1. 

Prin recursul formulat, Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 13 septembrie 2012, National Lottery Commission/OAPI – Mediatek Italia și De Gregorio (Reproducere a unei mâini) ( 2 ), prin care acesta a admis acțiunea introdusă de National Lottery Commission ( 3 ) având ca obiect anularea Deciziei Camerei întâi de recurs a OAPI din 9 iunie 2010 ( 4 ) referitoare la o procedură de declarare a nulității între, pe de o parte, Mediatek Italia Srl și domnul De Gregorio ( 5 ) și, pe de altă parte, NLC.

2. 

Prezenta cauză oferă Curții ocazia să precizeze poziția dreptului național în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene și să stabilească liniile directoare ale controlului pe care instanța Uniunii trebuie să îl exercite cu privire la conținutul și la interpretarea acestui drept în cadrul contenciosului privind marca comunitară.

3. 

Primul motiv de recurs ridică în special problema dacă Tribunalul, sesizat cu o acțiune împotriva unei decizii pronunțate de o cameră de recurs a OAPI, poate examina din oficiu conținutul dreptului pozitiv național invocat de partea care solicită anularea unei mărci comunitare ca urmare a unui drept anterior protejat de acest drept național.

4. 

În această privință, vom susține în prezentele concluzii că exercitarea controlului deplin de legalitate care revine Tribunalului presupune că acesta poate da litigiului o soluție care să fie conformă dreptului pozitiv național și, în acest scop, că poate examina, la nevoie din oficiu, conținutul, condițiile de aplicare și întinderea normelor de drept național invocate de părți în susținerea pretențiilor lor.

5. 

Vom arăta totuși că, atunci când instanța Uniunii efectuează din oficiu această analiză, trebuie să respecte principiul contradictorialității.

6. 

Întrucât Tribunalul nu a respectat acest principiu, vom propune Curții să admită recursul și să anuleze hotărârea atacată.

7. 

Dat fiind că litigiul nu pare a fi în stare de judecată, vom sugera, în final, Curții să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului.

8.

Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară ( 6 ) a fost abrogat și codificat prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară ( 7 ), intrat în vigoare la 13 aprilie 2009.

9.

Potrivit articolului 53 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009:

„Marca comunitară este, de asemenea, declarată nulă pe baza unei cereri prezentate [OAPI] sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere, în cazul în care utilizarea ei poate fi interzisă în temeiul unui alt drept anterior în conformitate cu legislația comunitară sau cu dreptul intern care îi reglementează protecția, în special:

[...]

10.

Articolul 76 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„În cursul procedurii, [OAPI] procedează la examinarea din oficiu a faptelor; cu toate acestea, în cazul unei proceduri privind motivele relative de respingere a înregistrării, examinarea este limitată la motivele invocate și la cererile introduse de părți.”

11.

Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 ( 8 ), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1041/2005 al Comisiei din 29 iunie 2005 ( 9 ), stabilește, printre altele, normele aplicabile desfășurării în fața OAPI a procedurilor de decădere sau de declarare a nulității unei mărci comunitare.

12.

Norma 37 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul de aplicare prevede:

„O cerere de decădere sau în nulitatea mărcii comunitare, introdusă în fața [OAPI] [...], cuprinde următoarele informații:

[...]

13.

La 2 octombrie 2007, NLC a obținut la OAPI înregistrarea următoarei mărci comunitare figurative ( 10 ):

14.

La 20 noiembrie 2007, Mediatek Italia a introdus la OAPI, în temeiul articolului 52 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 40/94, devenit articolul 53 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 ( 11 ), o cerere de declarare a nulității mărcii în litigiu ca urmare a existenței unui drept de autor anterior pe care l‑ar deține domnul De Gregorio cu privire la semnul figurativ următor ( 12 ):

15.

Prin decizia din 16 iulie 2009, divizia de anulare a OAPI a admis această cerere pentru motivul că, în esență, Mediatek Italia demonstrase existența unui drept de autor protejat de legislația italiană aproape identic cu marca în litigiu, precum și anterioritatea acestui drept în raport cu marca respectivă.

16.

NLC a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii.

17.

Camera întâi de recurs a OAPI a respins această cale de atac prin decizia în litigiu.

18.

În primul rând, camera de recurs a considerat că Mediatek Italia a făcut dovada creării operei, precum și a deținerii dreptului de autor prin prezentarea fotocopiei unui contract sub semnătură privată din 16 septembrie 1986 ( 13 ), în care un terț, care se prezintă drept autorul mano portafortuna, afirmă că a cedat uneia dintre persoanele care solicită declararea nulității drepturile sale de reproducere și de utilizare a acestei opere, reprodusă împreună cu alte desene în anexa la acest contract.

19.

În al doilea rând, aceasta a considerat că anomaliile evidențiate de NLC, și anume mențiunea unei durate maxime de protecție a dreptului de autor de 70 de ani, în condițiile în care o astfel de durată există doar din anul 1996, data ștampilei poștale, care corespunde unei zile de duminică, zi în care sunt închise birourile poștei, și diferența calitativă și conceptuală dintre desenul mano portafortuna și celelalte desene care figurează în anexă nu erau de natură să ridice îndoieli în ceea ce privește autenticitatea contractului din 1986.

20.

În al treilea rând, camera de recurs a precizat că, deși actul sub semnătură privată făcea, potrivit articolului 2702 din Codul civil italian, până la înscrierea în fals, dovada pe deplin că declarațiile proveneau de la cei care le semnaseră, era totuși competentă să aprecieze liber conținutul acestora.

