1. 

Prezenta cauză are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Consiliul de Stat) (Belgia) privind interpretarea articolului 15 litera (c) din Directiva 2004/83/CE (denumită în continuare „Directiva calificări”) ( 2 ). Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri între domnul Diakité, de cetățenie guineeană, și Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Comisarul general pentru refugiați și apatrizi) (denumit în continuare „Commissaire général”) cu privire la decizia acestuia din urmă de a nu îi acorda statutul de protecție subsidiară.

2.

Articolul 3 comun celor patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949 ( 3 ) (denumit în continuare „articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva”) prevede:

„În caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante, fiecare dintre părțile în conflict va trebui să aplice cel puțin următoarele dispoziții:

[…]”

3.

Articolul 1 din Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional din 8 iunie 1977 (denumit în continuare „Protocolul II”) prevede:

„1.   Prezentul protocol, care dezvoltă și completează articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 fără a modifica condițiile sale de aplicare actuale, se va aplica tuturor conflictelor armate care nu cad sub incidența articolului 1 al Protocolului adițional al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I) și care se desfășoară pe teritoriul unei înalte părți contractante între forțele sale armate și forțe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părți a teritoriului său încât să îi permită să desfășoare operațiuni militare susținute și coordonate și să aplice prezentul protocol.

2.   Prezentul protocol nu se va aplica situațiilor de tensiune internă și tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice și izolate de violență și alte acte analoge, care nu sunt conflicte armate.”

4.

Potrivit articolului 2 litera (e) din Directiva calificări:

„«persoană care poate beneficia de protecție subsidiară» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe […] care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine[ ( 4 )] […], ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 și căruia nu i se aplică articolul 17 alineatele (1) și (2) și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește protecția respectivei țări”.

5.

În capitolul V, intitulat „Condiții care trebuie îndeplinite pentru a fi considerat persoană ce poate beneficia de protecție subsidiară”, articolul 15 din Directiva calificări, intitulat la rândul său „Vătămări grave”, prevede:

„Vătămările grave sunt:

6.

Directiva calificări a făcut obiectul unei reformări prin Directiva 2011/95/UE ( 6 ) (denumită în continuare „noua Directivă calificări”). Această din urmă directivă nu aduce nicio modificare substanțială nici articolului 2 litera (e) din Directiva calificări [devenit articolul 2 litera (f)], nici articolului 15 din aceasta.

7.

Articolul 48/4 din Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și returnarea forţată a străinilor ( 7 ) (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”), care transpune articolul 2 litera (e) și articolul 15 din Directiva calificări, prevede:

„§ 1.   Statutul protecției subsidiare se acordă străinului care nu poate fi considerat refugiat și care nu poate beneficia de articolul 9 ter și în privința căruia există motive temeinice de a crede că, dacă ar fi trimis în țara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave prevăzute la alineatul 2 și care nu poate sau, ținând cont de acest risc, nu dorește protecția acestei țări […]

§ 2.   Sunt considerate vătămări grave:

[…]

8.

La 21 februarie 2008, domnul Diakité a formulat în Belgia o primă cerere de azil, invocând represiunea și actele de violență pe care le‑ar fi suferit în țara sa din cauza participării la manifestațiile naționale și la mișcările de protest împotriva puterii actuale. La 25 aprilie 2008, Commissaire général a luat o primă decizie de refuz al recunoașterii statutului de refugiat și de protecție subsidiară. La 17 noiembrie 2009, această decizie a fost retrasă, iar, la 10 martie 2010, Commissaire général a luat o nouă decizie de refuz al statutului de refugiat și de protecție subsidiară. Această decizie a fost confirmată de Conseil du contentieux des étrangers [Consiliul Contenciosului privind Străinii] în hotărârea sa din 23 iunie 2010 ( 8 ), constatând lipsa de credibilitate a faptelor invocate și, în consecință, a temeiniciei temerii și a riscului real de pretinse vătămări grave.

9.

Fără a se reîntoarce în țara sa de origine în această perioadă, domnul Diakité a introdus la autoritățile belgiene o a doua cerere de azil la 15 iulie 2010.

10.

La 22 octombrie 2010, Commissaire général a adoptat o nouă decizie de refuz al recunoașterii statutului de refugiat și de protecție subsidiară. Refuzul de a acorda protecția subsidiară, singurul care este pus în discuție în litigiul principal, era motivat de constatarea că nu exista la acea dată în Guineea o situație de violență generalizată sau de conflict armat în sensul articolului 48/4 alineatul 2 din Legea din 15 decembrie 1980. Această decizie a făcut obiectul unei acțiuni introduse la Conseil du contentieux des étrangers, care a confirmat, prin hotărârea din 6 mai 2011 ( 9 ), dublul refuz al Commissaire général.

11.

În cadrul recursului administrativ introdus la Conseil d’État împotriva hotărârii menționate din 6 mai 2011, domnul Diakité invocă drept motiv unic încălcarea articolului 48/4 din Legea din 15 decembrie 1980, în special a alineatului 2 litera c) al acestuia, și a articolului 15 litera (c) din Directiva calificări coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceasta.

12.

În fața instanței de trimitere, domnul Diakité critică hotărârea Conseil du contentieux des étrangers pentru motivul că acesta, după ce a susținut că nici Directiva calificări, nici legea belgiană de transpunere a acesteia nu conțineau definiția „conflictului armat”, a decis că se impunea să se rețină „definiția […] la care a ajuns Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie [(TPIFI)] în cauza Tadic” ( 10 ). El susține că definiția menționată este prea restrictivă și necesită o concepție autonomă și mai largă a noțiunii „conflict armat intern”.

13.

