—

pentru SOA Nazionale Costruttori – Organismo di Attestazione SpA, de S. Cammareri și de M. Condinanzi, avvocati;

—

pentru Associazione nazionale Società Organismi di Attestazione (Unionsoa), de A. Cancrini, de G. M. Di Paolo și de A. Clarizia, avvocati;

—

pentru SOA CQOP SpA, de C. De Portu, avvocato;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistat de L. D’Ascia, avvocato dello Stato;

—

pentru Comisia Europeană, de L. Malferrari, de I. Rogalski și de R. Striani, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ministero dello Sviluppo economico (Ministerul Dezvoltării Economice, denumit în continuare „Ministero”), precum și Autorità per la vigilanza sui contratti pubblici di lavori, servizi e forniture (Autoritatea de Supraveghere a Achizițiilor Publice de Lucrări, de Servicii și de Bunuri, denumită în continuare „Autorità”), pe de o parte, și SOA Nazionale Costruttori – Organismo di Attestazione SpA (denumită în continuare „SOA Nazionale Costruttori”), pe de altă parte, în legătură cu declararea, de către Ministero și Autorità, a inaplicabilității, în privința serviciilor oferite de societățile care au calitatea de organisme de atestare (Società Organismi di Attestazione, denumite în continuare „SOA”), a abrogării legislative a tarifelor minime obligatorii în exercitarea activităților profesionale.

3

Articolul 52 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116) prevede:

„Statele membre pot elabora fie liste oficiale de executanți de lucrări, de furnizori sau de prestatori de servicii agreați, fie o certificare de către organisme de certificare publice sau private.”

4

Decretul legislativ nr. 163 din 12 aprilie 2006 privind Codul achizițiilor publice de lucrări, de servicii și de bunuri în temeiul Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006, denumit în continuare „codul”) prevede la articolul 40:

„1.   Persoanele care efectuează lucrări publice, indiferent cu ce titlu, trebuie să fie autorizate și să se asigure că activitatea lor este guvernată de principiile calității, profesionalismului și loialității. În același scop, produsele, procesele, serviciile și sistemele de calitate din întreprindere care sunt utilizate de aceste persoane sunt supuse certificării în conformitate cu legislația în vigoare.

2.   Regulamentul [...] instituie sistemul de autorizare unic pentru toate persoanele care efectuează, indiferent cu ce titlu, lucrări publice cu o valoare mai mare de 150000 de euro, în funcție de tipul și de valoarea lucrărilor. Regulamentul [...] permite de asemenea revizuirea periodică a categoriilor de autorizații și prevederea unor eventuale noi categorii.

3.   Sistemul de autorizare este pus în aplicare de organisme de atestare de drept privat, autorizate în acest scop de Autorità. Activitatea de atestare este exercitată cu respectarea principiului independenței, garantând lipsa oricărui interes comercial sau financiar de natură să conducă la comportamente părtinitoare sau discriminatorii. În exercitarea activității de atestare față de persoane care efectuează lucrări publice, SOA exercită o misiune de drept public [...] În cazul în care acestea eliberează atestate false, se aplică articolele 476 și 479 din Codul penal. Înainte de eliberarea atestatelor, SOA verifică îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de întreprinderea solicitantă. Organismele de atestare au sarcina să ateste că persoanele autorizate:

4.   Regulamentul stabilește în special:

[...]

[...]

6.   Regulamentul definește condițiile economico‑financiare și tehnico‑organizatorice specifice pe care trebuie să le îndeplinească candidații la o concesiune de lucrări publice care nu au intenția de a executa lucrările cu propria lor structură comercială.

[...]

9 bis.   SOA sunt responsabile pentru păstrarea documentelor și a actelor utilizate pentru eliberarea atestatelor, inclusiv după încetarea activității de atestare. SOA trebuie de asemenea să permită accesul la aceste documente și la aceste acte persoanelor indicate în regulament, inclusiv în cazul suspendării sau al retragerii autorizației de exercitare a activității de atestare; în caz de neîndeplinire a acestor obligații, se aplică sancțiunile administrative pecuniare prevăzute la articolul 6 alineatul 11. În orice caz, SOA au obligația de a păstra documentele și actele menționate în prima teză timp de zece ani sau pe perioada indicată de regulament [...]