21.

Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 8 septembrie 2010, NLC a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu.

22.

În susținerea acțiunii formulate, NLC a invocat trei motive, întemeiate pe încălcarea articolului 53 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, pe nelegalitatea refuzului camerei de recurs de a deschide o procedură orală sau de a recurge la măsuri de cercetare și, respectiv, pe o apreciere eronată de către aceasta a competenței sale pentru a examina autenticitatea contractului din 1986.

23.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis acțiunea și a obligat OAPI la plata cheltuielilor de judecată.

24.

Tribunalul, care a examinat primul și al treilea motiv împreună, a amintit mai întâi, la punctele 17-21 din hotărârea atacată, regimul procedural aplicabil cererii de declarare a nulității mărcii comunitare, întemeiată pe existența unui drept de autor anterior protejat în sistemul de drept național.

25.

La punctele 18 și 19 din hotărârea atacată, acesta a citat punctele 50-52 din Hotărârea Curții din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI ( 14 ), înainte de a aminti, la punctul 20 din hotărârea atacată, propria jurisprudență întemeiată pe noțiunea „fapt notoriu”, potrivit căreia OAPI „trebuie să se informeze din oficiu, prin mijloace care i se par utile în acest sens, cu privire la dreptul național al statului membru în cauză în cazul în care astfel de informații sunt necesare pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unei cauze de nulitate în discuție și, printre altele, a materialității faptelor invocate sau a forței probante a înscrisurilor prezentate”.

26.

În lumina acestor principii, Tribunalul a statuat, la punctele 23 și 24 din hotărârea atacată, că, deși „camera de recurs s‑a întemeiat în mod corect pe normele de drept italian care determină forța probantă a contractului din 1986”, era totuși obligat „să verifice [...] dacă [aceasta urmase] o interpretare corectă a dreptului italian relevant concluzionând că, potrivit articolelor 2702 și 2703 din Codul civil italian, până la înscrierea în fals, contractul din 1986 făcea pe deplin dovada că declarațiile proveneau de la cei care le semnaseră”.

27.

După ce a amintit conținutul articolelor 2702-2704 din Codul civil italian, Tribunalul a formulat următoarea poziție:

[...]

28.

După ce, la punctul 33 din hotărârea atacată a mai arătat că, „deși în decizia atacată nu se face nicio trimitere la articolul 2704 din Codul civil italian, se menționează prezența unei ștampile poștale din 21 septembrie 1986”, Tribunalul a admis, la punctul 34 din aceeași hotărâre, că „prezența acestei ștampile poștale este un element care permite să se stabilească că contractul din 1986 are dată certă începând cu 21 septembrie 1986”, înainte de a adăuga totuși, la punctul 35 din hotărârea menționată, că, „în temeiul jurisprudenței [Corte suprema di cassazione], era posibil ca [NLC] să facă dovada că contractul din 1986 fusese, în realitate, redactat la o altă dată decât cea care figurează pe ștampila poștală, fără să fie necesar ca aceasta să declanșeze procedura înscrierii în fals”.

29.

Din aceasta, Tribunalul a concluzionat, așadar, la punctul 36 din hotărârea atacată:

„Astfel, camera de recurs, concluzionând [...] că contractul din 1986 «[era] un act sub semnătură privată și că, până la înscrierea în fals, [făcea], așadar, potrivit articolului 2702 din Codul civil, pe deplin dovada că declarațiile proveneau de la cei care le [semnaseră]», în condițiile în care declanșarea unei astfel de proceduri nu era necesară în împrejurările speței, a urmat o interpretare eronată a dreptului național aplicabil în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 și, în consecință, a apreciat în mod necorespunzător întinderea exactă a competențelor sale.”

30.

În continuare, după ce a arătat, la punctul 39 din hotărârea atacată, că aprecierile referitoare la anomaliile care viciau contractul din 1986 au putut fi afectate de interpretarea eronată a dreptului italian, întrucât se putea „considera că camera de recurs ar fi acordat mai multă importanță acestor elemente în eventualitatea că ar fi apreciat că era posibil ca [NLC] să conteste în fața sa caracterul cert al datei menționate pe ștampila poștală și că, prin urmare, contractul din 1986 nu făcea în mod obligatoriu dovada provenienței declarațiilor pe care le conține”, Tribunalul a considerat, la punctul 40 din hotărârea atacată, că interpretarea eronată a dreptului național care reglementează protecția dreptului anterior invocat de Mediatek Italia a putut avea o incidență asupra conținutului deciziei în litigiu.

31.

Tribunalul a concluzionat, așadar, la punctul 41 din hotărârea atacată, că decizia în litigiu trebuia anulată fără examinarea celui de al doilea motiv.

32.

OAPI solicită anularea hotărârii atacate și obligarea NLC la plata cheltuielilor de judecată, în timp ce NLC solicită respingerea recursului.

33.

În susținerea recursului, OAPI invocă trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel cum a fost interpretat de Curte prin raportare la articolul 53 alineatul (2) din același regulament, și a normei 37 din Regulamentul de aplicare, al doilea, pe încălcarea dreptului OAPI de a fi ascultat și, al treilea, pe o incoerență vădită, precum și pe denaturarea faptelor.

34.

Prin intermediul primului motiv, care se împarte în două aspecte, OAPI susține că Tribunalul nu se putea întemeia nici pe articolul 2704 din Codul civil italian (primul aspect), nici pe hotărârea din 14 iunie 2007 (al doilea aspect), din moment ce aceste două elemente nu fuseseră invocate de părți și, în consecință, nu făceau obiectul litigiului dedus judecății în fața camerei de recurs.

