CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 21 noiembrie 2013(1)
Cauza C‑482/12
Peter Macinský
Eva Macinská
împotriva
Getfin s.r.o.
Financreal s.r.o.
[cerere de decizie preliminară formulată de Okresný súd Prešov (Slovacia)]
„Admisibilitate – Directiva 93/13/CEE – Contract de credit de consum – Clauze abuzive – Recuperarea unei creanțe garantate prin recurgerea la vânzarea la licitație publică a unui bun imobil – Posibilitatea unei proceduri judiciare prealabile în temeiul legislației naționale – Principiul efectivității – Limitarea în timp a efectelor unei hotărâri judecătorești”
1. Curtea de Justiție este o instanță judecătorească. Scopul ei este acela de a tranșa litigiile dintre părți în temeiul normelor de drept materiale și de procedură. Aceasta pronunță hotărâri judecătorești obligatorii și nu emite, în general, opinii pur consultative asupra unor chestiuni ipotetice(2). În acest cadru, cauza examinată prezintă toate caracteristicile unei situații complet abstracte, întrucât nu este clar de ce este necesară pronunțarea de către Curte a unei decizii preliminare. Deși cauzele dificile creează, cu siguranță, drept de slabă calitate, litigiile inexistente creează probabil drept de calitate mult mai slabă.
2. Această situație este regretabilă, deoarece chestiunea de fond supusă examinării Curții în prezenta cauză nu este de mică importanță. Astfel, eforturile de a eficientiza administrarea justiției se confruntă din nou cu dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă – și anume cel al consumatorilor.
3. Prin cererea de decizie preliminară formulată, Okresný súd Prešov (Tribunalul Departamental din Prešov) (Slovacia) solicită îndrumare cu privire la aspectul dacă normele slovace care permit unui creditor să obțină plata creanței prin intermediul unei proceduri extrajudiciare de executare a drepturilor sale garantate asupra bunurilor debitorului (denumită în continuare „procedura în discuție”) sunt compatibile, printre altele, cu Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(3).
I – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
4. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
5. Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”
B – Dreptul național
6. Codul civil slovac (Občianský zákonník) conține printre altele următoarele prevederi referitoare la executarea silită a unei garanții:
„Articolul 151j
(1) În cazul în care o creanță garantată nu este plătită în întregime la termen, creditorul garantat poate să inițieze executarea silită a garanției. În acest scop, creditorul garantat poate să utilizeze mijloacele specificate în contract sau poate să scoată la licitație publică bunul care face obiectul garanției, în conformitate cu prevederile legale specifice, [...] sau [...] să îl vândă potrivit prevederilor legale specifice [...], sub rezerva unor dispoziții contrare în temeiul prezentului cod sau a unei reglementări speciale.
(2) În cazul în care o creanță garantată nu este plătită în întregime la termen, creditorul garantat poate să obțină sau să solicite recuperarea acesteia prin executarea garanției chiar și atunci când creanța garantată este prescrisă.
[...]
Articolul 151m
(1) Creditorul garantat poate să vândă bunul care constituie obiectul garanției în modul specificat în contractul prin care se constituie garanția sau prin licitație publică cel mai devreme după expirarea unui termen de 30 de zile de la data notificării garantului și a debitorului, în cazul în care debitorul și garantul nu sunt una și aceeași persoană, în legătură cu începerea executării garanției, sub rezerva unor dispoziții contrare în temeiul unei reglementări speciale [...]
(2) În urma notificării privind executarea, garantul și creditorul garantat pot să convină că acesta din urmă este autorizat să vândă bunul care face obiectul garanției în modalitatea specificată în contractul prin care se constituie garanția sau prin licitație publică, înainte chiar de expirarea termenului de 30 de zile menționat la alineatul (1).
(3) În cazul în care creditorul garantat a inițiat executarea silită în modalitatea specificată în contractul prin care se constituie garanția, acesta poate să schimbe modul de executare în orice moment în timpul executării garanției și poate să vândă la licitație publică bunul care face obiectul garanției sau să solicite recuperarea creanței prin vânzarea acestuia în temeiul unor dispoziții legale specifice. Creditorul garantat trebuie să informeze garantul în legătură cu modificarea modului de executare.”
7. Legea nr. 527/2002 privind licitațiile publice voluntare (Zákon č. 527/2002 Z.z. o dobrovolʼných dražbách) prevede:
„Articolul 17 – Anunțul privind licitația publică
(1) Adjudecătorul va anunța vânzarea prin publicarea unui anunț privind licitația publică [...]
(3) În cazul în care bunul scos la licitație este un apartament, o casă [sau] un alt imobil [...], adjudecătorul va publica anunțul de licitație cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea licitației. De asemenea, adjudecătorul va trimite fără întârziere anunțul privind licitația publică la minister pentru publicare în Jurnalul [oficial] comercial [...]
[...]
(5) Adjudecătorul va trimite anunțul privind licitația publică, în termenele specificate la alineatele 2-4 de mai jos, următoarelor persoane:
(a) persoanei care a avut inițiativa licitației publice, debitorului creanței garantate și proprietarului bunului scos la licitație, în cazul în care nu este aceeași persoană cu debitorul [...]
[...]
Articolul 21 – Neîndeplinirea obligației de către adjudecător și nulitatea licitației publice
[...]
(2) În cazul încălcării oricăreia dintre prevederile prezentului cod, persoana care pretinde că această încălcare i‑a afectat drepturile poate să solicite instanței să declare nulitatea licitației publice. Acest drept se stinge în termen de trei luni de la data licitației publice, cu excepția cazului în care licitația privește o casă ori un apartament deținut de persoana respectivă în care aceasta locuia în mod oficial la data licitației și anularea este solicitată pentru comiterea unei infracțiuni [...], caz în care cererea de anulare a vânzării poate fi făcută după expirarea termenului de trei luni menționat.
[...]
(5) În cazul nerespectării obligațiilor de către adjudecatar sau al anulării vânzării de către instanță, licitația este declarată ca fiind lipsită de efecte începând de la data adjudecării.
[...]
Articolul 29 – Predarea bunului adjudecat la licitație
[...]
(2) În cazul în care bunul adjudecat la licitație [este un apartament, o casă ori un alt imobil], proprietarul anterior este obligat să predea bunul, potrivit condițiilor stabilite în anunțul privind licitația publică și fără întârziere, după prezentarea de către adjudecatar al unei copii certificate a actului notarial și a actului de identitate [...]”
II – Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
8. Domnul Peter Macinský și doamna Eva Macinská sunt pensionari și locuiesc împreună la Prešov, Slovacia. La 29 aprilie 2011, soții Macinský au contractat un împrumut de 5 000 de euro de la Financreal s.r.o. în scopul rambursării altor împrumuturi. Pentru garantarea împrumutului s‑a constituit o garanție asupra apartamentului în care locuiau soții Macinský. Potrivit contractului de împrumut, suma împrumutată urma să fie rambursată în 84 de rate lunare a câte 209,52 euro. Întrucât soții Macinský nu și‑ar fi plătit ratele în mai multe rânduri, Financreal a hotărât să ia măsuri împotriva lor.
9. La 17 octombrie 2011, Financreal a cedat Getfin s.r.o, societate de recuperare a creanțelor, creanța pe care o avea împotriva soților Macinský în temeiul contractului de împrumut. Prin scrisoarea din 26 octombrie 2011, Getfin a solicitat rambursarea integrală a împrumutului. Potrivit Getfin, cuantumul creanței era la acel moment de 21 057 de euro.
10. Prin scrisoarea din 12 noiembrie 2011, soții Macinský au contestat validitatea creanței și au solicitat Financreal să reexamineze majorarea aplicată creanței (peste 300 % într‑o perioadă de șase luni), pe care o considerau nerezonabilă.
11. La 21 noiembrie 2011, Getfin a introdus o acțiune împotriva soților Macinský în fața Okresný súd Prešov. În același timp, a angajat Dražby a reality s.r.o. (denumită în continuare „Dražby”), o întreprindere privată, pentru executarea silită extrajudiciară a creanței.
12. La 1 decembrie 2011, Dražby i‑a înștiințat pe soții Macinský că urma să procedeze la executarea silită extrajudiciară a garanției prin vânzarea apartamentului acestora „la licitație publică voluntară”, cu alte cuvinte, că intenționa să inițieze procedura în discuție. În același timp, soții Macinský au fost informați că creanța ajunsese la 22 646 de euro.
13. La 11 ianuarie 2012, soții Macinský au solicitat și au obținut în fața Okresný súd Prešov o măsură provizorie de suspendare a executării silite extrajudiciare a garanției(4).
