CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 26 noiembrie 2013 ( 1 )

Cauza C‑421/12

Comisia Europeană

împotrivaRegatului Belgiei

(acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată de Comisie împotriva Regatului Belgiei)

„Neîndeplinirea obligațiilor — Protecția consumatorilor — Practici comerciale neloiale — Directiva 2005/29/CE — Excluderea profesiilor liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților — Legislație națională referitoare la anunțarea reducerilor de preț — Legislație națională care limitează sau interzice anumite forme de activități ambulante — Protecție mai extinsă — Armonizare completă”

1. 

În contextul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pentru motivul transpunerii pretins defectuoase a Directivei 2005/29 ( 2 ) („Directiva privind practicile comerciale neloiale”), Curtea are ocazia de a se pronunța cu privire la regimul tranzitoriu prevăzut la articolul 3 alineatul (5) din directiva menționată, potrivit căruia statele membre pot aplica, pentru o anumită perioadă și cu anumite condiții, dispoziții naționale „mai restrictive sau mai riguroase” privind protecția consumatorilor decât cele prevăzute de Directiva 2005/29.

I. Cadrul normativ

A. Dreptul Uniunii

1. Directiva 2005/29

2.

Potrivit considerentului (6) al Directivei 2005/29, aceasta „are ca obiectiv apropierea legislațiilor statelor membre privind practicile comerciale neloiale, inclusiv publicitatea neloială, care dăunează direct intereselor economice ale consumatorilor și, prin urmare, dăunează indirect intereselor economice ale concurenților legitimi. [...] Prezenta directivă nu reglementează și nu aduce atingere legislațiilor interne privind practicile comerciale neloiale care dăunează doar intereselor economice ale concurenților sau care au legătură cu o tranzacție între comercianți; pentru a ține seama pe deplin de principiul subsidiarității, statele membre vor păstra, dacă doresc acest lucru, posibilitatea de a reglementa astfel de practici, în conformitate cu dispozițiile legislației comunitare. Prezenta directivă nu reglementează și nu aduce atingere dispozițiilor Directivei 84/450/CEE privind publicitatea înșelătoare pentru întreprinderi, însă nu pentru consumatori, precum și publicitatea comparativă. [...]”.

3.

În continuare, în considerentul (14) al aceleiași directive se afirmă că „[e]ste de dorit ca definiția practicilor comerciale înșelătoare să includă practicile, inclusiv publicitatea înșelătoare, care induc în eroare consumatorii și îi împiedică să facă o alegere în cunoștință de cauză, deci eficientă. În conformitate cu legislația și practicile statelor membre privind publicitatea înșelătoare, prezenta directivă împarte practicile înșelătoare în acțiuni înșelătoare și omisiuni înșelătoare. În ceea ce privește omisiunile, prezenta directivă enumeră un număr limitat de informații‑cheie de care consumatorul are nevoie pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză. [...]”.

4.

La rândul său, considerentul (15) precizează că, „[î]n cazul în care legislația comunitară stabilește cerințe în materie de informații aplicabile în publicitate, comunicarea comercială și comercializare, informațiile respective se consideră semnificative în conformitate cu prezenta directivă. Statele membre vor putea menține sau institui cerințe în materie de informații privind dreptul contractual și care au implicații de drept contractual în cazul în care această posibilitate este prevăzută de clauzele minime din instrumentele de legislație comunitară existente. O listă neexhaustivă a acestor cerințe de informații din acquis este cuprinsă în anexa II. Dată fiind completa armonizare introdusă de prezenta directivă, numai informațiile cerute în baza legislației comunitare se consideră semnificative în sensul articolului 7 alineatul (5). În cazul în care statele membre au introdus cerințe în materie de informații peste nivelul celor specificate de legislația comunitară, pe baza clauzelor minime, nerespectarea acestor cerințe nu se va considera omisiune înșelătoare în sensul prezentei directive. În mod contrar, statele membre vor putea, în cazul în care clauzele minime din legislația comunitară permit acest lucru, să mențină sau să instituie dispoziții mai stricte, în conformitate cu legislația comunitară pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor contractuale individuale ale consumatorilor”.

5.

În ultimul rând, considerentul (17) prevede că „[e]ste recomandabil ca practicile comerciale neloiale în toate situațiile să fie identificate pentru a asigura o securitate juridică mai mare. În consecință, anexa I cuprinde lista completă a tuturor practicilor de acest fel. Acestea sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără o evaluare de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9. Lista poate fi modificată numai prin revizuirea directivei”.

6.

Articolul 1 din Directiva 2005/29 prevede că „[o]biectivul [acesteia] este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor”.

7.

Articolul 2 din directivă cuprinde o serie de definiții printre care, în măsura în care sunt relevante în prezenta procedură, sunt incluse următoarele:

„(b)

«comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant;

[...]

(d)

«practici ale întreprinderilor față de consumatori» [...] înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.

8.

Articolul 3 din Directiva 2005/29, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede următoarele:

„(1)   Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.

(2)   Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor.

[...]

(4)   În cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice.

(5)   Pentru o perioadă de șase ani începând de la 12 iunie 2007, statele membre pot continua să aplice dispoziții de drept intern, a căror apropiere este reglementată de prezenta directivă, mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime. Aceste măsuri trebuie să fie esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și trebuie să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește. Revizuirea menționată la articolul 18 poate să includă, după caz, o propunere de prelungire a acestei derogări pe o perioadă limitată.

(6)   Statele membre adresează de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5).

[...]”

9.

Potrivit articolului 4 din Directiva 2005/29, „[s]tatele membre nu limitează libertatea de a presta servicii, nici nu limitează libera circulație a mărfurilor din motive care se încadrează în domeniul în care prezenta directivă vizează apropierea dispozițiilor în vigoare”.

10.

Intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”, articolul 5 din Directiva 2005/29 prevede următoarele:

„(1)   Se interzic practicile comerciale neloiale.

(2)   O practică comercială este neloială în cazul în care:

(a)

este contrară cerințelor diligenței profesionale

și

(b)

denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge [a se citi «pe care îl afectează»] sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.

[...]

(4)   Sunt neloiale în special practicile comerciale care:

(a)

sunt înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7

sau

(b)

sunt agresive în sensul articolelor 8 și 9.

(5)   Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.

[...]”

11.

Intitulat „Acțiuni înșelătoare”, articolul 6 din Directiva 2005/29 prevede următoarele:

„(1)   O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat‑o în altă situație:

[...]

(d)

prețul sau modalitatea de calcul al prețului sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul;

[...]”

2. Directiva 85/577 ( 3 )

12.

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 85/577 prevede că aceasta „se aplică tuturor contractelor în temeiul cărora un comerciant furnizează bunuri sau servicii unui consumator și care sunt încheiate:

în timpul unei excursii organizate de comerciant în afara spațiilor sale comerciale

sau

în timpul unei vizite a comerciantului:

(i)

la domiciliul consumatorului sau la domiciliul altui consumator;

(ii)

la locul de muncă al consumatorului, în cazul în care vizita nu se efectuează la cererea expresă a consumatorului.”

13.

Articolul 8 din Directiva 85/577 prevede că aceasta „nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează”.

3. Directiva 98/6 ( 4 )

14.

În conformitate cu articolul 1 din aceasta, „[s]copul [Directivei 98/6] este acela de a specifica indicarea prețului de vânzare și a prețului pe unitate de măsură în cazul produselor oferite de comercianți consumatorilor pentru o mai bună informare a consumatorilor și pentru a facilita compararea prețurilor”.

15.

Potrivit articolului 10, Directiva 98/6 „nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile și în ceea ce privește informarea consumatorilor și compararea prețurilor, fără a aduce atingere obligațiilor care le revin în conformitate cu tratatul”.

B. Dreptul național

16.

Legea din 5 iunie 2007, care modifică Legea privind practicile comerciale și informarea și protecția consumatorului din 14 iulie 1991 și care transpune Directiva 2005/29 ( 5 ), coroborată cu Legea privind practicile comerciale și protecția consumatorului din 6 aprilie 2010 ( 6 ) exclude din domeniul său de aplicare titularii unei profesii liberale, precum și dentiștii și kinetoterapeuții.

17.

Curtea Constituțională belgiană, prin hotărârea nr. 55/2011 din 6 aprilie 2011, confirmată prin hotărârea nr. 192/2011 din 15 decembrie 2011, a declarat neconstituționale anumite dispoziții ale Legii din 6 aprilie 2010, în măsura în care excludeau din domeniul de aplicare al acesteia titularii unei profesii liberale, precum și dentiștii și kinetoterapeuții.

18.

Legea privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, clauzele abuzive și contractele la distanță în domeniul profesiilor liberale din 2 august 2002 ( 7 ) prevede la articolul 4 o definiție a publicității înșelătoare și interzicerea acesteia în domeniul profesiilor liberale.

19.

Articolul 43 alineatul 2 și articolul 51 alineatul 3 din Legea din 14 iulie 1991, citată anterior, prevedeau că nu putea fi anunțată de comercianți o reducere a prețurilor în cadrul soldurilor dacă aceasta nu era reală în raport cu prețul practicat în luna imediat anterioară datei la care era aplicabilă reducerea.

20.

În conformitate cu articolele 20-23 și cu articolul 29 din Legea din 6 aprilie 2010, citată anterior, produsele pot fi considerate soldate numai dacă prețul acestora este inferior prețului de referință, înțelegându‑se prin acesta cel mai scăzut preț dintre cele stabilite de întreprindere pentru produsele menționate în luna respectivă.

21.

Legea privind exercitarea și organizarea activităților ambulante și a târgurilor din 25 iunie 1993 ( 8 ), astfel cum a fost modificată prin Legea din 4 iulie 2005 ( 9 ), prevede că pot fi organizate vânzări ambulante la domiciliul consumatorului, cu condiția ca valoarea totală a acestora să nu depășească 250 de euro pe consumator. Articolul 5 din Decretul regal privind exercitarea și organizarea activităților ambulante din 24 septembrie 2006 ( 10 ) prevede că nu pot face obiectul activităților ambulante, printre altele, medicamentele, plantele medicinale și preparatele pe baza acestor plante, precum și orice produs destinat modificării stării de sănătate, aparatele medicale și ortopedice, lentilele pentru ochelari și ramele acestora, metalele și pietrele prețioase, perlele, armele și munițiile.

II. Procedura precontencioasă

22.

După mai multe contacte neoficiale cu autoritățile belgiene, Comisia a transmis Regatului Belgiei la 2 februarie 2009 o scrisoare de punere în întârziere pentru transpunerea inadecvată a Directivei 2005/29. Prin scrisorile din 3 iunie 2009 și 24 iunie 2009, autoritățile belgiene au anunțat anumite modificări legislative vizând soluționarea problemelor ridicate de Comisie. În acest scop, a fost promulgată Legea privind practicile comerciale și protecția consumatorului din 6 aprilie 2010, care a intrat în vigoare la 12 mai 2010.

23.

Prin avizul motivat din 15 martie 2011, Comisia a comunicat autorităților belgiene că Legea din 6 aprilie 2010 nu oferea o soluție pentru patru dintre motivele privind neîndeplinirea obligațiilor menționate în scrisoarea de punere în întârziere din 2 februarie 2009.

24.

Comisia a considerat că explicațiile oferite de autoritățile belgiene prin scrisoarea din 11 mai 2011 nu erau satisfăcătoare în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor invocată în trei dintre motivele menționate în scrisoarea de punere în întârziere din 2 februarie 2009, motiv pentru care a decis să formuleze prezenta acțiune.

III. Acțiunea formulată de Comisie

25.

Prin acțiunea formulată, Comisia impută Regatului Belgiei trei neîndepliniri ale obligațiilor.

26.

Prima neîndeplinire imputată a obligațiilor se întemeiază pe excluderea anumitor profesii din domeniul de aplicare al Directivei 2005/29, care se aplică practicilor comerciale ale tuturor profesioniștilor, indiferent de statutul juridic sau de sectorul de activitate al acestora. Excluderea expresă a profesiilor liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților din domeniul de aplicare al Legii din 5 iunie 2007, care transpune în dreptul belgian Directiva 2005/29, ar fi contrară articolului 3 din directiva menționată coroborat cu articolul 2 litera (b) din aceeași directivă, neîndeplinirea menționată a obligațiilor nefiind înlăturată prin Legea din 6 aprilie 2010.