Conseil d’État amintește că, în Hotărârea din 17 februarie 2009, Elgafaji ( 11 ), Curtea a subliniat, în ceea ce privește noțiunea „violență generalizată”, caracterul autonom al interpretării care trebuie dată articolului 15 litera (c) din Directiva calificări în raport cu articolul 3 din Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) ( 12 ). Potrivit Conseil d’État, dată fiind această hotărâre și deși Curtea nu s‑a pronunțat asupra noțiunii specifice de conflict armat, „nu se poate exclude, cum susține [domnul Diakité], ca această noțiune, în sensul articolului 15 litera (c) din Directiva [calificări], să poată de asemenea să fie interpretată în mod autonom și să prezinte o semnificație specifică din perspectiva celei rezultate din jurisprudența [TPIFI], în special în cauza Tadic”.

14.

În aceste condiții, Conseil d’État a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 15 litera (c) din Directiva [calificări] trebuie interpretat în sensul că această dispoziție oferă protecție doar într‑o situație de «conflict armat intern» astfel cum este interpretată de dreptul internațional umanitar [denumit în continuare «DIU»], și în special cu referire la articolul 3 comun celor patru Convenții de la Geneva […]?

Dacă noțiunea «conflict armat intern» vizată la articolul 15 litera (c) din Directiva [calificări] trebuie interpretată în mod autonom în raport cu articolul 3 comun celor patru Convenții de la Geneva […], care sunt în acest caz criteriile care servesc la aprecierea existenței unui asemenea «conflict armat intern»?”

15.

Domnul Diakité, guvernele belgian, german și al Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Reprezentanții acestora, precum și cel al guvernului francez au fost ascultați de către Curte în ședința care a avut loc la 29 mai 2013.

16.

Întrebarea preliminară se împarte în două părți care vor fi examinate în continuare separat.

17.

Prin intermediul primei părți a întrebării sale, instanța de trimitere urmărește, în esență, să afle dacă noțiunea „conflict armat intern”, prevăzută la articolul 15 litera (c) din Directiva calificări este o noțiune autonomă de drept al Uniunii sau dacă aceasta trebuie interpretată în conformitate cu DIU.

18.

Cu excepția domnului Diakité și a guvernului Regatului Unit, care pledează fără rezerve pentru o interpretare autonomă și largă a acestei noțiuni ( 13 ), pozițiile exprimate de celelalte părți interesate care au prezentat observații în fața Curții rămân incerte. Guvernul francez și Comisia, afirmând în același timp caracterul autonom al noțiunii menționate, consideră că limitele acesteia ar trebui stabilite pe baza definiției date de DIU, între altele pentru a asigura o coerență între diferitele sisteme de protecție la nivel internațional și la nivelul Uniunii. Guvernele belgian și german consideră, în schimb, că această noțiune ar trebui să aibă drept sursă de interpretare principală DIU, precizând totuși că obiectivul de protecție al Directivei calificări poate, cu titlu excepțional, să facă necesară recunoașterea existenței unui „conflict armat intern” în sensul articolului 15 litera (c) din aceasta, chiar și atunci când nu sunt întrunite toate condițiile impuse de DIU. Astfel, deși pornesc de la premise diferite, aceste părți interesate ajung în practică la concepții în mare măsură convergente.

19.

Se impune constatarea că noțiunile „conflict armat intern”, „conflict armat neprezentând un caracter internațional” și „conflict armat fără caracter internațional”, prevăzute la articolul 15 litera (c) din Directiva calificări, la articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva și, respectiv, în Protocolul II sunt, din punct de vedere semantic, cvasiidentice. Doar această simplă constatare nu permite totuși să se concluzioneze că aceste noțiuni trebuie să primească aceeași interpretare.

20.

În această privință, amintim că, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor Directivei calificări, Curtea a avut deja ocazia să tragă un semnal de alarmă împotriva oricărui mecanism care conduce la existența în cadrul acesteia a unor concepte sau definiții adoptate în contexte diferite și care intră sub incidența dreptului Uniunii ( 14 ). În speță, ar fi vorba de a fi recurs, pentru interpretarea unei dispoziții a directivei menționate, la o noțiune care nu numai că intră sub incidența unui domeniu, astfel cum vom vedea, sensibil diferit, dar care aparține, de altfel, unei ordini juridice diferite.

21.

În observațiile prezentate la ședință, guvernul francez a amintit jurisprudența Curții potrivit căreia termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să aibă, în întreaga Uniune Europeană, o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie examinată în funcție de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în discuție ( 15 ). În opinia acestui guvern, același criteriu ar trebui să se aplice în speță.

22.

Considerăm că această teză nu poate fi primită. Astfel, pe de o parte, după cum subliniază în mod întemeiat guvernul german, o interpretare conformă cu cea reținută în cadrul unei convenții internaționale obligatorii pentru toate statele membre răspunde principalei preocupări a acestei jurisprudențe, și anume de a asigura o interpretare uniformă a dreptului Uniunii. Pe de altă parte, chiar presupunând că din această jurisprudență se poate deduce un principiu general valabil dincolo de relațiile dintre dreptul Uniunii și legislațiile statelor membre, un astfel de principiu nu ar fi oricum în măsură să reglementeze raporturile dintre ordinea juridică a Uniunii și ordinea juridică internațională.

23.

Potrivit articolului 3 alineatul (5) TUE, Uniunea „contribuie la respectarea strictă și la dezvoltarea dreptului internațional”. Astfel cum a afirmat Curtea în mod repetat, Uniunea trebuie să își exercite competențele cu respectarea dreptului internațional ( 16 ). Prin urmare, un act adoptat în temeiul acestor competențe trebuie să fie interpretat, iar domeniul său de aplicare limitat, în lumina normelor relevante ale dreptului internațional ( 17 ), printre care, pe lângă cele rezultate din acorduri internaționale încheiate de Uniune ( 18 ), normele de drept internațional cutumiar, care sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și fac parte din ordinea juridică a acesteia ( 19 ). Supremația acestor norme față de textele de drept derivat al Uniunii impune ca interpretarea acestora din urmă, în măsura posibilului, să se facă în conformitate cu aceste norme ( 20 ).

24.

Prin urmare, principiul interpretării conforme se impune Curții atunci când aceasta analizează raporturile dintre dreptul internațional și dreptul Uniunii ( 21 ).