35.

Considerând că raționamentul Tribunalului nu dovedește în mod clar dacă acesta consideră dreptul național ca fiind o chestiune de drept sau un fapt notoriu, OAPI susține în mod alternativ:

36.

NLC răspunde că norma 37 din Regulamentul de aplicare și Hotărârea Edwin/OAPI, citată anterior, privesc în mod exclusiv sarcina probei care revine reclamantului și nu se referă la pârât și nici la OAPI.

37.

În plus, aceasta susține că revine OAPI să aplice în mod corect dreptul național și să se informeze din oficiu în acest sens atunci când acest lucru este necesar pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unei cauze de nulitate.

38.

NLC adaugă că camera de recurs nu s‑a limitat la o apreciere de fapt, ci a pronunțat o decizie în drept. O interpretare a articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 care ar limita examinarea efectuată de camera de recurs doar la motivele relative invocate de reclamant ar fi contrară aplicării principiilor fundamentale de drept de care OAPI trebuie să țină seama, astfel cum amintesc considerentul (13) al regulamentului menționat și articolul 83 din acesta.

39.

În sfârșit, NLC susține că eroarea săvârșită de camera de recurs a provenit dintr‑o interpretare eronată a articolelor 2702 și 2703 din Codul civil italian, care i‑au fost supuse atenției, și că problema forței probante a contractului din 1986 fusese ridicată în fața camerei de recurs și a Tribunalului. În consecință, presupunând că Tribunalul a pus în mod greșit în discuție articolul 2704 din Codul civil italian și jurisprudența aferentă, această eroare nu ar fi afectat rezultatul analizei pe care a efectuat‑o, astfel încât recursul ar trebui respins ( 16 ).

40.

Primul motiv, prin care OAPI reproșează Tribunalului că a modificat obiectul litigiului prin faptul că s‑a întemeiat pe dispoziții și pe o jurisprudență neinvocate de părți, se întemeiază în mod exclusiv pe încălcarea articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și a normei 37 din Regulamentul de aplicare.

41.

Deși nou, fiind invocat pentru prima dată în fața Curții, considerăm că acest motiv este admisibil întrucât, născut odată cu motivele hotărârii atacate, acesta nu putea fi, prin ipoteză, invocat înainte.

42.

În schimb, este posibil să se ridice problema caracterului său operant.

43.

Cele două dispoziții pe care se întemeiază motivul au legătură exclusiv cu desfășurarea procedurii în fața OAPI. Prima dintre acestea precizează rolul OAPI în ceea ce privește examinarea situației de fapt pe care trebuie să o efectueze, în timp ce a doua enumeră informațiile pe care trebuie să le cuprindă cererea de decădere sau de declarare a nulității mărcii comunitare introdusă la OAPI.

44.

Nici una și nici cealaltă dintre aceste dispoziții nu privesc, așadar, procedura jurisdicțională și nu se aplică Tribunalului.

45.

OAPI nu invocă, în schimb, încălcarea articolului 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și nici a articolului 44 alineatul (1), a articolului 48 alineatul (2) sau a articolului 135 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

46.

Motivul prin care se reproșează Tribunalului încălcarea acestor dispoziții ar putea fi considerat inoperant din moment ce dispozițiile a căror încălcare este invocată nu sunt direct aplicabile procedurii jurisdicționale în fața Tribunalului, care se pronunță cu privire la acțiunea introdusă împotriva deciziilor camerelor de recurs, și nu implică, în sine, obligația acestei instanțe de a ține seama exclusiv de elementele de drept național furnizate OAPI de persoana care solicită declararea nulității.

47.

Cu toate acestea, principiile care decurg din dispozițiile menționate trebuie în mod logic să fie de asemenea aplicabile procedurii jurisdicționale în fața Tribunalului, întrucât obiectul litigiului dedus judecății camerei de recurs și Tribunalului este identic ( 17 ).

48.

Este de asemenea necesar să se examineze mai întâi temeinicia motivului.

49.

Soluția reținută în hotărârea atacată în ceea ce privește poziția dreptului național și rolul OAPI urmează jurisprudența Tribunalului.

50.

În general, Tribunalul atribuie dreptului național caracterul unui element de fapt a cărui dovadă trebuie făcută de persoana care formulează opoziția sau de cea care solicită declararea nulității. Totuși, Tribunalul atenuează mult principiul menționat prin faptul că stabilește în sarcina OAPI obligația de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național atunci când acesta constituie un fapt notoriu. Astfel, mai multe hotărâri enunță că OAPI trebuie să se informeze din oficiu, prin mijloacele pe care le consideră utile în acest scop, cu privire la legislația națională a statului membru vizat dacă astfel de informații sunt necesare pentru aprecierea condițiilor de aplicare a unui motiv de refuz al înregistrării sau a unei cauze de nulitate și, în special, a materialității faptelor invocate sau a forței probante a înscrisurilor prezentate ( 18 ). Potrivit Tribunalului, limitarea cadrului faptic al analizei efectuate de OAPI nu exclude luarea în considerare, pe lângă faptele prezentate explicit de părțile din procedura de opoziție sau din procedura de declarare a nulității, a faptelor notorii, mai precis, a faptelor care pot fi cunoscute de orice persoană sau care pot fi cunoscute din surse general accesibile ( 19 ).

51.

Această excepție are la rândul său o limită, întrucât Tribunalul a stabilit în mod clar obligația de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național numai în „ipoteza în care OAPI dispune deja de informații referitoare [la acest drept], fie sub formă de afirmații privind conținutul acestuia, fie sub formă de elemente furnizate în dezbateri și a căror forță probantă a fost invocată” ( 20 ).

52.

Potrivit Tribunalului, „în ceea ce privește instituțiile Uniunii, stabilirea și interpretarea normelor din dreptul național, în măsura în care sunt indispensabile activității lor, țin de stabilirea situației de fapt, iar nu de aplicarea dreptului[, care] privește numai aplicarea dreptului Uniunii” ( 21 ).

53.

În plus, Tribunalul a precizat că revine părții care invocă un drept anterior „sarcina de a dovedi în fața OAPI nu numai că acest drept decurge din legislația națională, ci și domeniul de aplicare al legislației înseși” ( 22 ).

54.

Cu toate acestea, jurisprudența Tribunalului nu este total neechivocă, întrucât anumite hotărâri par să interpreteze dreptul național nu prin prisma aprecierii sau a interpretării situației de fapt, ci a interpretării unei norme de drept.

55.

Astfel, pentru a determina conținutul dreptului național, Tribunalul examinează, ca pentru oricare normă de drept, nu numai textul legislației aplicabile, ci și interpretarea jurisprudențială și poziția doctrinei ( 23 ). În Hotărârea din 14 septembrie 2011, Olive Line International/OAPI – Knopf (O‑live) ( 24 ), Tribunalul, „având în vedere asemănarea puternică existentă între cele două norme” ( 25 ) reprezentate de un articol din legea spaniolă privind mărcile și de un articol din Regulamentul nr. 40/94, a considerat că era necesar să o interpreteze pe prima din acestea „în lumina jurisprudenței comunitare” ( 26 ).

56.

În pofida acestor manifestări caracteristice ale dificultății de a avea în vedere dreptul național ca simplu element de fapt, vom reține totuși că Tribunalul stabilește în principiu în sarcina OAPI obligația de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național atunci când acesta prezintă caracterul unui fapt notoriu și, în plus, se consideră obligat „să verifice [...] dacă camera de recurs a urmat o interpretare corectă a dreptului [național] relevant” ( 27 ).

57.

Rămâne de stabilit dacă vreuna dintre aceste obligații este justificată și dacă există o legătură necesară și logică între cele două obligații, în sensul că obligația de a efectua o interpretare corectă a dreptului național relevant ar implica‑o pe cea de a se informa din oficiu cu privire la acest drept.

58.

Pentru a fi în măsură să răspundem la aceste întrebări, este necesar să revenim asupra textelor legislative aplicabile, precum și asupra aplicabilității Hotărârii Edwin/OAPI, citată anterior.

59.

În susținerea primului motiv invocat, OAPI deduce din textele aplicabile statutul de simplu fapt pe care l‑ar avea dreptul național, cu consecința că sarcina probei revine părții care îl invocă și interdicția corelativă pentru Tribunal de a ține seama, din oficiu, de dispozițiile de drept național neinvocate de părți.

60.

Această premisă se întemeiază pe o interpretare discutabilă a textelor.

61.

Pe lângă faptul că din cuprinsul normei 37 din Regulamentul de aplicare nu se poate deduce că dreptul național ar avea statutul unui simplu fapt a cărui dovadă este în sarcina părților, articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 conferă în mod incontestabil o anumită doză de „caracter juridic” dreptului național în ordinea juridică a Uniunii.

62.

Este posibil să avem îndoieli că din cuprinsul normei 37 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul de aplicare se poate deduce că dreptul național are statutul unui fapt cu privire la care OAPI nu trebuie să se informeze din oficiu.

63.

Interpretarea literală a acestei dispoziții nu conduce la această soluție.

64.

Norma 37 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul de aplicare, ce instituie în sarcina titularului dreptului anterior, care introduce acțiunea în declararea nulității mărcii comunitare ulterioare, obligația de a invoca și de a prezenta dovada elementelor care stabilesc dreptul său anterior în temeiul legislației naționale aplicabile, nu determină în ansamblu regimul juridic aplicabil dreptului național, întrucât ea urmărește să aplice acestui drept tratamentul procedural al chestiunilor de fapt numai sub raportul stabilirii rolului persoanei care solicită declararea nulității. Obligația acesteia de a furniza elemente de probă nu ar ajunge nicidecum să fie lipsită de conținut dacă s‑ar recunoaște instanței Uniunii libertatea de a se informa dincolo de aceste elemente pentru a fi în măsură să aplice soluția care i‑ar părea corespunzătoare celei din dreptul național. Această obligație ar continua, în orice caz, să fie sancționată prin inadmisibilitatea cererii, potrivit normei 39 alineatul (3) din Regulamentul de aplicare.

65.

Într‑o manieră mai generală, trebuie să se observe de altfel că, deși există în mod incontestabil o legătură între sarcina probei dreptului național și competența instanței Uniunii de a examina din oficiu conținutul acestuia, faptul că sarcina probei dreptului național revine părții care îl invocă nu exclude în mod necesar orice competență a instanței de a verifica conținutul, sensul sau întinderea acestui drept.

66.