27.

În opinia Comisiei, faptul că Curtea Constituțională belgiană a declarat la 6 aprilie 2011 că dispozițiile Legii din 6 aprilie 2010 care exclud profesiile respective din domeniul de aplicare al acesteia sunt neconstituționale nu implică o remediere a neîndeplinirii imputate a obligațiilor, având în vedere că declararea nulității dispozițiilor menționate depinde de eventualitatea formulării unei acțiuni în anulare care, în cazul în care s‑ar produce, ar fi ulterioară datei de expirare a termenului acordat autorităților belgiene în procedura precontencioasă pentru a remedia neîndeplinirea imputată a obligațiilor.

28.

A doua neîndeplinire a obligațiilor se referă la legislația belgiană privind anunțarea reducerilor de preț. Comisia susține că articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 conferă consumatorului o protecție mai strictă decât cea prevăzută de Directiva 2005/29, care a realizat o armonizare completă a practicilor comerciale neloiale.

29.

A treia neîndeplinire a obligațiilor privește interzicerea anumitor activități de vânzare ambulantă. Comisia arată că articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, interzice, cu anumite excepții, orice activitate de vânzare ambulantă la domiciliu, în timp ce articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006 interzice ca anumite produse să facă obiectul unei vânzări ambulante. Cu toate acestea, Directiva 2005/29 nu prevede astfel de interdicții și se opune, prin urmare, având în vedere caracterul exhaustiv al armonizării realizate prin aceasta, reglementării naționale în discuție.

30.

În consecință, Comisia solicită Curții să declare că Regatul Belgiei a încălcat articolul 3 coroborat cu articolul 2 literele (b) și (d) și articolul 4 din Directiva 2005/29 și să oblige Regatul Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Procedura în fața Curții

31.

Regatul Belgiei a prezentat un memoriu în apărare în care susține că primul motiv este inadmisibil, întrucât Comisia nu a ținut seama de Legea privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, clauzele abuzive și contractele la distanță în domeniul profesiilor liberale din 2 august 2002, aflată în vigoare, fără a preciza modul în care legea menționată ar implica o încălcare a Directivei 2005/29. Cu privire la fond, Regatul Belgiei admite că au fost excluse anumite profesii din domeniul de aplicare al legii de transpunere a directivei, însă amintește că Curtea Constituțională a declarat excluderea menționată ca fiind neconstituțională, arătând că la 6 septembrie 2012 a fost formulată o acțiune în anulare care ar putea determina anularea retroactivă a dispozițiilor legale declarate neconstituționale. În orice caz, Regatul Belgiei susține că dispozițiile menționate nu sunt aplicabile ca urmare a neconstituționalității lor și că, la data expirării termenului stabilit de Comisie, neîndeplinirea obligațiilor fusese deja remediată.

32.

În memoriul în replică, Comisia susține că Legea din 2 august 2002 a fost invocată pentru prima dată de Regatul Belgiei în memoriul în apărare și că instituie în mod cert interdicția publicității înșelătoare în domeniul profesiilor liberale, însă nu are ca obiect transpunerea Directivei 2005/29, ci a Directivei 84/450 ( 11 ). Cu toate că ambele directive pot reglementa aceleași tipuri de practici, adevărul este că urmăresc obiective diferite, astfel cum subliniază considerentul (6) al Directivei 2005/29. Prin urmare, statele membre erau obligate să transpună această din urmă directivă pentru a reglementa prin aceasta publicitatea înșelătoare în domeniul pe care îl vizează. În ceea ce privește apărarea pe fond a Regatului Belgiei în ceea ce privește prima neîndeplinire a obligațiilor, Comisia răspunde că, în timp ce autoritățile belgiene au susținut în etapa precontencioasă că dispozițiile neconstituționale ar putea fi eliminate numai cu efect retroactiv în cazul admiterii unei eventuale acțiuni în anulare, în prezent susțin că declararea neconstituționalității ar fi suficientă pentru eliminarea acestora. În orice caz, Comisia consideră că securitatea juridică a consumatorilor exclude posibilitatea ca simpla declarare a neconstituționalității să fie suficientă pentru a înlătura din dreptul național dispozițiile legale contestate, întrucât posibilitatea să fie necesare noi hotărâri pentru a determina excluderea definitivă a dispozițiilor neconstituționale implică o incertitudine inacceptabilă.

33.

Regatul Belgiei susține, în memoriul în duplică, faptul că Comisia admite că articolul 4 din Legea din 2 august 2002 reglementează publicitatea înșelătoare în domeniul profesiilor liberale și corespunde, prin urmare, articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29, astfel încât implică o transpunere parțială a acestei directive. Întrucât nu a ținut seama de această lege în formularea scrisorii de punere în întârziere, motivul ar fi inadmisibil. Pe de altă parte, deciziile de neconstituționalitate ale Curții Constituționale oferă, în opinia autorităților belgiene, o securitate suficientă în măsura în care au ca efect includerea profesiilor liberale în domeniul de aplicare al Legii din 5 iunie 2007.

34.

În ceea ce privește a doua neîndeplinire a obligațiilor, Regatul Belgiei susține că Legea din 6 aprilie 2010 nu mai impune ca prețul a cărui soldare este anunțată să fi fost aplicat în mod continuu în luna care precedă reducerea. Pe de altă parte, Directiva 2005/29, deși realizează o armonizare completă, nu cuprinde dispoziții care să permită stabilirea realității economice a anunțurilor de reducere a prețurilor. La rândul său, Directiva 98/6 nu a fost modificată prin Directiva 2005/29, iar articolul 10 permite statelor membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile cu privire la informarea consumatorilor și la compararea prețurilor. În sfârșit, Regatul Belgiei susține că dreptul la informare al consumatorului constituie un principiu, potrivit Curții, astfel încât legislația în cauză ar trebui examinată în lumina articolului 28 TFUE pentru a stabili dacă este justificată de motive imperios necesare și dacă este proporțională cu obiectivul urmărit.

35.

Comisia răspunde, cu privire la acest aspect, că domeniul de aplicare al Directivei 98/6 nu include informarea consumatorilor cu privire la reducerea prețurilor și nici nu privește toate aspectele informării consumatorilor care au legătură cu prețurile produselor. Voința legiuitorului Uniunii în ceea ce privește Directiva 2005/29 este de a nu permite statelor membre să interzică anumite practici comerciale pentru faptul că profesionistul nu a respectat anumite obligații de informare prevăzute de legislațiile naționale. În speță, legislația belgiană are ca rezultat interzicerea anunțării de reduceri dacă nu sunt îndeplinite condițiile stricte prevăzute de această legislație, chiar dacă este posibil ca astfel de practici, examinate de la caz la caz, să nu fie considerate înșelătoare sau neloiale în sensul Directivei 2005/29. Pe de altă parte, Comisia respinge argumentul autorităților belgiene referitor la articolul 28 TFUE.

36.

În memoriul în duplică, Regatul Belgiei susține că, în cazul în care abordarea Comisiei ar fi admisă, ar fi necesar să se efectueze, în domeniul reducerii prețurilor, o examinare de la caz la caz, ceea ce ar determina aplicarea de către legislațiile naționale a mai multor criterii diferite pentru a stabili dacă un anunț constituie o practică neloială, ceea ce ar fi contrar obiectivului urmărit de Directiva 98/6 în ceea ce privește compararea prețurilor.

37.

În ceea ce privește a treia neîndeplinire a obligațiilor, Regatul Belgiei susține că atât articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006, cât și articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005 intră în domeniul de aplicare al Directivei 85/577 și constituie măsuri naționale mai stricte autorizate în cadrul directivei menționate. Prin urmare, argumentele Comisiei cu privire la nerespectarea caracterului exhaustiv al armonizării prevăzute de Directiva 2005/29 ar fi lipsite de temei. În plus, această directivă s‑a adăugat dispozițiilor Uniunii aflate deja în vigoare referitoare la protecția consumatorilor, fără a modifica sau a limita domeniul de aplicare al Directivei 85/577, al cărei domeniu de aplicare este complementar celui al Directivei 2005/29. În sfârșit, măsurile naționale ar privi măsurile de transpunere a Directivei 2011/83, pe care Regatul Belgiei trebuie să le adopte înainte de 13 decembrie 2013.

38.

În concluzie, Regatul Belgiei solicită Curții să declare inadmisibil primul motiv al acțiunii și să le respingă pe celelalte pe motivul lipsei de temei, obligând Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

V. Apreciere

A. Primul motiv al acțiunii

1. Cu privire la admisibilitatea motivului

39.

Astfel cum a avut ocazia să precizeze, Comisia consideră că excluderea expresă a profesiilor liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților din domeniul de aplicare al Legii din 6 aprilie 2010, care transpune în dreptul belgian Directiva 2005/29, ar fi contrară articolului 3 din directiva menționată coroborat cu articolul 2 litera (b) din aceeași directivă.

40.

Regatul Belgiei susține că acest prim motiv este inadmisibil în măsura în care Comisia nu a ținut seama de Legea privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, clauzele abuzive și contractele la distanță în domeniul profesiilor liberale din 2 august 2002 și nu a precizat modul în care legea menționată ar implica o încălcare a Directivei 2005/29.

41.

Cu privire la această obiecție privind admisibilitatea, Comisia arată că Regatul Belgiei a menționat pentru prima dată Legea din 2 august 2002 în memoriul în apărare. Totuși, deși admite că legea menționată interzice publicitatea înșelătoare în domeniul profesiilor liberale, Comisia susține că obiectul acesteia constă în transpunerea Directivei 84/450, iar nu a Directivei 2005/29, având în vedere că cele două directive urmăresc obiective diferite și că obiectul prezentei proceduri este transpunerea incorectă a celei de a doua. La aceasta, Regatul Belgiei răspunde că articolul 4 din Legea din 2 august 2002 reglementează publicitatea înșelătoare în domeniul profesiilor liberale și corespunde, prin urmare, articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29, astfel încât implică o transpunere parțială a acestei directive.

42.

În opinia noastră, acest prim motiv nu trebuie respins.

43.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 1 din scrisoarea de punere în întârziere adresată Regatului Belgiei la 2 februarie 2009, Comisia a evidențiat că Legea din 5 iunie 2007, care transpune Directiva 2005/29, exclude din domeniul său de aplicare profesiile liberale, arătând că excluderea menționată este „confirmată de existența unei legi proprii profesiilor liberale, Legea din 2 august 2002 [...], care nu a fost modificată în vederea transpunerii Directivei [2005/29]”. Comisia a arătat în continuare, Regatul Belgiei necontestând acest aspect, că autoritățile belgiene „au admis această situație” în corespondența anterioară, exprimându‑și intenția de a o modifica. De altfel, Legea din 6 aprilie 2010 a fost adoptată tocmai pentru a îndeplini cerința Comisiei, cu toate că în aceasta este menținută excluderea profesiilor liberale.

44.

Având în vedere aprecierile anterioare, considerăm că Comisia nu era obligată să insiste asupra posibilității ca Legea din 2 august 2002 să reprezinte îndeplinirea obligațiilor care rezultă din Directiva 2005/29 în ceea ce privește excluderea profesiilor liberale, având în vedere că autoritățile belgiene au acceptat din primul moment abordarea Comisiei în sensul că Legea din 2 august 2002 confirmă realitatea excluderii prevăzute de Legea din 5 iunie 2007.

2. Cu privire la fondul motivului

45.

Regatul Belgiei admite că anumite profesii au fost excluse din domeniul de aplicare al legii de transpunere a Directivei 2005/29. Totuși, acesta susține că respectiva încălcare a directivei a fost remediată prin declararea neconstituționalității dispozițiilor Legii din 6 aprilie 2010 care prevedeau excluderea menționată.

46.