25.

Deși aplicarea acestui principiu nu poate depinde de problema dacă actul instituțiilor care trebuie interpretat implică o trimitere expresă la normele de drept internațional, trebuie făcute totuși două precizări.

26.

Pe de o parte, obligația de interpretare conformă a fost ridicată, în principiu, numai în raport cu angajamentele internaționale obligatorii pentru Uniune ( 22 ). În speță, deși este cert că Uniunea nu este parte la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 și la protocoalele adiționale la acestea, Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a afirmat că aceste acte exprimă „principii inviolabile ale dreptului internațional cutumiar” ( 23 ). Acestea sunt obligatorii ca atare pentru instituții, inclusiv pentru Curte, care trebuie să asigure o interpretare a dreptului Uniunii conformă cu aceste principii.

27.

Pe de altă parte, o asigurare a conformității dreptului Uniunii cu dreptul internațional pe cale interpretativă poate fi impusă numai atunci când se justifică o coerență hermeneutică între diferitele acte în discuție.

28.

În opinia noastră, această situație nu se regăsește în speță, ținând seama în special de diferențele de obiect, de finalități și de mijloace care există între DIU, pe de o parte, și mecanismul protecției subsidiare instituit de Directiva calificări, pe de altă parte, astfel cum se va demonstra în continuare.

29.

În avizul său intitulat „Caracterul licit al amenințării cu arme nucleare sau al folosirii acestora”, CIJ definește DIU ca un „sistem complex” și unitar în care se întâlnesc cele două ramuri ale dreptului aplicabil în conflictele armate, și anume „dreptul de la Haga” ( 24 ), care codifică „legile și cutumele războiului terestru, stabilește drepturile și obligațiile beligeranților în desfășurarea operațiunilor și limitează alegerea mijloacelor de distrugere a inamicului în conflictele armate internaționale”, și „dreptul de la Geneva”, în special cele patru Convenții din 12 august 1949 și Protocoalele adiționale din 1977 ( 25 ), „care protejează victimele războiului și urmărește să protejeze membrii forțelor armate plasate în afara conflictelor și persoanele care nu participă la ostilități” ( 26 ).

30.

Conform expresiei utilizate adeseori pentru a‑l desemna, DIU este, așadar, un „drept al războiului” (ius in bello), care urmărește, pentru motive umanitare, să limiteze efectele conflictelor armate, atât prin prevederea unor restricții privind mijloacele și metodele de război, cât și prin protejarea anumitor categorii de persoane și de bunuri.

31.

Astfel, cele patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949, rezultate în urma unei reexaminări a trei convenții semnate în 1929, prevăd că persoanele care nu participă la lupte, precum civilii, personalul medical sau religios, și cele care au încetat să ia parte la acestea, precum răniții sau bolnavii, naufragiații și prizonierii de război, au dreptul la respectarea vieții și a integrității lor fizice și morale, beneficiază de garanții judiciare și trebuie, în orice împrejurări, să fie protejate și tratate cu omenie, fără nicio distincție cu caracter defavorabil. Fiecare dintre aceste convenții include o dispoziție privind „infracțiunile grave”, precizând încălcările convențiilor pentru care există o competență represivă obligatorie universală printre statele contractante ( 27 ).

32.

Principiile instituite de cele patru Convenții de la Geneva din 1949, concepute inițial pentru a se aplica doar în cazul conflictelor internaționale, au fost extinse apoi la situațiile de război civil.

33.

În 1949, la inițiativa CICR, cele trei Convenții de la Geneva din 1929 în vigoare la acea dată au făcut obiectul unei reexaminări și o a patra convenție, referitoare la protecția civililor, a fost semnată. Una dintre modificările cele mai importante introduse cu această ocazie a fost extinderea domeniului de aplicare al celor patru convenții la cazurile de conflicte armate „care nu prezintă un caracter internațional” ( 28 ).

34.

Discuției privind textul articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva, care codifică această extindere, i‑au fost consacrate 25 de sesiuni ale Conferinței diplomatice, care s‑a încheiat cu acordul asupra unui text de compromis. Spre deosebire de proiectul prezentat la a XVII‑a Conferință internațională a Crucii Roșii de la Stockholm, care constituise punctul de plecare al discuțiilor, textul aprobat în final prevedea, în cazul unui conflict armat intern, numai aplicarea principiilor enumerate în mod expres în textul articolului. Dat fiind că aceasta se aplică doar conflictelor armate interne și stabilește toate principiile aplicabile unor astfel de conflicte, această dispoziție a fost definită ca o „convenție în miniatură” ( 29 ).

35.

Cu ocazia dezbaterilor cu privire la articolul 3 menționat, principala temere a statelor participante la Conferința diplomatică era legată de aplicarea Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 în privința „oricăror forme de insurecție, de rebeliune, de anarhie, de dezintegrare a statului sau de simplu banditism”, ceea ce ar fi permis autorilor acestor acte să se prevaleze de calitatea lor de beligeranți pentru a revendica o recunoaștere legală și pentru a înlătura consecințele propriilor acțiuni. Această temere se reflecta în propunerile avansate în cursul conferinței, care urmăreau să subordoneze aplicarea convențiilor în cazul conflictelor interne anumitor condiții, precum recunoașterea, din partea guvernului statului contractant, a calității de beligerant a părții adverse, faptul că aceasta dispune de o forță militară organizată și de o autoritate care răspunde de actele sale, că aceasta dispune de o autoritate civilă care exercită competența de facto asupra populației unei fracțiuni determinate a teritoriului național sau, mai mult, că aceasta dispune de un regim care prezintă caracteristicile unui stat, faptul, în sfârșit, ca guvernul statului contractant să fie forțat să recurgă la armata regulată pentru a combate insurgenții ( 30 ).

36.

Niciuna dintre aceste condiții nu a fost reținută în textul final, textul articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva limitându‑se să precizeze că se aplică „în caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante”. Obiectivul delimitării domeniului de aplicare al acestei dispoziții fusese urmărit mai degrabă prin limitarea aplicării convențiilor menționate numai la cazul principiilor enumerate în mod expres în aceasta decât prin definirea situațiilor în care aceasta se aplică.

37.

Lipsa unei definiții la articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva a noțiunii de conflict armat neprezentând un caracter internațional la articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva îl face potențial aplicabil oricărui tip de conflict armat intern. Pentru acest motiv, punerea în aplicare a articolului menționat a întâmpinat în practică probleme care au condus adeseori la negarea aplicării sale.

38.

O definiție a noțiunii „conflict armat fără caracter internațional” a fost introdusă în sistemul Convențiilor de la Geneva abia în 1977, odată cu Protocolul II, încheiat pentru a dezvolta și a completa articolul 3 comun acestor convenții, „fără a modifica condițiile sale de aplicare actuale”.

39.

Astfel cum rezultă din articolul 1 din acesta ( 31 ), domeniul de aplicare material al Protocolului II este mai restrâns în raport cu cel al articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva. Cu toate acestea, întrucât acquis‑ul acestei dispoziții a fost păstrat în mod explicit, aceasta continuă să se aplice conflictelor care nu prezintă caracteristicile descrise la articolul 1 din Protocolul II și care, în consecință, nu sunt acoperite de acesta. De exemplu, este cazul conflictelor între mai multe facțiuni rivale fără intervenția forțelor armate guvernamentale, care, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul 1 din Protocolul II, nu intră în domeniul de aplicare material al acestuia, întrucât acesta din urmă se aplică numai confruntărilor dintre forțele armate guvernamentale și forțele armate dizidente sau grupurile înarmate organizate.

40.

În Protocolul II, noțiunea „conflict armat fără caracter internațional” este definită mai întâi în mod negativ. Astfel, potrivit articolului 1, nu constituie astfel de conflicte, pe de o parte, conflictele care cad sub incidența articolului 1 din Protocolul I, care definește conflictele armate internaționale, și, pe de altă parte, „situațiile de tensiune internă și tulburările interne cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice și izolate de violență și alte acte analoage” (a se vedea alineatele 1 și 2).

41.

Același articol enumeră, în continuare, la alineatul 1, anumite criterii obiective care servesc la identificarea situațiilor de conflict armat fără caracter internațional. Aceste criterii, în număr de trei, impun ca insurgenții să dispună, în primul rând, de un comandament responsabil, în al doilea rând, să exercite controlul asupra unei părți a teritoriului astfel încât să le permită să desfășoare operațiuni militare susținute și coordonate și, în al treilea rând, să aibă capacitatea de a aplica protocolul.

42.

Atât potrivit articolului 1 din Protocolul II, cât și potrivit articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva, nu poate exista un conflict armat fără caracter internațional decât în cazul în care sunt îndeplinite două condiții, și anume un anumit nivel de intensitate a conflictului și un anumit nivel de organizare a participanților la lupte ( 32 ). Pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite aceste două condiții, o serie de indicatori sunt, în mod normal, luați în considerare în cadrul unei aprecieri globale care trebuie efectuată de la caz la caz.

43.

Astfel, în ceea ce privește condiția referitoare la intensitate, pot fi luate în considerare caracterul colectiv al conflictului, precum și mijloacele puse în aplicare de guvern pentru a restabili ordinea și în special faptul că acesta este obligat să fi recurs mai degrabă la forța militară împotriva insurgenților decât la simple forțe de poliție ( 33 ). Durata conflictului, frecvența și intensitatea violențelor, întinderea zonei geografice în cauză, natura armelor utilizate, importanța forțelor desfășurate și tipul de strategie utilizată, deplasările voluntare sau forțate ale populațiilor civile, controlul teritoriului din partea grupurilor armate implicate, situația de insecuritate, numărul de victime și natura prejudiciilor sunt de asemenea criterii care au fost utilizate pentru a aprecia nivelul de intensitate a conflictului ( 34 ). Necesitatea de a ține seama de specificitățile fiecărei situații presupune ca aceste criterii să nu poată face obiectul nici al unei enumerări exhaustive, nici al unei aplicări cumulative ( 35 ).

44.

În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la nivelul de organizare a părților la conflict, aceasta este considerată în mod normal ca îndeplinită în ceea ce privește forțele armate guvernamentale. În schimb, două standarde diferite condiționează aplicarea Protocolului II și a articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva în ceea ce privește gradul de organizare a insurgenților. Primul dintre aceste instrumente necesită un nivel de organizare deosebit de ridicat și introduce o condiție de control al teritoriului ( 36 ), în timp ce, pentru aplicarea celui de al doilea, este suficient ca părțile la conflict să dispună de o „anumită structură de conducere” ( 37 ) și ca acestea să aibă capacitatea de a desfășura operațiuni militare durabile ( 38 ).

45.

În afara celor două condiții menționate mai sus, o a treia condiție, de natură temporală, figurează în definiția „conflictului armat fără caracter internațional” dată de TPIFI. În Hotărârea Tadic, citată anterior, pe care s‑a întemeiat Conseil du contentieux des étrangers în procedura principală, TPIFI a considerat că „un conflict armat există de fiecare dată când se recurge la forța armată între state sau există un conflict armat prelungit între autoritățile guvernamentale și grupuri înarmate organizate sau între asemenea grupuri în interiorul unui stat” ( 39 ). Aceeași condiție este prevăzută la articolul 8 alineatul 2 litera f) din Statutul Curții Penale Internaționale (CPI) ( 40 ). Această dispoziție, care se inspiră din jurisprudența TPIFI, prevede că, în vederea aplicării articolului 8 alineatul 2 litera e) ( 41 ) din același statut, este necesar să se înțeleagă prin „conflictele armate care nu prezintă un caracter internațional”„conflictele armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autoritățile guvernului acestui stat și grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele” ( 42 ).

46.

Trebuie subliniat că recurgerea la un astfel de criteriu de durată a fost prevăzută într‑un context destul de precis, și anume pentru a defini încălcările DIU care sunt de competența jurisdicțională a CPI și a celorlalte instanțe penale internaționale, și că, chiar și în acest context, criteriul respectiv nu pare relevant, cel puțin în cadrul Statutului CPI, decât pentru a incrimina alte încălcări decât cele de la articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva ( 43 ).

47.

În aceste condiții, o trimitere la durata conflictului figurează de asemenea în luarea de poziție pe care CICR a adoptat‑o în 2008 pentru a ilustra „avizul de drept predominant” cu privire la definirea noțiunii de conflict armat fără caracter internațional în dreptul umanitar ( 44 ). Un astfel de conflict este definit în luarea de poziție ca „o confruntare prelungită între forțele armate guvernamentale și forțele unuia sau mai multor grupuri armate sau între asemenea grupuri armate între ele și care se realizează pe teritoriul unui stat […] Această confruntare armată trebuie să atingă un nivel minim de intensitate, iar părțile implicate în conflict trebuie să facă dovada unei organizări minime”.

48.

Astfel cum am arătat mai sus, condițiile pentru a exista un conflict armat fără caracter internațional nu sunt îndeplinite în situații de „tulburări interne” și de „tensiuni interne”. Aceste două noțiuni figurează la articolul 1 alineatul 2 din Protocolul II fără a fi definite de acesta. Conținutul acestora a fost descris în documentele elaborate de CICR în vederea pregătirii Conferinței diplomatice din 1971 ( 45 ). „Tulburările interne” sunt definite în aceste documente ca „situații în care, fără a se putea vorbi propriu‑zis despre un conflict armat fără caracter internațional, există totuși, pe plan intern, o confruntare care prezintă un anumit caracter de gravitate sau de durată și implică acte de violență. Acestea din urmă pot prezenta forme variabile, de la generarea spontană a unor acte de revoltă la lupta dintre grupuri mai mult sau mai puțin organizate și autoritățile aflate la putere. În aceste situații, care nu degenerează în mod necesar în luptă deschisă, autoritățile aflate la putere fac apel la vaste forțe de poliție, chiar la forțe armate, pentru a restabili ordinea internă. Numărul ridicat de victime a făcut necesară aplicarea unor minime norme umanitare”. În ceea ce privește „tensiunile interne”, acestea vizează „situații de tensiune gravă (politică, religioasă, rasială, socială, economică etc.) sau chiar urme ale unui conflict armat sau tulburări interne. Aceste situații prezintă una dintre aceste caracteristici sau chiar toate în același timp: arestări masive, un număr ridicat de deținuți «politici», existența probabilă a unor rele tratamente sau condiții inumane de detenție, suspendarea garanțiilor judiciare fundamentale, din cauza promulgării unei stări de excepție, respectiv a unei situații de fapt, dispariții declarate”.

49.

Noțiunile „tulburări interne” și „tensiuni interne” delimitează pragul inferior al noțiunii de conflict armat fără caracter internațional în vederea aplicării atât a Protocolului II, cât și a articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva ( 46 ). În prezent, aceste situații nu sunt incluse în domeniul de aplicare al DIU.

50.

Din cele ce precedă reiese că noțiunea de conflict armat fără caracter internațional îndeplinește mai multe funcții în DIU și că definiția care a fost dată noțiunii amintite în acest context răspunde obiectivelor specifice ale acestei ramuri a dreptului internațional, precum și a dreptului penal internațional.

51.

În primul rând, aceasta are funcția de a identifica o categorie de conflicte cărora li se aplică DIU. În această funcție de delimitare a domeniului de aplicare al DIU, definirea noțiunii de conflict armat fără caracter internațional urmărește obiectivul fundamental de a asigura ca protecția victimelor unor astfel de conflicte să nu depindă de o decizie arbitrară a autorităților în cauză. Prin urmare, aceasta implică stabilirea unui anumit număr de criterii materiale obiective a căror funcție este, în principal, cea de a elimina, în măsura posibilului, orice marjă de apreciere subiectivă și de a consolida previzibilitatea DIU. Criteriile cu caracter organizațional urmăresc, în plus, scopul de a identifica situațiile în care o aplicare a normelor DIU este posibilă în mod concret, dat fiind că părțile în conflict dispun de o infrastructură minimă care le permite să asigure respectarea acestora.

52.

Pe lângă delimitarea domeniului de aplicare al DIU, noțiunea în discuție servește de asemenea la stabilirea regimului juridic aplicabil conflictului. Astfel cum am menționat mai sus, acest regim variază nu numai în funcție de dimensiunea internațională sau internă a conflictului ( 47 ), ci și în funcție de îndeplinirea condițiilor prevăzute în definiția mai restrictivă impusă de Protocolul II sau în cea mai extinsă prevăzută la articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva. În afara unui nucleu comun, referitor la condițiile minime de intensitate și de organizare a părților la conflicte, nu pare să existe o noțiune unitară de „conflict armat fără caracter internațional” în DIU, criteriile care precizează conținutul acesteia fiind variabile în funcție de instrumentul care trebuie aplicat.

53.

În sfârșit, astfel cum am evocat mai sus, în anumite condiții, actele săvârșite cu încălcarea DIU în timpul unui conflict armat intern constituie „crime de război”, care pot fi urmărite în temeiul dreptului penal internațional ( 48 ). Răspunderea penală care poate decurge din săvârșirea unor astfel de acte impune ca conținutul noțiunilor care contribuie la definirea incriminării să fie precizat într‑un mod suficient de detaliat. Criteriile cu caracter organizațional utilizate în DIU pentru definirea noțiunii de conflict armat fără caracter internațional prezintă o importanță deosebită în acest context, în care este vorba despre stabilirea răspunderii penale a persoanelor plasate la diferite niveluri ale lanțului ierarhic al grupului în cauză.

54.

Pentru a încheia, amintim, într‑o manieră mai generală, că procesul de elaborare a noțiunii de conflict armat fără caracter internațional în DIU se efectuează în etape, care reflectă stadiul curent de aplicare și de dezvoltare a acestei ramuri a dreptului internațional. În acest context, în fiecare etapă, primează cerința de a ajunge la un acord pentru a asigura eficacitatea sistemului, ceea ce conduce în mod inevitabil, astfel cum demonstrează lucrările conferințelor diplomatice care au avut ca rezultat adoptarea articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva și a Protocolului II, la soluții de compromis.

55.

În concluzie, definirea noțiunii de conflict armat fără caracter internațional în DIU răspunde unor obiective specifice corespunzătoare acestei ramuri a dreptului internațional și, astfel cum se va arăta în continuare, străine de sistemul de protecție subsidiară din dreptul Uniunii.

56.

Directiva calificări constituie prima etapă a procesului de armonizare a politicii Uniunii în domeniul azilului a Uniunii. Acest proces trebuie să conducă la crearea unui sistem european comun de azil ca „element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene care urmărește instituirea progresivă a unui spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de circumstanțe, caută în mod legitim protecție în [Uniune]” [considerentul (1) al Directivei calificări] ( 49 ).

57.

Obiectivul principal al acestei prime etape era, printre altele, „să se asigure că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională” ( 50 ), reducând divergențele dintre legislațiile și practicile statelor membre în acest domeniu ( 51 ).

58.

Punctul 14 din Concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, pe care Directiva privind calificările urmărește să îl pună în aplicare, recomanda, printre altele, adoptarea unor „măsuri referitoare la forme subsidiare de protecție”, considerate a completa normele referitoare la statutul de refugiat și care oferă un „statut adecvat” oricărei persoane care, deși nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată refugiat, are totuși nevoie de protecție internațională.

59.

Conform acestor concluzii, Directiva calificări subliniază că măsurile luate în temeiul protecției subsidiare trebuie considerate complementare sistemului de protecție consacrat de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților ( 52 ), astfel cum a fost completată de Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 ( 53 ).

60.

Mai precis, în sistemul Directivei calificări, statutul de refugiat și protecția subsidiară sunt considerate două componente distincte, dar strâns legate ale noțiunii de protecție internațională ( 54 ). O astfel de abordare integrată permite interpretarea dispozițiilor directivei menționate, completate de sistemul instituit de Directiva 2001/55/CE ( 55 ) (denumită în continuare „Directiva privind protecția temporară”), care prevede o protecție temporară în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, (denumită în continuare „Directiva privind protecția temporară”), ca un sistem normativ în mod tendențial complet, în măsură să acopere orice situație în care un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid, care nu poate obține o protecție în țara sa de origine, invocă protecția internațională pe teritoriul Uniunii.

61.

În acest sens pledează, de altfel, textul articolului 78 alineatul (1) TFUE, care a înlocuit articolul 63 punctul 1 CE și care constituie temeiul juridic al noii Directive calificări. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, „Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr‑o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării”.

62.

În cadrul acestui sistem normativ, mecanismul de protecție subsidiară urmărește, potrivit articolului 2 litera (e) din Directiva calificări, să acorde o protecție internațională oricărei persoane care nu se poate prevala de statutul de refugiat, dar care, în cazul în care ar fi trimisă în țara sa origine, ar fi supusă unui risc real de a‑i fi încălcate drepturile sale fundamentale ( 56 ).

63.

Din lucrările pregătitoare ale Directivei calificări reiese că noțiunea de protecție subsidiară se întemeiază în principal pe instrumentele internaționale privind drepturile omului cele mai pertinente în materie și în special pe articolul 3 din CEDO, pe articolul 3 din Convenția împotriva torturii și altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984, precum și pe articolul 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite ( 57 ). Alegerea categoriilor de beneficiari ai acestei protecții se inspiră la rândul său, pe lângă CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „în calitate de cadru juridic obligatoriu”, din sistemele de protecție „subsidiară” sau „complementară” puse în aplicare de statele membre ( 58 ).

64.

Din lucrările pregătitoare ale Directivei calificări reiese de asemenea că s‑a ridicat întotdeauna problema includerii printre categoriile de beneficiari ai sistemului de protecție subsidiară a persoanelor care nu se pot întoarce în țara lor de origine din cauza situației de violență generalizată și de insecuritate care există în această țară.

65.

Pe de o parte, această includere urmărea să completeze sistemul instituit de Directiva privind protecția temporară, asigurând primirea acestor persoane chiar și în afara cazurilor de aflux masive ( 59 ), și, pe de altă parte, răspundea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia expulzarea către o țară în care există un nivel ridicat de pericol și de insecuritate și/sau de violență ar putea fi considerată ca un tratament inuman sau degradant în sensul CEDO ( 60 ).

66.

Analiza care precedă permite să se concluzioneze că DIU și mecanismul de protecție subsidiară prevăzut de Directiva calificări, fiind ambele întemeiate în același timp pe considerații umanitare, au obiective și urmăresc scopuri diferite.

67.

În timp ce DIU urmărește în principal să reducă impactul conflictelor armate asupra populațiilor în cauză, protecția subsidiară se adresează persoanelor care au părăsit locul unde se desfășoară conflictul ‐ fie din cauza acestuia, fie pentru alte motive ( 61 ) ‐ și nu se pot întoarce din cauza situației de violență generalizată care există acolo.

68.

DIU se adresează, în esență, statului sau statelor direct implicate în conflict, în timp ce protecția subsidiară este o formă de „protecție de substituire”, acordată de un stat terț față de conflict atunci când nu există nicio posibilitate realistă a solicitantului de a obține o protecție în țara sa de origine.

69.

DIU operează pe două planuri, și anume prin reglementarea desfășurării ostilităților și prin obligarea părților beligerante să respecte un anumit cod de conduită față de victimele conflictului. Este vorba despre un drept al războiului care, ca atare, ia în considerare, pe lângă nevoile de protecție a victimelor conflictului, cerințele cu caracter militar ale părților care se înfruntă. În ceea ce privește protecția subsidiară, aceasta este, înainte de toate, o protecție întemeiată pe principiul nereturnării, al cărei element declanșator determinant este nevoia reală de protecție internațională a solicitantului.

70.

În sfârșit, încălcările DIU fac obiectul unei incriminări la nivel internațional și dau naștere unei răspunderi penale individuale. Pentru acest motiv, DIU prezintă legături foarte strânse cu dreptul penal internațional, întrucât aceste două ramuri ale dreptului internațional se influențează reciproc. O astfel de relație este, în schimb, străină de mecanismul protecției subsidiare.

71.

Date fiind aceste diferențe, o coerență hermeneutică între noțiunile „conflict armat intern” în temeiul articolului 15 litera (c) din Directiva calificări și „conflict armat fără caracter internațional” în sensul DIU nu se justifică. Rezultă că nicio obligație de a interpreta prima noțiune astfel încât să se asigure conformitatea acesteia cu cea de a doua nu se poate deduce din articularea dintre ordinea juridică a Uniunii și ordinea juridică internațională.

72.

O astfel de obligație nu decurge nici dintr‑o trimitere la DIU care ar fi conținută în Directiva calificări.

73.

Conform obiectivelor pe care le urmărește, Directiva calificări implică mai multe trimiteri la instrumentele de drept internațional la care sunt părți statele membre și care definesc obligațiile lor față de solicitanții de protecție internațională. Astfel cum a subliniat Curtea în mai multe rânduri, aceste trimiteri furnizează indicații cu privire la modalitatea în care trebuie interpretate dispozițiile acestei directive ( 62 ).

74.

Pe lângă Convenția de la Geneva din 1951 și Protocolul din 1967, definite în considerentul (3) din aceasta ca „elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților”, Directiva calificări menționează în general obligațiile statelor membre în temeiul „instrumentelor de drept internațional […] care interzic discriminarea” [considerentul (11)] și al „instrumentelor privind drepturile omului” [considerentul (25)], precum și obligațiile lor privind nereturnarea [considerentul (36) și articolul 21 alineatul (1)]. Considerentul (22) implică de asemenea o trimitere la preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite, precum și la rezoluțiile Organizației Națiunilor Unite privind măsurile de combatere a terorismului internațional.

75.

În schimb, această directivă nu conține nicio trimitere expresă la DIU. Nici considerentele acesteia și nici unul dintre articolele sale nu menționează instrumente care intră sub incidența acestei ramuri a dreptului internațional ( 63 ).

76.

Deși este adevărat că, în expunerea de motive a propunerii sale de directivă, Comisia făcuse trimitere la obligațiile statelor membre în temeiul DIU ca fiind la originea sistemelor de protecție „subsidiară” sau „complementară” adoptate la nivel național, această trimitere, de altfel indirectă și foarte generală, nu a fost păstrată în cele din urmă ( 64 ). O propunere a președinției Consiliului Uniunii Europene care urmărea să insereze, la articolul 15 litera (c), o trimitere la Convenția de la Geneva din 12 august 1949 referitoare la protecția civililor în timp de război, precum și, în urma avizului serviciului juridic al Consiliului, la anexele și la protocoalele la aceasta nu a fost nici ea reținută.

77.

Rezultă că nu se poate deduce din Directiva calificări nicio indicație în favoarea unei alinieri a noțiunii „conflict armat intern” în sensul articolului 15 litera (c) din aceasta, la cea a „conflictului armat fără caracter internațional” din DIU. În schimb, lipsa oricărei trimiteri exprese la DIU în textul acestei directive, precum și procesul de adoptare a acesteia furnizează elemente care pledează împotriva unei interpretări a dispoziției menționate în funcție de stricta conformitate cu DIU.

78.

Ansamblul considerațiilor care precedă ne determină să concluzionăm că noțiunea „conflict armat intern” în sensul articolului 15 litera (c) din Directiva calificări trebuie interpretată în mod autonom în raport cu noțiunea corespunzătoare din DIU.

79.

În hotărârea Elgafaji, citată anterior, Curtea a avut deja ocazia să afirme autonomia articolului 15 litera (c) din Directiva calificări în raport cu articolul 3 din CEDO. Curtea se întemeiază în acest sens pe diferența de conținut al acestor două dispoziții, precum și pe argumente de ordin sistematic.

80.

În prezenta cauză, propunem Curții să confirme această autonomie și în raport cu DIU, mai ales în raport cu articolul 3 comun Convențiilor de la Geneva, întemeindu‑se pe diversitatea domeniilor în care se încadrează dispozițiile Directivei calificări și cele ale DIU.

81.

Prin intermediul celei de a doua părți a întrebării sale, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească, pentru cazul în care aceasta ar răspunde la prima parte a acestei întrebări că noțiunea „conflict armat intern” prevăzută la articolul 15 litera (c) din Directiva calificări trebuie interpretată în mod autonom în raport cu DIU, care sunt criteriile care servesc la aprecierea existenței unui astfel de conflict armat intern.

82.

Reflecțiile exprimate până în acest moment permit să se stabilească anumite elemente utile pentru a răspunde la această parte a întrebării.

83.

În primul rând, normele Uniunii în materia protecției internaționale, inclusiv dispozițiile Directivei calificări referitoare la protecția subsidiară, se înscriu în sistemul de protecție a drepturilor fundamentale al Uniunii. Ele sunt calcate pe principalele instrumente internaționale privind drepturile omului elaborate atât la nivel european, cât și mondial și trebuie să fie interpretate și aplicate în funcție de valorile din care se inspiră.

84.

În al doilea rând, aceste norme formează un sistem în mod tendențial complet, al cărui obiectiv este de a crea un „spațiu comun de protecție și de solidaritate” ( 65 ) pentru toți cei care solicită în mod legitim o protecție internațională pe teritoriul Uniunii. Ele trebuie să primească o interpretare și o aplicare care să permită să se asigure flexibilitatea acestui sistem.

85.

În al treilea rând, scopul mecanismului de protecție subsidiară este de a oferi un statut adecvat oricărui resortisant al unei țări terțe care, fără a obține azilul european, necesită o protecție internațională. Nevoia de protecție a solicitantului este, în consecință, principalul criteriu care trebuie să ghideze autoritățile naționale competente sesizate cu o cerere de acordare a statutului de protecție subsidiară sau instanțele unui stat membru cărora le este deferită o decizie de respingere a unei astfel de cereri.

86.

Pentru a stabili existența unei nevoi de protecție legate de riscul de a suferi vătămările definite la articolul 15 litera (c) din Directiva calificări, cu care s‑ar confrunta persoana care solicită acordarea protecției subsidiare în cazul în care ar fi trimisă în țara sa de origine, autoritățile și instanțele naționale competente trebuie să țină seama, în conformitate cu normele stabilite la articolul 4 alineatul (3) din această directivă, de toate împrejurările relevante care caracterizează atât situația din țara de origine a solicitantului în momentul luării unei decizii privind cererea, cât și situația personală a acestuia.

87.

O astfel de abordare cazuistică, care permite în sine să se aprecieze existența unei nevoi reale de protecție, se opune stabilirii unor criterii pe care situația din țara de origine a solicitantului trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu pentru a putea fi definită drept una de „conflict armat intern” în sensul articolului 15 litera (c) menționat.

88.

În consecință, pentru a răspunde în mod util la cea de a doua parte a întrebării preliminare, ne vom limita la câteva indicații generale de ordin metodologic.

89.

În contextul articolului 15 litera (c) din Directiva calificări, noțiunile „violență generalizată” și „conflict armat” sunt strâns legate între ele, cea de a doua servind, în esență, la definirea cadrului primei noțiuni.

90.

În plus, spre deosebire de DIU, în care numai existența unui conflict armat intern sau internațional determină aplicarea sistemului de protecție, elementul decisiv pentru declanșarea mecanismului protecției subsidiare în temeiul articolului 15 litera (c) din Directiva calificări coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceasta este riscul suportat de solicitant din cauza situației de violență generalizată existente în țara sa de origine.

91.

În contextul acestor dispoziții, rezultă că analiza referitoare la intensitatea violenței și la riscul care decurge de aici pentru solicitant ocupă un rol central, în timp ce identificarea și calificarea faptelor care stau la baza acestei violențe prezintă o importanță minoră.

92.

Prin urmare, aplicarea articolului 15 litera (c) din Directiva calificări, coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceasta nu poate fi înlăturată de la bun început pentru simplul motiv că situația din țara de origine a solicitantului nu îndeplinește toate criteriile utilizate în DIU sau în statul membru în cauză pentru a defini noțiunea de conflict armat intern. Nu pot fi, așadar, considerate ca fiind automat excluse din domeniul de aplicare al acestor dispoziții situațiile în care, de exemplu, violența armată este exercitată unilateral, părțile beligerante nu dispun de nivelul de organizare impus de DIU sau nu exercită un control asupra teritoriului, forțele guvernamentale nu intervin în conflict, nu există o „înfruntare prelungită” în sensul DIU, conflictul ajunge în faza sa finală sau, mai mult, situația se încadrează, în cadrul DIU, în noțiunile „tulburări interne” sau „tensiuni interne” ( 66 ).

93.

Toate aceste situații pot fi acoperite de articolul 15 litera (c) din Directiva calificări atunci când nivelul de violență generalizată în țara terță în cauză în momentul luării unei decizii privind cererea de protecție subsidiară prezintă o astfel de intensitate încât există un risc real pentru viața sau persoana solicitantului în cazul întoarcerii în țara de origine. Această apreciere va trebui efectuată, ținând seama de precizarea făcută de Curte la punctul 39 din hotărârea Elgafaji, citată anterior, și anume că „cu cât solicitantul este mai în măsură să demonstreze că este afectat în mod specific, ca urmare a unor elemente proprii situației sale personale, cu atât mai redus va fi gradul de violență generalizată necesar pentru a putea beneficia de protecția subsidiară”.

94.

Interpretarea propusă reflectă abordarea care pare să se poată desprinde din hotărârea Elgafaji, citată anterior, în care Curtea, chemată să clarifice noțiunea „amenințări individuale” în sensul articolului 15 litera (c) din Directiva calificări, a stabilit o legătură explicită și directă între riscul suportat de solicitantul unei protecții subsidiare de a suferi vătămările definite de acest articol, pe de o parte, și gradul de violență generalizată care caracterizează conflictul armat în curs, pe de altă parte ( 67 ). Aceeași linie interpretativă este urmată de autoritățile și instanțele competente din anumite state membre ‐ în special Țările de Jos și Regatul Unit, care și‑au modificat practica anterioară ca urmare a Hotărârii Elgafaji menționate ( 68 ) ‐ și pare să fi fost adoptată de Comisie în expunerea de motive a propunerii sale de reformare a Directivei calificări ( 69 ).

95.

Încheiem cu observația că împrejurarea, subliniată în ședință, că Directiva calificări urmărește un obiectiv de armonizare minimă nu trebuie să determine Curtea să favorizeze o interpretare restrictivă a dispozițiilor sale, în special atunci când este vorba să se stabilească sfera de aplicare a noțiunilor utilizate pentru a defini domeniul de aplicare al sistemului de protecție subsidiară.

96.

În schimb, aceste noțiuni trebuie interpretate ținând seama de considerațiile umanitare care stau la baza acestui sistem, expresie a valorilor respectării demnității umane și respectării drepturilor omului pe care, potrivit articolului 2 TUE, se întemeiază Uniunea.

97.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Conseil d’État după cum urmează:

„Articolul 15 litera (c) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate coroborat cu articolul 2 litera (e) din aceeași directivă trebuie interpretat în sensul că: