1. 

În urma unei ample activități de cercetare penală, autoritățile judiciare ale unui stat membru (Belgia) au refuzat o cerere de trimitere în judecată a persoanei anchetate, pronunțând în loc de aceasta o decizie de „non‑lieu” (aproximativ echivalentă cu „no case to answer”) ( 2 ). Această decizie a pus capăt în mod efectiv urmăririi penale (potențiale) înainte de judecată, dar poate fi înlăturată potrivit dreptului intern în cazul apariției unor noi fapte și/sau dovezi împotriva persoanei în cauză. Prin cererea de decizie preliminară pe care a formulat‑o, Tribunale di Fermo (Italia) dorește să afle dacă, în temeiul articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (denumită în continuare „CAAS”) ( 3 ), principiul ne bis in idem exclude urmărirea penală împotriva acestei persoanei pentru o infracțiune bazată pe aceleași fapte în instanțele penale dintr‑un alt stat membru.

2.

Articolul 3 alineatul (2) TUE prevede:

„Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.”

3.

Articolul 67 alineatul (1) TFUE prevede:

„Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.”

4.

Potrivit celui de al doilea considerent al Protocolului nr. 19 la TFUE ( 4 ), părțile contractante urmăresc să păstreze acquis‑ul Schengen și să „îl dezvolte astfel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivului de a oferi cetățenilor Uniunii un spațiu de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne”.

5.

Potrivit articolului 2 din protocolul respectiv, acquis‑ul Schengen, care include și CAAS ( 5 ), se aplică statelor membre menționate la articolul 1 din protocol. Printre acestea se află și Regatul Belgiei și Republica Italiană.

6.

Capitolul 3 din titlul III („Poliția și securitatea”) din CAAS este intitulat „Aplicarea principiului non bis in idem” și cuprinde articolele 54-58.

7.

Articolul 54 prevede:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poate fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”

8.

Articolul 57 stabilește reguli care să garanteze că autoritățile competente ale părților contractante cooperează pentru a schimba informații în vederea aplicării principiului ne bis in idem.

9.

Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede:

„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”

10.

Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 6 ) precizează în legătură cu articolul 50 că „regula «non bis in idem» nu se aplică numai în cadrul jurisdicției aceluiași stat, ci și în cel al jurisdicțiilor mai multor state membre. Acest lucru corespunde acquis‑ului; a se vedea articolele 54-58 din Convenția privind punerea în aplicare a Acordului Schengen [...] În ceea ce privește situațiile menționate la articolul 4 din Protocolul nr. 7 [la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «CEDO»)], și anume aplicarea principiului în cadrul aceluiași stat membru, dreptul garantat are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din CEDO.”

11.

Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO prevede:

„1   Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2   Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.”

12.

Raportul explicativ ( 7 ) la Protocolul nr. 7 prevede în legătură cu articolul 4:

„29.   Principiul stabilit prin această prevedere se aplică numai după ce persoana a fost deja achitată sau condamnată printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat. Aceasta înseamnă că trebuie să existe în prealabil o hotărâre definitivă, astfel cum a fost definită mai sus, la paragraful 22[ ( 8 )].

30.   Procesul poate să fie totuși redeschis în conformitate cu legea statului în cauză dacă există dovezi privind fapte noi sau recent descoperite sau dacă rezultă că a existat un viciu fundamental în cadrul procedurii, iar aceste lucruri sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată, fie în favoarea, fie în detrimentul persoanei respective.

31.   Termenul «fapte noi sau recent descoperite» include noi mijloace de probă privind fapte preexistente. Mai mult, acest articol nu împiedică redeschiderea procedurii în favoarea persoanei condamnate și orice altă modificare a hotărârii judecătorești în beneficiul persoanei condamnate.”

13.

Potrivit definiției cuprinse în Raportului explicativ la Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive ( 9 ), o hotărâre judecătorească este definitivă „dacă, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de res iudicata. Aceasta este situația atunci când este irevocabilă, adică nu mai există alte căi ordinare de atac sau părțile au epuizat aceste remedii sau au lăsat să expire termenul fără să le exercite”.

14.

Articolul 128 din Codul de procedură penală belgian (Code d’instruction criminelle, denumit în continuare „CIC”) prevede că, în cazul în care se solicită trimiterea în judecată a unei persoane anchetate, „[c]ând camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată consideră că faptele nu au caracter penal sau contravențional ori că nu există fapte și/sau dovezi împotriva acuzatului, aceasta declară încetarea procesului”.