Trebuie precizat că termenul acordat de Comisie autorităților belgiene prin avizul motivat al acesteia din 15 martie 2011 pentru a adopta măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor care rezultă din Directiva 2005/29 s‑a încheiat la 15 mai 2011.

47.

Având în vedere că declararea neconstituționalității articolului 2 alineatele 1 și 2 și a articolului 3 al doilea paragraf din Legea din 6 aprilie 2010 a avut loc prin decizia Curții Constituționale din 6 aprilie 2011, ar trebui să fim de acord cu autoritățile belgiene cu privire la faptul că la data încheierii termenului stabilit de Comisie în avizul motivat al acesteia (15 mai 2011) neîndeplinirea imputată a obligațiilor fusese deja remediată.

48.

Totuși, în dreptul belgian efectele unei declarații de neconstituționalitate nu permit înlăturarea aplicării ulterioare a normelor vizate de o decizie de această natură. Astfel, după cum au admis autoritățile belgiene înseși, declararea neconstituționalității ar trebui urmată, în principiu, de admiterea unei acțiuni în anulare pentru ca dispozițiile declarate neconstituționale să fie „excluse” din ordinea juridică națională cu efect retroactiv.

49.

În conformitate cu afirmațiile Regatului Belgiei de la punctul 17 din memoriul în apărare depus de acesta în prezenta procedură, după declararea neconstituționalității, „norma neconstituțională subzistă în ordinea juridică, însă nu poate fi aplicată de instanțele belgiene”. Totuși, această dispoziție nu corespunde întotdeauna realității, întrucât, astfel cum admit autoritățile belgiene înseși, adevărul este că dispozițiile declarate neconstituționale prin hotărârea din 6 aprilie 2011 au făcut ulterior obiectul unei noi decizii de neconstituționalitate la 15 decembrie 2011. Pe de altă parte, astfel cum a declarat Regatul Belgiei, pe rolul Curții Constituționale este încă pendinte o acțiune în anulare împotriva dispozițiilor declarate neconstituționale în 2011, ceea ce confirmă că în dreptul belgian nu poate fi exclus cu certitudine faptul că normele declarate neconstituționale continuă să se aplice atât timp cât nu a fost admisă o acțiune în anulare.

50.

Practica respectată de instanțele belgiene poate duce cu siguranță, astfel cum susține Regatul Belgiei, la o situație în care, de facto, o declarație formală de neconstituționalitate permite în sine excluderea aplicării ulterioare a normei vizate. Totuși, împrejurările din această procedură demonstrează că situația nu este în mod necesar întotdeauna aceasta. Având în vedere cele de mai sus, se poate în mod întemeiat afirma că situația juridică a dispozițiilor declarate neconstituționale prezintă o incertitudine incompatibilă cu principiul securității juridice și care este inacceptabilă în contextul aprecierii conformității perfecte a dreptului național cu cerințele privind transpunerea la termen a unei directive.

51.

În acest sens, împărtășim opinia Comisiei referitoare la relevanța jurisprudenței stabilite de Curte în Hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Țările de Jos ( 12 ), care declară că „o jurisprudență națională, presupunând că este o jurisprudență consacrată, care interpretează dispoziții de drept intern într‑un sens considerat conform cu cerințele [unei] directive, nu poate avea claritatea și precizia necesare pentru a respecta cerința securității juridice”, situație care „se regăsește în special în domeniul protecției consumatorilor”. Or, referirea la „o jurisprudență națională” se poate extinde în mod natural, în opinia noastră, la regimul juridic național care reglementează efectele declarării neconstituționalității atunci când în regimul menționat există, astfel cum au admis autoritățile belgiene, posibilitatea, deși redusă în practică, de a se întâlni cazuri de aplicare a unei norme declarate neconstituționale. O astfel de incertitudine poate fi soluționată în mod acceptabil numai prin eliminarea perfectă și radicală a normei incompatibile cu dreptul Uniunii, fapt ce nu este garantat în mod corespunzător prin regimul neconstituționalității aflat în vigoare în dreptul intern.

52.

Având în vedere cele prezentate, considerăm că primul motiv privind neîndeplinirea obligațiilor invocat de Comisie trebuie admis.

B. Al doilea motiv al acțiunii

53.

Comisia susține că legislația belgiană conferă consumatorului o protecție mai strictă în ceea ce privește anunțarea soldurilor decât cea conferită prin Directiva 2005/29, Comisia considerând că, întrucât directiva menționată a efectuat o armonizare completă a practicilor comerciale neloiale, nu pot fi adoptate măsuri naționale mai restrictive, nici chiar în scopul de a asigura consumatorilor o protecție mai extinsă.

54.

Regatul Belgiei nu contestă că legislația sa garantează consumatorilor o protecție mai extinsă decât cea conferită prin Directiva 2005/29, însă susține că acest lucru este posibil în temeiul Directivei 98/6, care continua să fie aplicabilă la data încheierii termenului stabilit de Comisie în avizul motivat.

55.

Curtea a stabilit deja că anunțurile de solduri constituie practici comerciale în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29 ( 13 ), care, utilizând „o formulare deosebit de largă” ( 14 ), le definește ca „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.

56.

Prin urmare, este neîndoielnic că articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 fac referire la o activitate inclusă în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29.

57.

Autoritățile belgiene împărtășesc opinia Comisiei în sensul că, desigur, Directiva 2005/29, astfel cum a precizat Curtea, „efectuează o armonizare completă la nivel comunitar a normelor privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori” ( 15 ). Totuși, acestea observă că, în pofida acestui fapt, directiva „nu cuprinde norme adaptate și armonizate care să permită stabilirea realității economice a anunțurilor de solduri” ( 16 ), carență care a fost soluționată de legiuitorul belgian întemeindu‑se pe Directiva 98/6 privind protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor.

58.

Totuși, în opinia noastră, abordarea autorităților belgiene pornește de la o premisă eronată. În pofida titlului acesteia, Directiva 98/6 nu are ca obiect în mod exact protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor în general, ci, în mod mai specific, protecția acestora împotriva dificultăților care rezultă în urma indicării prețurilor produselor în raport cu diferite unități de măsură.

59.

Astfel, după cum se explică în considerentul (5) al Directivei 98/6, „legătura dintre indicarea prețului unitar al produselor și preambalarea acestora în cantități sau volume prestabilite corespunzătoare valorilor din intervalele adoptate la nivelul Comunității s‑a dovedit a fi excesiv de dificil de aplicat, întrucât este astfel necesară abandonarea acestei legături în favoarea unui mecanism nou, simplificat, în interesul consumatorului, fără a aduce atingere normelor de standardizare a ambalării”. Acest mecanism nou, astfel cum detaliază considerentul (6) al directivei, se întemeiază pe „obligația de a indica prețul de vânzare și prețul unitar[, care] contribuie substanțial la o mai bună informare a consumatorilor, acesta fiind cel mai ușor mod de a permite consumatorilor să evalueze și să compare prețul produselor într‑o manieră optimă și, ca urmare, să facă alegeri în cunoștință de cauză pe baza unor comparații simple”.

60.

Prin urmare, legiuitorul Uniunii era preocupat, în ceea ce privește Directiva 98/6, să „asigur[e] o informare uniformă și transparentă” ( 17 ) în ceea ce privește cuantificarea produselor în raport cu un sistem uniform de unități de măsură ca bază a stabilirii prețului acestora.

61.

În acest sens, articolul 1 din Directiva 98/6 prevede că scopul acesteia este „acela de a specifica indicarea prețului de vânzare și a prețului pe unitate de măsură în cazul produselor oferite de comercianți consumatorilor pentru o mai bună informare a consumatorilor și pentru a facilita compararea prețurilor” ( 18 ). Ansamblul dispozițiilor materiale ale directivei vizează aspecte referitoare la cele două modalități ale prețului ( 19 ).

62.

Prin urmare, în cadrul Directivei 98/6 nu se poate găsi nimic asemănător unor „norme adaptate și armonizate care să permită stabilirea realității economice a anunțurilor de solduri” pentru a relua exprimarea autorităților belgiene menționată anterior. Prin urmare, nici articolul 10 din această directivă nu poate fi considerat temeiul pentru adoptarea de către statele membre a normelor care asigură realitatea economică a soldurilor.

63.

Articolul 10 din Directiva 98/6 prevede că aceasta „nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile și în ceea ce privește informarea consumatorilor și compararea prețurilor, fără a aduce atingere obligațiilor care le revin în conformitate cu tratatul”. Totuși, în mod logic, aceste dispoziții mai favorabile pot fi interpretate numai ca referindu‑se la materia care face obiectul Directivei 98/6, mai exact, informarea consumatorilor cu privire la unitățile de măsură utilizate ca referință pentru stabilirea prețurilor produselor, facilitând compararea prețurilor nu în raport cu prețurile anterioare, ci în raport cu diferite sisteme de măsură.

64.

În concluzie, informațiile care trebuie furnizate cumpărătorilor cu privire la „reducerile de prețuri” nu pot fi considerate incluse în domeniul de aplicare al Directivei 98/6 și nici nu se pot întemeia, prin urmare, pe posibilitatea oferită statelor membre la articolul 10 din aceasta.

65.

Acestea fiind spuse, este cert că articolul 3 din Directiva 2005/29 prevede o serie de situații în care dispozițiile acesteia pot fi înlocuite prin alte norme, comunitare sau ale statelor membre.

66.

Mai concret, alineatul (2) al acestui articol prevede că Directiva 2005/29 „nu aduce atingere dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor”. În opinia noastră, este evident că reglementarea națională examinată în speță nu aduce atingere regimului juridic al contractelor, ci este inclusă în cadrul stabilirii condițiilor în care poate fi oferită publicului încheierea unui contract, mai exact, a unui contract reglementat de normele constitutive ale dreptului contractual.

67.

La rândul său, alineatul (4) al aceluiași articol 3 din Directiva 2005/29 prevede că, „[î]n cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice”. Nici această excepție nu permite modificarea concluziei anterioare, întrucât, având în vedere scopul acesteia, Directiva 98/6 invocată de autoritățile belgiene nu poate fi considerată o normă care reglementează „aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale”.

68.

În sfârșit, alineatul (5) al articolului 3 amintit prevede că, „[p]entru o perioadă de șase ani începând de la 12 iunie 2007, statele membre pot continua să aplice dispoziții de drept intern, a căror apropiere este reglementată de prezenta directivă, mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime”, cu două condiții: în primul rând, ca aceste dispoziții naționale să fie „esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și [...] să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește”. În al doilea rând, astfel cum prevede alineatul (6) al aceluiași articol 3, ca statele membre să adreseze „de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5)”.

69.

Articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29 nu menționează care sunt „directive[le] ce conțin clauze de armonizare minime” care pot continua să se aplice prin dispoziții naționale mai stricte pentru o perioadă de șase ani. În scop interpretativ, poate fi utilă afirmația cuprinsă la punctul 45 din expunerea de motive a propunerii prezentate de Comisie ( 20 ), în care se poate citi că, „[a]tunci când o directivă sectorială reglementează numai anumite aspecte ale practicilor comerciale, de exemplu, cerințele referitoare la conținutul informațiilor, directiva‑cadru este aplicabilă în cazul celorlalte elemente, de exemplu, în cazul în care informațiile impuse de legislația sectorială ar fi prezentate într‑un mod care să inducă în eroare. Prin urmare, directiva completează legislația existentă și viitoare, cum ar fi Regulamentul propus privind promovarea vânzărilor, Directiva privind creditele de consum sau Directiva privind comerțul electronic”.

70.

Directiva 98/6 cuprinde „cerințe referitoare la conținutul informațiilor” cu privire la prețuri, însă, astfel cum am avut deja ocazia de a preciza, nu cu privire la prețurile soldate, care fac obiectul reglementării naționale în discuție în prezenta procedură. Prin urmare, reglementarea menționată nu poate intra sub incidența articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29 și nu poate continua să se aplice după expirarea termenului stabilit pentru transpunerea acesteia în dreptul intern.

71.