9 ter.   SOA au obligația de a informa Autorità cu privire la lansarea procedurii de verificare a condițiilor impuse unei întreprinderi și cu privire la rezultatul acesteia. SOA au obligația de a retrage certificatul de autorizare în cazul în care constată că acesta a fost eliberat fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de regulament sau dacă respectivele condiții nu mai sunt îndeplinite; în caz de neîndeplinire a acestei obligații, Autorità retrage autorizația de exercitare a activității de atestare a SOA.

9 quater.   În cazul prezentării unei declarații false sau a unor documente false în scopul autorizării, SOA semnalează acest aspect Autorità, care, dacă reține existența dolului sau a culpei grave în considerarea importanței și a gravității faptelor care fac obiectul falsei declarații sau al prezentării de documente false, procedează la o înregistrare informatică [...] în scopul excluderii de la procedurile de cerere de ofertă și de subcontractare, [...] pentru o perioadă de un an, la expirarea căreia înregistrarea este ștearsă și, în orice caz, își pierde eficacitatea.”

5

Decretul‑lege nr. 223 din 4 iulie 2006 privind adoptarea unor dispoziții urgente pentru relansarea economică și socială, pentru controlul și pentru raționalizarea cheltuielilor publice, precum și intervenții în domeniul încasărilor fiscale și al combaterii fraudei fiscale (GURI nr. 153 din 4 iulie 2006, p. 4), transformat în lege, după modificări, prin Legea nr. 248 din 4 august 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 186 din 11 august 2006, denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 223/2006”), a abrogat, la articolul 2 alineatul 1 litera a), dispozițiile care prevedeau obligația de a aplica tarifele fixe sau minime „în ceea ce privește profesiile liberale sau activitățile intelectuale”.

6

Decretul nr. 207 al Președintelui Republicii din 5 octombrie 2010 privind executarea și aplicarea Decretului legislativ nr. 163 (supliment ordinar la GURI nr. 288 din 10 decembrie 2010, denumit în continuare „Decretul prezidențial nr. 207/2010”), care abrogă Decretul Președintelui Republicii nr. 34 din 25 ianuarie 2000, prevede la articolul 60 alineatele 2-4 următoarele:

„2.   Autorizarea este obligatorie pentru orice persoană care efectuează lucrări publice încredințate de un beneficiar al lucrării de o valoare mai mare de 150000 de euro.

3.   [...] certificatul de autorizare eliberat în conformitate cu prezentul titlu constituie o condiție necesară și suficientă pentru a demonstra că sunt îndeplinite cerințele privind capacitatea tehnică și financiară necesară în vederea încredințării de lucrări publice.

4.   Beneficiarii lucrărilor nu pot solicita ofertanților să demonstreze că sunt calificați potrivit unor modalități, proceduri și condiții diferite de cele prevăzute în prezentul capitol [...]”

7

Articolul 68 din Decretul nr. 207/2010 prevede:

„1.   Exercitarea de către SOA a activității de certificare a calificării [...] este condiționată de autorizația dată de Autorità.

2.   SOA prezintă o cerere de autorizare însoțită de următoarele documente:

[...]”

8

Articolul 70 din Decretul nr. 207/2010 prevede:

„1.   În exercitarea activității lor, SOA trebuie:

2.   În cadrul activității lor de evaluare și de verificare a autorizării, SOA obțin datele cu caracter economico‑financiar, cum ar fi bilanțurile, precum și informațiile privind modificările organizaționale și transformările naturii juridice a întreprinderilor, inclusiv din baza de date a Camerei de comerț, de industrie și de artizanat.