O astfel de decizie este cunoscută drept decizie de „non‑lieu”.

15.

Articolul 246 din CIC prevede:

„Atunci când camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată a hotărât că nu există niciun motiv pentru trimiterea cazului în instanță, inculpatul nu poate fi judecat ulterior pentru aceleași fapte, cu excepția cazului în care intervin noi fapte și/sau dovezi.”

16.

Articolul 247 din CIC prevede:

„Sunt considerate fapte și/sau dovezi noi declarațiile martorilor, înscrisurile și procesele‑verbale care nu au putut fi supuse examinării de către camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată și care sunt de natură fie să întărească dovezile pe care camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată le‑a considerat prea slabe, fie să prezinte faptele din alte perspective care sunt utile pentru descoperirea adevărului.”

17.

Cour de cassation (Curtea de Casație belgiană) a statuat ( 10 ) că articolele 246 și 247 din CIC se aplică nu doar deciziilor de încetare a procedurii pronunțate de camerele de soluționare a cererilor de trimitere în judecată, ci și în toate situațiile în care instanțele cu competențe de investigare, inclusiv camera de consiliu la care face referire articolul 128 din CIC, au închis o anchetă printr‑o decizie de non‑lieu.

18.

În cazul apariției de noi fapte și/sau dovezi, articolul 248 din CIC impune ofițerului de poliție judiciară sau judecătorului de instrucție să trimită imediat copii ale documentelor și ale elementelor materiale și/sau materialului probator respectiv procurorului‑șef de pe lângă curtea de apel, care poate să formuleze o cerere către președintele camerei de consiliu pentru desemnarea judecătorului înaintea căruia urmează să înceapă o nouă anchetă la solicitarea ministerului public ( 11 ).

19.

Articolul 604 din Codul penal prevede că actele de violență sexuală comise de resortisanți italieni pot fi urmărite penal în Italia chiar dacă au fost comise în străinătate.

20.

M, cetățean italian cu reședința în Belgia, a fost anchetat în Belgia în legătură cu acuzații privind comiterea mai multor acte de violență sexuală sau, în orice caz, a unor acte ilegale de natură sexuală, în urma unei serii de denunțuri efectuate la începutul anului 2004 de nora sa, Q. S‑a susținut că, între mai 2001 și februarie 2004, M a comis acele fapte în Belgia împotriva nepoatei sale, N, minoră (născută la 29 aprilie 1999).

21.

Poliția belgiană a efectuat o anchetă amănunțită în cursul căreia a adunat un număr mare de documente, a audiat mai multe persoane, inclusiv pe N, și a obținut mai multe rapoarte ale experților. Acestea din urmă au avut ca obiect inclusiv următoarele aspecte: dacă minora N prezenta la nivel fizic și/sau psihologic urme ale violențelor denunțate, dacă reclamanta, Q, putea fi considerată o persoană credibilă și dacă M prezenta o personalitate deviantă din punct de vedere sexual.

22.

În urma anchetei respective, la 15 decembrie 2008, camera de consiliu a Tribunal de première instance de Mons (Tribunalul de Primă Instanță din Mons) s‑a pronunțat printr‑o decizie de „non‑lieu”, închizând procedura penală în loc să trimită cazul în instanță. Aceasta a procedat astfel pe motiv că nu existau suficiente fapte și/sau dovezi în sprijinul acuzațiilor aduse împotriva lui M.

23.

La 21 aprilie 2009, camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată a Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons) a confirmat decizia de „non‑lieu”. Decizia sa a fost, la rândul său, confirmată de Cour de Cassation (Curtea de Casație) printr‑o hotărâre din data de 2 decembrie 2009. Această hotărâre a încheiat în mod definitiv procedura din Belgia, exceptând doar cazul apariției de noi fapte și/sau dovezi (astfel cum se prevede la articolele 246 și 247 din CIC).

24.

Între timp, în urma unui denunț făcut de Q la poliția italiană la 23 noiembrie 2006, s‑a dispus începerea procedurii penale împotriva lui M în Italia la Tribunale di Fermo, pe baza acelorași fapte care au declanșat ancheta din Belgia. A urmat o anchetă extinsă care a privit, în esență, aceleași aspecte precum ancheta desfășurată în același timp în Belgia. La 19 decembrie 2008 (adică la patru zile după ce camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată a emis decizia de „non‑lieu”), judecătorul delegat cu organizarea ședinței prealabile de la Tribunalul Fermo a dispus ca M să fie trimis în judecată în fața completului acestei instanțe.

25.

În cursul ședinței din 9 decembrie 2009 în fața Tribunale di Fermo, M a susținut că are dreptul să se prevaleze de principiul ne bis in idem, având în vedere hotărârea pronunțată cu o săptămână înainte (la 2 decembrie 2009) de Cour de Cassation din Belgia, prin care a fost închisă procedura similară în Belgia.

26.

În aceste condiții, Tribunale di Fermo (Italia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„O hotărâre definitivă de «non‑lieu», prin care încetează procedura penală după o anchetă amplă, dar care permite redeschiderea procedurii în cazul apariției unor noi dovezi, dată de un stat membru al Uniunii Europene care este parte la Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS), exclude inițierea sau desfășurarea unei proceduri cu privire la aceleași fapte și aceeași persoană într‑un alt stat contractant?”

27.

Au fost depuse observații scrise de Q, de guvernele austriac, belgian, german, italian, olandez, polonez și elvețian și de Comisie. La ședința din 12 septembrie 2013, Q, guvernele german, olandez și polonez și Comisia au fost reprezentate și au prezentat observații orale.

28.

Răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere depinde de interpretarea expresiei „o hotărâre definitivă” din cuprinsul articolului 54 din CAAS. O decizie de „non‑lieu”, precum cea din procedura belgiană, reprezintă o hotărâre definitivă pronunțată împotriva unei persoane într‑un proces, astfel încât să devină aplicabil principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54?

29.

Jurisprudența anterioară a Curții privind articolul 54 din CAAS și principiul non bis in idem ( 12 ), referitoare la hotărâri pronunțate în legătură cu procedurile penale atât înainte, cât și după proces, nu oferă un răspuns clar la această întrebare.

30.

Atunci când decizia este pronunțată în urma unui proces, jurisprudența stabilește că principiul ne bis in idem se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau a fost găsit vinovat. Acest lucru este valabil și pentru un verdict de vinovăție stabilit în urma unui proces desfășurat in absentia (în pofida existenței unei obligații în dreptul național de a declanșa o nouă procedură dacă persoana în cauză este arestată ulterior) ( 13 ) și pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet ( 14 ). În acest din urmă caz, Curtea a refuzat în mod expres să se pronunțe în privința problemei generale dacă o achitare care nu s‑a bazat pe aprecierea fondului cauzei poate atrage aplicarea articolului 54 din CAAS. Curtea s‑a limitat să confirme că achitarea din lipsă de probe „se bazează pe o astfel de apreciere”, iar aceasta declanșează aplicarea principiului ne bis in idem în temeiul articolului 54 CAAS ( 15 ).

31.

Atunci când decizia se adoptă înainte de încheierea procesului, Curtea a adoptat de asemenea o abordare liberală. Principiul non bis in idem se aplică atunci când – fără implicarea vreunei instanțe – procurorul întrerupe procedurile împotriva acuzaților care au acceptat să plătească amenzi pentru comportamentul lor ( 16 ). Curtea a identificat aici obiectivul articolului 54 din CAAS ca fiind acela de „a evita ca o persoană în privința căreia s‑a pronunțat o hotărâre definitivă să fie urmărită pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state membre, în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație”, și a continuat afirmând că, pentru realizarea deplină a acestui obiectiv, articolul 54 trebuie să se aplice „deciziilor prin care se pune capăt în mod definitiv procedurii penale într‑un stat membru, chiar și atunci când astfel de decizii sunt adoptate fără implicarea unei instanțe și nu iau forma unei hotărâri judecătorești” ( 17 ).

32.