Prin urmare, consecința nu poate fi alta decât aceea că este aplicabilă pe deplin interdicția prevăzută la articolul 4 din Directiva 2005/29, „care interzice expres statelor membre să mențină sau să adopte măsuri naționale mai restrictive, chiar și atunci când aceste măsuri urmăresc să asigure un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor” ( 21 ).

72.

Prin urmare, astfel cum susține Comisia, întrucât în anexa I la Directiva 2005/29 nu este prevăzut cazul anunțurilor de solduri care nu respectă condiții de tipul celor stabilite de legislația belgiană, practicile comerciale menționate ar putea fi considerate neloiale numai în cazul în care corespund, de la caz la caz, situațiilor prevăzute la articolele 5-9 din această directivă.

73.

Condițiile impuse de legislația belgiană pentru anunțarea soldurilor pot conduce la un rezultat potrivit căruia sunt interzise de dreptul național anunțuri care nu ar constitui o practică comercială neloială sau înșelătoare în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, potrivit căruia „[o] practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre [aceste două] situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat‑o în altă situație: [...] (d) prețul sau modalitatea de calcul al prețului sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul”.

74.

În definitiv, anunțurile de solduri, fie că sunt sau că nu sunt conforme legislației belgiene, ar putea fi considerate contrare dreptului Uniunii numai în cazul în care corespund, de la caz la caz, situațiilor de practici neloiale definite în conformitate cu criteriile prevăzute la articolele 5-9 din Directiva 2005/29.

75.

În fața susținerilor autorităților belgiene în sensul că, în ultimă instanță, strictețea mai mare a legislației naționale își are justificarea în dreptul la informare, trebuie amintit, în sensul argumentelor Comisiei, că, astfel cum se evidențiază în considerentul (15) al Directivei 2005/29, numai informațiile ale căror „cerințe în materie de informații aplicabile în publicitate, comunicarea comercială și comercializare” au fost stabilite de dreptul Uniunii „se consideră semnificative în conformitate cu prezenta directivă. Statele membre vor putea menține sau institui cerințe în materie de informații privind dreptul contractual și care au implicații de drept contractual în cazul în care această posibilitate este prevăzută de clauzele minime din instrumentele de legislație comunitară existente. [...] Dată fiind completa armonizare introdusă de prezenta directivă, numai informațiile cerute în baza legislației comunitare se consideră semnificative în sensul articolului 7 alineatul (5). În cazul în care statele membre au introdus cerințe în materie de informații peste nivelul celor specificate de legislația comunitară, pe baza clauzelor minime, nerespectarea acestor cerințe nu se va considera omisiune înșelătoare în sensul prezentei directive”. Desigur, considerentul (15) precizează în continuare că „statele membre vor putea, în cazul în care clauzele minime din legislația comunitară permit acest lucru, să mențină sau să instituie dispoziții mai stricte, în conformitate cu legislația comunitară pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor contractuale individuale ale consumatorilor”. Totuși, în prezenta cauză, astfel cum am văzut, Directiva 98/6 nu conferă, în opinia noastră, un temei legislației mai stricte examinate în speță.

76.

Prin urmare, Directiva 2005/29 nu admite interzicerea în principiu a anunțurilor de solduri care nu sunt conforme unei reglementări naționale precum cea în discuție în prezenta cauză. O interdicție de această natură ar fi admisibilă numai în cazul în care acest tip de anunțuri ar figura în anexa I la Directiva 2005/29, ceea ce nu este cazul. Prin urmare, pot fi admise numai interdicțiile de la caz la caz și în măsura în care acest lucru este impus de aplicarea criteriilor prevăzute la articolele 5-9 din directiva amintită.

77.

În consecință, considerăm că Regatul Belgiei a încălcat articolul 4 din Directiva 2005/29, în măsura în care articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 conferă consumatorului o protecție mai strictă și mai riguroasă decât cea prevăzută de directiva menționată.

C. Al treilea motiv al acțiunii

78.

A treia neîndeplinire imputată a obligațiilor de Comisie privește interzicerea vânzărilor ambulante la domiciliu prevăzută de articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, precum și interdicția ca anumite produse să facă obiectul activităților de vânzare ambulantă, astfel cum prevede articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006. Precum în cazul celui de al doilea motiv privind neîndeplinirea obligațiilor, care tocmai a fost examinat, Comisia susține că Directiva 2005/29 nu prevede astfel de interdicții și că se opune, prin urmare, având în vedere caracterul exhaustiv al armonizării realizate de aceasta, dispozițiilor naționale menționate.

79.

Este evident că vânzarea ambulantă constituie o practică comercială în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29. În opinia noastră, nu poate fi pus la îndoială nici faptul că reglementarea națională mai strictă existentă în Regatul Belgiei se întemeiază perfect pe Directiva 85/577 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, al cărei articol 8 permite „statel[or] membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează”.

80.

Întrebarea este dacă acest nivel mai ridicat de protecție autorizat de Directiva 85/577 este de asemenea compatibil cu Directiva 2005/29, în anexa I la aceasta nefigurând în orice caz ca practici neloiale comportamentele la care face referire reglementarea națională în discuție.

81.

Răspunsul trebuie căutat, în principiu, la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29, care, astfel cum s‑a amintit, prevede că, „[p]entru o perioadă de șase ani începând de la 12 iunie 2007, statele membre pot continua să aplice dispoziții de drept intern, a căror apropiere este reglementată de prezenta directivă, mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime. Aceste măsuri trebuie să fie esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și trebuie să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește”. Nu trebuie uitat că, potrivit alineatului (6) al aceluiași articol 3, statele membre trebuie să adreseze „de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5)”.

82.

Mai exact, Directiva 2005/29 prevede eventualitatea unei situații tranzitorii în care statele membre pot adopta măsuri mai restrictive sau mai riguroase dacă sunt îndeplinite anumite condiții. În primul rând, măsurile trebuie să aibă ca obiect aplicarea anumitor directive. În al doilea rând, trebuie să fie vorba despre măsuri esențiale pentru protecția consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și trebuie să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește. În al treilea rând, astfel de măsuri trebuie notificate de îndată Comisiei.

83.

În prezenta cauză, atât interzicerea anumitor activități de vânzare ambulantă, cât și interdicția ca anumite produse să facă obiectul acestui tip de vânzare au fost introduse prin norme naționale ulterioare intrării în vigoare a Directivei 2005/29 și anterioare datei la care s‑a încheiat perioada tranzitorie prevăzută la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29, mai exact 12 iunie 2013.

84.

Imediat se pune problema dacă dispoziția de la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29 privește numai legislațiile naționale mai stricte care se aplicau deja la momentul intrării în vigoare a Directivei 2005/29, având în vedere că expresia „pot continua să aplice” pare a exclude posibilitatea introducerii unor norme de această natură ulterior Directivei 2005/29.

85.

Astfel, considerăm că articolul 3 alineatul (5) face referire numai la legislațiile naționale deja aplicabile la momentul intrării în vigoare a Directivei 2005/29. Totuși, indiferent de considerațiile de mai sus, decisiv în scopurile relevante pentru prezenta cauză nu este atât aspectul dacă normele naționale mai stricte se aplicau sau nu se aplicau la data intrării în vigoare a directivei, cât aspectul dacă normele menționate pot sau nu pot să fie adoptate pentru a pune în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime, în sensul articolului 3 alineatul (5) însuși.

86.

Trebuie să se țină seama de faptul că dispoziția menționată face referire la „dispoziții de drept intern [...] mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime”. În opinia noastră, în cazul în care astfel de directive permit adoptarea ulterioară a unor norme mai stricte, acestea ar putea fi de asemenea considerate aplicabile ex articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29.

87.

Pe de altă parte, articolul 8 din Directiva 85/577 permite „statel[or] membre să adopte sau să mențină” ( 22 ) dispoziții mai stricte, motiv pentru care considerăm că se poate concluziona că aspectul că acestea ar fi fost adoptate după intrarea în vigoare a Directivei 2005/29 ar fi lipsit de relevanță.

88.

Acestea fiind stabilite, ar trebui, în principiu, să se examineze în continuare dacă, astfel cum impune articolul 3 alineatul (5) menționat, dispozițiile naționale în discuție sunt „esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și [...] proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește”.

89.

Totuși, considerăm că nu este necesar ca aceste două aspecte să fie stabilite, din moment ce este neîndoielnic faptul că, în orice caz, nu a fost îndeplinită obligația prevăzută la alineatul (6) al articolului 3 din Directiva 2005/29, potrivit căruia statele membre trebuie să adreseze „de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5)”.

90.

Autoritățile belgiene nu au notificat la momentul corespunzător, „de îndată”, dispozițiile mai stricte prevăzute la articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, și la articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006. În aceste împrejurări, considerăm evident că în prezenta cauză nu este aplicabilă excepția tranzitorie prevăzută la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29, cu consecința că trebuie admisă neîndeplinirea imputată a obligațiilor cu privire la acest aspect Regatului Belgiei de către Comisie.

91.

În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, admiterea tuturor motivelor acțiunii implică obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

VI. Concluzie

92.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să hotărască după cum urmează:

„1)

Prin excluderea din domeniul de aplicare al Legii din 5 iunie 2007, care transpune Directiva 2005/29, a titularilor unei profesii liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 coroborat cu articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva 2005/29.

2)

Prin faptul că a conferit la articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și la articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 o protecție mai restrictivă sau mai riguroasă decât cea prevăzută de Directiva 2005/29, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 din Directiva 2005/29.

3)

Prin interzicerea anumitor activități de vânzare ambulantă la domiciliu, astfel cum prevede articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, și prin faptul că a interzis ca anumite produse să facă obiectul vânzării ambulante, astfel cum prevede articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 din Directiva 2005/29.

4)

Obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.”


( 1 ) Limba originală: spaniola.

( 2 ) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).

( 3 ) Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188).

( 4 ) Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor (JO L 80, p. 27, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 206).

( 5 ) Moniteur belge din 21 iunie 2007, nr. 2007011259, p. 34272.

( 6 ) Moniteur belge din 12 aprilie 2010, nr. 2010011166, p. 20803.

( 7 ) Moniteur belge din 20 noiembrie 2002, nr. 2002009820, p. 51704.

( 8 ) Moniteur belge din 30 septembrie 1993, nr. 199301806, p. 21526.

( 9 ) Moniteur belge din 25 august 2005, nr. 258, p. 36965.

( 10 ) Moniteur belge din 29 septembrie 2006, nr. 2006022950, p. 50488.

( 11 ) Directiva 84/450/CEE a Consiliului din 10 septembrie 1984 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative din statele membre cu privire la publicitatea înșelătoare (JO L 250, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 153).

( 12 ) Cauza C‑144/99 (Rec., p. I‑3541), punctul 21.

( 13 ) Astfel s‑a afirmat în mod expres în Ordonanța din 15 decembrie 2011, Inno (C‑126/11), punctul 30, care face trimitere la jurisprudența stabilită prin Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C-304/08, Rep., p. I-217), și prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C-540/08, Rep., p. I-10909).

( 14 ) Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 36.

( 15 ) Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 41.

( 16 ) Punctul 36 din memoriul în apărare.

( 17 ) Considerentul (12) al Directivei 98/6.

( 18 ) Potrivit articolului 2 din directivă, „preț de vânzare înseamnă prețul final al unei unități din produs sau al unei cantități date din produs [...]”, iar „preț unitar înseamnă prețul final [...] pentru un kilogram, un litru, un metru, un metru pătrat sau un metru cub din produs sau pentru o unitate cantitativă unică diferită care este folosită la scară largă și în mod obișnuit în statul membru respectiv pentru comercializarea unor produse specifice”. În sfârșit, potrivit dispoziției menționate, „produse vândute în vrac înseamnă produse care nu sunt preambalate și sunt măsurate în prezența consumatorului”.

( 19 ) Indicarea ambelor prețuri pentru toate produsele oferite de comercianți consumatorilor (articolul 3); cerința ca ambele să fie clare și ușor de identificat, iar prețul unitar să se refere la o cantitate declarată în conformitate cu dispozițiile interne și comunitare (articolul 4); posibile scutiri (articolul 5).

( 20 ) COM(2003) 356 final. 2003/0134 (COD).

( 21 ) Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 50.

( 22 ) Sublinierea noastră.


Opinion of the Advocate-General

Opinion of the Advocate-General

1. În contextul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pentru motivul transpunerii pretins defectuoase a Directivei 2005/29(2) („Directiva privind practicile comerciale neloiale”), Curtea are ocazia de a se pronunța cu privire la regimul tranzitoriu prevăzut la articolul 3 alineatul (5) din directiva menționată, potrivit căruia statele membre pot aplica, pentru o anumită perioadă și cu anumite condiții, dispoziții naționale „mai restrictive sau mai riguroase” privind protecția consumatorilor decât cele prevăzute de Directiva 2005/29.

I. Cadrul normativ

A. Dreptul Uniunii

1. Directiva 2005/29

2. Potrivit considerentului (6) al Directivei 2005/29, aceasta „are ca obiectiv apropierea legislațiilor statelor membre privind practicile comerciale neloiale, inclusiv publicitatea neloială, care dăunează direct intereselor economice ale consumatorilor și, prin urmare, dăunează indirect intereselor economice ale concurenților legitimi. [...] Prezenta directivă nu reglementează și nu aduce atingere legislațiilor interne privind practicile comerciale neloiale care dăunează doar intereselor economice ale concurenților sau care au legătură cu o tranzacție între comercianți; pentru a ține seama pe deplin de principiul subsidiarității, statele membre vor păstra, dacă doresc acest lucru, posibilitatea de a reglementa astfel de practici, în conformitate cu dispozițiile legislației comunitare. Prezenta directivă nu reglementează și nu aduce atingere dispozițiilor Directivei 84/450/CEE privind publicitatea înșelătoare pentru întreprinderi, însă nu pentru consumatori, precum și publicitatea comparativă. [...]”.

3. În continuare, în considerentul (14) al aceleiași directive se afirmă că „[e]ste de dorit ca definiția practicilor comerciale înșelătoare să includă practicile, inclusiv publicitatea înșelătoare, care induc în eroare consumatorii și îi împiedică să facă o alegere în cunoștință de cauză, deci eficientă. În conformitate cu legislația și practicile statelor membre privind publicitatea înșelătoare, prezenta directivă împarte practicile înșelătoare în acțiuni înșelătoare și omisiuni înșelătoare. În ceea ce privește omisiunile, prezenta directivă enumeră un număr limitat de informații‑cheie de care consumatorul are nevoie pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză. [...]”.

4. La rândul său, considerentul (15) precizează că, „[î]n cazul în care legislația comunitară stabilește cerințe în materie de informații aplicabile în publicitate, comunicarea comercială și comercializare, informațiile respective se consideră semnificative în conformitate cu prezenta directivă. Statele membre vor putea menține sau institui cerințe în materie de informații privind dreptul contractual și care au implicații de drept contractual în cazul în care această posibilitate este prevăzută de clauzele minime din instrumentele de legislație comunitară existente. O listă neexhaustivă a acestor cerințe de informații din acquis este cuprinsă în anexa II. Dată fiind completa armonizare introdusă de prezenta directivă, numai informațiile cerute în baza legislației comunitare se consideră semnificative în sensul articolului 7 alineatul (5). În cazul în care statele membre au introdus cerințe în materie de informații peste nivelul celor specificate de legislația comunitară, pe baza clauzelor minime, nerespectarea acestor cerințe nu se va considera omisiune înșelătoare în sensul prezentei directive. În mod contrar, statele membre vor putea, în cazul în care clauzele minime din legislația comunitară permit acest lucru, să mențină sau să instituie dispoziții mai stricte, în conformitate cu legislația comunitară pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor contractuale individuale ale consumatorilor”.

5. În ultimul rând, considerentul (17) prevede că „[e]ste recomandabil ca practicile comerciale neloiale în toate situațiile să fie identificate pentru a asigura o securitate juridică mai mare. În consecință, anexa I cuprinde lista completă a tuturor practicilor de acest fel. Acestea sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără o evaluare de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9. Lista poate fi modificată numai prin revizuirea directivei”.

6. Articolul 1 din Directiva 2005/29 prevede că „[o]biectivul [acesteia] este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor”.

7. Articolul 2 din directivă cuprinde o serie de definiții printre care, în măsura în care sunt relevante în prezenta procedură, sunt incluse următoarele:

„(b) «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant;

[...]

(d) «practici ale întreprinderilor față de consumatori» [...] înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.

8. Articolul 3 din Directiva 2005/29, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede următoarele:

„(1) Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.

(2) Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor.

[...]

(4) În cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice.

(5) Pentru o perioadă de șase ani începând de la 12 iunie 2007, statele membre pot continua să aplice dispoziții de drept intern, a căror apropiere este reglementată de prezenta directivă, mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime. Aceste măsuri trebuie să fie esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și trebuie să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește. Revizuirea menționată la articolul 18 poate să includă, după caz, o propunere de prelungire a acestei derogări pe o perioadă limitată.

(6) Statele membre adresează de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5).

[...]”

9. Potrivit articolului 4 din Directiva 2005/29, „[s]tatele membre nu limitează libertatea de a presta servicii, nici nu limitează libera circulație a mărfurilor din motive care se încadrează în domeniul în care prezenta directivă vizează apropierea dispozițiilor în vigoare”.

10. Intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”, articolul 5 din Directiva 2005/29 prevede următoarele:

„(1) Se interzic practicile comerciale neloiale.

(2) O practică comercială este neloială în cazul în care:

(a) este contrară cerințelor diligenței profesionale

și

(b) denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge [a se citi «pe care îl afectează»] sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.

[...]

(4) Sunt neloiale în special practicile comerciale care:

(a) sunt înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7

sau

(b) sunt agresive în sensul articolelor 8 și 9.

(5) Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.

[...]”

11. Intitulat „Acțiuni înșelătoare”, articolul 6 din Directiva 2005/29 prevede următoarele:

„(1) O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat‑o în altă situație:

[...]

(d) prețul sau modalitatea de calcul al prețului sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul;

[...]”

2. Directiva 85/577(3)

12. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 85/577 prevede că aceasta „se aplică tuturor contractelor în temeiul cărora un comerciant furnizează bunuri sau servicii unui consumator și care sunt încheiate:

– în timpul unei excursii organizate de comerciant în afara spațiilor sale comerciale

sau

– în timpul unei vizite a comerciantului:

(i) la domiciliul consumatorului sau la domiciliul altui consumator;

(ii) la locul de muncă al consumatorului, în cazul în care vizita nu se efectuează la cererea expresă a consumatorului.”

13. Articolul 8 din Directiva 85/577 prevede că aceasta „nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează”.

3. Directiva 98/6(4)

14. În conformitate cu articolul 1 din aceasta, „[s]copul [Directivei 98/6] este acela de a specifica indicarea prețului de vânzare și a prețului pe unitate de măsură în cazul produselor oferite de comercianți consumatorilor pentru o mai bună informare a consumatorilor și pentru a facilita compararea prețurilor”.

15. Potrivit articolului 10, Directiva 98/6 „nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile și în ceea ce privește informarea consumatorilor și compararea prețurilor, fără a aduce atingere obligațiilor care le revin în conformitate cu tratatul”.

B. Dreptul național

16. Legea din 5 iunie 2007, care modifică Legea privind practicile comerciale și informarea și protecția consumatorului din 14 iulie 1991 și care transpune Directiva 2005/29(5), coroborată cu Legea privind practicile comerciale și protecția consumatorului din 6 aprilie 2010(6) exclude din domeniul său de aplicare titularii unei profesii liberale, precum și dentiștii și kinetoterapeuții.

17. Curtea Constituțională belgiană, prin hotărârea nr. 55/2011 din 6 aprilie 2011, confirmată prin hotărârea nr. 192/2011 din 15 decembrie 2011, a declarat neconstituționale anumite dispoziții ale Legii din 6 aprilie 2010, în măsura în care excludeau din domeniul de aplicare al acesteia titularii unei profesii liberale, precum și dentiștii și kinetoterapeuții.

18. Legea privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, clauzele abuzive și contractele la distanță în domeniul profesiilor liberale din 2 august 2002(7) prevede la articolul 4 o definiție a publicității înșelătoare și interzicerea acesteia în domeniul profesiilor liberale.

19. Articolul 43 alineatul 2 și articolul 51 alineatul 3 din Legea din 14 iulie 1991, citată anterior, prevedeau că nu putea fi anunțată de comercianți o reducere a prețurilor în cadrul soldurilor dacă aceasta nu era reală în raport cu prețul practicat în luna imediat anterioară datei la care era aplicabilă reducerea.

20. În conformitate cu articolele 20-23 și cu articolul 29 din Legea din 6 aprilie 2010, citată anterior, produsele pot fi considerate soldate numai dacă prețul acestora este inferior prețului de referință, înțelegându‑se prin acesta cel mai scăzut preț dintre cele stabilite de întreprindere pentru produsele menționate în luna respectivă.

21. Legea privind exercitarea și organizarea activităților ambulante și a târgurilor din 25 iunie 1993(8), astfel cum a fost modificată prin Legea din 4 iulie 2005(9), prevede că pot fi organizate vânzări ambulante la domiciliul consumatorului, cu condiția ca valoarea totală a acestora să nu depășească 250 de euro pe consumator. Articolul 5 din Decretul regal privind exercitarea și organizarea activităților ambulante din 24 septembrie 2006(10) prevede că nu pot face obiectul activităților ambulante, printre altele, medicamentele, plantele medicinale și preparatele pe baza acestor plante, precum și orice produs destinat modificării stării de sănătate, aparatele medicale și ortopedice, lentilele pentru ochelari și ramele acestora, metalele și pietrele prețioase, perlele, armele și munițiile.

II. Procedura precontencioasă

22. După mai multe contacte neoficiale cu autoritățile belgiene, Comisia a transmis Regatului Belgiei la 2 februarie 2009 o scrisoare de punere în întârziere pentru transpunerea inadecvată a Directivei 2005/29. Prin scrisorile din 3 iunie 2009 și 24 iunie 2009, autoritățile belgiene au anunțat anumite modificări legislative vizând soluționarea problemelor ridicate de Comisie. În acest scop, a fost promulgată Legea privind practicile comerciale și protecția consumatorului din 6 aprilie 2010, care a intrat în vigoare la 12 mai 2010.

23. Prin avizul motivat din 15 martie 2011, Comisia a comunicat autorităților belgiene că Legea din 6 aprilie 2010 nu oferea o soluție pentru patru dintre motivele privind neîndeplinirea obligațiilor menționate în scrisoarea de punere în întârziere din 2 februarie 2009.

24. Comisia a considerat că explicațiile oferite de autoritățile belgiene prin scrisoarea din 11 mai 2011 nu erau satisfăcătoare în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor invocată în trei dintre motivele menționate în scrisoarea de punere în întârziere din 2 februarie 2009, motiv pentru care a decis să formuleze prezenta acțiune.

III. Acțiunea formulată de Comisie

25. Prin acțiunea formulată, Comisia impută Regatului Belgiei trei neîndepliniri ale obligațiilor.

26. Prima neîndeplinire imputată a obligațiilor se întemeiază pe excluderea anumitor profesii din domeniul de aplicare al Directivei 2005/29, care se aplică practicilor comerciale ale tuturor profesioniștilor, indiferent de statutul juridic sau de sectorul de activitate al acestora. Excluderea expresă a profesiilor liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților din domeniul de aplicare al Legii din 5 iunie 2007, care transpune în dreptul belgian Directiva 2005/29, ar fi contrară articolului 3 din directiva menționată coroborat cu articolul 2 litera (b) din aceeași directivă, neîndeplinirea menționată a obligațiilor nefiind înlăturată prin Legea din 6 aprilie 2010.

27. În opinia Comisiei, faptul că Curtea Constituțională belgiană a declarat la 6 aprilie 2011 că dispozițiile Legii din 6 aprilie 2010 care exclud profesiile respective din domeniul de aplicare al acesteia sunt neconstituționale nu implică o remediere a neîndeplinirii imputate a obligațiilor, având în vedere că declararea nulității dispozițiilor menționate depinde de eventualitatea formulării unei acțiuni în anulare care, în cazul în care s‑ar produce, ar fi ulterioară datei de expirare a termenului acordat autorităților belgiene în procedura precontencioasă pentru a remedia neîndeplinirea imputată a obligațiilor.

28. A doua neîndeplinire a obligațiilor se referă la legislația belgiană privind anunțarea reducerilor de preț. Comisia susține că articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 conferă consumatorului o protecție mai strictă decât cea prevăzută de Directiva 2005/29, care a realizat o armonizare completă a practicilor comerciale neloiale.

29. A treia neîndeplinire a obligațiilor privește interzicerea anumitor activități de vânzare ambulantă. Comisia arată că articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, interzice, cu anumite excepții, orice activitate de vânzare ambulantă la domiciliu, în timp ce articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006 interzice ca anumite produse să facă obiectul unei vânzări ambulante. Cu toate acestea, Directiva 2005/29 nu prevede astfel de interdicții și se opune, prin urmare, având în vedere caracterul exhaustiv al armonizării realizate prin aceasta, reglementării naționale în discuție.

30. În consecință, Comisia solicită Curții să declare că Regatul Belgiei a încălcat articolul 3 coroborat cu articolul 2 literele (b) și (d) și articolul 4 din Directiva 2005/29 și să oblige Regatul Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Procedura în fața Curții

31. Regatul Belgiei a prezentat un memoriu în apărare în care susține că primul motiv este inadmisibil, întrucât Comisia nu a ținut seama de Legea privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, clauzele abuzive și contractele la distanță în domeniul profesiilor liberale din 2 august 2002, aflată în vigoare, fără a preciza modul în care legea menționată ar implica o încălcare a Directivei 2005/29. Cu privire la fond, Regatul Belgiei admite că au fost excluse anumite profesii din domeniul de aplicare al legii de transpunere a directivei, însă amintește că Curtea Constituțională a declarat excluderea menționată ca fiind neconstituțională, arătând că la 6 septembrie 2012 a fost formulată o acțiune în anulare care ar putea determina anularea retroactivă a dispozițiilor legale declarate neconstituționale. În orice caz, Regatul Belgiei susține că dispozițiile menționate nu sunt aplicabile ca urmare a neconstituționalității lor și că, la data expirării termenului stabilit de Comisie, neîndeplinirea obligațiilor fusese deja remediată.

32. În memoriul în replică, Comisia susține că Legea din 2 august 2002 a fost invocată pentru prima dată de Regatul Belgiei în memoriul în apărare și că instituie în mod cert interdicția publicității înșelătoare în domeniul profesiilor liberale, însă nu are ca obiect transpunerea Directivei 2005/29, ci a Directivei 84/450(11) . Cu toate că ambele directive pot reglementa aceleași tipuri de practici, adevărul este că urmăresc obiective diferite, astfel cum subliniază considerentul (6) al Directivei 2005/29. Prin urmare, statele membre erau obligate să transpună această din urmă directivă pentru a reglementa prin aceasta publicitatea înșelătoare în domeniul pe care îl vizează. În ceea ce privește apărarea pe fond a Regatului Belgiei în ceea ce privește prima neîndeplinire a obligațiilor, Comisia răspunde că, în timp ce autoritățile belgiene au susținut în etapa precontencioasă că dispozițiile neconstituționale ar putea fi eliminate numai cu efect retroactiv în cazul admiterii unei eventuale acțiuni în anulare, în prezent susțin că declararea neconstituționalității ar fi suficientă pentru eliminarea acestora. În orice caz, Comisia consideră că securitatea juridică a consumatorilor exclude posibilitatea ca simpla declarare a neconstituționalității să fie suficientă pentru a înlătura din dreptul național dispozițiile legale contestate, întrucât posibilitatea să fie necesare noi hotărâri pentru a determina excluderea definitivă a dispozițiilor neconstituționale implică o incertitudine inacceptabilă.

33. Regatul Belgiei susține, în memoriul în duplică, faptul că Comisia admite că articolul 4 din Legea din 2 august 2002 reglementează publicitatea înșelătoare în domeniul profesiilor liberale și corespunde, prin urmare, articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29, astfel încât implică o transpunere parțială a acestei directive. Întrucât nu a ținut seama de această lege în formularea scrisorii de punere în întârziere, motivul ar fi inadmisibil. Pe de altă parte, deciziile de neconstituționalitate ale Curții Constituționale oferă, în opinia autorităților belgiene, o securitate suficientă în măsura în care au ca efect includerea profesiilor liberale în domeniul de aplicare al Legii din 5 iunie 2007.

34. În ceea ce privește a doua neîndeplinire a obligațiilor, Regatul Belgiei susține că Legea din 6 aprilie 2010 nu mai impune ca prețul a cărui soldare este anunțată să fi fost aplicat în mod continuu în luna care precedă reducerea. Pe de altă parte, Directiva 2005/29, deși realizează o armonizare completă, nu cuprinde dispoziții care să permită stabilirea realității economice a anunțurilor de reducere a prețurilor. La rândul său, Directiva 98/6 nu a fost modificată prin Directiva 2005/29, iar articolul 10 permite statelor membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile cu privire la informarea consumatorilor și la compararea prețurilor. În sfârșit, Regatul Belgiei susține că dreptul la informare al consumatorului constituie un principiu, potrivit Curții, astfel încât legislația în cauză ar trebui examinată în lumina articolului 28 TFUE pentru a stabili dacă este justificată de motive imperios necesare și dacă este proporțională cu obiectivul urmărit.

35. Comisia răspunde, cu privire la acest aspect, că domeniul de aplicare al Directivei 98/6 nu include informarea consumatorilor cu privire la reducerea prețurilor și nici nu privește toate aspectele informării consumatorilor care au legătură cu prețurile produselor. Voința legiuitorului Uniunii în ceea ce privește Directiva 2005/29 este de a nu permite statelor membre să interzică anumite practici comerciale pentru faptul că profesionistul nu a respectat anumite obligații de informare prevăzute de legislațiile naționale. În speță, legislația belgiană are ca rezultat interzicerea anunțării de reduceri dacă nu sunt îndeplinite condițiile stricte prevăzute de această legislație, chiar dacă este posibil ca astfel de practici, examinate de la caz la caz, să nu fie considerate înșelătoare sau neloiale în sensul Directivei 2005/29. Pe de altă parte, Comisia respinge argumentul autorităților belgiene referitor la articolul 28 TFUE.

36. În memoriul în duplică, Regatul Belgiei susține că, în cazul în care abordarea Comisiei ar fi admisă, ar fi necesar să se efectueze, în domeniul reducerii prețurilor, o examinare de la caz la caz, ceea ce ar determina aplicarea de către legislațiile naționale a mai multor criterii diferite pentru a stabili dacă un anunț constituie o practică neloială, ceea ce ar fi contrar obiectivului urmărit de Directiva 98/6 în ceea ce privește compararea prețurilor.

37. În ceea ce privește a treia neîndeplinire a obligațiilor, Regatul Belgiei susține că atât articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006, cât și articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005 intră în domeniul de aplicare al Directivei 85/577 și constituie măsuri naționale mai stricte autorizate în cadrul directivei menționate. Prin urmare, argumentele Comisiei cu privire la nerespectarea caracterului exhaustiv al armonizării prevăzute de Directiva 2005/29 ar fi lipsite de temei. În plus, această directivă s‑a adăugat dispozițiilor Uniunii aflate deja în vigoare referitoare la protecția consumatorilor, fără a modifica sau a limita domeniul de aplicare al Directivei 85/577, al cărei domeniu de aplicare este complementar celui al Directivei 2005/29. În sfârșit, măsurile naționale ar privi măsurile de transpunere a Directivei 2011/83, pe care Regatul Belgiei trebuie să le adopte înainte de 13 decembrie 2013.

38. În concluzie, Regatul Belgiei solicită Curții să declare inadmisibil primul motiv al acțiunii și să le respingă pe celelalte pe motivul lipsei de temei, obligând Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

V. Apreciere

A. Primul motiv al acțiunii

1. Cu privire la admisibilitatea motivului

39. Astfel cum a avut ocazia să precizeze, Comisia consideră că excluderea expresă a profesiilor liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților din domeniul de aplicare al Legii din 6 aprilie 2010, care transpune în dreptul belgian Directiva 2005/29, ar fi contrară articolului 3 din directiva menționată coroborat cu articolul 2 litera (b) din aceeași directivă.

40. Regatul Belgiei susține că acest prim motiv este inadmisibil în măsura în care Comisia nu a ținut seama de Legea privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, clauzele abuzive și contractele la distanță în domeniul profesiilor liberale din 2 august 2002 și nu a precizat modul în care legea menționată ar implica o încălcare a Directivei 2005/29.

41. Cu privire la această obiecție privind admisibilitatea, Comisia arată că Regatul Belgiei a menționat pentru prima dată Legea din 2 august 2002 în memoriul în apărare. Totuși, deși admite că legea menționată interzice publicitatea înșelătoare în domeniul profesiilor liberale, Comisia susține că obiectul acesteia constă în transpunerea Directivei 84/450, iar nu a Directivei 2005/29, având în vedere că cele două directive urmăresc obiective diferite și că obiectul prezentei proceduri este transpunerea incorectă a celei de a doua. La aceasta, Regatul Belgiei răspunde că articolul 4 din Legea din 2 august 2002 reglementează publicitatea înșelătoare în domeniul profesiilor liberale și corespunde, prin urmare, articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29, astfel încât implică o transpunere parțială a acestei directive.

42. În opinia noastră, acest prim motiv nu trebuie respins.

43. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 1 din scrisoarea de punere în întârziere adresată Regatului Belgiei la 2 februarie 2009, Comisia a evidențiat că Legea din 5 iunie 2007, care transpune Directiva 2005/29, exclude din domeniul său de aplicare profesiile liberale, arătând că excluderea menționată este „confirmată de existența unei legi proprii profesiilor liberale, Legea din 2 august 2002 [...], care nu a fost modificată în vederea transpunerii Directivei [2005/29]”. Comisia a arătat în continuare, Regatul Belgiei necontestând acest aspect, că autoritățile belgiene „au admis această situație” în corespondența anterioară, exprimându‑și intenția de a o modifica. De altfel, Legea din 6 aprilie 2010 a fost adoptată tocmai pentru a îndeplini cerința Comisiei, cu toate că în aceasta este menținută excluderea profesiilor liberale.

44. Având în vedere aprecierile anterioare, considerăm că Comisia nu era obligată să insiste asupra posibilității ca Legea din 2 august 2002 să reprezinte îndeplinirea obligațiilor care rezultă din Directiva 2005/29 în ceea ce privește excluderea profesiilor liberale, având în vedere că autoritățile belgiene au acceptat din primul moment abordarea Comisiei în sensul că Legea din 2 august 2002 confirmă realitatea excluderii prevăzute de Legea din 5 iunie 2007.

2. Cu privire la fondul motivului

45. Regatul Belgiei admite că anumite profesii au fost excluse din domeniul de aplicare al legii de transpunere a Directivei 2005/29. Totuși, acesta susține că respectiva încălcare a directivei a fost remediată prin declararea neconstituționalității dispozițiilor Legii din 6 aprilie 2010 care prevedeau excluderea menționată.

46. Trebuie precizat că termenul acordat de Comisie autorităților belgiene prin avizul motivat al acesteia din 15 martie 2011 pentru a adopta măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor care rezultă din Directiva 2005/29 s‑a încheiat la 15 mai 2011.

47. Având în vedere că declararea neconstituționalității articolului 2 alineatele 1 și 2 și a articolului 3 al doilea paragraf din Legea din 6 aprilie 2010 a avut loc prin decizia Curții Constituționale din 6 aprilie 2011, ar trebui să fim de acord cu autoritățile belgiene cu privire la faptul că la data încheierii termenului stabilit de Comisie în avizul motivat al acesteia (15 mai 2011) neîndeplinirea imputată a obligațiilor fusese deja remediată.