3.   În scopul executării sarcinilor lor instituționale, SOA nu pot recurge la prestațiile unor terți față de propria organizație. În orice caz, SOA sunt responsabile de orice activitate exercitată, direct sau indirect, în numele și pe seama lor.

4.   Toate certificatele de autorizare sau prelungirea acestora, precum și toate activitățile complementare de reexaminare sau de modificare sunt supuse la plata unui preț determinat în funcție de valoarea totală și de numărul categoriilor generale sau specializate pentru care se solicită autorizarea, în conformitate cu formulele prevăzute în anexa C, partea I. În ceea ce privește grupurile stabile, prețul cerut de SOA pentru orice activitate se reduce cu 50 %; în ceea ce privește întreprinderile care au obținut autorizarea pentru proceduri de atribuire referitoare la clasificarea II, prețul oricărei activități efectuate de SOA se reduce cu 20 %.

5.   Sumele stabilite în conformitate cu alineatul 4 sunt considerate prețuri minime pentru serviciul furnizat. Suma datorată nu poate depăși dublul prețului stabilit în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul 4. Orice convenție contrară este nulă. Contraprestația trebuie să fie plătită integral înainte de eliberarea certificatului, de reexaminarea sau de modificarea [acesteia]; se admite o întârziere mai mică de șase luni dacă, la momentul eliberării certificatului, a fost instituită și transmisă SOA o autorizație de transfer direct dintr‑un cont bancar curent pentru totalitatea cuantumului.

6.   SOA transmit certificatele la Autorità în termen de 15 zile de la eliberarea lor, potrivit modalităților prevăzute la articolul 8 alineatul 7.

7.   SOA informează Autorità, în termen de 10 zile, cu privire la lansarea procedurii de verificare a condițiilor cerute față de o întreprindere și cu privire la rezultatului acesteia, conform articolului 40 alineatul 9 quater din cod.”

9

Prin notele din 20 septembrie 2010, Ministero, precum și Autorità au declarat inaplicabil serviciilor oferite de SOA articolul 2 din Decretul‑lege nr. 223/2006 privind abrogarea tarifelor minime obligatorii în exercitarea activităților profesionale și au decis să nu dea curs intenției SOA Nazionale Costruttori de a oferi întreprinderilor reduceri la tarifele solicitate în vederea eliberării de certificate de autorizare.

10

SOA Nazionale Costruttori a introdus o acțiune în anulare a notelor menționate la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio.

11

Prin Hotărârea din 1 iunie 2011, instanța menționată a admis acțiunea SOA Nazionale Costruttori.

12

Ministero și Autorità au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Consiglio di Stato.

13

Potrivit instanței de trimitere, referirea, cuprinsă în articolul 2 alineatul 1 litera a) din Decretul‑lege nr. 223/2006, la activitățile „intelectuale” nu poate acoperi activitățile SOA care exercită o misiune publică de certificare. Astfel, această misiune ar consta în emiterea de certificate de autorizare care constituie condiția necesară și suficientă pentru a demonstra că o întreprindere îndeplinește cerințele impuse în materie de capacitate tehnică și financiară pentru a i se încredința realizarea de lucrări publice.

14

În plus, activitățile SOA ar fi de natură exclusivă, acestea neputând exercita alte activități, și nu ar prezenta un caracter autonom, întrucât sunt supuse normelor de drept, precum și supravegherii Autorità.

15

Prin urmare, instanța de trimitere consideră că abrogarea tarifelor minime prevăzută de Decretul‑lege nr. 223/2006 nu se poate aplica tarifelor stabilite pentru activitatea de atestare desfășurată de SOA.

16

Cu toate acestea, instanța menționată are îndoieli cu privire la compatibilitatea dispozițiilor naționale pertinente în ceea ce privește activitatea de atestare desfășurată de SOA cu reglementarea Uniunii.