Interpretarea sistematică a normei 37 litera (b) punctul (iii) din Regulamentul de aplicare demonstrează în fond că legiuitorul Uniunii nu a urmărit să consacre o concepție pur acuzatorială a procedurii de declarare a nulității sau de opoziție, care ar transforma instanța într‑un simplu arbitru și ar lăsa părților libertatea deplină de decizie. Dimpotrivă, competențele de investigare recunoscute atât OAPI, cât și Tribunalului exprimă o concepție mai echilibrată privind aceste roluri ale diferiților intervenienți în toate procedurile, inclusiv în cele inter partes. Astfel, articolul 78 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și norma 57 alineatul (1) din Regulamentul de aplicare stabilesc o listă neexhaustivă a măsurilor de cercetare care pot fi decise de OAPI ( 28 ). Posibilitatea astfel recunoscută organelor competente ale OAPI de a dispune măsuri de cercetare demonstrează că administrarea probei în contenciosul privind marca comunitară nu este dominată de un principiu al neutralității sau al pasivității. Astfel cum a admis Tribunalul, OAPI poate în special să solicite părților să îi furnizeze informații cu privire la conținutul dreptului național ( 29 ).

67.

În definitiv, afirmația potrivit căreia norma 37 din Regulamentul de aplicare ar reflecta principiul conform căruia dreptul național ar fi o simplă chestiune de fapt ni se pare că presupune, dincolo de întinderea sa inițială, o dispoziție care se limitează să oblige reclamantul să invoce și să facă dovada dreptului național a cărui protecție o invocă, fără a exclude orice putere de inițiativă a OAPI.

68.

Există o mare varietate de dispoziții de drept al Uniunii care fac trimitere la dreptul național, atribuindu‑i funcții diferite. La această diversitate de trimiteri la dreptul național se adaugă mai multe căi de atac prin care instanțele Uniunii pot fi chemate să ia în considerare dreptul național.

69.

Încercările de inventariere a diferitor funcții ale dreptului național în cadrul ordinii juridice a Uniunii ( 30 ) arată dificultatea de a clasifica într‑o categorie juridică clar identificată trimiterile efectuate de Regulamentul nr. 207/2009 în caz de opoziție la înregistrarea unei mărci comunitare sau de cerere de declarare a nulității. Pentru unii autori, ar fi vorba despre o simplă „luare în considerare a dreptului național” ( 31 ), în timp ce pentru alții, care asimilează situația în care instanța Uniunii se pronunță în cadrul contenciosului privind marca comunitară cu situația în care se pronunță în temeiul unei clauze compromisorii, aceste trimiteri ar îndreptăți Tribunalul „[să] aplic[e] și [să] interpret[eze] în mod direct” normele din dreptul intern al unui stat membru ( 32 ).

70.

Este în orice caz cert că articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, deși nu conferă dreptului național caracterul de drept al Uniunii, obligă instituțiile Uniunii ca, în cazul unei cereri de declarare a nulității unei mărci comunitare întemeiate pe un drept anterior protejat printr‑o normă de drept național, să procedeze la determinarea și la interpretarea acestei norme de drept.

71.

Într‑o situație precum cea în discuție, OAPI are obligația să examineze dacă sunt întrunite condițiile de aplicare a cauzei de nulitate invocate în procedura de declarare a nulității. Dacă această cauză privește existența unui drept anterior protejat de dreptul național, instituțiile Uniunii nu se pot limita, în opinia noastră, la un control al valorii și al întinderii elementelor de probă prezentate. Poate deveni necesară de asemenea interpretarea și aplicarea acestui drept, astfel cum se întâmplă în prezenta speță. În cazul unei contestări a valorii probante a contractului din 1986, a cărui fotocopie a fost prezentată la OAPI de Mediatek Italia, camera de recurs și Tribunalul s‑au confruntat cu necesitatea de a interpreta și de a aplica normele privind probatoriul invocate. Verificarea faptului că dreptul anterior invocat este stabilit și dovedit în temeiul legislației naționale aplicabile constituie o chestiune prealabilă, care trebuie soluționată înainte de a putea aplica norma de drept al Uniunii care prevede nulitatea mărcii comunitare. În consecință, chiar dacă principiul jura novit curia nu se extinde la dreptul național, care nu se consideră a fi cunoscut de instanța Uniunii, și chiar dacă conținutul acestui drept este interpretat din punct de vedere procedural ca un fapt pe care părțile au sarcina de a‑l invoca și de a‑l proba, nu este mai puțin adevărat că, din punctul de vedere al persoanei care este însărcinată să îl aplice, dreptul menționat ocupă în raționamentul intelectual care conduce la soluționarea litigiului aceeași poziție ca orice normă de drept, indiferent de originea acesteia.

72.

Acestea sunt motivele pentru care considerăm că articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 conferă dreptului național o anumită poziție în ordinea juridică a Uniunii, fapt care nu permite considerarea acestuia exclusiv ca o simplă chestiune de fapt.

73.

Această concluzie se coroborează cu concluziile care pot fi desprinse din Hotărârea Edwin/OAPI, citată anterior.

74.

Hotărârea Edwin/OAPI, citată anterior, aduce elemente de răspuns importante cu privire la repartizarea rolurilor între reclamant, organele competente ale OAPI, Tribunal și Curte.

75.

În primul rând, Curtea deduce din textul normei 37 din Regulamentul de aplicare existența în sarcina oricărei părți care solicită declararea nulității unei mărci comunitare ca urmare a unui drept anterior protejat printr‑o normă de drept național a obligației de a prezenta OAPI elementele care stabilesc conținutul acestei norme.

76.

În al doilea rând, Curtea impune organelor competente ale OAPI obligația „să aprecieze relevanța și sfera elementelor prezentate de solicitant pentru a stabili conținutul normei respective” ( 33 ).

77.