48. Totuși, în dreptul belgian efectele unei declarații de neconstituționalitate nu permit înlăturarea aplicării ulterioare a normelor vizate de o decizie de această natură. Astfel, după cum au admis autoritățile belgiene înseși, declararea neconstituționalității ar trebui urmată, în principiu, de admiterea unei acțiuni în anulare pentru ca dispozițiile declarate neconstituționale să fie „excluse” din ordinea juridică națională cu efect retroactiv.

49. În conformitate cu afirmațiile Regatului Belgiei de la punctul 17 din memoriul în apărare depus de acesta în prezenta procedură, după declararea neconstituționalității, „norma neconstituțională subzistă în ordinea juridică, însă nu poate fi aplicată de instanțele belgiene”. Totuși, această dispoziție nu corespunde întotdeauna realității, întrucât, astfel cum admit autoritățile belgiene înseși, adevărul este că dispozițiile declarate neconstituționale prin hotărârea din 6 aprilie 2011 au făcut ulterior obiectul unei noi decizii de neconstituționalitate la 15 decembrie 2011. Pe de altă parte, astfel cum a declarat Regatul Belgiei, pe rolul Curții Constituționale este încă pendinte o acțiune în anulare împotriva dispozițiilor declarate neconstituționale în 2011, ceea ce confirmă că în dreptul belgian nu poate fi exclus cu certitudine faptul că normele declarate neconstituționale continuă să se aplice atât timp cât nu a fost admisă o acțiune în anulare.

50. Practica respectată de instanțele belgiene poate duce cu siguranță, astfel cum susține Regatul Belgiei, la o situație în care, de facto , o declarație formală de neconstituționalitate permite în sine excluderea aplicării ulterioare a normei vizate. Totuși, împrejurările din această procedură demonstrează că situați a nu este în mod necesar întotdeauna aceasta. Având în vedere cele de mai sus, se poate în mod întemeiat afirma că situația juridică a dispozițiilor declarate neconstituționale prezintă o incertitudine incompatibilă cu principiul securității juridice și care este inacceptabilă în contextul aprecierii conformității perfecte a dreptului național cu cerințele privind transpunerea la termen a unei directive.

51. În acest sens, împărtășim opinia Comisiei referitoare la relevanța jurisprudenței stabilite de Curte în Hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Țările de Jos(12), care declară că „o jurisprudență națională, presupunând că este o jurisprudență consacrată, care interpretează dispoziții de drept intern într‑un sens considerat conform cu cerințele [unei] directive, nu poate avea claritatea și precizia necesare pentru a respecta cerința securității juridice”, situație care „se regăsește în special în domeniul protecției consumatorilor”. Or, referirea la „o jurisprudență națională” se poate extinde în mod natural, în opinia noastră, la regimul juridic național care reglementează efectele declarării neconstituționalității atunci când în regimul menționat există, astfel cum au admis autoritățile belgiene, posibilitatea, deși redusă în practică, de a se întâlni cazuri de aplicare a unei norme declarate neconstituționale. O astfel de incertitudine poate fi soluționată în mod acceptabil numai prin eliminarea perfectă și radicală a normei incompatibile cu dreptul Uniunii, fapt ce nu este garantat în mod corespunzător prin regimul neconstituționalității aflat în vigoare în dreptul intern.

52. Având în vedere cele prezentate, considerăm că primul motiv privind neîndeplinirea obligațiilor invocat de Comisie trebuie admis.

B. Al doilea motiv al acțiunii

53. Comisia susține că legislația belgiană conferă consumatorului o protecție mai strictă în ceea ce privește anunțarea soldurilor decât cea conferită prin Directiva 2005/29, Comisia considerând că, întrucât directiva menționată a efectuat o armonizare completă a practicilor comerciale neloiale, nu pot fi adoptate măsuri naționale mai restrictive, nici chiar în scopul de a asigura consumatorilor o protecție mai extinsă.

54. Regatul Belgiei nu contestă că legislația sa garantează consumatorilor o protecție mai extinsă decât cea conferită prin Directiva 2005/29, însă susține că acest lucru este posibil în temeiul Directivei 98/6, care continua să fie aplicabilă la data încheierii termenului stabilit de Comisie în avizul motivat.

55. Curtea a stabilit deja că anunțurile de solduri constituie practici comerciale în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29(13), care, utilizând „o formulare deosebit de largă”(14), le definește ca „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.

56. Prin urmare, este neîndoielnic că articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 fac referire la o activitate inclusă în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29.

57. Autoritățile belgiene împărtășesc opinia Comisiei în sensul că, desigur, Directiva 2005/29, astfel cum a precizat Curtea, „efectuează o armonizare completă la nivel comunitar a normelor privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori”(15) . Totuși, acestea observă că, în pofida acestui fapt, directiva „nu cuprinde norme adaptate și armonizate care să permită stabilirea realității economice a anunțurilor de solduri”(16), carență care a fost soluționată de legiuitorul belgian întemeindu‑se pe Directiva 98/6 privind protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor.

58. Totuși, în opinia noastră, abordarea autorităților belgiene pornește de la o premisă eronată. În pofida titlului acesteia, Directiva 98/6 nu are ca obiect în mod exact protecția consumatorilor prin indicarea prețurilor în general, ci, în mod mai specific, protecția acestora împotriva dificultăților care rezultă în urma indicării prețurilor produselor în raport cu diferite unități de măsură.

59. Astfel, după cum se explică în considerentul (5) al Directivei 98/6, „legătura dintre indicarea prețului unitar al produselor și preambalarea acestora în cantități sau volume prestabilite corespunzătoare valorilor din intervalele adoptate la nivelul Comunității s‑a dovedit a fi excesiv de dificil de aplicat, întrucât este astfel necesară abandonarea acestei legături în favoarea unui mecanism nou, simplificat, în interesul consumatorului, fără a aduce atingere normelor de standardizare a ambalării”. Acest mecanism nou, astfel cum detaliază considerentul (6) al directivei, se întemeiază pe „obligația de a indica prețul de vânzare și prețul unitar[, care] contribuie substanțial la o mai bună informare a consumatorilor, acesta fiind cel mai ușor mod de a permite consumatorilor să evalueze și să compare prețul produselor într‑o manieră optimă și, ca urmare, să facă alegeri în cunoștință de cauză pe baza unor comparații simple”.

60. Prin urmare, legiuitorul Uniunii era preocupat, în ceea ce privește Directiva 98/6, să „asigur[e] o informare uniformă și transparentă”(17) în ceea ce privește cuantificarea produselor în raport cu un sistem uniform de unități de măsură ca bază a stabilirii prețului acestora.

61. În acest sens, articolul 1 din Directiva 98/6 prevede că scopul acesteia este „acela de a specifica indicarea prețului de vânzare și a prețului pe unitate de măsură în cazul produselor oferite de comercianți consumatorilor pentru o mai bună informare a consumatorilor și pentru a facilita compararea prețurilor”(18) . Ansamblul dispozițiilor materiale ale directivei vizează aspecte referitoare la cele două modalități ale prețului(19) .

62. Prin urmare, în cadrul Directivei 98/6 nu se poate găsi nimic asemănător unor „norme adaptate și armonizate care să permită stabilirea realității economice a anunțurilor de solduri” pentru a relua exprimarea autorităților belgiene menționată anterior. Prin urmare, nici articolul 10 din această directivă nu poate fi considerat temeiul pentru adoptarea de către statele membre a normelor care asigură realitatea economică a soldurilor.

63. Articolul 10 din Directiva 98/6 prevede că aceasta „nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile și în ceea ce privește informarea consumatorilor și compararea prețurilor, fără a aduce atingere obligațiilor care le revin în conformitate cu tratatul”. Totuși, în mod logic, aceste dispoziții mai favorabile pot fi interpretate numai ca referindu‑se la materia care face obiectul Directivei 98/6, mai exact, informarea consumatorilor cu privire la unitățile de măsură utilizate ca referință pentru stabilirea prețurilor produselor, facilitând compararea prețurilor nu în raport cu prețurile anterioare, ci în raport cu diferite sisteme de măsură.

64. În concluzie, informațiile care trebuie furnizate cumpărătorilor cu privire la „reducerile de prețuri” nu pot fi considerate incluse în domeniul de aplicare al Directivei 98/6 și nici nu se pot întemeia, prin urmare, pe posibilitatea oferită statelor membre la articolul 10 din aceasta.

65. Acestea fiind spuse, este cert că articolul 3 din Directiva 2005/29 prevede o serie de situații în care dispozițiile acesteia pot fi înlocuite prin alte norme, comunitare sau ale statelor membre.

66. Mai concret, alineatul (2) al acestui articol prevede că Directiva 2005/29 „nu aduce atingere dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor”. În opinia noastră, este evident că reglementarea națională examinată în speță nu aduce atingere regimului juridic al contractelor, ci este inclusă în cadrul stabilirii condițiilor în care poate fi oferită publicului încheierea unui contract, mai exact, a unui contract reglementat de normele constitutive ale dreptului contractual.

67. La rândul său, alineatul (4) al aceluiași articol 3 din Directiva 2005/29 prevede că, „[î]n cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice”. Nici această excepție nu permite modificarea concluziei anterioare, întrucât, având în vedere scopul acesteia, Directiva 98/6 invocată de autoritățile belgiene nu poate fi considerată o normă care reglementează „aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale”.

68. În sfârșit, alineatul (5) al articolului 3 amintit prevede că, „[p]entru o perioadă de șase ani începând de la 12 iunie 2007, statele membre pot continua să aplice dispoziții de drept intern, a căror apropiere este reglementată de prezenta directivă, mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime”, cu două condiții: în primul rând, ca aceste dispoziții naționale să fie „esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și [...] să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește”. În al doilea rând, astfel cum prevede alineatul (6) al aceluiași articol 3, ca statele membre să adreseze „de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5)”.

69. Articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29 nu menționează care sunt „directive[le] ce conțin clauze de armonizare minime” care pot continua să se aplice prin dispoziții naționale mai stricte pentru o perioadă de șase ani. În scop interpretativ, poate fi utilă afirmația cuprinsă la punctul 45 din expunerea de motive a propunerii prezentate de Comisie(20), în care se poate citi că, „[a]tunci când o directivă sectorială reglementează numai anumite aspecte ale practicilor comerciale, de exemplu, cerințele referitoare la conținutul informațiilor, directiva‑cadru este aplicabilă în cazul celorlalte elemente, de exemplu, în cazul în care informațiile impuse de legislația sectorială ar fi prezentate într‑un mod care să inducă în eroare. Prin urmare, directiva completează legislația existentă și viitoare, cum ar fi Regulamentul propus privind promovarea vânzărilor, Directiva privind creditele de consum sau Directiva privind comerțul electronic”.

70. Directiva 98/6 cuprinde „cerințe referitoare la conținutul informațiilor” cu privire la prețuri, însă, astfel cum am avut deja ocazia de a preciza, nu cu privire la prețurile soldate, care fac obiectul reglementării naționale în discuție în prezenta procedură. Prin urmare, reglementarea menționată nu poate intra sub incidența articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29 și nu poate continua să se aplice după expirarea termenului stabilit pentru transpunerea acesteia în dreptul intern.

71. Prin urmare, consecința nu poate fi alta decât aceea că este aplicabilă pe deplin interdicția prevăzută la articolul 4 din Directiva 2005/29, „care interzice expres statelor membre să mențină sau să adopte măsuri naționale mai restrictive, chiar și atunci când aceste măsuri urmăresc să asigure un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor”(21) .

72. Prin urmare, astfel cum susține Comisia, întrucât în anexa I la Directiva 2005/29 nu este prevăzut cazul anunțurilor de solduri care nu respectă condiții de tipul celor stabilite de legislația belgiană, practicile comerciale menționate ar putea fi considerate neloiale numai în cazul în care corespund, de la caz la caz, situațiilor prevăzute la articolele 5-9 din această directivă.

73. Condițiile impuse de legislația belgiană pentru anunțarea soldurilor pot conduce la un rezultat potrivit căruia sunt interzise de dreptul național anunțuri care nu ar constitui o practică comercială neloială sau înșelătoare în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, potrivit căruia „[o] practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre [aceste două] situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat‑o în altă situație: [...] (d) prețul sau modalitatea de calcul al prețului sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul”.

74. În definitiv, anunțurile de solduri, fie că sunt sau că nu sunt conforme legislației belgiene, ar putea fi considerate contrare dreptului Uniunii numai în cazul în care corespund, de la caz la caz, situațiilor de practici neloiale definite în conformitate cu criteriile prevăzute la articolele 5-9 din Directiva 2005/29.

75. În fața susținerilor autorităților belgiene în sensul că, în ultimă instanță, strictețea mai mare a legislației naționale își are justificarea în dreptul la informare, trebuie amintit, în sensul argumentelor Comisiei, că, astfel cum se evidențiază în considerentul (15) al Directivei 2005/29, numai informațiile ale căror „cerințe în materie de informații aplicabile în publicitate, comunicarea comercială și comercializare” au fost stabilite de dreptul Uniunii „se consideră semnificative în conformitate cu prezenta directivă. Statele membre vor putea menține sau institui cerințe în materie de informații privind dreptul contractual și care au implicații de drept contractual în cazul în care această posibilitate este prevăzută de clauzele minime din instrumentele de legislație comunitară existente. [...] Dată fiind completa armonizare introdusă de prezenta directivă, numai informațiile cerute în baza legislației comunitare se consideră semnificative în sensul articolului 7 alineatul (5). În cazul în care statele membre au introdus cerințe în materie de informații peste nivelul celor specificate de legislația comunitară, pe baza clauzelor minime, nerespectarea acestor cerințe nu se va considera omisiune înșelătoare în sensul prezentei directive”. Desigur, considerentul (15) precizează în continuare că „statele membre vor putea, în cazul în care clauzele minime din legislația comunitară permit acest lucru, să mențină sau să instituie dispoziții mai stricte, în conformitate cu legislația comunitară pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a drepturilor contractuale individuale ale consumatorilor”. Totuși, în prezenta cauză, astfel cum am văzut, Directiva 98/6 nu conferă, în opinia noastră, un temei legislației mai stricte examinate în speță.

76. Prin urmare, Directiva 2005/29 nu admite interzicerea în principiu a anunțurilor de solduri care nu sunt conforme unei reglementări naționale precum cea în discuție în prezenta cauză. O interdicție de această natură ar fi admisibilă numai în cazul în care acest tip de anunțuri ar figura în anexa I la Directiva 2005/29, ceea ce nu este cazul. Prin urmare, pot fi admise numai interdicțiile de la caz la caz și în măsura în care acest lucru este impus de aplicarea criteriilor prevăzute la articolele 5-9 din directiva amintită.

77. În consecință, considerăm că Regatul Belgiei a încălcat articolul 4 din Directiva 2005/29, în măsura în care articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 conferă consumatorului o protecție mai strictă și mai riguroasă decât cea prevăzută de directiva menționată.

C. Al treilea motiv al acțiunii

78. A treia neîndeplinire imputată a obligațiilor de Comisie privește interzicerea vânzărilor ambulante la domiciliu prevăzută de articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, precum și interdicția ca anumite produse să facă obiectul activităților de vânzare ambulantă, astfel cum prevede articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006. Precum în cazul celui de al doilea motiv privind neîndeplinirea obligațiilor, care tocmai a fost examinat, Comisia susține că Directiva 2005/29 nu prevede astfel de interdicții și că se opune, prin urmare, având în vedere caracterul exhaustiv al armonizării realizate de aceasta, dispozițiilor naționale menționate.

79. Este evident că vânzarea ambulantă constituie o practică comercială în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29. În opinia noastră, nu poate fi pus la îndoială nici faptul că reglementarea națională mai strictă existentă în Regatul Belgiei se întemeiază perfect pe Directiva 85/577 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, al cărei articol 8 permite „statel[or] membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează”.

80. Întrebarea este dacă acest nivel mai ridicat de protecție autorizat de Directiva 85/577 este de asemenea compatibil cu Directiva 2005/29, în anexa I la aceasta nefigurând în orice caz ca practici neloiale comportamentele la care face referire reglementarea națională în discuție.

81. Răspunsul trebuie căutat, în principiu, la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29, care, astfel cum s‑a amintit, prevede că, „[p]entru o perioadă de șase ani începând de la 12 iunie 2007, statele membre pot continua să aplice dispoziții de drept intern, a căror apropiere este reglementată de prezenta directivă, mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime. Aceste măsuri trebuie să fie esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și trebuie să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se d orește”. Nu trebuie uitat că, potrivit alineatului (6) al aceluiași articol 3, statele membre trebuie să adreseze „de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5)”.

82. Mai exact, Directiva 2005/29 prevede eventualitatea unei situații tranzitorii în care statele membre pot adopta măsuri mai restrictive sau mai riguroase dacă sunt îndeplinite anumite condiții. În primul rând, măsurile trebuie să aibă ca obiect aplicarea anumitor directive. În al doilea rând, trebuie să fie vorba despre măsuri esențiale pentru protecția consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și trebuie să fie proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește. În al treilea rând, astfel de măsuri trebuie notificate de îndată Comisiei.

83. În prezenta cauză, atât interzicerea anumitor activități de vânzare ambulantă, cât și interdicția ca anumite produse să facă obiectul acestui tip de vânzare au fost introduse prin norme naționale ulterioare intrării în vigoare a Directivei 2005/29 și anterioare datei la care s‑a încheiat perioada tranzitorie prevăzută la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29, mai exact 12 iunie 2013.

84. Imediat se pune problema dacă dispoziția de la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29 privește numai legislațiile naționale mai stricte care se aplicau deja la momentul intrării în vigoare a Directivei 2005/29, având în vedere că expresia „pot continua să aplice” pare a exclude posibilitatea introducerii unor norme de această natură ulterior Directivei 2005/29.

85. Astfel, considerăm că articolul 3 alineatul (5) face referire numai la legislațiile naționale deja aplicabile la momentul intrării în vigoare a Directivei 2005/29. Totuși, indiferent de considerațiile de mai sus, decisiv în scopurile relevante pentru prezenta cauză nu este atât aspectul dacă normele naționale mai stricte se aplicau sau nu se aplicau la data intrării în vigoare a directivei, cât aspectul dacă normele menționate pot sau nu pot să fie adoptate pentru a pune în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime, în sensul articolului 3 alineatul (5) însuși.

86. Trebuie să se țină seama de faptul că dispoziția menționată face referire la „dispoziții de drept intern [...] mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile prezentei directive și care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minime”. În opinia noastră, în cazul în care astfel de directive permit adoptarea ulterioară a unor norme mai stricte, acestea ar putea fi de asemenea considerate aplicabile ex articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29.

87. Pe de altă parte, articolul 8 din Directiva 85/577 permite „statel[or] membre să adopte sau să mențină”(22) dispoziții mai stricte, motiv pentru care considerăm că se poate concluziona că aspectul că acestea ar fi fost adoptate după intrarea în vigoare a Directivei 2005/29 ar fi lipsit de relevanță.

88. Acestea fiind stabilite, ar trebui, în principiu, să se examineze în continuare dacă, astfel cum impune articolul 3 alineatul (5) menționat, dispozițiile naționale în discuție sunt „esențiale pentru a garanta protecția adecvată a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și [...] proporționale cu obiectivul a cărui realizare se dorește”.

89. Totuși, considerăm că nu este necesar ca aceste două aspecte să fie stabilite, din moment ce este neîndoielnic faptul că, în orice caz, nu a fost îndeplinită obligația prevăzută la alineatul (6) al articolului 3 din Directiva 2005/29, potrivit căruia statele membre trebuie să adreseze „de îndată o notificare Comisiei cu privire la dispozițiile de drept intern aplicate în conformitate cu alineatul (5)”.

90. Autoritățile belgiene nu au notificat la momentul corespunzător, „de îndată”, dispozițiile mai stricte prevăzute la articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, și la articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006. În aceste împrejurări, considerăm evident că în prezenta cauză nu este aplicabilă excepția tranzitorie prevăzută la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2005/29, cu consecința că trebuie admisă neîndeplinirea imputată a obligațiilor cu privire la acest aspect Regatului Belgiei de către Comisie.

91. În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, admiterea tuturor motivelor acțiunii implică obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

VI. Concluzie

92. În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să hotărască după cum urmează:

„1) Prin excluderea din domeniul de aplicare al Legii din 5 iunie 2007, care transpune Directiva 2005/29, a titularilor unei profesii liberale, a dentiștilor și a kinetoterapeuților, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 coroborat cu articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva 2005/29.

2) Prin faptul că a conferit la articolul 43 alineatul 2 din Legea din 14 iulie 1991 și la articolele 20, 21 și 29 din Legea din 6 aprilie 2010 o protecție mai restrictivă sau mai riguroasă decât cea prevăzută de Directiva 2005/29, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 din Directiva 2005/29.

3) Prin interzicerea anumitor activități de vânzare ambulantă la domiciliu, astfel cum prevede articolul 4 alineatul 1 al treilea paragraf din Legea din 25 iunie 1993, introdus prin articolul 7 din Legea din 4 iulie 2005, și prin faptul că a interzis ca anumite produse să facă obiectul vânzării ambulante, astfel cum prevede articolul 5 alineatul 1 din Decretul regal din 24 septembrie 2006, Regatul Belgiei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 din Directiva 2005/29.

4) Obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.”

(1) .

(2) – Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).

(3) – Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188).

(4) – Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor (JO L 80, p. 27, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 206).

(5) – Moniteur belge din 21 iunie 2007, nr. 2007011259, p. 34272.

(6) – Moniteur belge din 12 aprilie 2010, nr. 2010011166, p. 20803.

(7) – Moniteur belge din 20 noiembrie 2002, nr. 2002009820, p. 51704.

(8) – Moniteur belge din 30 septembrie 1993, nr. 199301806, p. 21526.

(9) – Moniteur belge din 25 august 2005, nr. 258, p. 36965.

(10) – Moniteur belge din 29 septembrie 2006, nr. 2006022950, p. 50488.

(11) – Directiva 84/450/CEE a Consiliului din 10 septembrie 1984 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative din statele membre cu privire la publicitatea înșelătoare (JO L 250, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 153).

(12) – Cauza C‑144/99 (Rec., p. I‑3541), punctul 21.

(13) – Astfel s‑a afirmat în mod expres în Ordonanța din 15 decembrie 2011, Inno (C‑126/11), punctul 30, care face trimitere la jurisprudența stabilită prin Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C‑304/08, Rep., p. I‑217), și prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C‑540/08, Rep., p. I‑10909).

(14) – Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 36.

(15) – Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 41.

(16) – Punctul 36 din memoriul în apărare.

(17) – Considerentul (12) al Directivei 98/6.

(18) – Potrivit articolului 2 din directivă, „preț de vânzare înseamnă prețul final al unei unități din produs sau al unei cantități date din produs [...]”, iar „preț unitar înseamnă prețul final [...] pentru un kilogram, un litru, un metru, un metru pătrat sau un metru cub din produs sau pentru o unitate cantitativă unică diferită care este folosită la scară largă și în mod obișnuit în statul membru respectiv pentru comercializarea unor produse specifice”. În sfârșit, potrivit dispoziției menționate, „produse vândute în vrac înseamnă produse care nu sunt preambalate și sunt măsurate în prezența consumatorului”.

(19) – Indicarea ambelor prețuri pentru toate produsele oferite de comercianți consumatorilor (articolul 3); cerința ca ambele să fie clare și ușor de identificat, iar prețul unitar să se refere la o cantitate declarată în conformitate cu dispozițiile interne și comunitare (articolul 4); posibile scutiri (articolul 5).

(20) – COM(2003) 356 final. 2003/0134 (COD).

(21) – Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 50.

(22) – Sublinierea noastră.