17

În special, instanța de trimitere ridică problema dacă, având în vedere dispozițiile Tratatului FUE în materia concurenței și a libertății de stabilire, SOA participă la exercitarea autorității publice și dacă reglementarea națională privind tarifele minime în cauză este conformă dispozițiilor menționate.

18

În aceste condiții, Consiglio di Stato a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiile [Uniunii] în materie de concurență și articolele 101 [TFUE], 102 [TFUE] și 106 [TFUE] se opun aplicării tarifelor prevăzute prin Decretele [Președintelui nr. 34/2000 din 25 ianuarie 2000 și nr. 207/2010] pentru activitatea de atestare desfășurată de [SOA]?”

19

Associazione nazionale Società Organismi di Attestazione (denumită în continuare „Unionsoa”) susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că este lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului principal, întrucât instanța de trimitere ar fi procedat deja la constatarea potrivit căreia reglementarea națională în materie de tarife ale SOA este justificată.

20

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa, beneficiază de o prezumție de pertinență (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2013, X, C‑651/11, punctul 20 și jurisprudența citată).

21

Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea Hotărârea X, citată anterior, punctul 21 și jurisprudența citată).

22

Or, trebuie să se constate că, în speță, nu rezultă în mod vădit din dosarul trimis Curții că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere nu are nicio legătură cu obiectul litigiului ori că problema ridicată de aceasta este de natură ipotetică.

23

Astfel, instanța de trimitere, care este sesizată cu o cerere de modificare a hotărârii Tribunale amministrativo regionale per il Lazio în care s‑a admis posibilitatea de derogare de la tarifele minime privind activitatea de atestare desfășurată de SOA, consideră că soluționarea litigiului principal depinde de întrebarea dacă dreptul Uniunii în materie de concurență se opune unei reglementări naționale care impune SOA un regim de tarife minime pentru serviciile pe care le furnizează. Prin urmare, aprecierea reglementării naționale privind tarifele menționate nu a fost încă efectuată în mod definitiv de instanța de trimitere.

24

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată de Consiglio di Stato.

25

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile tratatului în materia concurenței și a libertății de stabilire trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care impune SOA un regim de tarife minime pentru serviciile de certificare furnizate întreprinderilor care doresc să participe la proceduri de atribuire a contractelor de lucrări publice.

26

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie, în primul rând, să se examineze dacă SOA constituie, în cadrul activității lor de certificare, „întreprinderi” în sensul articolelor 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE.

27

În această privință, decurge din jurisprudența constantă a Curții că, în scopul aplicării dispozițiilor dreptului Uniunii în materie de concurență, este o întreprindere orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner și Elser, C-41/90, Rec., p. I-1979, punctul 21). Constituie o activitate economică orice activitate care constă în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață determinată (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2001, Ambulanz Glöckner, C-475/99, Rec., p. I-8089, punctul 19). În schimb, nu au un caracter economic care să justifice aplicarea normelor de concurență prevăzute de tratat activitățile care sunt legate de exercitarea prerogativelor de putere publică (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2012, Compass‑Datenbank, C‑138/11, punctul 36).

28

În speță, legiuitorul italian a instituit, în aplicarea articolului 52 alineatul (1) din Directiva 2004/18, un regim de certificare efectuată de organisme private, și anume SOA. Acestea sunt întreprinderi cu scop lucrativ însărcinate să furnizeze servicii de certificare, obținerea unui certificat adecvat fiind o condiție necesară pentru participarea persoanelor interesate la achizițiile publice de lucrări în condiții reglementate de legislația națională.

29

Or, activitatea SOA prezintă un caracter economic. Astfel, acestea eliberează certificate în schimbul unei remunerații și exclusiv pe baza cererii reale a pieței. În plus, ele își asumă riscurile financiare aferente exercitării acestei activități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 1998, Comisia/Italia, C-35/96, Rec., p. I-3851, punctul 37).