14. La 1 februarie 2012, Dražby a renunțat la intenția de a scoate la licitație publică „voluntară” apartamentul soților Macinský.
15. În ceea ce privește procedura menționată la punctul 11, prin hotărârea din 21 martie 2012 (inclusă în dosarul național al cauzei transmis Curții), Okresný súd Prešov i‑a obligat pe domnul și pe doamna Macinský la rambursarea către Getfin numai a sumei de 4 290,48 euro, considerând că rata dobânzii specificată în contract era inacceptabilă din punct de vedere moral și că, în consecință, contractul era nul. În decizia de trimitere se arată că hotărârea din 21 martie 2012 nu este încă definitivă. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 4 septembrie 2013, ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, soții Macinský au arătat că respectiva hotărâre a rămas definitivă. Acest aspect a fost confirmat în ședință de guvernul slovac(5).
16. În ceea ce privește procedura privind măsurile provizorii menționată la punctul 13 de mai sus, Okresný súd Prešov explică faptul că o „licitație publică voluntară”, astfel cum este prevăzută de Legea privind licitațiile publice voluntare, este un mecanism de executare silită extrajudiciară a unei garanții. Niciun organ jurisdicțional și nicio altă instanță independentă nu examinează dacă această măsură are un caracter rezonabil, iar termenul „voluntar” este un termen juridic care se aplică chiar și atunci când debitorul nu consimte la licitația publică. În plus, Okresný súd Prešov explică faptul că o licitație publică voluntară îi permite creditorului să determine cuantumul creanței fără o hotărâre judecătorească(6).
17. Întrucât avea îndoieli în legătură cu compatibilitatea procedurii în cauză cu Directiva 93/13, Okresný súd Prešov a hotărât, la 27 august 2012, să suspende procedura și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„[Directiva 93/13] trebuie interpretată în sensul că se opune legislației unui stat membru, precum articolul 151j alineatul (1) din Občianský zákonník (Codul civil) coroborat cu celelalte prevederi din legislația în discuție în prezenta cauză, care permite creditorului să pretindă aplicarea unei clauze contractuale abuzive procedând la executarea silită a unei garanții prin vânzarea unui bun imobil în pofida opoziției consumatorului și a existenței unui litigiu cu privire la chestiunea respectivă și fără o evaluare a clauzelor contractuale de către un organ jurisdicțional sau de către o altă instanță independentă?”
18. Au prezentat observații scrise soții Macinský, guvernele slovac și german, precum și Comisia. În ședința din 11 septembrie 2013, guvernele slovac și german, precum și Comisia au prezentat observații orale.
III – Analiză
19. Prezenta cauză ridică mai multe probleme.
20. În primul rând, având în vedere situația de fapt descrisă mai sus, admisibilitatea prezentei cauze este pusă la îndoială, în special de către guvernele slovac și german.
21. În al doilea rând, în ceea ce privește fondul, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă procedura în discuție este compatibilă cu Directiva 93/13. Guvernele german și slovac susțin un răspuns afirmativ, în timp ce soții Macinský și Comisia adoptă un punct de vedere contrar.
22. În al treilea rând, guvernul slovac a solicitat limitarea în timp a efectelor hotărârii în cazul în care procedura în discuție ar fi declarată incompatibilă cu Directiva 93/13.
23. În cele ce urmează vom aborda motivele care ne determină să considerăm că întrebarea preliminară este inadmisibilă.
24. În ceea ce privește aspectul de fond, Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la cauze în care împrejurările sunt mai mult sau mai puțin similare(7). Aceste hotărâri constituie o jurisprudență clară, deși prezenta cauză i‑ar oferi Curții ocazia să nuanțeze această jurisprudență.
25. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea va hotărî, din motive de economie procedurală – având în vedere numărul de cauze care privesc aspecte similare(8) –, să răspundă la întrebarea preliminară, vom arăta de ce, în opinia noastră, cu anumite rezerve, Directiva 93/13 nu se opune unei proceduri precum cea în discuție(9).
26. În final vom trata pe scurt cererea de limitare în timp a efectelor hotărârii.
A – Admisibilitatea
27. Atât în observațiile scrise, cât și în ședință, guvernele german și slovac au contestat admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară.
28. În opinia guvernului slovac, decizia de trimitere nu conține toate elementele de fapt și de drept necesare Curții pentru a fi în măsură să dea un răspuns util la întrebarea preliminară. În plus, guvernul slovac susține că litigiul este pur ipotetic și că instanța de trimitere nu explică de ce îi este necesar un răspuns la întrebarea preliminară pentru a soluționa litigiul principal. Guvernul menționat susține de asemenea că decizia de trimitere nu explică relevanța celorlalte instrumente ale dreptului Uniunii menționate de instanța de trimitere, și anume Directiva 2005/29/CE(10) și Directiva 2009/22/CE(11). Guvernul german subscrie la poziția guvernului slovac.
29. În scrisoarea din 4 septembrie 2013, soții Macinský arată că hotărârea din 21 martie 2012 a rămas definitivă, dar că procedura în discuție poate fi, cu toate acestea, inițiată cu privire la creanța restantă față de Getfin, în cuantum de 4 290,48 euro. În consecință, un răspuns din partea Curții ar fi încă necesar. În ședință, Comisia a susținu, de asemenea că prezenta cauză nu este ipotetică.
30. În temeiul articolului 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul cauzei principale ori atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate.
31. În opinia noastră, contrar argumentelor prezentate de guvernele slovac și german, Curtea dispune de suficiente elemente de fapt și de drept pentru a oferi un răspuns.
32. Cu toate acestea, având în vedere răspunsurile primite la întrebările adresate de Curte, împărtășim opinia guvernelor menționate potrivit căreia întrebarea preliminară nu ar trebui să fie admisibilă deoarece interpretarea furnizată nu va avea niciun efect asupra soluției litigiului aflat pe rolul instanței de trimitere.
33. Astfel, am dori să subliniem în primul rând că decizia de trimitere arată că Dražby a renunțat să recurgă la o licitație publică. Cu toate acestea, Okresný súd Prešov își justifică cererea arătând că „[l]a expirarea măsurii provizorii, creditorul va fi în măsură să reia procedura de executare silită extrajudiciară a creanței, până când garanția va fi executată în acest mod sau prin alte mijloace”.
34. Trebuie să recunoaștem că nu am înțeles pe deplin cum este posibil ca, în temeiul normelor de procedură slovace, Okresný súd Prešov să rămână sesizată, având în vedere că licitația nu va mai avea loc și indiferent de riscul ca Dražby să poată relua procedura în discuție. Este posibil ca acel risc să fi existat la momentul pronunțării deciziei de trimitere, la 27 august 2012. Cu toate acestea, după cum am menționat la punctul 15 de mai sus, potrivit informațiilor primite ulterior de Curte, hotărârea din 21 martie 2012 a rămas definitivă. Astfel, guvernul slovac chiar a declarat în ședință că, de fapt, Getfin a formulat o cale de atac împotriva hotărârii din 21 martie 2012, care a fost respinsă irevocabil la 13 mai 2013(12). În consecință, considerăm că Dražby nu mai are posibilitatea de a relua aceeași procedură.
35. În plus, hotărârea din 21 martie 2012, care – spre deosebire de susținerile Comisiei în ședință – privește aceleași părți cu cele din procedura principală, cu excepția Financreal, a considerat că contractul de împrumut dintre părțile menționate este nul. Această apreciere ar avea efecte asupra tuturor clauzelor acelui contract, inclusiv asupra celor referitoare la procedura în discuție.
36. În mod regretabil, în pofida spiritului de cooperare care trebuie să prevaleze în cadrul procedurii trimiterii preliminare, Okresný súd Prešov nu a considerat necesar în niciun moment să prezinte Curții, din proprie inițiativă, informații privind efectele juridice ale hotărârii din 21 martie 2012 și soluția acesteia(13). Hotărârea menționată, care a fost anexată la decizia de trimitere, a fost pronunțată tot de Okresný súd Prešov, însă într‑o compunere diferită.
37. În consecință, s‑ar părea că nu mai există niciun contract care să constituie temeiul legal pentru procedura în discuție referitoare la pretinsa creanță către Getfin de 21 057 de euro, cel puțin nu ulterior datei de 13 mai 2013. Pentru acest motiv, nu este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la întrebarea preliminară.