În al treilea rând, aceasta consideră că Tribunalul este competent pentru a exercita „un control deplin de legalitate cu privire la aprecierea făcută de OAPI asupra elementelor prezentate de solicitant pentru a stabili conținutul legislației naționale a cărei protecție o invocă” ( 34 ).

78.

În al patrulea rând, Curtea stabilește limitele propriului control prin descompunerea sa în trei etape, privind textul, conținutul și, respectiv, întinderea dreptului pozitiv. „[T]extul dispozițiilor naționale în cauză sau al jurisprudenței naționale aferente ori, în sfârșit, al lucrărilor din doctrină referitoare la acestea” ( 35 ) este supus controlului denaturării, în timp ce conținutul acestor elemente și sfera fiecăruia dintre ele în raport cu celelalte sunt supuse unui control al erorii vădite.

79.

Interpretarea noastră dată acestei hotărâri diferă destul de mult de cea dată de OAPI. Contrar afirmației acestuia din urmă potrivit căreia din hotărârea menționată ar reieși că dreptul național este o chestiune de fapt, nu considerăm că Curtea a înclinat mai degrabă spre a‑l considera o chestiune de fapt decât o chestiune de drept.

80.

Mai întâi, este necesar să constatăm că Curtea s‑a ferit să se pronunțe cu privire la calificarea „elementelor” care trebuie prezentate de solicitant pentru a stabili conținutul dreptului național. Nu numai că nu le‑a calificat drept „elemente de fapt”, dar, în plus, atunci când a impus Tribunalului „să aprecieze relevanța și sfera elementelor prezentate de solicitant”, Curtea a utilizat o expresie nouă, care se îndepărtează de cea utilizată în mod obișnuit pentru a desemna controlul exercitat cu privire la elementele de fapt, pentru a preciza întinderea controlului pe care trebuie să îl exercite organele competente ale OAPI asupra elementelor prezentate.

81.

În continuare, Curtea a întemeiat „controlul deplin de legalitate” pe care Tribunalul trebuie să îl exercite pe dispozițiile articolului 63 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94, devenit articolul 65 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia acțiunea se înaintează împotriva deciziilor camerelor de recurs ale OAPI „pe motive de incompetență, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, nerespectarea tratatului, nerespectarea dispozițiilor prezentului regulament sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau abuzul de putere” ( 36 ). Curtea s‑a referit în mod expres la Concluziile avocatului general Kokott, care considerase că expresia „orice norm[ă] de drept privind aplicarea [Regulamentului nr. 207/2009]” era suficient de largă pentru a acoperi nu numai dreptul Uniunii, ci și dreptul național care are vocația de a se aplica în cadrul aplicării acestui regulament ( 37 ).

82.

Or, Curtea ar fi putut justifica acest control întemeindu‑se pe competența Tribunalului de a sancționa erorile săvârșite în aprecierea situației de fapt. Astfel, aceasta a statuat în mod repetat că, în exercitarea controlului de legalitate a deciziilor camerelor de recurs ale OAPI, Tribunalul poate verifica dacă aceste camere au dat o calificare juridică exactă situației de fapt din litigiu sau dacă „aprecierea elementelor de fapt care au fost prezentate camerelor menționate nu este viciată de erori” ( 38 ).

83.

Dacă Curtea ar fi considerat dreptul național un simplu fapt, ar fi fost obligată, așadar, în mod logic, să justifice controlul Tribunalului prin competența acestuia de a sancționa erorile săvârșite în aprecierea situației de fapt.

84.

În sfârșit, se poate remarca faptul că Curtea și‑a extins controlul în cadrul unui recurs dincolo de denaturarea elementelor prezentate Tribunalului, recunoscând existența unui control al erorii vădite de apreciere ( 39 ). Deși nu este ușor să se stabilească până unde poate ajunge analiza jurisdicțională privind legalitatea în cadrul acestui control, este posibil să se considere că controlul denaturării și cel al erorii vădite de apreciere se vor distinge, după toate probabilitățile, nu numai prin intensitatea lor, ci și prin obiectul acestora, primul privind chiar conținutul dreptului național, în timp ce al doilea se va putea exercita asupra interpretării și a aprecierii acestui drept.

85.

În definitiv, din litera și din spiritul legislației aplicabile, precum și din interpretarea Curții rezultă două concluzii principale, una referitoare la condiția dreptului național, cealaltă referitoare la rolul instanței Uniunii.

86.

În primul rând, dreptul național, chiar dacă trebuie invocat și dovedit de persoana care solicită declararea nulității, nu poate fi considerat un simplu fapt. Trimiterea la dreptul național efectuată în Regulamentul nr. 207/2009 conferă un caracter legislativ acestui drept care intră, într‑un anumit mod, în structura cadrului reglementar al Uniunii, fiind supus controlului deplin de legalitate exercitat de Tribunal.

87.

În al doilea rând, rolul organelor competente ale OAPI și al instanței Uniunii, care se confruntă cu aplicarea dreptului național, nu este guvernat de un principiu al neutralității care le‑ar limita într‑un rol pur pasiv, îngrădindu‑le competența de verificare a conținutului dreptului invocat.

88.

În raport cu aceste două aprecieri este necesar să se stabilească dacă Tribunalul trebuie să verifice din oficiu dreptul național aplicabil.

89.

Considerăm că exercitarea controlului deplin de legalitate care revine Tribunalului presupune ca acesta să poată da litigiului o soluție care să fie conformă cu dreptul pozitiv național și, în acest scop, să poată verifica, la nevoie din oficiu, conținutul, condițiile de aplicare și domeniul de aplicare al normelor de drept național invocate de părți în susținerea pretențiilor lor.