30

Reglementarea națională prevede, printre altele, că SOA verifică capacitatea tehnică și financiară a întreprinderilor supuse certificării, sinceritatea și conținutul declarațiilor, certificatelor și documentelor prezentate de persoanele cărora le este eliberat atestatul, precum și menținerea condițiilor privind situația personală a candidatului sau a ofertantului.

31

În cadrul acestei verificări, SOA sunt obligate să transmită informațiile adecvate către Autorità, care exercită controlul legalității activităților de certificare, putând fi aplicate sancțiuni acestor societăți în cazul încălcării obligațiilor lor prevăzute de reglementarea națională în vigoare.

32

Contrar situației care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 martie 2009, SELEX Sistemi Integrati/Comisia (C-113/07 P, Rep., p. I-2207, punctul 76), SOA nu exercită o misiune de standardizare. Aceste întreprinderi nu dispun de nicio putere de decizie legată de exercitarea prerogativelor de putere publică.

33

Astfel cum reiese din dosarul prezentei cauze, întreprinderile care exercită activitățile de certificare, și anume SOA, operează, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 57 din concluzii, în condițiile concurenței.

34

Întreprinderile care doresc să participe la proceduri de atribuire a contractelor de lucrări publice nu sunt obligate prin lege să recurgă la serviciile de certificare ale unei SOA determinate.

35

În aceste condiții, trebuie constatat că, astfel cum Curtea a recunoscut calitatea de întreprindere unui constructor de automobile care activa pe piața certificării automobilelor, eliberând certificate de conformitate necesare pentru înmatricularea lor (Hotărârea din 11 noiembrie 1986, British Leyland/Comisia, 226/84, Rec., p. 3263), SOA trebuie să fie considerate, în cadrul activității lor de certificare, „întreprinderi” în sensul articolelor 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE.

36

În al doilea rând, trebuie să se verifice dacă articolele 101 TFUE și 102 TFUE sunt aplicabile într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală, în care normele privind tarifele minime pentru serviciile de certificare sunt stabilite de stat.

37

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, deși este adevărat că articolele 101 TFUE și 102 TFUE vizează numai comportamentul întreprinderilor și nu privesc măsurile legislative sau de reglementare care emană de la statele membre, nu este mai puțin adevărat că aceste articole coroborate cu articolul 4 alineatul (3) TUE, care instituie obligația de cooperare dintre Uniunea Europeană și statele membre, impun acestora din urmă să nu ia sau să nu mențină în vigoare măsuri, chiar de natură legislativă sau de reglementare, care pot elimina efectul util al normelor privind concurența aplicabile întreprinderilor (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla și alții, C-94/04 și C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 46, precum și Hotărârea din 1 iulie 2010, Sbarigia, C-393/08, Rep., p. I-6337, punctul 31).

38

Există o încălcare a articolului 101 TFUE sau 102 TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE atunci când un stat membru fie impune ori favorizează încheierea de înțelegeri contrare articolului 101 TFUE sau întărește efectele unor astfel de înțelegeri, fie înlătură caracterul etatic al propriei reglementări, delegând unor operatori privați responsabilitatea de a adopta decizii de intervenție de interes economic, fie impune sau favorizează abuzuri de poziție dominantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Cipolla și alții, citată anterior, punctul 47).

39

Niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se constate că reglementarea națională în discuție în litigiul principal ar avea astfel de efecte. În plus, este evident că statul membru în cauză nu a delegat unor operatori privați responsabilitatea de a adopta decizii de intervenție care prezintă un interes economic.

40

În aceste condiții, trebuie analizat, în al treilea rând, dacă articolul 106 TFUE este aplicabil în speță, alineatul (1) al acestui articol interzicând statelor membre, în ceea ce privește întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, să adopte sau să mențină măsuri care contravin normelor tratatelor, în special celor prevăzute la articolele 101 TFUE și 102 TFUE.