Principiul ne bis in idem se aplică și atunci când se dispune neînceperea urmăririi penale întrucât în „primul” stat membru a intervenit prescripția ( 18 ), în pofida faptului că legile statelor contractante privind termenele de prescripție nu au fost armonizate și, în consecință, este posibil ca prescripția să nu fi intervenit în „al doilea” stat membru. (Afirmația făcută de Comisie în prezenta cauză – potrivit căreia numai o decizie luată după un proces prin care se achită acuzatul din lipsă de probe ar trebui să atragă aplicarea articolului 54 din CAAS – ne pare a fi sortită eșecului în lumina deciziei respective ( 19 ).) Curtea a subliniat în hotărârea Gasparini că principiul ne bis in idem implică în mod necesar ca statele contractante să aibă încredere reciprocă în sistemele lor de justiție penală și că, în consecință, fiecare recunoaște legea penală aflată în vigoare în alte state contractante, chiar și atunci când rezultatul ar fi diferit dacă s‑ar aplica propriul drept național ( 20 ).

33.

În schimb, în cauza Miraglia ( 21 ), procedura penală din Țările de Jos fusese suspendată pe motiv că se derula o procedură împotriva aceluiași învinuit în Italia cu privire la aceleași fapte. Decizia prin care s‑a dispus suspendarea excludea exercitarea oricărei proceduri penale în Țările de Jos cu privire la aceleași fapte și orice cooperare judiciară cu autorități străine, cu excepția cazului în care ar fi apărut noi dovezi ( 22 ). Curtea a decis că o astfel de hotărâre judecătorească, care a fost pronunțată fără nicio examinare pe fond a cauzei, nu poate constitui o hotărâre definitivă pronunțată într‑un proces împotriva unei persoane în sensul articolului 54 din CAAS, astfel încât să împiedice începerea urmăririi penale în Italia ( 23 ). Dacă decizia olandeză (luată tocmai fiindcă exista o procedură în curs în Italia) ar fi considerată suficientă pentru a atrage aplicarea principiului ne bis in idem, aceasta „ar face mai dificilă, chiar imposibilă, sancționarea efectivă în statul membru respectiv a comportamentului ilicit care i se reproșează acuzatului” ( 24 ). Curtea a subliniat astfel importanța asigurării liberei circulații a persoanelor în paralel cu menținerea măsurilor adecvate pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor ( 25 ) [acesta fiind, după cum se prevede la articolul 3 alineatul (2) TUE, scopul dispozițiilor titlului V prin care se stabilește un spațiu de libertate, securitate și justiție].

34.

În cauza Turanský ( 26 ), se adoptase o decizie de suspendare a procedurii penale înainte de declanșarea acțiunii penale împotriva învinuitului. În dreptul național, respectiva decizie nu excludea inițierea unei noi proceduri penale pentru aceleași fapte. Curtea a decis că decizia de suspendare nu a constituit „o hotărâre definitivă” pronunțată în procesul respectiv, astfel încât să atragă aplicarea principiului ne bis in idem ( 27 ). Curtea a definit „criteriul Turanský” pentru a stabili dacă există „o hotărâre definitivă” pronunțată într‑o cauză. Hotărârea „trebuie să pună capăt urmăririi penale și să stingă definitiv acțiunea penală” ( 28 ), și „trebuie să se verifice, în prealabil [...], dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui autorități au adoptat‑o și să se asigure că decizia respectivă conferă, în acest stat, protecția acordată în temeiul principiului ne bis in idem” ( 29 ). Acest criteriu a fost confirmat și aplicat în cauza Mantello (o cauză având ca obiect un mandat european de arestare) ( 30 ).

35.

În linii mari, abordarea Curții nu pare, în opinia noastră, foarte diferită de cea a Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu articolul 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la CEDO. Garanția prevăzută la acel articol „devine operantă atunci când o achitare sau condamnare anterioară a dobândit deja autoritate de res iudicata” ( 31 ). Conform clarificărilor suplimentare aduse prin raportul explicativ privind respectivul protocol, „[a]cesta este cazul atunci când [decizia] este irevocabilă, adică nu mai există alte remedii obișnuite disponibile sau când părțile au epuizat aceste remedii sau au lăsat să expire termenul fără să se prevaleze de acestea” ( 32 ).

36.

Formularea principiului ne bis in idem la articolul 50 din cartă o reflectă pe cea din cuprinsul articolului 4 din Protocolul nr. 7. Explicațiile referitoare la cartă prevăd că articolul 50 „nu se aplică numai în cadrul jurisdicției aceluiași stat, ci și în cel al jurisdicțiilor mai multor state membre”, adăugând că, „[î]n ceea ce privește situațiile menționate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, și anume aplicarea principiului în cadrul aceluiași stat membru, dreptul garantat are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din CEDO”.

37.

De regulă, instanțele statului membru în care a fost invocată excepția privind aplicarea principiului ne bis in idem (în acest caz, Italia) trebuie să decidă în această privință pe baza informațiilor și a asistenței acordate în conformitate cu articolul 57 din CAAS de către statul membru în care a fost pronunțată decizia invocată pentru a atrage aplicarea acestui principiu (în acest caz, Belgia) ( 33 ). Criteriul care trebuie aplicat este acela pe care Curtea l‑a formulat în cauza Turanský ( 34 ). Ca în prezenta cauză, instanța națională poate, dacă este necesar, să solicite ajutorul Curții introducând o cerere de decizie preliminară.

38.

Din ordonanța de trimitere reiese că efectul pe care îl are, în temeiul dreptului belgian, decizia pronunțată de Cour de Cassation la 2 decembrie 2009 este acela că exclude continuarea procedurii penale împotriva învinuitului pentru aceleași fapte. Procedura penală nu a fost „lăsată deoparte” în mod informal; ea a încetat oficial. Într‑adevăr, este posibilă redeschiderea procedurii după pronunțarea unei decizii de „non‑lieu” atunci când apar dovezi și/sau fapte noi, dar această posibilitate este limitată. Noile fapte și/sau material probator trebuie să fie capabile fie să întărească dovezile pe care camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată (sau, ca în acest caz, camera de consiliu) le‑a considerat prea slabe, fie să prezinte faptele din noi perspective care sunt utile pentru descoperirea adevărului (articolul 247 din CIC). Procedura poate fi reîncepută numai la cererea procurorului, care are libertatea de a decide dacă să formuleze sau să nu formuleze o astfel de cerere (articolul 248 din CIC) ( 35 ). Se pare că o parte civilă nu poate obliga procurorul să încerce să redeschidă urmărirea penală sau să formuleze, pe baza dovezilor și/sau a faptelor examinate cu ocazia pronunțării deciziei de „non‑lieu”, o cerere directă de chemare în judecată. În prezenta cauză, căile de atac ordinare privind această decizie au fost exercitate și epuizate prin decizia pronunțată de Cour de Cassation. Decizia camerei de consiliu a Tribunal de première instance de Mons a dobândit astfel autoritate de res iudicata, iar M este protejat prin respectiva decizie împotriva exercitării procedurilor penale în Belgia. Criteriul Turanský este astfel îndeplinit.

39.

Guvernul belgian a susținut totuși (în observațiile sale scrise, întrucât nu a participat la audiere) că o astfel de decizie nu este definitivă, întrucât există posibilitatea redeschiderii procedurilor în cazul apariției de noi fapte și/sau dovezi și că, prin urmare, principiul ne bis in idem din articolul 54 din CAAS nu se aplică. Considerăm că există două moduri de gândire pe care s‑ar putea întemeia o astfel de poziție. Primul este că a fost doar un accident calendaristic nefericit faptul că procesul penal din Italia nu a început decât la o săptămână după decizia Cour de Cassation din Belgia și că atunci când (ca în cazul de față) acuzațiile aduse unei persoane sunt grave și neplăcute, aceasta „ar trebui”, dacă este posibil, să fie trimisă în judecată. Al doilea este că principiul ne bis in idem nu se poate aplica niciodată într‑un „al doilea” stat membru atât timp cât există vreo posibilitate, oricât de slabă sau îndepărtată, ca procedurile penale din „primul” stat membru fie să se continue, fie să reînceapă. Vom analiza fiecare dintre aceste aspecte, pe rând.

40.

Unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale prezentei cereri este cronologia evenimentelor. Cele două anchete penale ample, din Belgia și din Italia, s‑au derulat în paralel. Instanțele din cele două state membre au fost implicate la momentul respectiv în următoarea succesiune: a) decizia de „non‑lieu” luată de camera de consiliu a Tribunal de première instance de Mons, Belgia (15 decembrie 2008), b) trimiterea lui M în judecată de judecătorul delegat cu organizarea ședinței prealabile de la Tribunale di Fermo, Italia (19 decembrie 2008), c) confirmarea deciziei de „non‑lieu” de camera de soluționare a cererilor de trimitere în judecată a Cour d’appel de Mons, Belgia (21 aprilie 2009), d) confirmarea deciziei Cour d’appel de Mons de Cour de cassation, Belgia (2 decembrie 2009), și, în sfârșit, e) ședința de judecată în fața completului de judecători de la Tribunale di Fermo, Italia (9 decembrie 2009).

41.

Poate să fie utilă examinarea diferitelor momente din această succesiune pentru a vedea dacă acuzatul M poate invoca principiul ne bis in idem în temeiul articolului 54 din CAAS și, dacă astfel stau lucrurile, în care etapă și de ce ar trebui să poată face acest lucru.

42.

La data când judecătorul delegat cu organizarea ședinței prealabile de la Tribunale di Fermo l‑a trimis pe M în judecată (19 decembrie 2008), camera de consiliu a Tribunal de première instance de Mons tocmai luase decizia de „non‑lieu” (15 decembrie 2008). Totuși, acea decizie nu devenise „definitivă” în temeiul dreptului belgian. Aceasta putea încă să fie (și chiar a fost) atacată cu recurs. În acel moment, prin urmare, M nu ar fi putut invoca principiul ne bis in idem pentru stoparea procedurilor din Italia.

43.

Dacă procesul împotriva lui M în Italia și‑ar fi urmat cursul și s‑ar fi dat un verdict fie înainte de 21 aprilie 2009 (decizia pronunțată de Cour d’appel de Mons) sau chiar înainte de 2 decembrie 2009 (decizia pronunțată de Cour de cassation din Belgia), raționamentul ar fi același. Chiar dacă în fiecare caz ar fi existat o decizie anterioară cu privire la aceeași persoană și la aceleași fapte într‑un alt stat membru, acea decizie nu ar fi devenit încă „definitivă” în temeiul dreptului național.

44.

Perspectiva se schimbă, totuși, la 2 decembrie 2009. De la acea dată, M – dacă s‑ar afla în Belgia – s‑ar bucura de protecția împotriva urmăririi penale acordată prin decizia definitivă a Cour de cassation, prin care s‑a confirmat decizia de „non‑lieu”. Este adevărat că, dacă noi fapte și/sau dovezi ar ieși la lumină, articolul 248 din CIC impune ca ofițerul de poliție judiciară sau judecătorul de instrucție competent să înainteze copii ale documentelor și ale dovezilor procurorului‑șef de pe lângă curtea de apel. Acest demers este obligatoriu. Procurorul‑șef pare în acest caz să aibă o putere discreționară ( 36 ). Acesta „poate” (probabil în cazul în care consideră că noile fapte și/sau material probator pot juca un rol semnificativ) să solicite președintelui camerei de soluționare a cererilor de trimitere în judecată desemnarea unui judecător în fața căruia va începe o nouă anchetă. Dacă procurorul‑șef adoptă punctul de vedere că noile fapte și/sau dovezi sunt nesemnificative sau sunt insuficiente, probabil că nu va efectua respectivul demers. Totuși, în absența descoperirii unui astfel de material probator nou și a punerii în mișcare a acestei proceduri, M este la adăpost de urmărirea penală ( 37 ).

45.

Nicio persoană nu ar trebui să piardă protecția de care se bucură în temeiul dreptului penal național prin exercitarea dreptului său la liberă circulație. Din acest motiv, decizia pronunțată de Cour de cassation din Belgia la 2 decembrie 2009 trebuie să aibă ca efect excluderea judecării lui M în Italia după acea dată.

46.

Pentru ca analiza să fie completă, trebuie abordate încă patru chestiuni.

47.

În primul rând, considerăm că data care contează trebuie să fie data la care este pronunțată o hotărâre judecătorească de o instanță, nu data (ulterioară) la care acea decizie ajunge la cunoștința unui procuror sau a unei instanțe dintr‑un alt stat membru. Această abordare este dictată de cerința securității juridice. Data deciziei este certă. Data notificării este variabilă și poate fi afectată de factori externi.

48.

În al doilea rând, o persoană trimisă în judecată se află „în pericol” până în momentul când este pronunțată decizia prin care se stabilește rezultatul procesului său. Este posibil să treacă o perioadă (care ar fi de dorit să nu fie atât de lungă ca în cazul de față) între data la care o persoană este trimisă în judecată și data la care începe procesul și este posibil să fie necesară o anumită perioadă pentru ca procesul însuși să își urmeze cursul. Principiul ne bis in idem are rolul de a preveni o dubă pedeapsă. Aceasta înseamnă, în opinia noastră, că principiul ne bis in idem nu încetează să se aplice nici când o persoană este trimisă în judecată, nici în ziua în care începe acel proces. Acest principiu operează, mai degrabă, până la stabilirea rezultatului procesului.

49.

În al treilea rând, din momentul în care o persoană a fost judecată și condamnată într‑un „al doilea” stat membru, faptul că o decizie împotriva aceleiași persoane cu privire la aceleași fapte pronunțată în „primul” stat membru devine ulterior definitivă este irelevant. Motivul pentru care lucrurile stau astfel este că, atunci când a fost judecată în al doilea stat membru, nu exista (încă) o decizie definitivă în primul stat membru. Desigur că decizia din al doilea stat membru poate fi atacată, în temeiul dreptului național, pentru orice motiv de recurs recunoscut de dreptul penal al acelui stat membru. Totuși, articolul 54 din CAAS nu poate fi invocat.

50.

În al patrulea rând, este necesar să dăm un răspuns la întrebarea „cum rămâne cu timpul pierdut de poliție și cu cheltuielile publice efectuate pentru ancheta amplă efectuată în al doilea stat membru, dacă principiul ne bis in idem se aplică în astfel de împrejurări și procesul împotriva unei persoane deja trimise în judecată nu mai poate continua?”

51.

Există în mod clar o problemă fundamentală, care merită o atenție serioasă, care privește „competiția urmăririi în justiție” și posibilele conflicte de jurisdicție în materie penală. În prezent, nu există reguli de atribuire a jurisdicției penale stabilite de comun acord la nivelul întregii Uniuni Europene ( 38 ). Aplicarea principiului ne bis in idem rezolvă problema într‑un mod limitat, uneori arbitrar ( 39 ). Acesta nu reprezintă un substitut satisfăcător pentru un demers de rezolvare a acestui tip de conflicte potrivit unui set de criterii stabilite de comun acord.

52.

Există în prezent unele prevederi în dreptul Uniunii Europene în privința schimbului de informații dintre autoritățile de anchetă din diferite state membre ( 40 ). Decizia‑cadru 2009/948/JAI a Consiliului ( 41 ), care a fost publicată și a intrat în vigoare la 15 decembrie 2009 (așadar, chiar după procedura din litigiul principal din Italia), cere autorității competente dintr‑un stat membru să contacteze autoritatea competentă dintr‑un alt stat membru dacă are motive întemeiate pentru a crede că într‑un alt stat membru se desfășoară proceduri penale paralele în vederea inițierii unor consultări directe. Aceste consultări trebuie să fie menite să evite consecințele negative care ar putea decurge din desfășurarea unor astfel de proceduri în paralel în două sau în mai multe state membre și pot duce, atunci când este cazul, la concentrarea procedurilor penale într‑un singur stat membru.

53.

Într‑o anumită măsură, se abordează astfel chestiunile care stau la baza prezentei cauze (și care au apărut anterior în cauza Miraglia). Totuși, prin Decizia‑cadru 2009/948/JAI a Consiliului nu se armonizează legile și procedurile naționale din această zonă a dreptului. În special, ea nu obligă statele membre fie să își decline, fie să își exercite jurisdicția ( 42 ). Până când legiuitorul va aborda în mod mai cuprinzător problema desfășurării procedurilor în paralel, principiul ne bis in idem de la articolul 54 din CAAS va trebui, din necesitate, să fie pus în acțiune pentru a acoperi această lacună.

54.

Nici articolul 54 din CAAS, nici articolul 50 din cartă nu abordează în mod expres problema aplicării principiului ne bis in idem în cazul în care noi fapte și/sau dovezi devin disponibile. Explicațiile cu privire la articolul 50 din cartă cuprind o precizare utilă potrivit căreia, atunci când un drept protejat de cartă se aplică în contextul unui singur stat membru, „dreptul garantat are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din CEDO”.

55.

În ceea ce privește, așadar, CEDO, articolul 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO prevede că dispozițiile articolului 4 paragraful 1 (prin care se protejează dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune) nu împiedică redeschiderea cazului „dacă există dovezi privind fapte noi sau descoperite recent”. Raportul explicativ privind Protocolul nr. 7 face precizarea ( 43 ) că termenul „fapte noi sau descoperite recent” se referă inclusiv la „noi mijloace de probă cu privire la fapte existente anterior”. Astfel, posibilitatea excepțională din dreptul belgian de a redeschide procedurile penale după o decizie de „non‑lieu” reflectă îndeaproape prevederile articolului 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7.

56.

După cum înțelegem Protocolul nr. 7 la CEDO, articolul 4 paragraful 1 instituie protecția în virtutea principiului ne bis in idem. Articolul 4 paragraful 2 conține atunci o derogare prin care se permite redeschiderea unui caz (în conformitate cu dreptul și cu procedura penală ale statului în cauză), în pofida faptului că altfel s‑ar aplica principiul ne bis in idem. Aceasta nu înseamnă (și am spune că este cert că nu se poate interpreta în mod rezonabil în acest sens) că atât timp cât există o posibilitate teoretică de a se descoperi „noi mijloace de probă în legătură cu fapte existente anterior” principiul ne bis in idem nu se aplică. Teoretic, oricând pot apărea noi fapte și/sau dovezi care să se adauge celor disponibile anterior. Interpretarea susținută de Belgia ar goli de conținut principiul ne bis in idem. În pofida existenței unei decizii de „non‑lieu” care a fost confirmată de instanța supremă și care a dobândit autoritate de res iudicata, acuzatul ar fi deposedat chiar de protecția la care este îndreptățit potrivit dreptului național. Dacă s‑ar fi declanșat un al doilea set de proceduri în Belgia (în loc să se fi declanșat în Italia) fără să fi existat fapte și/sau dovezi noi, este clar că respectiva decizie ar împiedica exercitarea acestora.

57.

Concluzia ar trebui să fie diferită atunci când al doilea set de proceduri se desfășoară într‑un „al doilea” stat membru diferit?

58.

Considerăm că răspunsul este negativ. Scopul articolului 54 din CAAS este tocmai de a preveni pierderea protecției conferite de principiul ne bis in idem de către o persoană care își exercită dreptul la liberă circulație și care, altfel, s‑ar bucura de această protecție. Este clar că aplicarea principiului ne bis in idem determinată de o decizie pronunțată într‑un stat membru (în acest caz, Belgia) poate să împiedice exercitarea acțiunii penale într‑un alt stat membru (în acest caz, Italia), chiar dacă este posibil ca instanțele din cel de al doilea stat membru să fi ajuns la o concluzie diferită în esență pe baza acelorași fapte și/sau dovezi. Posibilitatea unor rezultate diferite este, totuși, o consecință a faptului că principiul ne bis in idem operează în pofida absenței armonizării, bazându‑se pe un nivel înalt de încredere reciprocă ( 44 ).

59.

Mai important însă, este clar că principiul ne bis in idem nu reprezintă un impediment pentru redeschiderea procedurilor în cazul apariției de noi fapte și/sau dovezi ( 45 ). Dacă, în cazul de față, autoritățile judiciare italiene ar pune la dispoziția colegilor belgieni ceea ce se află în posesia lor, aceștia ar fi în măsură să evalueze respectivele fapte și/sau dovezi și să decidă dacă este cazul să redeschidă procedurile din Belgia în temeiul articolelor 246, 247 și 248 din CIC. Totuși, subliniem că (din punctul nostru de vedere) orice alte proceduri penale împotriva unui acuzat în beneficiul căruia s‑a pronunțat o decizie definitivă de „non‑lieu” trebuie să fie inițiate în statul membru în care s‑a pronunțat acea decizie (cu alte cuvinte, în primul stat membru). Este inadmisibil ca instanțele dintr‑un al doilea stat membru să scurtcircuiteze procesul (și garanțiile procedurale oferite acuzatului de dreptul național din primul stat membru) prin decizia de a folosi ceva care poate să constituie (sau să nu constituie) fapte și/sau dovezi „noi” în vederea judecării acuzatului respectiv.

60.

Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunale di Fermo (Italia) după cum urmează:

„Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen trebuie interpretat în sensul că o decizie definitivă de «non‑lieu» prin care se pune capăt procedurii penale, pronunțată în urma unei anchete ample, care exclude continuarea exercitării procedurii penale împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte, dar care, în conformitate cu dreptul național, poate fi anulată în cazul apariției de noi fapte și/sau dovezi, este o decizie definitivă pronunțată în cauză și atrage aplicarea principiului ne bis in idem consacrat în respectivul articol.”