38. Acest punct de vedere nu este pus sub semnul întrebării de hotărârea pronunțată în cauza Aziz.
39. În cauza Aziz s‑a contestat de asemenea admisibilitatea întrebărilor preliminare. Prima dintre cele două întrebări preliminare adresate în acea cauză se aseamănă destul de mult cu întrebarea preliminară adresată de Okresný súd Prešov. Mai precis, s‑a susținut în principal că interpretarea solicitată de Juzgado de lo Mercantil n° 3 de Barcelona (Spania) – care examina cauza pe fond – cu privire la compatibilitatea normelor spaniole referitoare la executarea judiciară nu ar avea nicio influență asupra procedurii de executare silită judiciară aflate pe rolul Juzgado de Primera Instancia n° 5 de Martorell (Spania). Aceasta deoarece procedura de executare silită avusese deja loc la momentul pronunțării deciziei de trimitere de către instanța națională în cauza menționată. S‑a susținut că faptul era consumat, ca să ne exprimăm astfel. Curtea nu a considerat că acest aspect a determinat inadmisibilitatea întrebării.
40. Cu toate acestea, situația este diferită în cauza de față. Executarea silită (licitația publică) nu a continuat și, în orice caz, contractul – potrivit elementelor de fapt puse la dispoziția Curții – a fost considerat nul, nu mai constituie un temei juridic pentru procedura în discuție.
41. Este adevărat că, în hotărârea Aziz, Curtea pare să fi adoptat o abordare întrucâtva generoasă a relevanței interpretării solicitate pentru litigiul pendinte în fața instanței naționale, prin aceea că pare să fi interpretat existența unei îndoieli în favoarea instanței naționale în cauza menționată(14). Curtea nu a făcut decât să declare că întrebarea „trebuie înțeleasă într‑un sens larg” și că „nu este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată [...] este lipsită de orice legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal”(15).
42. O astfel de abordare nu este însă justificată în prezenta cauză. Astfel, având în vedere că Dražby a abandonat procedura de executare silită și că contractul a fost considerat nul, nu pare posibil ca interpretarea solicitată prin întrebarea preliminară să fie relevantă pentru litigiul pendinte în fața instanței naționale (în cazul în care un astfel de litigiu există) și nici pentru orice altă chestiune auxiliară (precum cea menționată la punctul 55 de mai jos). Acest lucru pare să fie confirmat de faptul că nici Getfin, nici Financreal nu au manifestat un interes cu privire la procedura în fața Curții.
43. Cu toate acestea, este necesar să abordăm anumite aspecte care au fost semnalate în ședință.
44. În ședință, guvernul slovac a arătat că, potrivit informațiilor obținute de la instanța de trimitere, cauza principală nu ar avea ca obiect contractul de împrumut dintre soții Macinský și Financreal (ale cărei drepturi în temeiul contractului au fost cedate ulterior către Getfin), ci mai degrabă un contract de garanție, cu totul separat de contractul de împrumut. Ca răspuns la o întrebare care i‑a fost adresată pentru a clarifica implicațiile acestei afirmații, guvernul menționat a afirmat că, potrivit dreptului slovac, contractele de garanție rămân, în general, fără efecte juridice în cazul în care obligația a căror executare o garantează este anulată, cu excepția cazului în care prevăd în mod special că rămân în vigoare într‑o astfel de situație.
45. Considerăm că această dezvăluire este destul de surprinzătoare.
46. Cu titlu introductiv, trebuie să arătăm că, potrivit articolului 267 TFUE, Curtea este „abilitată să se pronunțe asupra interpretării sau a validității unui text al Uniunii numai pe baza faptelor prezentate de instanța națională”(16). În plus, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la aspecte de fapt și de drept care au fost invocate și au fost discutate pentru prima dată în ședința desfășurată în fața sa și care nu figurează nici în decizia de trimitere, nici în observațiile depuse de persoanele interesate(17).
47. În această privință, decizia de trimitere nu face decât să menționeze, în partea introductivă, că procedura pendinte în fața ei privește „[i] suspendarea executării silite a unei garanții, [ii] declararea nulității penalității contractuale și a costurilor aferente acordării și gestionării creditului și [iii] acordarea unei despăgubiri”. În plus, textul deciziei de trimitere conține o referire la un singur contract, iar nu la două contracte. În lipsa din decizia de trimitere a oricărui element în sprijinul teoriei potrivit căreia contractul care a făcut obiectul procedurii principale este separat de contractul anulat prin hotărârea din 21 martie 2012, un astfel de argument nu poate fi reținut.
48. Cu toate acestea, chiar dacă s‑ar presupune, doar în scopul argumentării, că de fapt a existat un contract de garanție separat, acest aspect nu ar avea nicio influență asupra cauzei de față.
49. În primul rând, s‑ar putea susține că un astfel de contract separat de garanție ar putea servi drept temei pentru executarea silită a creanței de 4 290,48 euro, a cărei rambursare către Getfin a fost dispusă prin hotărârea din 21 martie 2012. Acesta pare – cel puțin într‑o anumită măsură – să fie punctul de vedere al soților Macinský, care susțin, în scrisoarea din 4 septembrie 2013, că, deși hotărârea menționată a rămas definitivă, aceasta nu îi protejează împotriva unei noi derulări a procedurii în discuție(18).
50. Cu privire la acest aspect, ar trebui subliniat că creanța pe care o are în prezent Getfin față de soții Macinský este o creanță de restituire. Astfel, în hotărârea din 21 martie 2012, instanța de trimitere a considerat că rata dobânzii menționată în contract era inacceptabilă din punct de vedere moral și, în consecință, că contractul era nul. Prin urmare, instanța respectivă a dispus, în dispozitivul hotărârii, ca restul de împrumut – și anume 4 290,48 euro – să fie rambursat în 84 de rate. Această creanță există în prezent în temeiul unei hotărâri judecătorești, iar nu în temeiul unui contract, chiar dacă un acord contractual a dat naștere procedurii în fața instanței amintite.
51. O astfel de creanță, prin însăși natura sa, nu intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 93/13, astfel cum este delimitat la articolul 1 alineatul (1), care se referă la contractele de consum. În consecință, o interpretare a Directivei 93/13 nu va avea nicio influență asupra litigiului principal.
52. În al doilea rând, s‑ar putea susține de asemenea că instanța de trimitere solicită de fapt Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu Directiva 93/13 a unei legislații care, ca atare, permite încheierea între consumatori și comercianți a unor contracte de garanție generale care prevăd că procedura în discuție poate fi declanșată în cazul în care un consumator nu respectă oricare dintre obligațiile sale față de comerciant.
53. Cu toate că acest aspect este interesant, nu ar exista niciun temei pentru această întrebare în împrejurările descrise în decizia de trimitere. Nu dorim să oferim o opinie în legătură cu o chestiune ipotetică.
54. Pentru aceste motive, nu vom mai examina teoria celor „două contracte separate” menționată de guvernul slovac.
55. În ceea ce privește cererea de despăgubire, care pare de asemenea să facă parte din procedura aflată pe rolul instanței de trimitere, niciun element nu sugerează că interpretarea solicitată este necesară pentru soluționarea aspectului dacă Getfin și/sau Financreal datorează această despăgubire pentru inițierea procedurii în discuție împotriva soților Macinský. Astfel, deși decizia de trimitere menționează că soții Macinský solicită o astfel de compensație, instanța de trimitere nici nu abordează acest aspect în întrebarea preliminară și nici nu explică dacă și cum anume are competența de a acorda despăgubiri în cadrul procedurii întemeiate pe articolul 21 alineatele (2) și (5) din Legea privind licitațiile voluntare. În special, rezultă din hotărârea din 21 martie 2012 că soții Macinský au formulat o cerere reconvențională de despăgubire împotriva Getfin în cadrul procedurii respective, care a fost respinsă ca nefondată în dispozitivul hotărârii(19). Astfel cum am menționat, această hotărâre a rămas definitivă, iar hotărârea cu privire la despăgubiri a dobândit, în consecință, autoritate de lucru judecat, acest aspect fiind soluționat(20).
56. În ceea ce privește referirile făcute în decizia de trimitere la Directiva 2005/29 și la Directiva 2009/22, acestea – după cum au observat guvernele slovac și german – nu par a fi relevante în prezenta cauză. Astfel, instanța de trimitere nu face decât să menționeze directivele – și unele dintre prevederile acestora(21) –, fără a explica de ce ar fi aplicabile. În special, instanța de trimitere nu arată nici cum anume consideră că procedura în discuție constituie o practică comercială neloială și nici în ce mod cauza examinată implică formularea unei acțiuni în încetare de către o entitate recunoscută în domeniul protecției intereselor colective ale consumatorilor(22). Este semnificativ faptul că aceste directive nu sunt menționate nici în textul întrebării preliminare. Prin urmare, ele nu pot să determine admisibilitatea întrebării preliminare formulate.
57. În consecință, nu înțelegem cum anume o hotărâre a Curții este necesară instanței de trimitere pentru a soluționa litigiul pendinte în fața sa și nu constituie mai degrabă o evaluare abstractă a compatibilității procedurii în discuție cu Directiva 93/13. Oricât de bine intenționată ar fi instanța de trimitere în dorința de a proteja interesele consumatorilor, fără un litigiu „autentic”, nu se poate furniza o astfel de apreciere. În plus, nu este necesar să se recomande reevaluarea jurisprudenței consacrate a Curții referitoare la întrebările ipotetice(23).
58. În temeiul considerațiilor care precedă, apreciem că întrebarea preliminară este inadmisibilă.
59. Cu toate acestea, instanța națională este cea care stabilește atât necesitatea, cât și utilitatea unei interpretări din partea Curții în cauza pendinte în fața sa, precum și momentul adecvat pentru această interpretare. În cazul în care, pentru anumite motive, Curtea nu dorește să intervină în aprecierea instanței de trimitere și, în spiritul cooperării care trebuie să prevaleze în cadrul procedurii întemeiate pe articolul 267 TFUE, alege să răspundă la întrebarea preliminară, vom face considerațiile care urmează.
B – Compatibilitatea procedurii în discuție cu Directiva 93/13
1. Observații generale privind obligația consumatorului de a acționa
60. După cum arată criza financiară globală în urma căreia Europa și restul lumii se redresează lent, un sistem de credit funcțional și sănătos este una dintre pietrele de temelie ale unei economii de piață deschise. Acest lucru poate să determine legiuitorii să conceapă regimuri de garanție și de executare silită speciale, care sunt mai mult sau mai puțin favorabile sectorului economic, pentru a susține sistemul de creditare. În prezenta cauză se ridică problema dacă procedura în discuție merge prea departe în avantajarea comercianților în defavoarea consumatorilor.
61. În esență, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 93/13 se opune ca un stat membru să aibă norme de procedură care permit executarea silită extrajudiciară și deci – în mod potențial – fără niciun control judiciar – a unei creanțe întemeiate pe o clauză abuzivă dintr‑un contract încheiat cu un consumator.
62. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze o chestiune cu privire la care nu s‑a pronunțat în Hotărârea Banco Español de Crédito sau în Hotărârea Aziz, dar pe care avocatul general Kokott a abordat‑o în concluziile sale(24), și anume: faptul că un stat membru impune consumatorilor să acționeze pentru a suspenda sau pentru a pune capăt executării silite a unui contract care se presupune că conține o clauză abuzivă este compatibil cu Directiva 93/13? Cu alte cuvinte, este compatibil cu Directiva 93/13 faptul că consumatorul trebuie „să facă primul pas”?
63. Aceste aspecte trebuie examinate în lumina jurisprudenței Curții referitoare la responsabilitatea și la rolul instanțelor naționale în temeiul Directivei 93/13. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop(25).
64. Pentru motivele care urmează, suntem de părere că procedura în discuție prevede într‑o măsură suficientă protecția efectivă a drepturilor consumatorilor impusă de Directiva 93/13.
65. Vom începe prin a examina modul de redactare a Directivei 93/13 și vom continua cu examinarea jurisprudenței relevante (cu alte cuvinte, jurisprudența care rezultă din Hotărârile Banco Español de Crédito și Aziz), înainte de a explica de ce, în opinia noastră, întrebarea formulată la punctul 62 de mai sus ar trebui să primească un răspuns afirmativ.
66. Directiva prevede anumite norme referitoare la clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în special definiția acestor clauze astfel cum este formulată la articolul 3 alineatul (1). În mod corelativ, articolul 6 alineatul (1) impune statelor membre să prevadă că asemenea clauze „nu creează obligații pentru consumator”. Mai mult articolul 7 alineatul (1) impune statelor membre să asigure că „există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive”.
67. Nu se poate considera că Directiva 93/13 reglementează executarea creanțelor, inclusiv a creanțelor împotriva consumatorilor, întrucât nu conține nicio prevedere în acest sens. În principiu, așadar, astfel de norme intră sub incidența autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiția însă a respectării principiilor echivalenței și efectivității(26). Am putea adăuga că nu există niciun element, nici în decizia de trimitere, nici în dosarul cauzei transmis Curții, care să sugereze că normele de procedură slovace aplicabile consumatorilor în temeiul Directivei 93/13 sunt diferite de normele care guvernează situații comparabile în temeiul dreptului național(27). În consecință, doar lʼeffet utile al Directivei 93/13 pare să fie în discuție.
68. Problema compatibilității unei proceduri precum cea în discuție cu principiul efectivității face necesară o cercetare mai aprofundată a jurisprudenței relevante, și anume Banco Español de Crédito și Aziz(28). Astfel, precum prezenta cauză, ambele hotărâri priveau mai degrabă definirea îndatoririlor instanței naționale în temeiul Directivei 93/13 în contextul unei proceduri speciale(29) decât la aspectul dacă instanța națională poate sau trebuie să acționeze din oficiu. În opinia noastră, din aceste două hotărâri rezultă, în esență, că recurgerea de către comercianți la o procedură specială prevăzută de dreptul național în scopul de a priva consumatorii de protecția oferită de Directiva 93/13 este contrară principiului efectivității întrucât face imposibilă sau extrem de dificil de aplicat în practică protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde acestor consumatori(30). În ceea ce privește procedura în discuție, nu considerăm că privează consumatorii de protecția menționată.
69. Avem convingerea că în cazul procedurilor de executare silită sub forma licitațiilor publice trebuie să existe anumite garanții în normele de procedură naționale în scopul protejării părții aflate într‑o situație de inferioritate – în acest caz, consumatorul(31). Desigur, acest aspect este relevant în special în cazul procedurilor extrajudiciare. În lipsa unor astfel de garanții, statele membre nu și‑ar îndeplini obligația în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 de a prevedea norme care să împiedice crearea unor obligații pentru consumatori prin clauzele abuzive și să asigure că există mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica utilizarea în continuare a unor astfel de clauze.
70. Cu toate acestea, rămâne întrebarea: când devine imposibilă sau, mai frecvent, excesiv de dificilă aplicarea protecției pe care Directiva 93/13 urmărește să o confere consumatorilor? Răspunsul la această întrebare nu este de la sine înțeles și impune o abordare de la caz la caz. În această privință, este necesar să se examineze locul pe care normele naționale îl ocupă în cadrul procedurii, diferitele etape ale acesteia și particularitățile sale, privite în ansamblu, la diferite instanțe naționale(32). Acest lucru poate să implice examinarea în ansamblu a căilor de atac aflate la dispoziția consumatorilor și posibilitatea instanței naționale de a interveni.
71. În această privință, este util să se examineze încă o dată concluziile care se desprind din Hotărârile Aziz și Banco Español de Credito.
72. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 39 de mai sus, în cauza Aziz era vorba de asemenea despre mai multe proceduri: de executare silită și de fond. Procedurile de executare silită erau aproape finalizate la momentul în care a fost inițiată procedura de fond cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractului de împrumut. În plus, consumatorul fusese deja evacuat din locuința sa. Potrivit dreptului spaniol, acesta a fost obligat să inițieze o procedură de fond separată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor întrucât instanța de executare nu putea să examineze acest aspect. Mai mult, singurul remediu disponibil în general în dreptul spaniol în astfel de situații ar fi fost obținerea unor daune materiale. Curtea a statuat că un astfel de scenariu este incompatibil cu Directiva 93/13(33).
73. În opinia noastră, cauza Aziz este un exemplu de împrejurări în care aplicarea unei protecții efective a consumatorului devine imposibilă(34). Astfel, instanța care a examinat ulterior cauza pe fond nu a fost în măsură să anuleze titlul executoriu sau cel puțin era prea târziu pentru aceasta. Instanța respectivă a fost în măsură doar să acorde daune materiale, ceea ce a fost considerat insuficient.
74. Cauza Banco Español de Crédito, pe de altă parte, pare să fie un exemplu de împrejurări în care nu este cu totul imposibil pentru consumatori să își protejeze drepturile în mod efectiv, dar le este excesiv de dificil să facă acest lucru.
75. Cauza Banco Español de Crédito avea ca obiect norme privind o procedură necontradictorie de „somație de plată”. Prin urmare, nu era vorba despre o „procedură de executare silită” ca atare, ci mai degrabă o procedură simplificată în cadrul căreia se examinau chestiuni de fond. Legislația spaniolă relevantă prevedea printre altele că debitorul trebuie să formuleze opoziție în termen de 20 de zile de la data la care i s‑a notificat somația de plată. În cazul în care se formula opoziție, procedura simplificată era întreruptă și devenea una contradictorie(35). Pentru mai multe motive(36), Curtea a observat că, în general, consumatorii nu formulau opoziție și, în consecință, a statuat că legislația spaniolă în discuție era incompatibilă cu Directiva 93/13.
76. Revenind la chestiunea de a ști când anume devine excesiv de dificil pentru consumatori să își exercite drepturile în mod efectiv, acest aspect pare să depindă de asemenea de importanța interesului care limitează protecția consumatorilor. Jurisprudența pare să indice faptul că anumite interese legitime sunt mai în măsură decât altele să prevaleze asupra protecției consumatorilor(37).
77. Cu toate acestea, ar trebui să fie cât se poate de clar, după cum a afirmat guvernul german în ședință, că principiul efectivității impune doar faptul că normele naționale de procedură nu trebuie să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor de către consumatori. Mai precis, acesta nu impune ca exercitarea acestor drepturi să fie „facilă” sau să facă obiectul unui tratament deosebit de favorabil(38). Un astfel de punct de vedere ar lipsi conceptul de autonomie procedurală de efecte practice și, în plus, ar fi în contradicție cu faptul că Directiva 93/13 prevede doar o armonizare minimă(39).
78. În lumina celor de mai sus, nu considerăm, per ansamblu, că este excesiv în sine faptul de a cere consumatorilor să inițieze o procedură împotriva comerciantului pentru a suspenda sau pentru a pune capăt unei proceduri de executare silită precum cea în discuție.
79. Acest lucru pare să fie confirmat de jurisprudență. În Hotărârea Banco Español de Crédito, Curtea nu a părut să respingă complet punctul de vedere potrivit căruia este legitim ca, în principiu, creditorii să aibă un acces facil la justiție și ca procedurile să se desfășoare rapid(40). Mai mult, în Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, Curtea a statuat că unei instanțe naționale nu i se impune nici obligația de a compensa o omisiune cu caracter procedural a unui consumator care nu își cunoaște drepturile, nici obligația de a suplini integral pasivitatea totală a acestuia(41). În consecință, împărtășim opinia avocatului general Kokott potrivit căreia, în principiu, nu constituie o îngreunare excesivă a protecției juridice efective a consumatorului faptul că acesta trebuie mai întâi să inițieze o procedură și să îndeplinească condițiile prevăzute în privința acesteia pentru ca instanța să examineze clauzele contractuale(42). Astfel, nu ar fi cu totul exactă caracterizarea obligației consumatorului ca fiind o obligație de a acționa din proprie inițiativă fără nicio motivație anterioară în acest sens; aceasta este mai degrabă o obligație de a reacționa față de linia de conduită pe care comerciantul intenționează să o adopte. Am dori să subliniem faptul că, în Hotărârea Aziz, Curtea nu a criticat expres faptul că consumatorul a trebuit să formuleze o procedură de fond la Juzgado de lo Mercantil n° 3 de Barcelona; mai degrabă faptul că această procedură a fost complet inutilă a determinat Curtea, în cele din urmă, să adopte această hotărâre.
80. Mai mult, ne preocupă faptul că necesitatea unui control judiciar obligatoriu ex ante, care pare să fie susținută de Comisie, nu ar avea efectiv niciun sens(43). Astfel, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze impune o evaluare individuală a tuturor împrejurărilor relevante(44). Cu toate că, în Hotărârea Banco Español de Crédito, instanța care a examinat cauza în primă instanță a fost în măsură să adopte o poziție fără nicio intervenție a consumatorului, acest lucru nu se va întâmpla în general. Dimpotrivă, cu excepția situației în care o astfel de instanță dispune de toate elementele de fapt și de drept necesare, aceasta nu va fi în măsură – și nici nu va avea obligația – să acționeze în mod independent față de consumator.
81. În ultimul rând, faptul că bunul în discuție poate fi locuința familială a consumatorului nu schimbă, ca atare, punctul nostru de vedere. În absența unor norme armonizate, statele membre nu ar trebui să fie împiedicate să impună consumatorului să introducă o acțiune împotriva unei proceduri de executare silită extrajudiciară numai în virtutea faptului că bunul în discuție este locuința acestuia.
82. Acestea fiind spuse, am dori să subliniem însă că, în cazul în care bunul care face obiectul procedurii în discuție este locuința consumatorului, ar trebui să existe garanții specifice. Lipsa unor astfel de garanții se poate dovedi problematică din perspectiva drepturilor fundamentale(45). Astfel, pierderea locuinței familiale constituie una dintre formele extreme de ingerință în drepturile consumatorului(46). Întrucât respectarea domiciliului este un drept garantat în temeiul articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în lumina căreia trebuie interpretată Directiva 93/13(47), orice persoană supusă riscului unei ingerințe de o asemenea amploare ar trebui să fie în măsură să supună examinării unei instanțe independente proporționalitatea unei astfel de măsuri(48).
83. În ansamblu, considerăm că este compatibil cu Directiva 93/13 faptul că un stat membru impune unui consumator să acționeze pentru a‑l suspenda sau pentru a pune capăt executării unui contract care conține clauze pretins abuzive. Această chestiune de principiu fiind clarificată, vom examina caracteristicile specifice ale procedurii în discuție.
2. Analiza procedurii în discuție
84. În ceea ce privește procedura în discuție, rezultă din articolul 151m alineatul (1) din Codul civil slovac că – exceptând situația în care există norme specifice în materie – o licitație publică poate să aibă loc cel mai devreme în termen de 30 de zile de la data notificării debitorului (sau a garantului, după caz) cu privire la executare. În mod similar, în temeiul articolului 17 alineatul (3) din Legea privind licitațiile voluntare, o licitație publică poate să aibă loc cel mai devreme în termen de 30 de zile de la data notificării licitației în Jurnalul comercial. Articolul 17 alineatul (5) din legea menționată prevede că adjudecătorul trebuie să notifice în același termen persoana care a avut inițiativa licitației publice, debitorul creanței garantate și proprietarul bunului scos la licitație (în cazul în care nu este aceeași persoană cu debitorul) în legătură cu licitația care va avea loc. În ședință, guvernul slovac a confirmat că aceste termene pot să curgă concomitent, ceea ce înseamnă un termen de cel puțin 30 de zile de la data notificării tuturor celor interesați.
85. În temeiul articolului 21 alineatul (2) din Legea privind licitațiile voluntare, vânzarea bunului poate fi contestată, în general, în termen de cel mult trei luni de la desfășurarea licitației publice.
86. În această perioadă, debitorul poate încă utiliza bunul scos la licitație. Cu toate acestea, în temeiul articolului 29 coroborat cu articolul 20 alineatul (13) din Legea privind licitațiile voluntare, atunci când bunul scos la licitație este un imobil, debitorul (sau garantul, după caz) este obligat să îl predea după vânzare fără întârziere, în urma înregistrării vânzării la licitație publică prin act notarial.
87. Comisia susține că acest lucru echivalează cu o deposedare a consumatorului de acel bun. Într‑o anumită măsură, împărtășim acest punct de vedere(49). Suntem însă convinși de argumentele prezentate în ședință de guvernul slovac, potrivit cărora articolul 29 din Legea privind licitațiile voluntare nu împiedică un debitor să solicite instanței suspendarea procedurii în discuție și predarea bunului, chiar și ulterior vânzării(50). În cazul în care această interpretare a dreptului național este corectă – verificare care este de competența instanței de trimitere –, nu considerăm că, în sine, articolul 29 din legea menționată agravează situația, cu condiția ca instanța sesizată să procedeze potrivit celor descrise la punctul 97 de mai jos.
88. În plus, în cazul în care debitorul a predat efectiv bunul proprietatea sa, există posibilitatea recuperării acestuia dacă vânzarea la licitație publică este anulată în temeiul articolului 21 alineatul (5) din Legea privind licitațiile voluntare și dacă cererea de anulare a fost înregistrată în cartea funciară(51). În temeiul articolului 21 alineatul (3) din legea menționată, partea care solicită anularea vânzării la licitație publică trebuie să informeze autoritatea competentă în legătură cu această cerere de anulare.
89. În consecință, conform interpretării noastre a dreptului național, se poate concluziona că un consumator are la dispoziție un termen de cel puțin 30 de zile de la data efectuării tuturor notificărilor relevante pentru a solicita anularea unei licitației publice ex ante(52) și cel mult trei luni (sau chiar mai mult în cazul în care vânzarea are legătură cu comiterea unei infracțiuni) de la data vânzării pentru a solicita anularea ex post.
90. În mod potențial, un consumator dispune, prin urmare, în total de un termen de cel puțin patru luni pentru a contesta o vânzare la licitație publică.
91. Acesta nu este comparabil cu termenul de contestație de 20 de zile din cauza Banco Español de Crédito, care făcea excesiv de dificilă exercitarea efectivă de către consumatori a drepturilor lor în temeiul Directivei 93/13.
92. În plus, nu considerăm că procedura în discuție limitează dreptul consumatorilor la o simplă despăgubire ulterioară, care ar fi, desigur, insuficientă, potrivit Hotărârii Aziz.
93. Astfel, este adevărat că litigiul principal constituie, sub anumite aspecte, o „cauză Aziz inversă”(53). Cu toate acestea, spre deosebire de normele spaniole aplicabile executării silite în discuție în cauza Aziz(54), potrivit considerațiilor care precedă, se pare că, potrivit dreptului slovac, există o posibilitate de a contesta procedura în discuție și chiar și posibilitatea de a o suspenda pentru motivul că este incompatibilă cu Directiva 93/13. Acest lucru este, în plus, demonstrat de împrejurările din litigiul principal.
94. Aceste împrejurări arată că procedura în discuție nu face excesiv de dificilă exercitarea efectivă a drepturilor consumatorilor. Astfel, întrucât instanța de trimitere dispunea de elementele de fapt și de drept necesare pentru a exprima îndoieli cu privire la caracterul echitabil, inter alia, al unor clauze penale din contractul atacat în raport cu cerințele Directivei 93/13, a pronunțat o măsură provizorie de suspendare a licitației publice și a sesizat Curtea cu această cauză. Instanța de fond a procedat în acest mod în pofida argumentului invocat de Comisie potrivit căruia din modul de redactare a articolului 21 alineatul (2) din Legea privind licitațiile voluntare nu reiese cu suficientă claritate dacă această instanță are competența de a anula procedura licitației publice în temeiul caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale(55). În consecință, instanța de trimitere a aplicat în mod corect, în măsura posibilului, normele sale interne de procedură, astfel încât să obțină rezultatul cerut de articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13(56).
95. Desigur, se poate susține că faptul că soții Macinský au introdus cu succes o acțiune în termen pentru a contesta vânzarea la licitație publică nu face decât să dovedească ingeniozitatea deosebită a acestora și nu poate fi considerat drept dovadă a asigurării efective a protecției consumatorilor, în special în ceea ce privește consumatori mai vulnerabili(57).
96. Cu toate acestea, este de necontestat că articolul 21 din Legea privind licitațiile voluntare oferă într‑adevăr consumatorilor o cale de atac împotriva unei licitații publice. Desigur, această cale de atac impune o acțiune din partea consumatorului. Însă, după cum am arătat la punctele 78 și 79 de mai sus, nu considerăm că, în sine, acest lucru restrânge în mod excesiv protecția efectivă. În lipsa armonizării în acest domeniu, este de competența statelor membre să stabilească, în procedurile de executare silită, nivelul de protecție pe care îl consideră suficient pentru consumatori, atât timp cât aceștia nu sunt lipsiți de protecția urmărită prin Directiva 93/13. Totuși, în cazul persoanelor foarte vulnerabile, se înțelege că statele membre rămân responsabile pentru compatibilitatea acestor rezultate cu drepturile fundamentale(58).
97. În plus, ar trebui să se precizeze că, odată ce un consumator a contestat o vânzare la licitație publică în fața instanțelor slovace în temeiul articolului 21 din Legea privind licitațiile voluntare, această contestație determină aplicarea jurisprudenței Curții cu privire la rolul și la responsabilitatea instanței naționale în temeiul Directivei 93/13, astfel cum s‑a menționat la punctul 63 de mai sus. Aceasta înseamnă că, atunci când o instanță națională dispune de toate elementele de fapt și de drept necesare în acest scop, este ținută se aprecieze din oficiu dacă o clauză dintr‑un contract de consum care constituie temeiul unei proceduri de executare silită este abuzivă. În cazul unui răspuns afirmativ, revine instanței menționate sarcina de a stabili toate consecințele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator. Aceasta poate să determine – dacă este cazul – dispunerea unor măsuri provizorii de suspendare a vânzării sau a efectelor acesteia până la pronunțarea unei hotărâri definitive cu privire la caracterul abuziv al respectivei clauze, dacă, de exemplu, o astfel de decizie este de competența altei instanțe(59).
98. Întrucât starea de fapt din prezenta cauză arată că acest lucru este posibil în dreptul slovac, în cazul în care Curtea alege să răspundă la întrebarea preliminară, recomandăm ca – atât timp cât instanța națională are competența de a acționa potrivit celor menționate la punctul anterior, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere – Curtea să declare că Directiva 93/13 nu se opune unei proceduri precum cea în discuție.
C – Cererea privind limitarea în timp a efectelor hotărârii
99. Guvernul slovac a solicitat limitarea în timp a efectelor hotărârii în cazul în care Curtea ar decide că procedura în discuție încalcă Directiva 93/13. Observațiile care urmează sunt, așadar, relevante în măsura în care Curtea nu împărtășește opinia noastră cu privire la admisibilitatea și la fondul cauzei.
100. De la bun început, am dori să atragem atenția asupra faptului că interpretarea dată de Curte unei norme din dreptul Uniunii urmărește să clarifice și să definească sensul și domeniul de aplicare al acelei norme astfel cum aceasta ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Prin urmare, norma – astfel cum este interpretată de Curte – trebuie să se aplice tuturor raporturilor juridice, inclusiv celor care au luat naștere și s‑au constituit înaintea pronunțării hotărârii de interpretare. În principiu, Curtea poate, așadar, să limiteze efectele în timp ale hotărârilor sale doar în cazuri excepționale(60).
101. Curtea limitează efectele în timp ale unei hotărâri numai atunci când sunt îndeplinite două condiții (cumulative). În primul rând, trebuie să fie recunoscut un „risc de repercusiuni economice grave”. Aceste repercusiuni trebuie să fie cauzate în special de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare. În al doilea rând, practicile nelegale trebuie să fi fost întemeiate pe incertitudini obiective și importante privind interpretarea și domeniul de aplicare al normelor Uniunii în discuție. În această privință, Curtea a acordat o importanță deosebită comportamentului statelor membre și celui al Comisiei, care ar fi putut să contribuie la comportamentul nelegal în discuție(61).
102. În cererea sa, guvernul slovac a prezentat un tabel în care se arăta de câte ori a avut loc procedura în discuție între anii 2003-2012. Acest număr a crescut de la 217 în anul 2003 la 3 916 în anul 2012. Guvernul menționat arată că în perioada 1 mai 2004-31 decembrie 2012 au avut loc un număr total de 17 309 vânzări silite. În acest temei, guvernul slovac susține că s‑au încheiat un număr mare de tranzacții cu bună‑credință și cu prezumția compatibilității procedurii cu Directiva 93/13.
103. Totuși, ca răspuns la o întrebare adresată în ședință, guvernul slovac a afirmat că aceste cifre sunt globale. Prin urmare, nu a fost în măsură să indice câte dintre respectivele vânzări silite decurgeau mai degrabă din contracte de consum, cu alte cuvinte, din situații care implicau un consumator și un comerciant, decât din alte situații contractuale. Nu a putut să realizeze nici măcar o estimare fiabilă.
104. Întrucât guvernul slovac nu este în măsură să prezinte nici măcar o estimare obiectivă a numărului de raporturi juridice care implică un consumator și care se presupune că au fost încheiate cu bună‑credință, Curtea nu poate fi convinsă de necesitatea de a restricționa efectele în timp ale hotărârii în conformitate cu principiul certitudinii juridice. Prin urmare, cererea trebuie să fie respinsă.
105. În consecință, nu este necesar să se examineze aspectul dacă trebuie să se acorde raporturilor juridice pretins încheiate cu bună‑credință o mai mare importanță decât dreptului consumatorilor de a solicita o reparație pentru încălcări ale Directivei 93/13 prin invocarea hotărârii Curții. În mod similar, nu este necesar să se cerceteze dacă principiile stabilite în Hotărârile Banco Español de Crédito și Aziz (în care nu s‑a solicitat o limitare în timp a efectelor hotărârilor) ar fi putut îndepărta orice îndoială cu privire la compatibilitatea procedurii în discuție cu Directiva 93/13.
106. Acestea fiind spuse, respingerea cererii de a limita efectele în timp ale hotărârii nu împiedică aplicarea normelor slovace cu privire la prescripția acțiunilor, în măsura în care sunt compatibile cu principiile echivalenței și eficienței. În această privință, este suficient să arătăm că, potrivit tabelului prezentat de guvernul slovac, unele dintre vânzările silite au avut loc în urmă cu mai mult de 10 ani.
107. Pentru aceste motive, în cazul în care Curtea ar decide că întrebarea preliminară este admisibilă și că procedura în discuție este incompatibilă cu Directiva 93/13, ne exprimăm împotriva limitării în timp a efectelor hotărârii.
IV – Concluzie
108. În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să declare inadmisibilă întrebarea preliminară formulată de Okresný súd Prešov (Slovacia).
1 – Limba originală: engleza.
2 – A se vedea printre altele Hotărârea din 28 martie 1995, Kleinwort Benson (C‑346/93, Rec., p. I‑615, punctul 24); a se vedea de asemenea Avizul 1/91 din 14 decembrie 1991 (Rec., p. I‑6079, punctul 61).
3 – Directiva din 5 aprilie 1993 a Consiliului (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
4 – Instanța de trimitere nu arată în decizia de trimitere când urmează să expire măsura provizorie (în cazul în care aceasta expiră).
5 – De altfel, guvernul slovac a declarat că, cu ocazia pregătirii ședinței, a avut – în mod excepțional – un contact informal cu instanța de trimitere și a aflat că Getfin a formulat o cale de atac împotriva hotărârii din 21 martie 2012, dar aceasta a fost respinsă la 13 mai 2013.
6 – Ne uimește, așadar, faptul că singurul element „voluntar” într‑o astfel de procedură constă în faptul că contractul inițial, care conține o clauză care permite creditorului să recurgă la o procedură de executare silită de acest fel, a fost (în mod evident) încheiat cu consimțământul debitorului.
7 – A se vedea în special Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10), și Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11). A se vedea de asemenea Ordonanța din 14 noiembrie 2013, Banco Popular Español și Banco de Valencia (C‑537/12 și C‑116/13), care confirmă, în esență, soluția din cauza Aziz.
8 – A se vedea cauza C‑34/13, Kušionová, pendinte în fața Curții, în care Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) (Slovacia) a adresat Curții mai multe întrebări preliminare care privesc în esență aceleași aspecte precum cele ridicate în prezenta procedură. A se vedea de asemenea cauza C‑280/13, Barclays Bank, aflată pe rolul Curții.
9 – Fiind de la sine înțeles că, în cazul în care este sesizată în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea nu poate să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei prevederi din legislația națională cu dreptul Uniunii. Cu toate acestea, Curtea poate să furnizeze instanței naționale o interpretare a dreptului Uniunii care îi permite respectivei instanțe să determine ea însăși acest aspect.
10 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2002 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).
11 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor (JO L 110, p. 30).
12 – Acest ultim element de informație nu a putut fi însă verificat, întrucât nici Getfin, nici soții Macinský nu au participat la ședință.
13 – Am dori să subliniem în această privință că, după cum s‑a arătat la punctul 30 din Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2012, C 338, p. 1), în astfel de proceduri, revine instanței de trimitere sarcina de a avertiza Curtea în legătură cu orice incident procedural susceptibil să aibă o incidență asupra sesizării sale, în vederea bunei desfășurări a procedurii preliminare în fața Curții și pentru a menține efectul său util.
14 – Acest aspect este ilustrat la punctele 35-37 din Concluziile avocatului general Kokott în cauza Aziz, care a admis că prima întrebare preliminară din cauza menționată părea, la prima vedere, să fie ipotetică, cu toate că o interpretare a dreptului Uniunii ar fi putut avea efecte asupra posibilității de despăgubire în urma încheierii procedurii de executare.
15 – A se vedea Hotărârea Aziz, citată la nota de subsol 7, punctele 38 și 39.
16 – A se vedea printre altele Hotărârea din 16 iulie 1998, Dumon și Froment (C‑35/95, Rec., p. I‑4531, punctul 25 și jurisprudența citată).
17 – A se vedea în această privință Hotărârea din 12 februarie 2004, Slob (C‑236/02, Rec., p. I‑1861, punctul 29), și Hotărârea din 17 iulie 2008, Flughafen Köln/Bonn (C‑226/07, Rep., p. I‑5999, punctul 37).
18 – Aceștia susțin că hotărârea din 21 martie nu declară nulitatea nici a contractului de împrumut, nici a contractului de garanție și afirmă că Getfin nu este ținut de reeșalonarea datoriei efectuată în dispozitivul hotărârii. În ceea ce privește această din urmă solicitare, tot ei susțin însă, în chiar aceeași scrisoare, că, potrivit articolului 151 alineatul (2) din Codul slovac de procedură civilă, dispozitivul unei hotărâri este imperativ pentru părți.
19 – Potrivit motivelor hotărârii din 21 martie 2012, contractul a fost declarat nul în temeiul normelor generale privind nulitatea contractelor prevăzute de Codul civil slovac, iar nu în temeiul normelor speciale de protecție a consumatorilor, care, potrivit hotărârii menționate, trebuie să fie invocate în cazul în care se solicită despăgubiri în temeiul articolului 5 alineatul (3) din Legea nr. 250/2007 privind protecția consumatorilor.
20 – Trebuie să amintim faptul că Financreal și‑a cedat drepturile de recuperare către Getfin în temeiul contractului de împrumut care a fost ulterior declarat nul. Instanța de trimitere nu menționează posibilitatea angajării răspunderii Financreal – sau a Getfin – pentru plata unor despăgubiri către consumatori pentru alte motive decât echitatea prevederilor contractuale.
21 – Articolul 11 alineatele (1) și (2) din Directiva 2005/29, precum și articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 din Directiva 2009/22.
22 – A se vedea în acest sens Hotărârea Banco Español de Crédito, citată la nota de subsol 7, punctele 59 și 60, precum și punctele 85-87.
23 – Pentru exemple recente de aplicare a acestei jurisprudențe, a se vedea Ordonanța din 7 octombrie 2013, Società cooperativa Madonna dei miracoli (C‑82/13, punctele 12 și 14) Hotărârile din 24 octombrie 2013, Stoilov i Ko (C‑180/12, punctul 47), și Romeo (C‑313/12, punctele 39 și 40).
24 – A se vedea Concluziile avocatului general Kokott în cauza Aziz, punctele 55 și 56.
25 – A se vedea între altele Hotărârea Aziz, citată la nota de subsol 7, punctul 46 și jurisprudența citată.
26 – Facem trimitere la Hotărârile citate anterior Banco Español de Crédito, punctul 46, și Aziz, punctul 50; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös (C‑397/11, punctul 50). De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, aspecte ale principiului efectivității sunt prevăzute în prezent și la articolul 19 alineatul (1) TUE.
27 – Articolul 21 alineatul (2) din Legea privind licitațiile voluntare prevede un termen mai lung pentru inițierea procedurilor de anulare a unei vânzări la licitație publică în cazul în care aceasta s‑a realizat ca urmare a unei infracțiuni. Cu toate acestea, nu este exclusă, în mod evident, licitația publică pentru un bun al unui consumator efectuată în temeiul unei clauze abuzive care ar fi putut să fie rezultatul unei astfel de infracțiuni.
28 – A se vedea de asemenea, în ceea ce privește îndatoririle instanței naționale în temeiul Directivei 93/13, Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones (C‑40/08, Rep., p. I‑9579), cu privire la executarea unei sentințe arbitrale, și Hotărârea Jőrös, citată la nota de subsol 26, cu privire, printre altele, la faptul că dreptul național a desemnat doar anumite instanțe ca fiind competente să soluționeze cauze având ca obiect clauze pretins abuzive (a se vedea a doua întrebare preliminară adresată în acea cauză).
29 – A se vedea Hotărârile citate anterior Banco Español de Crédito, punctul 45, și Aziz, punctul 49. Deși Curtea a efectuat, prima facie, la punctul 49 din hotărârea Aziz, o diferențiere a respectivei cauze față de cauza Banco Español de Crédito, considerăm că rațiunea acestui demers constă numai în diferența relativă de cadru procesual între cele două cauze (a se vedea punctele 72 și 75 de mai jos).
30 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Banco Español de Crédito, punctele 55 și 56, și Aziz, punctele 62 și 63.
31 – A se vedea Hotărârile citate anterior Banco Español de Crédito, punctul 39, și Aziz, punctul 44.
32 – A se vedea Hotărârile citate anterior Banco Español de Crédito, punctul 49, și Aziz, punctul 53.
33 – A se vedea Hotărârea Aziz, citată anterior, punctele 59 și 60.
34 – În schimb, recenta ordonanță în cauza Banco Popular Español și Banco de Valencia pare de asemenea să constituie un exemplu de imposibilitate (a se vedea punctele 54 și 55).
35 – A se vedea Hotărârea Banco Español de Crédito, citată la nota de subsol 7, punctele 25 și 26. Avocatul general Trstenjak a menționat în concluziile sale, în plus, că, în cazul în care s‑ar declara apel împotriva somației de plată, procedura ar deveni de asemenea contradictorie; a se vedea punctele 51 și 68.
36 – Curtea s‑a referit la termenul scurt prevăzut, la costurile potențial prohibitive, la necunoașterea de către consumatori a drepturilor lor și la conținutul succint al cererii de somație de plată (a se vedea punctul 54).
37 – În Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, protecția efectivă a consumatorilor a fost pusă în balanță cu principiul res iudicata. Curtea a statuat în favoarea acestuia din urmă, subliniind importanța sa (a se vedea punctele 35-37). Cu toate acestea, în Hotărârea Banco Español de Crédito s‑a statuat că promovarea accesului facil la justiție al creditorilor și a unor proceduri rapide nu puteau, în împrejurările respective, să prevaleze asupra aplicării unei protecții efective a consumatorilor. Este interesant de observat că, în prima hotărâre, Curtea pare să fi coborât nivelul de protecție a consumatorilor, iar în cea de a doua pare să îl fi ridicat. Mai recent, în Hotărârea Jőrös, Curtea a decis că dreptul statelor membre de a‑și stabili propriul sistem juridic poate, în principiu, să prevaleze asupra prerogativei unei instanțe naționale de a înlătura din oficiu o clauză abuzivă în cazul în care acest aspect este de competența altei instanțe. Cu toate acestea, regulamentul intern de procedură al instanței naționale respective trebuie, pe cât posibil, să fie interpretat astfel încât să se obțină rezultatul prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 (a se vedea Hotărârea Jőrös, citată la nota de subsol 26, punctele 50-52).
38 – Astfel, potrivit Curții, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 urmărește doar să restabilească egalitatea dintre consumator și comerciant; a se vedea printre altele Hotărârea Aziz, citată la nota de subsol 7, punctul 45.
39 – A se vedea articolul 8 din Directiva 93/13 și al doisprezecelea considerent al acesteia.
40 – A se vedea Hotărârea Banco Español de Crédito, citată la nota de subsol 7, punctul 51.
41 – A se vedea Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, citată la nota de subsol 28, punctul 47.
42 – A se vedea Concluziile avocatului general Kokott în cauza Aziz, punctul 55. Un astfel de punct de vedere a fost exprimat de asemenea de avocatul general Trstenjak în Concluziile prezentate în cauza Banco Español de Crédito (punctul 74); deși Curtea, este adevărat, nu a împărtășit acest punct de vedere.
43 – Mai mult, ar trebui subliniat că un control judiciar obligatoriu ex ante poate să implice costuri suplimentare pentru comerciant (precum cheltuieli de procedură pentru introducerea acțiunii), chiar și atunci când contractul în discuție nu conține clauze abuzive.
44 – A se vedea articolul 4 alineatul (1), precum și articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13, care fac referire la o listă neexhaustivă și indicativă a clauzelor care pot fi considerate abuzive, anexată Directivei 93/13; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Aziz, citată la nota de subsol 7, punctele 66 și 68-71.
45 – A se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile din 25 iulie 2013, Rousk împotriva Suediei (cererea nr. 27183/04), privind vânzarea prin licitație publică a locuinței debitorului și evacuarea acestuia la cererea unei autorități publice pentru o creanță fiscală de 6 721 SEK (aproximativ 800 de euro) (a se vedea în special considerentele respectivei curți, § 91 și §§ 137-139), și Zehentner împotriva Austriei (cererea nr. 20082/02), privind vânzarea silită a unui bun proprietate privată pentru garantarea recuperării unei creanțe de aproximativ 2 150 de euro într‑un litigiu dintre particulari, în care debitorul era incapabil și, prin urmare, nu era în măsură să își apere în mod adecvat interesele în cadrul procedurii (a se vedea în special §§ 54, 59, 61, 75 și 76).
46 – A se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, punctul 61.
47 – A se vedea Concluziile noastre în cauza Z (C‑363/12), aflată în prezent pe rolul Curții, punctul 73, precum și jurisprudența citată la nota de subsol 38. A se vedea de asemenea, printre altele, Lenaerts, K., „Exploring the Limits of the EU Charter of Fundamental Rights”, European Constitutional Law Review, nr. 8, 2012, p. 376. În ceea ce privește interacțiunea dintre autonomia procedurală a statelor membre, principiile echivalenței și efectivității și Cartă, a se vedea Hotărârea Agrokonsulting (C‑93/12, punctele 59-61).
48 – A se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Rousk împotriva Suediei, citată la nota de subsol 45, § 137.
49 – A se vedea de asemenea în această privință Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Zehentner împotriva Austriei, citată la nota de subsol 45, § 54.
50 – Potrivit observațiilor prezentate de guvernul slovac în cauza Kušionová, articolul 74 alineatul (1) și articolul 76 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură civilă slovac conferă astfel instanțelor competențe generale de a pronunța măsuri provizorii în procedurile aflate pe rolul lor.
51 – Facem trimitere, pentru mai multe detalii, la articolul 39 alineatul (3) și la articolul 43 alineatul (2) din Legea nr. 162/1995 privind cărțile funciare și înscrierea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale asupra imobilelor. Din aceste prevederi rezultă că, în cazul în care este informat în legătură cu o cerere de anulare, Serviciul de carte funciară va înregistra această informație până la soluționarea acesteia. A se vedea, într‑un context diferit, Hotărârea Aziz, citată la nota de subsol 7, punctele 56-58.
52 – Trebuie să adăugăm că nimic nu împiedică un consumator să obțină declararea judecătorească a caracterului abuziv al unei clauze chiar și înainte de publicarea anunțului de vânzare.
53 – Spre deosebire de Hotărârea Aziz, în prezenta cauză, chestiunea compatibilității procedurii în discuție cu Directiva 93/13 s‑a ivit în cadrul executării silite a creanței împotriva consumatorului, iar nu în cadrul unei acțiuni pe fond. În plus, litigiul principal, care privește executarea silită, a fost inițiat de consumatori, în timp ce acțiunea pe fond a fost formulată de comerciant.
54 – A se vedea Hotărârea Aziz, citată la nota de subsol 7, punctele 54 și 55.
55 – Făcând trimitere la articolul 7 alineatul (2) din Legea privind licitațiile voluntare, guvernul slovac a confirmat în ședință că instanțele slovace au o astfel de competență.
56 – A se vedea în acest sens Hotărârea Jőrös, citată la nota de subsol 26, punctul 52.
57 – În această privință, jurisprudența nu precizează cât de bine informat și de activ trebuie să fie un consumator. Hotărârile Banco Español de Crédito și Aziz par să favorizeze un tip de consumator mai vulnerabil, în timp ce Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones pare mai degrabă să impună consumatorului să se comporte mai mult ca un bonus pater familias. Lipsa de claritate este accentuată de faptul că, în cauza Asturcom Telecomunicaciones, avocatul general Trstenjak (a se vedea punctul 76 din Concluziile prezentate în cauza Asturcom Telecomunicaciones) a îndemnat Curtea să oblige o instanță națională să pună capăt executării silite a unei sentințe arbitrale pronunțate în temeiul unui contract care conținea o clauză abuzivă – Curtea neachiesând însă la această propunere –, iar ulterior, în cauza Banco Español de Crédito, făcând trimitere în mod special la această hotărâre (dar din nou fără succes), a susținut că Curtea ar trebui să adopte un model al consumatorului care este „normal informat și suficient de atent și de avizat” (a se vedea punctele 72 și 73 din Concluziile prezentate în cauza Banco Español de Crédito).
58 – În ambele hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului menționate mai sus, se poate spune că debitorul era într‑o poziție mai vulnerabilă decât în mod obișnuit. În cauza Rousk împotriva Suediei, creditorul era statul, iar în cauza Zehentner împotriva Austriei, debitorul era incapabil.
59 – A se vedea în această privință Hotărârea Jőrös, citată la nota de subsol 26, punctele 50-52.
60 – A se vedea Hotărârea din 10 mai 2012, FIM Santander Top 25 Euro Fi (C‑338/11-C‑347/11, punctul 59 și jurisprudența citată). În plus, Curtea a statuat în mod repetat că o astfel de restrângere poate fi admisă doar prin însăși hotărârea prin care se soluționează interpretarea solicitată. A se vedea de exemplu Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții (C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36 și jurisprudența citată).
61 – A se vedea între altele Hotărârea FIM Santander Top 25 Euro Fi, citată la nota de subsol 60, punctul 60 și jurisprudența citată.