41

O măsură de stat poate fi considerată că acordă un drept special sau exclusiv în sensul articolului 106 alineatul (1) TFUE atunci când oferă protecție unui număr limitat de întreprinderi și când această protecție este de natură să afecteze în mod substanțial capacitatea celorlalte întreprinderi de a‑și desfășura activitatea economică respectivă pe același teritoriu și în condiții, în esență, echivalente (a se vedea Hotărârea Ambulanz Glöckner, citată anterior, punctul 24).

42

În speță, faptul că sarcinile legate de certificare au fost încredințate tuturor SOA și numai acestora nu poate fi considerat ca acordând drepturi speciale sau exclusive acestora din urmă. Astfel, toate SOA au aceleași drepturi și aceleași competențe în cadrul pieței relevante a serviciilor de certificare, nefiind creat niciun avantaj concurențial în beneficiul anumitor întreprinderi active pe această piață și în detrimentul altor întreprinderi care furnizează aceleași servicii. În plus, rezultă că autorizarea de a înființa noi SOA nu este rezervată unui număr limitat de organisme, ci este acordată oricărui organism care îndeplinește condițiile amintite la punctul 7 din prezenta hotărâre.

43

Prin urmare, SOA nu pot fi considerate întreprinderi învestite de statul membru în cauză cu drepturi speciale sau exclusive în sensul articolului 106 alineatul (1) TFUE.

44

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se constate că articolele 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal care impune SOA un regim de tarife minime pentru serviciile de certificare furnizate întreprinderilor care doresc să participe la proceduri de atribuire a contractelor de lucrări publice.

45

Trebuie amintit că articolul 49 TFUE se opune restricțiilor privind libertatea de stabilire. Această dispoziție interzice orice măsură națională care este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea, de către resortisanții Uniunii, a libertății de stabilire garantate de tratat. Noțiunea de restricție privește măsurile adoptate de un stat membru care, chiar dacă sunt aplicabile fără distincție, afectează accesul pe piață al întreprinderilor din alte state membre și împiedică astfel comerțul intracomunitar (a se vedea Hotărârea din 28 aprilie 2009, Comisia/Italia, C-518/06, Rep., p. I-3491, punctele 63 și 64, precum și Hotărârea din 7 martie 2013, DKV Belgium, C‑577/11, punctele 31-33).

46

În speță, reiese din dosarul prezentat Curții că toate elementele litigiului principal sunt limitate la interiorul unui singur stat membru, și anume Republica Italiană. Prin urmare, este necesar să se verifice în prealabil dacă Curtea este competentă în prezenta cauză să se pronunțe asupra dispozițiilor tratatului privind libertatea de stabilire, și anume articolul 49 TFUE (Hotărârea din 11 martie 2010, Attanasio Group, C-384/08, Rep., p. I-2055, punctul 22).

47

Astfel, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care este aplicabilă fără deosebire resortisanților italieni și resortisanților celorlalte state membre, nu poate intra, în general, sub incidența dispozițiilor referitoare la libertățile fundamentale garantate de tratat decât în măsura în care aceasta se aplică unor situații care au legătură cu schimburile comerciale dintre statele membre (a se vedea Hotărârea Attanasio Group, citată anterior, punctul 23 și jurisprudența citată).

48

Cu toate acestea, în speță nu poate fi în niciun mod exclus ca întreprinderi cu sediul în alte state membre decât Republica Italiană să fie sau să fi fost interesate să exercite o activitate de certificare în acest din urmă stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea Attanasio Group, citată anterior, punctul 24).

49

Pe de altă parte, chiar într‑o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru, un răspuns poate fi totuși util instanței de trimitere, în special în ipoteza în care dreptul național i‑ar impune să acorde unui resortisant național aceleași drepturi precum cele conferite de dreptul Uniunii în aceeași situație unui resortisant al altui stat membru (a se vedea Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C-570/07 și C-571/07, Rep., p. I-4629, punctul 39).

50

În ceea ce privește articolul 51 TFUE, în temeiul căruia sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor tratatului în materia libertății de stabilire activitățile asociate exercitării autorității publice, trebuie să se arate că această derogare nu este aplicabilă în cauza principală.

51

Astfel, derogarea menționată este restrânsă numai la activitățile care reprezintă în sine o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice (Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Belgia, C-47/08, Rep., p. I-4105, punctul 85 și jurisprudența citată).

52

Având în vedere considerațiile vizate la punctele 28-35 din prezenta hotărâre, nu se poate susține că activitățile de atestare desfășurate de SOA constituie o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice.

53

Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctele 47 și 48 din concluzii, nu intră în domeniul de aplicare al derogării prevăzute la articolul 51 TFUE deciziile de a certifica sau de a nu certifica un control tehnic, care, în esență, doar consemnează rezultatele vizitei tehnice, în măsura în care, pe de o parte, sunt lipsite de autonomia decizională proprie exercitării unor prerogative de putere publică și, pe de altă parte, sunt luate în cadrul unei supravegheri de stat directe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 octombrie 2009, Comisia/Portugalia, C-438/08, Rep., p. I-10219, punctele 41 și 45). De asemenea, rolul auxiliar și pregătitor conferit unor organisme private în raport cu autoritatea de supraveghere nu poate fi considerat o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice, în sensul articolului 51 TFUE (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Comisia/Germania, C-404/05, Rep., p. I-10239, punctul 44).

54

În speță, verificarea de către SOA a capacității tehnice și financiare a întreprinderilor supuse certificării, a sincerității și a conținutului declarațiilor, ale certificatelor și ale documentelor prezentate de persoanele cărora le este eliberat atestatul, precum și a menținerii condițiilor privind situația personală a candidatului sau a ofertantului nu poate fi considerată o activitate care se încadrează în autonomia decizională proprie exercitării unor prerogative de putere publică. Această verificare este determinată în întregime de cadrul normativ național. În plus, aceasta este desfășurată sub o supraveghere de stat directă și are ca funcție facilitarea sarcinii autorităților contractante în domeniul achizițiilor publice de lucrări, scopul său fiind acela de a permite acestora din urmă să își îndeplinească misiunea având o cunoaștere exactă și detaliată a capacității atât tehnice, cât și financiare a ofertanților.

55

Prin urmare, trebuie să se aprecieze reglementarea națională în discuție în cauza principală în raport cu articolul 49 TFUE.

56

Normele naționale contestate în litigiul principal interzic întreprinderilor care furnizează servicii de certificare să deroge de la tarifele minime prevăzute de dreptul italian. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 51 din concluzii, aceste norme pot face mai puțin atractivă exercitarea, de către întreprinderile cu sediul în alte state membre decât Republica Italiană, a libertății de stabilire pe piața serviciilor menționate.

57

Astfel, interdicția menționată lipsește întreprinderile stabilite în alt stat membru decât Republica Italiană și care îndeplinesc condițiile prevăzute de reglementarea italiană de posibilitatea de a exercita, prin stabilirea unor onorarii inferioare celor fixate de legiuitorul italian, o concurență mai eficace în raport cu întreprinderile care au sediu permanent în statul membru în cauză și care dispun, pentru acest motiv, de facilități mai mari pentru a‑și câștiga o clientelă decât întreprinderile care au sediul în alt stat membru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 octombrie 2004, CaixaBank Franța, C-442/02, Rec., p. I-8961, punctul 13, precum și Hotărârea Cipolla și alții, citată anterior, punctul 59).

58

În aceste condiții, o reglementare națională precum cea în discuție în cauza principală trebuie să fie considerată ca reprezentând o restricție privind libertatea de stabilire.

59

O restricție privind libertatea de stabilire poate să fie admisă dacă se constată că răspunde unor motive imperative de interes general, că este de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și că nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (a se vedea Hotărârea DKV Belgium, citată anterior, punctul 38).

60

Unionsoa și guvernul italian apreciază că reglementarea națională în discuție în litigiul principal urmărește să garanteze independența SOA, precum și calitatea serviciilor de certificare oferite de acestea din urmă. Astfel, o concurență între SOA la nivelul tarifelor negociate cu clienții lor și posibilitatea de a stabili aceste tarife la un nivel foarte scăzut ar risca să aducă atingere independenței lor față de clienții menționați și să afecteze în mod negativ calitatea serviciilor de certificare.

61

În această privință, trebuie amintit că interesul general privind protecția destinatarilor serviciilor este de natură să justifice o restricție privind libertatea de stabilire (a se vedea Hotărârea din 30 martie 2006, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, C-451/03, Rec., p. I-2941, punctul 38).

62

În speță, pe de o parte, misiunea SOA este certificarea întreprinderilor, obținerea unui certificat adecvat fiind o condiție necesară a participării întreprinderilor interesate la achizițiile de lucrări publice. În acest context, legislația italiană urmărește să garanteze lipsa oricărui interes comercial sau financiar de natură să conducă la comportamente părtinitoare sau discriminatorii ale SOA față de întreprinderile menționate.

63

Pe de altă parte, astfel cum reiese din decizia de trimitere, SOA nu pot exercita alte activități decât cea de certificare. În plus, SOA sunt obligate, în conformitate cu reglementarea națională, să dispună de resurse și de proceduri apte să asigure eficacitatea și loialitatea prestării serviciilor lor.

64

În perspectiva protecției destinatarilor serviciilor, prezintă o importanță deosebită independența SOA față de interesele particulare ale clienților lor. O anumită limitare a posibilității de a negocia prețurile unor servicii cu acești clienți este susceptibilă să le întărească independența.

65

În aceste condiții, este necesar să se constate că, astfel cum a arătat, în esență, avocatul general la punctul 58 din concluzii, stabilirea unor tarife minime pentru prestarea unor astfel de servicii este destinată, în principiu, să asigure bună calitate a acestora din urmă și este de natură să garanteze realizarea obiectivului de protecție a destinatarilor serviciilor menționate.

66

În această privință, trebuie totuși să se sublinieze că regimul național privind tarifele în discuție în litigiul principal – și mai ales modul de calcul al tarifelor minime – trebuie să fie proporțional în raport cu realizarea obiectivului vizat la punctul anterior.

67

În speță, reglementarea italiană prevede că toate certificatele de autorizare sau prelungirea acestora, precum și toate activitățile complementare de reexaminare sau de modificare sunt supuse la plata unui tarif minim determinat în funcție de valoarea totală și de numărul categoriilor generale sau specializate pentru care se solicită autorizarea.

68

Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă reglementarea amintită nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul menționat la punctul 65 din prezenta hotărâre. În acest scop, instanța de trimitere va trebui să țină cont mai ales de modul de calcul al tarifelor minime, în special în funcție de numărul de categorii de lucrări pentru care este întocmit certificatul.

69

Ținând seama de ceea ce precedă, trebuie să se constate că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care impune SOA tarife minime pentru serviciile de certificare furnizate întreprinderilor care doresc să participe la proceduri de atribuire a contractelor de lucrări publice, constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 49 TFUE, dar o astfel de reglementare este de natură să asigure realizarea obiectivului de protecție a destinatarilor serviciilor menționate. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă, ținând cont mai ales de modul de calcul al tarifelor minime, în special în funcție de numărul de categorii de lucrări pentru care este întocmit certificatul, reglementarea națională menționată nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

70

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolele 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal care impune societăților care au calitatea de organisme de atestare (Società Organismi di Attestazione) un regim de tarife minime pentru serviciile de certificare furnizate întreprinderilor care doresc să participe la proceduri de atribuire a contractelor de lucrări publice.

O astfel de reglementare națională constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 49 TFUE, dar este de natură să asigure realizarea obiectivului de protecție a destinatarilor serviciilor menționate. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă, ținând cont mai ales de modul de calcul al tarifelor minime, în special în funcție de numărul de categorii de lucrări pentru care este întocmit certificatul, reglementarea națională menționată nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.