90.

Trei argumente militează în favoarea acestei soluții.

91.

Primul argument se întemeiază pe efectul util al Regulamentului nr. 207/2009. Considerăm că obiectivul de protecție a mărcii comunitare urmărit de acest regulament ar fi repus în discuție în cazul în care nulitatea unei mărci ar putea fi pronunțată în temeiul unui drept anterior protejat printr‑o legislație națională fără ca organele competente ale OAPI sau Tribunalul să poată verifica soluția care trebuie dată potrivit dreptului pozitiv național problemei cu care acestea sunt sesizate. Este de necontestat că o apreciere eronată a acestui drept ar putea conduce la recunoașterea, în mod greșit, a existenței unui drept anterior și la admiterea unei cereri de declarare a nulității.

92.

Al doilea argument privește cerințele principiului protecției jurisdicționale efective. În opinia noastră, competența de a verifica din oficiu dacă sunt întrunite condițiile de aplicare a normei de drept național care au fost invocate rezultă de asemenea din cerința ca orice decizie a organelor competente ale OAPI care are ca efect privarea titularului mărcii comunitare de dreptul său să poată fi supusă unui control jurisdicțional destinat să asigure protecția efectivă a acestui drept. Or, controlul jurisdicțional ar rămâne fără obiect în cazul în care instanța Uniunii ar trebui să se limiteze la documentele prezentate de solicitant, cu riscul unei aplicări greșite sau al unei interpretări eronate a normelor aplicabile.

93.

Al treilea argument se întemeiază pe rolul exercitat de organele competente ale OAPI în cadrul contenciosului privind marca comunitară. Departe de a fi limitate la un rol exclusiv administrativ, aceste organe exercită o funcție cvasijurisdicțională, echivalentă celei exercitate de instanțele naționale care se pronunță cu privire la o cerere reconvențională într‑o acțiune în contrafacere. De altfel, articolul 100 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 conferă deciziei acestora autoritate de lucru judecat. Prin urmare, nu pare logic ca întinderea controlului vizând aplicarea și interpretarea dreptului național să fie considerabil diferită după cum cererea de declarare a nulității este formulată pe cale principală la OAPI sau pe cale reconvențională la instanța națională.

94.

Trebuie subliniat că posibilitatea de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național relevant nu are nicidecum vocația de a înlocui eventuala carență a solicitantului în administrarea probei, care îi incumbă, privind conținutul dreptului național. Este vorba, în schimb, despre posibilitatea instanței Uniunii de a verifica relevanța dreptului național susținut și invocat ca probă. Interdicția de a efectua o verificare serioasă ar implica, în cele din urmă, transformarea organelor competente ale OAPI în simple camere de înregistrare a dreptului național furnizat de solicitant.

95.

În consecință, considerăm că în mod corect Tribunalul a verificat, informându‑se din oficiu cu privire la conținutul dreptului italian relevant, dacă camera de recurs a urmat o interpretare corectă a acestui drept.

96.

În schimb, considerăm că justificarea acestei obligații de verificare nu se găsește în noțiunea de fapt notoriu.

97.

Pe de o parte, nu se poate atribui dreptului național caracterul unui element de fapt.

98.

Pe de altă parte, mai ales, aplicarea noțiunii de fapt notoriu dreptului național conduce la o puternică insecuritate juridică și este sursă a arbitrariului. În această privință, avem mari îndoieli că principiile complexe care reglementează dovada actelor sub semnătură privată în dreptul italian sunt accesibile tuturor și pot fi calificate într‑adevăr drept „fapte notorii”.

99.

După cum am arătat anterior, în ceea ce privește obligația de verificare din oficiu, ne întemeiem pe necesitatea de a menține efectul util al Regulamentului nr. 207/2009 și pe exigențele unei protecții jurisdicționale efective.

100.

Este necesar să se mai precizeze că această obligație trebuie să rămână delimitată. Astfel cum a statuat Tribunalul ( 40 ), ea are vocația să se aplice numai în ipoteza în care OAPI dispune deja de informații referitoare la dreptul național. În plus, permite nu să se modifice obiectul litigiului prin introducerea de elemente de fapt noi, ci numai să se verifice conținutul, condițiile de aplicare și domeniul de aplicare al normelor de drept național invocate.

101.

Această precizare este de natură să răspundă cel puțin parțial la obiecția de ordin practic ridicată de OAPI privind imposibilitatea practică de a cunoaște dreptul aplicabil. Nu se pune problema ca organele competente ale OAPI să se substituie părților în administrarea probelor. Obligația lor de informare are o întindere mai limitată întrucât urmărește numai verificarea exactității informațiilor furnizate de solicitant cu privire la conținutul dreptului național și la întinderea protecției pe care o conferă.

102.

În plus, fără a nesocoti dificultățile cu care se poate confrunta OAPI la verificarea conținutului dreptului național, considerăm că dezvoltarea mijloacelor de informare plasează acest organ al Uniunii, care, reamintim, dispune de mijloace de investigare, în situația de a verifica temeinicia celor invocate de solicitant cu privire la protecția conferită de dreptul național.

103.

Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că primul motiv invocat de OAPI trebuie respins.

104.

În opinia OAPI, potrivit unui principiu general al dreptului Uniunii, destinatarii deciziilor autorităților publice care le afectează în mod semnificativ interesele trebuie să aibă posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere ( 41 ).

105.

Acesta susține că, în speță, nu a avut posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere cu privire la hotărârea din 14 iunie 2007, care nu a fost invocată de părți pe parcursul procedurii administrative și care, în consecință, nu intra în discuție în litigiul de pe rolul camerei de recurs, și că, dacă ar fi avut această posibilitate, raționamentul și concluzia Tribunalului ar fi fost diferite.

106.

OAPI concluzionează că Tribunalul i‑a încălcat dreptul de a fi ascultat.

107.

NLC răspunde că problema de drept pentru care jurisprudența Corte suprema di cassazione era relevantă a fost invocată anterior ședinței întrucât, prin scrisoarea din 7 februarie 2012, Tribunalul a solicitat OAPI, în temeiul articolului 64 din Regulamentul de procedură, să răspundă la chestiuni care privesc domeniul de aplicare al articolului 2704 din Codul civil italian. NLC arată că OAPI a avut, așadar, posibilitatea de a fi ascultat cu privire la această problemă, atât în scris, cât și în ședință, și că nu se poate susține că, cu excepția unei atenționări prealabile referitoare la fiecare jurisprudență relevantă sau potențial relevantă, o hotărâre care face trimitere la aceasta încalcă dreptul la apărare.

108.

NLC adaugă că, presupunând că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a oferit OAPI posibilitatea de a prezenta observații cu privire la jurisprudență, această eroare nu are oricum niciun efect asupra rezultatului deciziei.

109.

Deși, astfel cum am arătat, Tribunalul trebuie, în anumite limite, să se informeze din oficiu cu privire la conținutul dreptului național, ni se pare fundamental să reafirmăm, cu această ocazie, întinderea conferită întotdeauna de Curte principiului contradictorialității, care constituie cerința fundamentală a oricărui proces echitabil.

110.

Dreptul la un proces echitabil constituie un principiu fundamental de drept al Uniunii, consacrat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 42 ), care conferă o „protecție echivalentă” ( 43 ).

111.

Pentru a îndeplini cerințele acestui drept, instanțele Uniunii trebuie să asigure respectarea în fața lor a principiului contradictorialității și să respecte ele însele acest principiu ( 44 ), care se aplică oricărei proceduri care poate conduce la adoptarea de către o instituție a Uniunii a unei decizii care afectează în mod semnificativ interesele unei persoane ( 45 ).

112.

Principiul contradictorialității nu conferă fiecărei părți la un proces doar dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile și de observațiile prezentate de partea adversă în fața instanței și de a le discuta. Acesta implică și dreptul părților de a lua cunoștință și de a discuta elementele invocate din oficiu de instanță pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia ( 46 ).

113.

Jurisprudența a recunoscut în mod clar existența acestui drept nu numai atunci când instanța își întemeiază decizia pe o situație de fapt și pe înscrisuri de care părțile nu au putut lua cunoștință ( 47 ), ci și atunci când își întemeiază decizia pe un motiv de drept invocat din oficiu ( 48 ).

114.

Domeniul de aplicare al dreptului de a fi ascultat acoperă astfel toate elementele care sunt decisive pentru rezultatul procedurii ( 49 ) și constituie fundamentul actului decizional, indiferent dacă aceste elemente sunt de fapt sau de drept, și numai poziția finală pe care administrația intenționează să o adopte sau chiar actul asupra căruia urmează să se pronunțe iese din acest domeniu de aplicare.

115.

Prin urmare, trebuie să se analizeze dacă, în speță, părțile au beneficiat sau nu au beneficiat în cursul procedurii de posibilitatea de a‑și prezenta observațiile cu privire la elementele invocate din oficiu de Tribunal.

116.

În această privință, astfel cum rezultă din scrisorile adresate de Tribunal la 7 februarie 2012 și din întrebările anexate la acestea, deși părțile și‑au putut susține punctul de vedere cu privire la dispozițiile articolului 2704 din Codul civil italian, nu au avut în schimb posibilitatea să își prezinte observațiile cu privire la hotărârea din 14 iunie 2007.

117.

Din interpretarea punctelor 32, 35, 36, 39 și 40 din hotărârea atacată reiese în mod clar că conținutul hotărârii din 14 iunie 2007 a fost determinant în raționamentul Tribunalului și că soluția ar fi fost diferită dacă nu ar fi ținut seama de aceasta. Întrucât a constatat că camera de recurs nu a ținut seama de această jurisprudență, potrivit căreia proba contrară în legătură cu exactitatea datei ștampilei poștale poate fi prezentată fără să fie necesar să se recurgă la procedura înscrierii în fals, Tribunalul a considerat că camera de recurs ar fi putut acorda mai multă importanță anomaliilor invocate de NLC și că trebuia, în consecință, să anuleze decizia în litigiu.

118.

Decurge din considerațiile de mai sus că Tribunalul a încălcat principiul contradictorialității care rezultă din cerințele legate de dreptul la un proces echitabil.

119.

Prin urmare, considerăm că al doilea motiv de recurs trebuie admis.

120.

În aceste condiții, considerăm că nu este necesar să se examineze al treilea motiv, întemeiat pe incoerența vădită și pe denaturarea faptelor.

121.

Articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții prevede că, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

122.

În speță, considerăm că litigiul nu este în stare de judecată, întrucât părțile trebuie să poată da explicații în contradictoriu cu privire la elementele de drept național invocate din oficiu de Tribunal.

123.

Aceste considerații ne determină să propunem ca prezenta cauză să fie trimisă Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe pe fond.

124.

În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: