Tribunalul a denaturat conținutul deciziei în litigiu întrucât a considerat că, pentru a stabili dacă contractul de lucrări de renovare și de extindere a acestui sat de vacanță intra în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (2) din Directiva 93/37/CEE, Comisia s-a întemeiat pe caracterul de ansamblu al satului de vacanță al Club Méditerranée-Les Boucaniers, iar nu pe natura lucrărilor realizate.

Prin intermediul celui de al treilea motiv invocat, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a considerat că nu a fost încălcat de către Comisie articolul 2 alineatul (2) din Directiva 93/37/CEE prin calificarea contractului de lucrări de renovare și de extindere a satului de vacanță al Club Méditerranée-Les Boucaniers drept un contract privind lucrări de construcție pentru o instalație destinată activităților sportive, recreative și de agrement în sensul acestei dispoziții.

Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a considerat că noțiunea de instalații destinate activităților sportive, recreative și de agrement din articolul 2 alineatul (2) din Directiva 93/37/CEE trebuia să fie interpretat în sens larg, ca nefiind limitată la instalațiile destinate să răspundă nevoilor tradiționale ale colectivităților publice, respectiv nevoilor colective ale utilizatorilor.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, reclamanta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a considerat că noțiunea de contracte de lucrări în sensul articolului 2 din Directiva 93/37/CEE trebuia să fie interpretată independent de noțiunea de contracte de achiziții publice de lucrări în sensul articolului 1 litera (a) din această directivă și că, în consecință, Comisia nu a încălcat articolul 2 alineatul (2) din Directiva 93/37/CEE atunci când a considerat că contractul de lucrări în cauză în speță intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, deși, potrivit guvernului francez, acest contract nu prezenta un interes economic direct pentru autoritatea contractantă.

(1) JO L 199, p. 54.