Cauza C‑303/12

Guido Imfeld,

Nathalie Garcet

împotriva

État belge

(cerere de decizie preliminară formulată de tribunal de première instance de Liège)

„Libertatea de stabilire — Egalitate de tratament — Impozit pe venit — Legislație referitoare la evitarea dublei impuneri — Venituri obținute în alt stat decât statul de reședință — Metoda exonerării cu rezervă de progresivitate în statul de reședință — Luare în considerare parțială a situației personale și familiale — Pierdere a anumitor avantaje fiscale legate de situația personală și familială a lucrătorului”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 12 decembrie 2013

Libertatea de stabilire – Restricții – Legislație fiscală – Impozite pe venit – Metodă de exonerare cu rezervă de progresivitate și imputarea cotităților scutite de impozit, acordate pentru copii în întreținere – Reglementare națională care acordă un avantaj fiscal cuplurilor care obțin toate veniturile sau cea mai mare parte a acestora în acest stat – Neluarea în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor – Inadmisibilitate – Justificare – Menținerea repartizării competențelor de impozitare între statele membre – Lipsă

(art. 49 TFUE)

Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei reglementări fiscale a unui stat membru care are drept efect privarea unui cuplu care are reședința în acest stat și care obține în același timp venituri în statul respectiv și în alt stat membru de beneficiul efectiv al unui avantaj fiscal determinat din cauza modalităților sale de imputare, în condițiile în care cuplul ar beneficia de acesta dacă soțul care are veniturile cele mai mari nu ar obține toate veniturile sale în alt stat membru.

O asemenea reglementare națională este în special susceptibilă să aducă atingere libertății de stabilire atunci când instituie un avantaj fiscal în favoarea cuplurilor, sub forma unui supliment la cotitatea din venit scutită de impozit, acordat pentru copii în întreținere, care este imputat asupra veniturilor acelui membru al cuplului care obține partea din venituri cea mai ridicată, fără a lua în considerare în niciun mod împrejurarea că acesta din urmă poate, în urma exercitării libertăților garantate de tratat, să nu obțină în mod individual venituri în statul membru de reședință, cu consecința imediată și automată că cuplul pierde total respectivul avantaj. Independent de tratamentul fiscal rezervat contribuabilului în statul membru al locului de muncă, caracterul automat al acestei pierderi aduce atingere libertății de stabilire.

O asemenea reglementare nu poate fi justificată prin necesitatea menținerii repartizării competențelor de impozitare între statele membre. Pe de o parte, o astfel de justificare nu poate fi invocată de statul membru de reședință al unui contribuabil pentru a se sustrage de la responsabilitatea care îi incumbă, în principiu, de a acorda contribuabilului menționat deducerile de tip personal și familial care îi revin acestuia, cu excepția cazului în care acest stat este exonerat în temeiul unei convenții de obligația de a‑și asuma integralitatea luării în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor care au reședința pe teritoriul său și care exercită parțial o activitate economică într‑un alt stat membru sau a cazului în care acesta constată că, chiar în lipsa oricărei convenții, unul sau mai multe state ale locului de muncă acordă, în privința veniturilor pe care le impozitează, avantaje legate de luarea în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor care nu au reședința pe teritoriul statelor respective, dar care obțin în acestea venituri impozabile. O reglementare care nu stabilește nicio corelație între avantajele fiscale pe care le acordă rezidenților statului membru în cauză și avantajele fiscale de care aceștia pot beneficia în alt stat membru, în timp ce Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată între aceste state membre nu impune statului membru al locului de muncă nicio obligație referitoare la luarea în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor care au reședința în celălalt stat membru, nu întrunește aceste condiții.

Pe de altă parte, o justificare legată de necesitatea de a proteja repartizarea echilibrată a competenței de impozitare între statele membre poate fi admisă în special atunci când regimul în cauză urmărește prevenirea comportamentelor de natură să compromită dreptul unui stat membru de a‑și exercita competența fiscală în legătură cu activitățile realizate pe teritoriul său. Aceasta presupune că eliminarea măsurii restrictive ar avea drept consecință faptul că statul membru de reședință renunța la o parte din competența sa fiscală în avantajul altor state membre.

(a se vedea punctele 62, 69, 72, 73, 75, 76 și 80 și dispozitivul)

Cauza C‑303/12

Guido Imfeld,

Nathalie Garcet

împotriva

État belge

(cerere de decizie preliminară formulată de tribunal de première instance de Liège)

„Libertatea de stabilire — Egalitate de tratament — Impozit pe venit — Legislație referitoare la evitarea dublei impuneri — Venituri obținute în alt stat decât statul de reședință — Metoda exonerării cu rezervă de progresivitate în statul de reședință — Luare în considerare parțială a situației personale și familiale — Pierdere a anumitor avantaje fiscale legate de situația personală și familială a lucrătorului”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 12 decembrie 2013

Libertatea de stabilire — Restricții — Legislație fiscală — Impozite pe venit — Metodă de exonerare cu rezervă de progresivitate și imputarea cotităților scutite de impozit, acordate pentru copii în întreținere — Reglementare națională care acordă un avantaj fiscal cuplurilor care obțin toate veniturile sau cea mai mare parte a acestora în acest stat — Neluarea în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor — Inadmisibilitate — Justificare — Menținerea repartizării competențelor de impozitare între statele membre — Lipsă

(art. 49 TFUE)

Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei reglementări fiscale a unui stat membru care are drept efect privarea unui cuplu care are reședința în acest stat și care obține în același timp venituri în statul respectiv și în alt stat membru de beneficiul efectiv al unui avantaj fiscal determinat din cauza modalităților sale de imputare, în condițiile în care cuplul ar beneficia de acesta dacă soțul care are veniturile cele mai mari nu ar obține toate veniturile sale în alt stat membru.

O asemenea reglementare națională este în special susceptibilă să aducă atingere libertății de stabilire atunci când instituie un avantaj fiscal în favoarea cuplurilor, sub forma unui supliment la cotitatea din venit scutită de impozit, acordat pentru copii în întreținere, care este imputat asupra veniturilor acelui membru al cuplului care obține partea din venituri cea mai ridicată, fără a lua în considerare în niciun mod împrejurarea că acesta din urmă poate, în urma exercitării libertăților garantate de tratat, să nu obțină în mod individual venituri în statul membru de reședință, cu consecința imediată și automată că cuplul pierde total respectivul avantaj. Independent de tratamentul fiscal rezervat contribuabilului în statul membru al locului de muncă, caracterul automat al acestei pierderi aduce atingere libertății de stabilire.

O asemenea reglementare nu poate fi justificată prin necesitatea menținerii repartizării competențelor de impozitare între statele membre. Pe de o parte, o astfel de justificare nu poate fi invocată de statul membru de reședință al unui contribuabil pentru a se sustrage de la responsabilitatea care îi incumbă, în principiu, de a acorda contribuabilului menționat deducerile de tip personal și familial care îi revin acestuia, cu excepția cazului în care acest stat este exonerat în temeiul unei convenții de obligația de a‑și asuma integralitatea luării în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor care au reședința pe teritoriul său și care exercită parțial o activitate economică într‑un alt stat membru sau a cazului în care acesta constată că, chiar în lipsa oricărei convenții, unul sau mai multe state ale locului de muncă acordă, în privința veniturilor pe care le impozitează, avantaje legate de luarea în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor care nu au reședința pe teritoriul statelor respective, dar care obțin în acestea venituri impozabile. O reglementare care nu stabilește nicio corelație între avantajele fiscale pe care le acordă rezidenților statului membru în cauză și avantajele fiscale de care aceștia pot beneficia în alt stat membru, în timp ce Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată între aceste state membre nu impune statului membru al locului de muncă nicio obligație referitoare la luarea în considerare a situației personale și familiale a contribuabililor care au reședința în celălalt stat membru, nu întrunește aceste condiții.

Pe de altă parte, o justificare legată de necesitatea de a proteja repartizarea echilibrată a competenței de impozitare între statele membre poate fi admisă în special atunci când regimul în cauză urmărește prevenirea comportamentelor de natură să compromită dreptul unui stat membru de a‑și exercita competența fiscală în legătură cu activitățile realizate pe teritoriul său. Aceasta presupune că eliminarea măsurii restrictive ar avea drept consecință faptul că statul membru de reședință renunța la o parte din competența sa fiscală în avantajul altor state membre.

(a se vedea punctele 62, 69, 72, 73, 75, 76 și 80 și dispozitivul)