1

Prin recursul formulat, commune de Millau și Société d’économie mixte d’équipement de l’Aveyron (SEMEA) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Comisia/SEMEA și commune de Millau (T‑168/10 și T‑572/10, EU:T:2012:435, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul a obligat în solidar SEMEA și commune de Millau la plata către Comisia Europeană a sumei principale de 41012 euro, plătită de Comisie cu titlu de garanție subscrisă de aceasta în cadrul unor finanțări acordate SEMEA, majorată cu dobânzile moratorii și cu dobânzile produse prin capitalizarea acestora din urmă la scadențele stabilite.

2

Istoricul cauzei a fost descris în termenii următori la punctele 1-31 din hotărârea atacată:

3

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 aprilie 2010, Comisia a formulat o acțiune având ca obiect printre altele obligarea SEMEA la plata sumei de 41012 euro cu titlu de restituire a unei garanții, majorată cu dobânzile capitalizate, precum și a sumei de 5000 de euro cu titlu de prejudiciu pretins suferit.

4

Întrucât commune de Millau a preluat integral activele și pasivele SEMEA, Comisia a formulat și o acțiune împotriva acestei comune prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 decembrie 2010, prezentând, în esență, aceleași concluzii.

5

Din motive de conexitate, cele două cauze au fost reunite.

6

În prima parte a hotărârii atacate, Tribunalul a examinat acțiunea introdusă de Comisie împotriva SEMEA.

7

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, Tribunalul, la punctele 47-49 din hotărârea atacată, s‑a declarat competent să se pronunțe asupra cererii Comisiei, în temeiul articolului 272 TFUE și al articolului 256 alineatul (1) primul paragraf TFUE coroborate cu articolul 10 din condițiile generale ale contractului. Tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate invocată de SEMEA și întemeiată pe faptul că, în urma radierii din registrul comerțului, această societate nu dispunea, la data introducerii cererii, nici de capacitate juridică, nici de capacitate procesuală.

8

În ceea ce privește fondul acțiunii, Tribunalul a calificat mai întâi contractul în cauză, la punctele 61-68 din hotărârea atacată, ca fiind de natură administrativă.

9

În continuare, Tribunalul a statuat, la punctele 69-74 din hotărârea menționată, că SEMEA era obligată, în temeiul normelor privind restituirea plății nedatorate din dreptul francez, să restituie Uniunii Europene suma de 41012 euro, încasată fără să fi fost datorată.

10

Tribunalul a înlăturat, la punctele 75-88 din hotărârea atacată, obiecțiunile SEMEA, întemeiate, în primul rând, pe renunțarea Comisiei la a solicita restituirea sumei datorate, în al doilea rând, pe faptul că SEMEA ar fi fost liberată de datorie cu ocazia preluării acesteia de către commune de Millau, în al treilea rând, pe prescrierea creanței în litigiu, precum și, în al patrulea rând, pe stingerea acestei creanțe.

11

În plus, Tribunalul a obligat SEMEA la plata dobânzilor moratorii calculate potrivit ratei legale aplicate în Franța începând de la 27 aprilie 1993, respectivele dobânzi capitalizate producând ele înseși dobânzi începând de la 15 aprilie 2010, precum și la fiecare scadență anuală începând de la această dată.

12

În sfârșit, Tribunalul a respins cererea privind plata unei despăgubiri formulată de Comisie.

13

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de SEMEA, Tribunalul a respins‑o, după ce a constatat, la punctele 108 și 109 din hotărârea atacată, inexistența unei legături directe de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul invocat de reclamante.

14

În partea a doua a hotărârii atacate, Tribunalul a examinat acțiunea formulată de Comisie împotriva commune de Millau. În opinia acesteia din urmă, acțiunea respectivă ar fi trebuit respinsă ca fiind introdusă la o instanță care nu este competentă să se pronunțe cu privire la aceasta.

15

În ceea ce privește problema dacă competența Tribunalului se putea întemeia pe clauza compromisorie încheiată de SEMEA, Tribunalul a amintit, la punctele 114-119 din hotărârea atacată, că articolul 272 TFUE trebuie interpretat restrictiv și că competența sa de a se pronunța cu privire la un litigiu referitor la un contract în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse în acesta din urmă este apreciată, în principiu, numai în lumina dispozițiilor articolului 272 TFUE și a prevederilor clauzei compromisorii înseși.

16

După ce a înlăturat teza Comisiei potrivit căreia clauza compromisorie încheiată de SEMEA ar fi fost transferată commune de Millau ca element accesoriu al creanței în litigiu, Tribunalul a verificat, la punctele 132-149 din această hotărâre, dacă commune de Millau putea fi supusă clauzei compromisorii prin intermediul unei stipulații pentru altul intervenite cu SEMEA.

17

În această privință, Tribunalul a reținut, mai întâi, la punctul 134 din hotărârea menționată, că existența unei clauze compromisorii se examinează cu luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului contractelor care provin din sistemele juridice ale statelor membre. Astfel, el a precizat că, „chiar dacă unul dintre aceste principii prevede că un contract nu obligă decât părțile la acesta, principiul menționat nu se opune ca aceste două părți să poată conferi un drept unui terț, prin intermediul unei stipulații pentru altul”.

18

În continuare, Tribunalul a statuat, la punctul 135 din hotărârea atacată, că clauza compromisorie prevăzută la articolul 10 din condițiile generale ale contractului putea să rezulte din contractul încheiat între SEMEA și commune de Millau. Astfel, pe de o parte, articolul 272 TFUE prevede că un contract încheiat de Uniune sau în numele acesteia trebuie să cuprindă o clauză compromisorie. Or, commune de Millau și Comisia nu au încheiat un contract și, în consecință, nici o clauză compromisorie. Pentru a concluziona că Comisia se putea prevala de această clauză compromisorie împotriva commune de Millau, Tribunalul a apreciat că stipulația pentru altul între SEMEA și commune de Millau putea fi considerată o stipulație în numele Uniunii. Pe de altă parte, el a statuat că stabilirea competenței Tribunalului pentru soluționarea litigiilor referitoare la un contract nu putea opera împotriva voinței Uniunii, ceea ce nu s‑ar întâmpla însă în cazul unei clauze compromisorii stipulate numai în favoarea Uniunii.

19

În sfârșit, Tribunalul a adăugat, la punctul 136 din hotărârea atacată, că natura procedurală a unei clauze compromisorii nu se opune ca o astfel de clauză să fie stipulată pentru altul.

20

După ce a precizat, la punctul 138 din această hotărâre, că stipulația pentru altul poate rezulta dintr‑o convenție expresă încheiată între stipulant și promitent prin care se conferă un drept unui terț, însă poate fi dedusă de asemenea din scopul contractului sau din împrejurările cauzei, Tribunalul a statuat, la punctele 139-141 din hotărârea menționată, în special având în vedere elementele de fapt și de drept stabilite prin procesul‑verbal al consiliului municipal al commune de Millau din 18 decembrie 2010, că reclamantele urmăreau să determine constituirea unei creanțe a Uniunii față de commune de Millau și că aceasta din urmă dorea să se supună clauzei compromisorii prevăzute la articolul 10 din condițiile generale ale contractului.

21

Astfel, Tribunalul a respins, la punctul 142 din hotărârea atacată, argumentul invocat de reclamante potrivit căruia transferul datoriei SEMEA către commune de Millau ar fi avut un efect liberatoriu pentru SEMEA, în condițiile în care un asemenea transfer de datorie ar fi avut în mod necesar nevoie de consimțământul Uniunii, care lipsește în speță.

22

În plus, la punctul 148 din această hotărâre, Tribunalul a precizat că, în cazul în care ar exista un conflict între dispozițiile dreptului francez, și anume articolul 2060 din Codul civil și articolul 48 din Codul de procedură civilă, și articolul 272 TFUE, acesta din urmă ar trebui să aibă prioritate față de toate dispozițiile naționale contrare.

23

De aici Tribunalul a concluzionat, la punctul 149 din hotărârea menționată, că era competent, în temeiul clauzei compromisorii, să se pronunțe cu privire la cererea introductivă formulată de Comisie împotriva commune de Millau.

24

În ceea ce privește fondul acțiunii, Tribunalul a declarat fondate față de commune de Millau atât cererea de restituire a sumei de 41012 euro, cât și cererea privind plata dobânzilor, care produc ele înseși dobânzi începând de la 15 aprilie 2010, data primei scadențe anuale.

25

Întrucât Comisia nu are dreptul decât la o singură plată, Tribunalul a obligat SEMEA și commune de Millau în solidar.

26

În schimb, el a respins cererea privind plata unei despăgubiri formulată de Comisie, precum și cererea reconvențională a commune de Millau.

27

Prin recursul formulat, recurentele solicită Curții:

28

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

29

Prezentul recurs pune problema dacă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, a fost formulat în mod valabil în numele SEMEA.

30

Din înscrisurile cuprinse în dosarul prezentat Curții reiese că, la data introducerii recursului, și anume la 19 noiembrie 2012, avocații care au reprezentant commune de Millau nu au depus, contrar celor prevăzute la articolul 119 alineatul (2) și la articolul 168 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, proba mandatului lor acordat în mod legal de un reprezentant calificat al SEMEA.

31

Astfel, deși, într‑o scrisoare din 12 noiembrie 2012 adresată avocatului F. Bleykasten, domnul Blanc, în calitatea sa de mandatar ad‑hoc al SEMEA, a considerat oportun ca această societate să se alăture recursului formulat de commune de Millau, acesta a precizat totuși că misiunea sa de mandatar ad‑hoc al SEMEA se încheiase la 12 august 2012.

32

În conformitate cu articolul 119 alineatul (4) și cu articolul 168 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, grefa Curții a solicitat avocaților SEMEA, în cursul lunii octombrie 2013, să prezinte mandatul prin care au fost autorizați să acționeze în numele SEMEA. Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2013, aceștia au depus la grefa Curții o ordonanță a tribunalului comercial competent din 5 noiembrie 2013 privind numirea, în vederea procedurii de recurs aflate pe rolul Curții, a domnului Blanc în calitate de mandatar ad‑hoc al acestei societăți.

33

Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 40-44 din concluzii, articolul 119 alineatul (4) și articolul 168 alineatul (4) din Regulamentul de procedură trebuie interpretate în sensul că este posibilă remedierea lipsei mandatului la momentul formulării recursului prin prezentarea ulterioară a oricărui înscris care confirmă existența acestui mandat.

34

În consecință, chiar dacă avocații SEMEA nu dispuneau, la data introducerii prezentului recurs, de un mandat din partea acestei societăți, nu este mai puțin adevărat că, în urma numirii domnului Blanc ca mandatar ad‑hoc, acesta a putut confirma în mod valabil intenția sa ca SEMEA să se alăture recursului introdus de commune de Millau (a se vedea în acest sens Hotărârea Maurissen și Union syndicale/Curtea de Conturi, 193/87 și 194/87, EU:C:1989:185, punctul 33).

35

Rezultă din cele ce precedă că recursul a fost introdus în numele SEMEA conform cerințelor legale.

36

În susținerea recursului formulat, recurentele invocă patru motive.

37

Prin intermediul primului motiv, recurentele susțin că Tribunalul, prin faptul că s‑a declarat competent să soluționeze cererea îndreptată împotriva commune de Millau, a săvârșit o eroare de drept. Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că, prin stipulația pentru altul între SEMEA și commune de Millau, aceasta din urmă s‑a supus clauzei compromisorii prevăzute la articolul 10 din condițiile generale ale contractului încheiat între SEMEA și Comisie.

38

Recurentele arată, în primul rând, că dreptul național aplicabil, în speță articolul 2060 din Codul civil, interzice persoanelor juridice de drept public să supună un litigiu unui tribunal arbitral. Recurentele apreciază că o persoană juridică de drept public care nu poate încheia o clauză compromisorie nu poate, a fortiori, stipula o astfel de clauză în beneficiul unui terț, cu atât mai mult cu cât articolul 272 TFUE nu prevede posibilitatea unei asemenea stipulații.

39

În această privință, recurentele adaugă că referirea făcută de Tribunal, la punctul 136 din hotărârea atacată, la Hotărârea Gerling Konzern Speziale Kreditversicherung și alții (201/82, EU:C:1983:217, punctele 10-20) nu este pertinentă în speță, întrucât această hotărâre a fost pronunțată în contextul special al unui contract de asigurare. În plus, întemeindu‑se pe principiul autonomiei de voință, recurentele afirmă că, în condițiile în care Comisia nu a consimțit niciodată în mod expres la transferul creanței pe care o deține față de SEMEA în patrimoniul commune de Millau, nu există nici un transfer al acestei creanțe, nici un transfer al clauzei compromisorii.

40

În al doilea rând, recurentele critică în special punctele 137-140 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a reținut că obligația de plată aflată în sarcina commune de Millau se întemeiază pe convenția pe care aceasta a încheiat‑o cu SEMEA și că din această convenție poate fi dedusă o stipulație pentru altul, și anume în numele Uniunii. Or, recurentele contestă că o astfel de convenție a fost încheiată cu privire la pretinsa datorie în privința Comisiei, întrucât decizia commune de Millau referitoare la acoperirea pasivului SEMEA constituie o decizie unilaterală a acestei comune.

41

În al treilea rând, recurentele apreciază că Tribunalul, la punctul 140 din hotărârea atacată, a efectuat o interpretare inexactă a deliberării din 18 decembrie 2010 prin faptul că a considerat că commune de Millau a avut intenția să preia „în deplină cunoștință de cauză” o datorie ale cărei regim și conținut corespundeau cu cele ale datoriei SEMEA. Or, decizia consiliului municipal al commune de Millau referitoare la preluarea activelor și a pasivelor SEMEA „astfel cum s‑a arătat mai sus” ar conține o descriere detaliată care nu ar face nicio referire la existența unei clauze compromisorii.

42

Comisia arată, mai întâi, că articolul 10 din condițiile generale ale contractului trebuie să fie calificat, în sensul dreptului francez, drept o clauză atributivă de competență, iar nu o clauză compromisorie. Or, numai clauza compromisorie ar fi vizată de interdicția prevăzută la articolul 2060 din Codul civil.

43

În continuare, Comisia apreciază că Tribunalul a considerat în mod întemeiat, în speță, că elementele care caracterizează o stipulație pentru altul erau întrunite. Comisia adaugă că domeniul de aplicare al Hotărârii Gerling Konzern Speziale Kreditversicherung și alții (EU:C:1983:217) nu se limitează numai la contractele de asigurare.

44

Comisia consideră, în sfârșit, că argumentul referitor la deliberarea din 18 decembrie 2010 trebuie respins ca inadmisibil întrucât privește o pură chestiune de fapt.

45

În ceea ce privește primul aspect al primului motiv, recurentele critică însuși faptul că o clauză compromisorie, în sensul articolului 272 TFUE, ar putea face obiectul unei stipulații pentru altul. În această privință, recurentele reamintesc argumentele pe care le‑au invocat în primă instanță, întemeiate pe interdicția încheierii unei clauze compromisorii de către persoanele juridice de drept public francez, susținând că această interdicție trebuie să se aplice, a fortiori, în privința stipulării unei astfel de clauze în favoarea unui terț.

46

Reiese din cele ce precedă că recurentele se limitează să dezvolte o argumentație deja invocată în fața Tribunalului, fără a adopta însă o poziție față de motivarea reținută de acesta pentru a o înlătura.

47

Or, din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 112 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere (a se vedea printre altele Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 34, Hotărârea Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 15, precum și Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, C‑131/03 P, EU:C:2006:541, punctul 49).

48

Prin urmare, nu îndeplinește cerințele de motivare ce rezultă din aceste dispoziții un recurs care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost prezentate în fața Tribunalului, inclusiv cele întemeiate pe fapte respinse expres de această instanță (a se vedea printre altele Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 16). Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții (a se vedea printre altele Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, EU:C:2006:541, punctul 50).

49

În consecință, acest argument trebuie înlăturat ca fiind inadmisibil.

50

În ceea ce privește referirea făcută la Hotărârea Gerling Konzern Speziale Kreditversicherung și alții (EU:C:1983:217), la punctul 136 din hotărârea atacată, trebuie arătat că Tribunalul a citat această hotărâre pentru a sublinia că „natura procedurală a unei clauze atributive de competență nu se opune ca o astfel de clauză să fie stipulată pentru altul”.

51

Or, este suficient să se constate că punctul 136 din hotărârea atacată conține un motiv neesențial care vine în susținerea concluziei la care a ajuns Tribunalul la punctele 134 și 135 din aceeași hotărâre, și anume că o clauză atributivă de competență poate face obiectul unei stipulații pentru altul.

52

Întrucât argumentația recurentelor referitoare la Hotărârea Gerling Konzern Speziale Kreditversicherung și alții (EU:C:1983:217) nu este, așadar, susceptibilă să repună în discuție această concluzie a Tribunalului, trebuie respinsă ca inoperantă.

53

Argumentul întemeiat pe principiul autonomiei de voință, care constă în a afirma că, în lipsa unui consimțământ explicit al Comisiei, nu ar fi existat un transfer nici al creanței în litigiu, nici al clauzei compromisorii referitoare la aceasta trebuie de asemenea să fie înlăturat. Astfel, recurentele nu fac decât să își reproducă argumentația dezvoltată în primă instanță, fără a preciza de ce este criticabil raționamentul Tribunalului prin care s‑a reținut, la punctele 142 și 143 din hotărârea atacată, că nu era necesar consimțământul explicit al Comisiei în condițiile în care clauza compromisorie a fost stipulată în favoarea Uniunii.

54

În ceea ce privește cel de al doilea aspect al primului motiv, este suficient să se constate că recurentele, amintind în același timp anumite elemente factuale, critică în esență aprecierea efectuată de Tribunal, la punctele 137-140 din hotărârea atacată, cu privire la circumstanțele speței pentru a determina dacă existența unei stipulații pentru altul poate fi dedusă din obiectivul contractului în cauză.

55

Or, în conformitate cu articolul 256 TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții, recursul se limitează la chestiuni de drept și trebuie să fie întemeiat pe motive care privesc lipsa de competență a Tribunalului, neregularități ale procedurii în fața Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului sau încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 47).

56

În consecință, Tribunalul este singurul competent să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, precum și să aprecieze elementele de probă reținute. Constatarea acestor fapte și aprecierea acestor elemente nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea BEI/Hautem, C‑449/99 P, EU:C:2001:502, punctul 44, precum și Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctele 69 și 70).

57

Prin urmare, aprecierea faptelor efectuată de Tribunal și prin care s‑a ajuns la concluzia că există o obligație de plată în sarcina commune de Millau nu constituie o chestiune de drept supusă controlului Curții, cu excepția cazului denaturării lor, care nu a fost însă invocată de recurente.

58

În consecință, acest al doilea aspect al primului motiv trebuie declarat inadmisibil.

59

În ceea ce privește al treilea aspect al primului motiv, recurentele susțin că Tribunalul a efectuat, la punctul 141 din hotărârea atacată, o interpretare eronată a deliberării din 18 decembrie 2010 pentru a stabili întinderea preluării, de către commune de Millau, a datoriei SEMEA față de Comisie.

60

Or, este necesar să se constate că recurentele se limitează să critice aprecierea ca atare efectuată de Tribunal cu privire la întinderea pasivului SEMEA preluat de commune de Millau. Astfel, susținerile acestora nu privesc nici o inexactitate materială a constatărilor efectuate de Tribunal, nici o denaturare a elementelor de probă care i‑au fost prezentate.

61

Conform jurisprudenței menționate la punctele 55 și 56 din prezenta hotărâre, trebuie să se respingă și cel de al treilea aspect al primului motiv ca inadmisibil.

62

Din tot ceea ce precedă rezultă că primul motiv trebuie respins ca fiind în parte inoperant și în parte inadmisibil.

63

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele arată că Tribunalul, prin faptul că a statuat că acțiunea introdusă de Comisie împotriva SEMEA era admisibilă, a săvârșit o eroare de drept. Tribunalul ar fi considerat în mod eronat, pe de o parte, că drepturile și obligațiile cu caracter social ale societății SEMEA nu erau lichidate și, pe de altă parte, că SEMEA nu a fost liberată de datoriile sale față de Comisie ca urmare a transferului patrimoniului său către commune de Millau, întrucât Comisia nu a consimțit la preluarea creanței în litigiu de către această colectivitate.

64

În opinia recurentelor, în condițiile în care commune de Millau s‑a substituit în întregime SEMEA, aceasta din urmă își putea încheia operațiunile de lichidare. SEMEA ar fi fost exonerată în mod valabil de obligațiile sale față de Comisie, al cărei acord nu era necesar, dat fiind că substituirea unei persoane juridice solvabile îi era favorabilă.

65

Comisia susține că motivul este inadmisibil întrucât este lipsit de claritate. În subsidiar, Comisia consideră că motivul trebuie respins ca vădit nefondat.

66

Trebuie relevat că, prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele arată că commune de Millau s‑a substituit SEMEA. Astfel, ele aprobă, în realitate, motivarea Tribunalului care figurează la punctele 138-140 din hotărârea atacată, potrivit căreia rezultă din circumstanțele speței că, prin intermediul unei stipulații pentru altul, creditorii reali sau potențiali ai SEMEA, printre care figurează în special Comisia, s‑au aflat în prezența unui nou debitor, și anume commune de Millau.

67

Or, trebuie să se rețină că criticile formulate de recurente cu privire la hotărârea atacată se limitează la aprecierea factuală efectuată de Tribunal, fără a indica în mod precis nici erorile de drept pretins comise de Tribunal în această privință, nici argumentele juridice invocate în susținerea celui de al doilea motiv. În temeiul jurisprudenței menționate la punctele 47 și 48 din prezenta hotărâre, acest al doilea motiv trebuie declarat inadmisibil.

68

În plus, trebuie să se constate că acest al doilea motiv reia, în esență, dezvoltările recurentelor din cadrul primului motiv, prin care se concluziona totuși în sensul negării existenței oricărei convenții intervenite între SEMEA și commune de Millau cu privire la pretinsa datorie față de Comisie.

69

Prin urmare și întrucât recurentele își contrazic astfel propria argumentație juridică, acest al doilea motiv nu poate decât să fie respins ca inadmisibil (a se vedea în acest sens Ordonanța Nijs/Curtea de Conturi, C‑495/06 P, EU:C:2007:644, punctele 52-56).

70

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentele reproșează Tribunalului că a comis o eroare de drept prin faptul că a statuat că era aplicabilă prescripția de drept comun de 30 de ani și că, prin urmare, creanța în litigiu nu era prescrisă.

71

Recurentele amintesc că, pe de o parte, întrucât a preluat patrimoniul SEMEA, commune de Millau poate invoca în mod întemeiat împotriva Comisiei aceleași argumente juridice ca cele pe care le‑ar fi putut invoca SEMEA, inclusiv cel referitor la prescripția de 10 ani aplicabilă obligațiilor prevăzută de Codul comercial în versiunea în vigoare la momentul litigiului (denumit în continuare „Codul comercial”). Pe de altă parte, întrucât SEMEA era o societate comercială cu capital mixt, creanța în litigiu s‑ar fi născut în cadrul unui raport comercial între SEMEA, un comerciant, și Comisie, un necomerciant.

72

În primul rând, recurentele arată că prescrierea obligațiilor nu depinde de caracterul administrativ al contractului. Astfel, în lipsa unor norme speciale de drept administrativ, ar trebui aplicate normele de prescripție de drept comun. Întrucât prescripția de 10 ani prevăzută de Codul comercial constituie o lege specială care are prioritate față de normele de drept civil, aceasta ar trebui aplicată raportului comercial în discuție în speță.

73

În ceea ce privește hotărârea Conseil d’État din 31 iulie 1992 (nr. 69661), recurentele arată că instanța administrativă nu a înlăturat aplicarea prescripției de 10 ani prevăzută de Codul comercial nu pentru motivul că aceasta nu se aplică între o persoană de drept public și un comerciant, ci pentru că obligațiile în litigiu nu erau născute în cadrul unui raport comercial între persoanele interesate. În consecință, natura contractului în cauză nu ar fi în măsură să constituie un obstacol în calea aplicării prescripției de 10 ani prevăzute de Codul comercial.

74

În al doilea rând, recurentele reproșează Tribunalului că a apreciat în mod inexact dispozițiile contractului și circumstanțele speței prin faptul că a statuat că creanța în litigiu nu putea fi considerată ca fiind născută în cadrul raportului comercial dintre SEMEA și Comisie.

75

În această privință, ele subliniază că hotărârea Conseil d’État din 31 iulie 1992 a fost pronunțată în contextul total diferit al restituirilor agricole puse în aplicare în cadrul politicii agricole comune și că nu s‑ar putea transpune în speță. Astfel, având în vedere prevederile contractuale, Comisia ar fi direct implicată în proiectul în cauză și ar dispune de un control asupra lucrărilor, astfel încât ar trebui să se concluzioneze în sensul existenței unui raport comercial între SEMEA și Comisie.

76

Comisia arată că primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins ca inadmisibil sau, cel puțin, ca neîntemeiat, întrucât rezultă dintr‑o interpretare eronată a hotărârii atacate. Tribunalul nu și‑ar fi întemeiat nicidecum raționamentul referitor la prescrierea creanței în litigiu pe caracterul administrativ al contractului în cauză.

77

În ceea ce privește cel de al doilea aspect al acestui motiv, Comisia susține că Tribunalul a făcut referire în mod întemeiat la hotărârea Conseil d’État din 31 iulie 1992 pentru a ilustra principiul potrivit căruia un contract având ca obiect plata unui ajutor financiar public în cadrul prestării unui serviciu public, fără profit și fără contraprestație, nu poate fi considerat un act de comerț și, în consecință, nu i se poate aplica prescripția de 10 ani prevăzută la articolul 110‑4 din Codul comercial.

78

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul invocat de recurente potrivit căruia caracterul administrativ al contractului nu are relevanță pentru stabilirea prescripției aplicabile creanței în litigiu, trebuie arătat că Tribunalul a analizat, la punctele 61-68 din hotărârea atacată, regimul juridic aplicabil contractului menționat și a reținut că acesta are un caracter administrativ.

79

Or, Tribunalul, în cadrul examinării prescripției aplicabile creanței în litigiu, la punctele 82-88 din hotărârea atacată, nu a făcut nicio referire la caracterul administrativ al contractului în cauză.

80

Întrucât caracterul administrativ al acestui contract nu are relevanță pentru stabilirea prescripției aplicabile creanței în litigiu, argumentul referitor la acesta trebuie respins ca inoperant.

81

În al doilea rând, în ceea ce privește critica potrivit căreia Tribunalul ar fi efectuat o apreciere inexactă a dispozițiilor contractului menționat și a circumstanțelor speței, trebuie constatat că Tribunalul a amintit, la punctul 83 din hotărârea atacată, că respectivul contract avea ca obiect plata de către Comisie a unei subvenții în scopul executării unui contract încheiat în cadrul politicii regionale a Uniunii.

82

Tribunalul a dedus de aici, întemeindu‑se pe hotărârea Conseil d’État din 31 iulie 1992, că „obligațiile care rezultă din acesta, printre care se numără creanța în litigiu, nu pot fi considerate că au luat naștere între Comisie și SEMEA în cadrul activității lor comerciale”.

83

Din cele ce precedă reiese că Tribunalul, pentru a înlătura aplicarea prescripției prevăzute de Codul comercial, nu s‑a întemeiat pe faptul că contractul era încheiat de o persoană de drept public și de un comerciant, contrar celor susținute de recurente, ci pe cel că respectivul contract avea ca obiect plata de către Comisie a unei subvenții, în scopul executării unui contract încheiat în cadrul politicii regionale a Uniunii.

84

În plus, argumentul recurentelor care constă în a afirma că contextul din speță era total diferit de cel în discuție în hotărârea Conseil d’État din 31 iulie 1992 nu poate fi primit. Astfel, cererea de restituire în litigiu avea ca obiect sumele pe care le plătise Comisia în cadrul unei politici regionale și care nu puteau fi considerate ca rezultând din obligații născute între recurente și Comisie în cadrul activităților lor comerciale.

85

Din cele ce precedă rezultă că al treilea motiv trebuie înlăturat ca fiind în parte inoperant și în parte nefondat.

86

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentele reproșează Tribunalului că le‑a respins cererea reconvențională statuând că nu există o legătură directă de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul invocat de acestea.

87

Recurentele amintesc că, între 27 aprilie 1993 și 18 noiembrie 2005, Comisia nu a făcut nimic pentru a recupera sumele pe care le considera datorate. Or, în cazul în care Comisia s‑ar fi manifestat mai devreme față de SEMEA, aceasta ar fi putut efectua verificări și, după caz, ar fi putut da curs util cererii de restituire.

88

Recurentele arată că inacțiunea Comisiei timp de 12 ani ar fi determinat SEMEA să considere că Comisia renunțase la restituirea sumelor plătite.

89

În opinia recurentelor, o astfel de inacțiune a Comisiei constituie o încălcare a obligației sale de bună administrare în sensul articolului 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care ar fi trebuit să fie sancționată de Tribunal.

90

Comisia arată că al patrulea motiv este inadmisibil, întrucât urmărește să repună în discuție aprecierea faptelor astfel cum a fost efectuată de Tribunal.

91

În ceea ce privește argumentul invocat de recurente și referitor la pretinsa renunțare a Comisiei la restituirea sumelor plătite, trebuie amintit că Tribunalul a statuat, la punctul 77 din hotărârea atacată, că elementele din dosar nu permit să se constate existența unei astfel de renunțări.

92

În consecință, prin acest argument, recurentele critică în realitate aprecierea efectuată de Tribunal cu privire la elementele din dosar. Prin urmare, conform jurisprudenței menționate la punctele 55 și 56 din prezenta hotărâre, acesta trebuie respins ca inadmisibil.

93

În ceea ce privește încălcarea obligației de bună administrare pe care recurentele o reproșează Comisiei, nu se contestă că, deși Comisia a solicitat restituirea creanței în litigiu prin scrisoarea din 27 aprilie 1993, cerere căreia SEMEA nu i‑a dat niciun curs, această instituție nu s‑a manifestat din nou față de SEMEA decât prin scrisoarea recomandată din 18 noiembrie 2005, trimiterea notei de debit fiind efectuată doar prin scrisoarea din 11 ianuarie 2006.

94

Această împrejurare nu este însă de natură să repună în discuție aprecierile efectuate la punctele 108 și 109 din hotărârea atacată, potrivit cărora nu a existat o legătură directă de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul invocat de recurente în ceea ce privește suma de 41012 euro.

95

Prin urmare, Tribunalul a statuat în mod întemeiat că cererea de plată a creanței de 41012 euro urmărea restituirea plății nedatorate și că, dat fiind că această creanță nu era prescrisă, SEMEA era obligată, în orice caz, să o plătească. Astfel, întrucât cele două acțiuni au la bază temeiuri juridice distincte, cuantumul creanței în litigiu era datorat, chiar dacă s‑ar presupune că răspunderea extracontractuală a Comisiei ar fi angajată ca urmare a încălcării obligației sale de bună administrare.

96

În schimb, în ceea ce privește dobânzile moratorii, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și exercitarea dreptului la repararea prejudiciului suferit, în temeiul articolului 340 TFUE, depind de îndeplinirea unui ansamblu de condiții legate de nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, existența prejudiciului și a unei legături de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat (a se vedea printre altele Hotărârea Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, EU:C:1982:318, punctul 16, Hotărârea Birra Wührer și alții/Consiliul și Comisia, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80, 5/81, 51/81 și 282/82, EU:C:1984:341, punctul 9, precum și Hotărârea Inalca și Cremonini/Comisia, C‑460/09 P, EU:C:2013:111, punctul 46).

97

În ceea ce privește comportamentul nelegal imputat instituției în cauză, trebuie amintit că, în conformitate cu principiul bunei administrări, care figurează printre garanțiile conferite de ordinea juridică a Uniunii în cadrul procedurilor administrative și care este în prezent consacrat la articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, instituțiile Uniunii au obligația de a efectua cu diligență procedurile de recuperare și de a acționa astfel încât fiecare act de urmărire să intervină într‑un termen rezonabil în raport cu actul precedent.

98

Or, este cert că, după ce a solicitat, prin scrisoarea din 27 aprilie 1993, restituirea creanței în litigiu, Comisia a rămas inactivă o perioadă de peste 12 ani, nemanifestându‑se decât prin scrisoarea recomandată din 18 noiembrie 2005.

99

În plus, o asemenea inacțiune nu poate fi justificată nici prin complexitatea litigiului, nici printr‑o altă împrejurare specială susceptibilă să justifice întârzierea constatată.

100

În aceste condiții, Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctul 108 din hotărârea atacată, că nu există o legătură directă de cauzalitate între comportamentul Comisiei și prejudiciul invocat.

101

În ceea ce privește existența prejudiciului, este adevărat că dobânzile au început să curgă ca urmare a faptului că SEMEA nu a dat curs imediat cererii de restituire a Comisiei din 27 aprilie 1993.

102

Or, inacțiunea Comisiei timp de peste 12 ani a avut drept consecință, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 89 din concluziile avocatului general, că dobânzile moratorii solicitate depășesc în prezent cuantumul creanței în litigiu.

103

Conform punctului 90 din aceleași concluzii, trebuie constatat că valoarea dobânzilor moratorii scadente în perioada de inacțiune a Comisiei de peste 12 ani este direct imputabilă comportamentului acestei instituții.

104

Din cele ce precedă rezultă că hotărârea atacată trebuie anulată în măsura în care a reținut, în cadrul analizei cererii reconvenționale formulate de reclamante, că nu a existat o legătură de cauzalitate directă între comportamentul Comisiei și prejudiciul pretins suferit ca urmare a obligării la plata dobânzilor moratorii.

105

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții, aceasta poate, în situația în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată. Or, aceasta este situația în speță.

106

În cauză, având în vedere caracteristicile specifice speței, trebuie soluționată cererea reconvențională formulată de reclamante cu privire la obligarea la plata dobânzilor moratorii.

107

Reiese din cuprinsul punctelor 97-104 din prezenta hotărâre că prejudiciul constituit de dobânzile moratorii scadente în perioada de inacțiune a Comisiei de peste 12 ani este direct imputabil comportamentului culpabil al acestei instituții.

108

Astfel fiind, trebuie totuși să se considere că creanța de 41012 euro pe care SEMEA ar fi trebuit să o restituie Comisiei nu era prescrisă la 18 noiembrie 2005, și anume la data la care instituția respectivă a solicitat restituirea acesteia.

109

Prin urmare, cererea reconvențională a reclamantelor trebuie admisă în parte, iar Comisia trebuie obligată să suporte trei sferturi din cuantumul corespunzător dobânzilor moratorii calculate potrivit ratei legale anuale aplicate în Franța scadente între data de 27 aprilie 1993 și data de 18 noiembrie 2005.

110

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

111

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii recursului în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (3) din regulamentul menționat precizează că, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Cu toate acestea, potrivit aceleiași dispoziții, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Curtea poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

112

În speță, Curtea consideră că se impune obligarea Comisiei să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată aferente celor două proceduri, un sfert din cheltuielile de judecată efectuate de commune de Millau și de SEMEA în procedurile respective. Acestea din urmă vor suporta trei sferturi din propriile cheltuieli de judecată aferente celor două proceduri.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: