1. 

Prezenta întrebare preliminară, adresată de Conseil d’État (Consiliul de Stat) (Franța), privește interpretarea unui singur criteriu dintre criteriile constitutive ale noțiunii de ajutor de stat, și anume noțiunea de intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și aceasta în contextul pieței interne a electricității. Litigiul principal are la origine cererea introdusă la Conseil d’État de asociația Vent de Colère! – Fédération nationale și de alți 11 reclamanți (denumiți în continuare „Vent de Colère și alții”) împotriva a două ordine ministeriale prin care se stabilesc condițiile de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului (denumite în continuare „ordinele în litigiu”) ( 2 ).

2. 

Principala întrebare adresată Curții are legătură cu modul de finanțare a compensației supracosturilor impuse distribuitorilor de electricitate de origine eoliană în Franța din cauza obligației de achiziționare a acestei electricități la un preț superior prețului pieței. Distribuitorii sunt supuși obligației menționate în temeiul Legii nr. 2000-108 din 10 februarie 2000 referitoare la modernizarea și la dezvoltarea serviciului public de electricitate (loi no 2000-108, du 10 février 2000, relative à la modernisation et au développement du service public de l’électricité) ( 3 ). În conformitate cu această lege, supracosturile rezultate din obligația de achiziționare făceau obiectul unei compensații dintr‑un fond al serviciului public de producție de electricitate, administrat de Caisse des dépôts et des consignations (denumită în continuare „CDC”) și alimentat prin contribuții datorate de producătorii, de furnizorii și de distribuitorii menționați în legea amintită.

3. 

Or, mecanismul pus în discuție în fața instanței de trimitere, care rezultă din modificarea Legii nr. 2000-108 (denumită în continuare „Legea nr. 2000-108 modificată”) ( 4 ), prevede în prezent că supracosturile care decurg din obligația de achiziționare menționată anterior fac obiectul unei compensații integrale, finanțată din contribuții datorate de consumatorii finali de electricitate instalați pe teritoriul național. Reclamanții din litigiul principal consideră că în acest caz este vorba despre un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

4. 

În consecință, Curtea trebuie să răspundă la întrebarea care i‑a fost adresată în lumina jurisprudenței privind atât mecanismele acordate în mod indirect, prin crearea de fonduri sau de organisme responsabile cu gestionarea fluxurilor care pot constitui un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 5 ), cât și măsurile de ajutor finanțate prin intermediul unor taxe parafiscale sau al unor contribuții obligatorii ( 6 ). Trebuie de asemenea să se sublinieze linia jurisprudenței inspirate de soluția reținută de Curte în cauza PreussenElektra ( 7 ), în care, astfel cum a arătat avocatul general Jacobs, sumele care serveau la finanțarea sistemului de asistență în sectorul energiei regenerabile nu se aflau în niciun moment la dispoziția unei autorități publice. În fapt, aceste sume nu părăseau niciodată sectorul privat ( 8 ).

5.

Sistemul de finanțare pus în discuție în fața Conseil d’État poate fi rezumat după cum urmează.

6.

Potrivit articolului 10 din Legea nr. 2000-108 modificată, cei care produc, pe teritoriul național, electricitate obținută în special în instalații de producere a electricității care utilizează energia mecanică a vântului implantate în perimetrul unei zone de dezvoltare a energiei eoliene ( 9 ) beneficiază, dacă solicită acest lucru și cu condiția să îndeplinească ei înșiși anumite obligații ( 10 ), de o obligație de achiziționare a electricității produse în acest mod.

7.

Debitorii obligației de achiziționare menționate sunt distribuitorii care exploatează rețeaua la care este racordată instalația, și anume Électricité de France (EDF) și distribuitorii nenaționalizați ( 11 ), care furnizează această electricitate în zonele lor de deservire. Punerea în aplicare a acestor dispoziții se traduce prin încheierea unui contract de achiziție supus condițiilor stabilite în lege ( 12 ). Modalitățile de calcul al acestui tarif rezultă dintr‑o formulă definită prin ordinul miniștrilor responsabili cu economia și cu energia, adoptat în temeiul articolului 8 din Decretul nr. 2001-410 din 10 mai 2001, după avizul Conseil supérieur de l’énergie (Consiliul superior în domeniul energiei) și după avizul Commission de régulation de l’énergie (Comisia de reglementare în domeniul energiei) (denumită în continuare „CRE”). Pe de altă parte, articolul 10 al cincilea paragraf din Legea nr. 2000-108 modificată prevede o obligație de răscumpărare de către EDF a surplusului de electricitate în aceleași condiții ca în cazul încheierii unui contract de achiziție obligatorie, precizând că răscumpărarea de către EDF dă de asemenea dreptul la compensație în beneficiul acesteia din urmă.

8.

Din penultimul paragraf al articolului 10 din Legea nr. 2000-108 modificată rezultă că supracosturile care decurg, pentru distribuitorii de electricitate, din punerea în aplicare a obligației de achiziționare pot fi compensate integral în temeiul articolului 5 alineatul I din Legea nr. 2000-108 modificată, drept „cheltuieli aferente misiunilor de serviciu public atribuite operatorilor din domeniul energiei electrice”.

9.

În conformitate cu dispoziția menționată, calculul supracostului care dă dreptul la compensație ține seama de „costurile evitate de EDF sau, dacă este cazul, [de] cele evitate de distribuitorii nenaționalizați […] prin raportare la prețul de piață al electricității sau, pentru distribuitorii nenaționalizați, prin raportare la tarifele de cesiune menționate la articolul 4 din Legea [nr. 2000-108 modificată] proporțional cu partea de electricitate achiziționată la aceste tarife din aprovizionarea lor totală, după deducerea cantităților achiziționate în temeiul articolelor 8 și 10 [din legea în discuție]”, inclusiv „atunci când instalațiile în cauză sunt exploatate de [EDF] sau de un distribuitor nenaționalizat”.

10.

Cuantumul cheltuielilor suportate de operatorii interesați se calculează pe baza unei contabilități adecvate ținute de operatorii menționați anterior, întocmită potrivit normelor definite de CRE și sub controlul acesteia din urmă. Ministrul responsabil cu energia stabilește cuantumul cheltuielilor pe baza unei propuneri anuale a CRE. Astfel cum s‑a precizat în ședință, numai diferența dintre costul care rezultă din obligația de achiziționare și contribuțiile primite de la propriii clienți face obiectul unui transfer în contul special al CDC.

11.

Sumele corespunzătoare cheltuielilor care dau dreptul la compensație sunt restituite operatorilor interesați de patru ori pe an de către CDC, care dispune în acest scop de un cont special, alimentat din contribuțiile datorate de consumatorul final, în care înregistrează aceste diferite operațiuni.

12.

În sfârșit, compensația în beneficiul operatorilor supuși obligației de achiziționare este repercutată asupra consumatorilor finali de electricitate instalați pe teritoriul național potrivit modalităților prevăzute la articolul 5 din Legea nr. 2000-108 modificată.

13.

Cuantumul acestei contribuții, stabilit anual de ministrul responsabil cu energia la propunerea CRE, este „calculat proporțional cu cantitatea consumată” și „astfel încât contribuțiile să acopere toate cheltuielile […], precum și costurile de administrare suportate de CDC […] și bugetul mediatorului național în domeniul energiei”, în limita a două plafoane ( 13 ). În principiu, sumele colectate în cursul unui an trebuie să acopere toate cheltuielile aferente exercițiului respectiv, dar un mecanism de regularizare permite să se deducă din cuantumul contribuției datorate pentru anul următor cheltuielile nerecuperate pentru anul în curs.

14.

Cuantumul contribuției este achitat de consumator odată cu plata facturii sale pentru electricitate sau pentru utilizarea rețelelor în funcție de cantitatea de electricitate care i‑a fost livrată. Dispoziții speciale sunt prevăzute pentru achiziționarea transfrontalieră de electricitate, precum și pentru consumatorii care își produc propria energie sau pentru energia generată de un producător la care aceștia sunt racordați direct.

15.

Prin cererea din 6 februarie 2009, Vent de colère și alții au introdus la Conseil d’État o acțiune prin care solicitau anularea ordinelor în litigiu pentru abuz de putere.

16.

Potrivit instanței de trimitere, achiziționarea electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului la un preț superior valorii sale de piață constituie un avantaj care poate afecta schimburile comerciale dintre state membre și poate avea consecințe asupra concurenței. În ceea ce privește criteriul întemeiat pe intervenția statului sau prin intermediul resurselor de stat, Conseil d’État amintește că, într‑o decizie UNIDEN din 21 mai 2003 ( 14 ), a pus în aplicare Hotărârea PreussenElektra, citată anterior, statuând că sarcina financiară a obligației de achiziționare de care beneficiau instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului era repartizată între un anumit număr de întreprinderi, fără ca resursele publice să contribuie, direct sau indirect, la finanțarea ajutorului și considerând, prin urmare, că mecanismul anterior de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului nu constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

17.

Instanța de trimitere ridică însă problema consecințelor modificării Legii nr. 2000-108, în special având în vedere Hotărârea Essent Netwerk Noord și alții, citată anterior, în care Curtea a statuat că o finanțare printr‑un supliment de preț impus de stat cumpărătorilor de electricitate, care constituie o taxă, fondurile rămânând în plus sub controlul statului, trebuia să fie privită ca o intervenție a statului prin intermediul resurselor de stat.

18.

În acest context, prin decizia din 15 mai 2012, Conseil d’État a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Ținând cont de schimbarea de natură a modului de finanțare a compensației integrale a supracosturilor impuse [EDF] și distribuitorilor nenaționalizați menționați la articolul 23 din Legea nr. 46-628 din 8 aprilie 1946 privind naționalizarea electricității și a gazului, din cauza obligației de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului la un preț superior prețului de piață al acestei electricități, care rezultă din Legea nr. 2003-8 din 3 ianuarie 2003, acest mecanism trebuie de acum înainte să fie considerat ca o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat în sensul și în vederea aplicării prevederilor articolului [107 alineatul (1) TFUE]?”

19.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 29 mai 2012. Au depus observații scrise Vent de Colère și alții, Syndicat des énergies renouvelables ( 15 ), guvernele francez și elen, precum și Comisia Europeană.

20.

În ședința care a avut loc la 24 aprilie 2013 au fost audiați Vent de Colère și alții, Syndicat des énergies renouvelables, guvernele francez și elen, precum și Comisia.

21.

Cu titlu introductiv, observăm că anumite părți care au depus observații scrise în fața Curții o invită pe aceasta fie să reformuleze, fie să completeze domeniul de aplicare al întrebării adresate de Conseil d’État.

22.

Astfel, Vent de Colère și alții propun, pe de o parte, să se includă în analiză jurisprudența Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg ( 16 ), cu scopul de a se verifica dacă o obligație de achiziționare la un preț fix, precum cea în discuție în litigiul principal, îndeplinește condițiile acestei jurisprudențe. Pe de altă parte, Vent de Colère și alții ridică o problemă referitoare la Directiva 2003/54/CE ( 17 ) și sugerează că Curtea ar trebui să se pronunțe cu privire la problema dacă directiva menționată obligă instanța națională să elimine o măsură națională privind obligația de achiziționare de electricitate adoptată în contradicție cu avizul autorității naționale de reglementare, și anume CRE.

23.

La rândul său, Comisia propune să se reformuleze întrebarea, susținând că schimbarea naturii modului de finanțare nu este determinantă având în vedere răspunsul care trebuie dat în speță. În consecință, Comisia propune Curții să se pronunțe cu privire la legislația națională în ansamblul său și ab initio, în măsura în care aceasta prevede compensația integrală a supracosturilor impuse operatorilor de sistem în sensul articolului 2 din Directiva 2009/72.

24.

În această privință, trebuie amintit că, atunci când Curtea este sesizată cu o trimitere preliminară, funcția sa constă în lămurirea instanței naționale cu privire la sensul reglementărilor Uniunii pentru a‑i permite să aplice corect reglementările menționate faptelor cu privire la care este sesizată această instanță, iar nu să le aplice Curtea însăși, întrucât Curtea nu dispune în mod necesar de toate elementele indispensabile în această privință ( 18 ).

25.

În speță, dat fiind că, pe de o parte, prezentul dosar nu conține suficiente elemente care să permită să se stabilească dacă compensația obligației de achiziționare în discuție s‑ar putea încadra în noțiunea de serviciu de interes economic general (SIEG) în sensul Hotărârii Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, și că, pe de altă parte, nici problematica SIEG, nici cea a Directivei 2003/54 nu au fost dezbătute între părțile la prezenta procedură, Curtea nu se poate pronunța în această privință.

26.

În plus, amintim că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată ( 19 ). Prin urmare, formularea întrebării pentru care a optat instanța de trimitere trebuie, în principiu, să beneficieze de o prezumție de pertinență, precum și de o „prezumție de utilitate” pentru soluționarea litigiului principal.

27.

În consecință, întrucât considerăm că formularea întrebării preliminare este clară și bine delimitată, nu revine Curții sarcina de a extinde sfera dezbaterii.

28.

Mai întâi, trebuie precizat că părțile la prezenta procedură exprimă puncte de vedere diametral opuse în ceea ce privește răspunsul la întrebarea preliminară adresată. Comisia și Vent de Colère și alții împărtășesc opinia potrivit căreia intervenția unor resurse de stat în mecanismul de finanțare în discuție este dincolo de orice îndoială. În schimb, guvernul francez și Syndicat des énergies renouvelables susțin teza contrară. În ceea ce privește guvernul elen, acesta propune să se lase instanței naționale sarcina calificării definitive a măsurii.

29.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea drept „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție ( 20 ). Astfel, pentru ca o măsură națională să poată fi calificată drept ajutor de stat, în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența ( 21 ).

30.

Întrucât prezenta întrebare preliminară privește numai prima dintre aceste condiții, trebuie precizat că, pentru ca avantajele să poată fi calificate drept ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ele trebuie, pe de o parte, să fie acordate în mod direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, să fie imputabile statului ( 22 ). Jurisprudența a consacrat caracterul cumulativ al acestor două condiții ( 23 ).

31.

În ceea ce privește noțiunea de imputabilitate statului, aceasta include ajutoarele acordate atât direct de către stat în sens larg ( 24 ), cât și de către organisme publice sau private pe care acesta le instituie sau le desemnează pentru a gestiona ajutorul ( 25 ). Trebuie notat că jurisprudența a trecut de la o abordare instituțională a imputabilității ( 26 ) la abordarea potrivit căreia imputabilitatea nu putea fi prezumată și, prin urmare, dedusă numai din împrejurarea că măsura în cauză a fost luată de o întreprindere publică ( 27 ). Totuși, este clar că un astfel de test de control al statului nu se aplică autorităților publice, întrucât acestea constituie un simplu dezmembrământ al statului însuși.

32.

În speță, elementele din dosar evidențiază că stabilirea contribuției în litigiu era rezultatul unui comportament imputabil statului francez. Astfel, dat fiind că contribuția percepută de la consumatorii finali a fost instituită prin Legea nr. 2000-108 modificată, este justificat să se considere că autoritățile publice se află la originea regimului contestat.

33.

În ceea ce privește condiția referitoare la originea statală a resurselor, amintim că distincția dintre ajutoare acordate de stat și ajutoare acordate prin intermediul resurselor de stat este menită să includă în noțiunea de ajutor nu numai ajutoarele acordate în mod direct de către stat, ci și pe cele acordate de organisme publice sau private, desemnate sau instituite de stat ( 28 ).

34.

Articolul 107 TFUE cuprinde toate mijloacele pecuniare pe care statul le poate utiliza efectiv pentru a susține întreprinderi. Faptul că aceste mijloace rămân în mod constant sub control public și, prin urmare, la dispoziția autorităților naționale competente, este suficient pentru ca ele să fie calificate drept resurse de stat și pentru ca o măsură finanțată prin intermediul acestora să intre în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 29 ).

35.

Aceasta pare să fie situația în speță. Astfel, după cum reiese din dosar, în temeiul Legii nr. 2000-108 modificată, obligația de achiziționare a electricității este compensată prin contribuții datorate de toți consumatorii finali de electricitate instalați în Franța ( 30 ). Cuantumul contribuției este stabilit printr‑un ordin ministerial. Gestionarea fondurilor astfel colectate este încredințată CDC, care dispune în acest scop de un cont special, alimentat din contribuțiile datorate de consumatorul final, în care efectuează aceste diferite operațiuni. Sumele care permit finanțarea supracosturilor rezultate, pentru EDF și pentru ceilalți distribuitori, din obligația de achiziționare a energiei eoliene sunt restituite operatorilor interesați de către CDC de patru ori pe an. Cuantumul contribuției se calculează proporțional cu cantitatea de electricitate consumată, fiind în același timp supus unei plafonări de 500000 de euro pentru fiecare punct de consum.

36.

În această privință, referitor la un control direct sau indirect pe care statul îl exercită asupra resurselor utilizate ( 31 ), trebuie subliniat, în primul rând, rolul jucat de organe din sfera dreptului public în mecanismul stabilit prin Legea nr. 2000-108 modificată.

37.

Astfel, după cum reiese din dosar, cuantumul impunerii la care este supus fiecare consumator final de electricitate din Franța este stabilit anual printr‑un ordin al ministrului responsabil cu energia la propunerea CRE, care este autoritatea administrativă independentă responsabilă cu supravegherea bunei funcționări a piețelor de energie electrică și de gaze din Franța ( 32 ). După cum s‑a explicat în ședință, în lipsa unui ordin ministerial, cuantumul contribuției este majorat pentru anul următor cu 3 euro pe megawatt‑oră. Pe de altă parte, deși, astfel cum s‑a subliniat în ședință, acest mecanism nu asigură în realitate o echivalență exactă între supracosturile suportate de distribuitori și cuantumul contribuției plătite acestora, Legea nr. 2000-108 modificată consacră principiul acoperirii integrale a obligației de achiziționare în cauză, fapt care dovedește în sine că statul este garant al mecanismului în ansamblul său.

38.

În plus, Legea nr. 2000-108 modificată prevede mecanisme de sancționare administrativă în caz de neplată a contribuției ( 33 ). Astfel, în conformitate cu articolul 5 din Legea nr. 2000-108 modificată, în caz de neplată a contribuțiilor de către un debitor, ministrul responsabil cu energia pronunță o sancțiune administrativă în condițiile prevăzute la articolul 41 din legea menționată ( 34 ).

39.

Or, în conformitate cu jurisprudența, fondurile finanțate din contribuții obligatorii impuse de legislația statului membru și care sunt gestionate și repartizate în conformitate cu dispozițiile legislației respective trebuie considerate ca fiind resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE chiar dacă sunt administrate de alte instituții decât autoritățile publice ( 35 ).

40.

Această constatare nu este repusă în discuție de raționamentul adoptat recent de Curte în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, citată anterior, referitoare la legalitatea unei decizii a unei autorități naționale prin care se extindea la toți profesioniștii din domeniul agricol al producției și creșterii curcanilor un acord interprofesional prin care se instituise o cotizație obligatorie, pentru a permite punerea în aplicare a anumitor acțiuni în favoarea intereselor acestui sector. Astfel, în cauza menționată, autoritățile publice nu au acționat decât ca un „instrument” în vederea impunerii obligativității contribuțiilor instituite de organismele private ( 36 ).

41.

În al doilea rând, în ceea ce privește mecanismul de transfer al fondurilor destinate finanțării măsurii de ajutor între subiecții debitori și subiecții beneficiari, trebuie subliniat că resursele obținute grație cheltuielilor impuse tuturor consumatorilor sunt transferate prin organismul de drept public mandatat în mod expres de stat, și anume CDC.

42.

În această privință, dorim să precizăm că numai dacă avantajul este acordat de un organism privat este necesar, pentru a se aprecia caracterul statal al resurselor puse în aplicare, să se analizeze în detaliu dacă statul a încredințat gestionarea schemei de ajutor organismului privat în cauză. Acest lucru presupune ca statul să pună direct sau indirect resursele necesare gestionării ajutorului la dispoziția organismului privat pe care îl desemnează ( 37 ).

43.

Aceasta era situația, printre altele, în cauza Essent Netwerk Noord și alții, citată anterior, în care beneficiarul taxei și gestionarul fondurilor contestate era o societate desemnată prin lege (și anume SEP). Totuși, societatea respectivă era o filială comună a patru întreprinderi naționale producătoare de electricitate care operau pe piața națională înainte de liberalizarea acesteia și care erau de asemenea responsabile cu importul și cu transmiterea electricității. În consecință, Curtea a analizat gradul de autonomie a societății desemnate în cauză, care s‑a dovedit a fi strict controlată în sarcina sa de gestionare a fondurilor, întrucât era obligată să solicite certificarea de către un contabil a decontării sumelor percepute și transferate și nu putea să le utilizeze decât în scopurile prevăzute de lege ( 38 ).

44.

Or, în speță, întrucât organismul căruia i‑au fost încredințate gestiunea contabilă și repartizarea financiară a fondurilor este o instituție publică prin excelență ( 39 ) și mai ales întrucât fondurile în cauză sunt în întregime lăsate la dispoziția autorităților naționale ( 40 ), analiza detaliilor referitoare la funcționarea CDC este, în opinia noastră, lipsită de relevanță în ceea ce privește criteriul originii statale a resurselor ( 41 ).

45.

În această privință, precizăm că, referitor la mecanismul de finanțare, prezenta cauză se distinge în mod explicit de cauza Pearle și alții, citată anterior, care privea un dispozitiv de finanțare a unei campanii publicitare în favoarea întreprinderilor din sectorul opticii. În cauza menționată, fondurile erau efectiv colectate de un organism profesional de drept public de la afiliații săi, beneficiari ai campaniei, prin intermediul unei contribuții alocate în mod obligatoriu organizării campaniei. Potrivit Curții, nu era vorba nici despre o sarcină pentru stat, nici despre fonduri care rămân sub controlul statului ( 42 ). Totuși, Curtea a subliniat că inițiativa luată pentru organizarea și desfășurarea campaniei respective aparținea unei asociații private de opticieni, iar nu organismului profesional de drept public menționat. În consecință, contrar mecanismului în discuție în prezenta speță, elementul decisiv în cauza Pearle și alții, citată anterior, era lipsa de imputabilitate statului olandez ( 43 ). Astfel, organismul de drept public menționat servea exclusiv drept instrument pentru perceperea și alocarea unor resurse generate în favoarea unui obiectiv pur comercial stabilit în prealabil de mediul profesional vizat și care nu se înscria nicidecum în cadrul unei politici definite de autoritățile olandeze ( 44 ).

46.

În consecință, având în vedere particularitățile cauzelor Essent Netwerk Noord și alții și Pearle și alții, citate anterior, nu putem fi de acord cu afirmația generală potrivit căreia caracterul public al unui organism nu înseamnă că resursele aflate la dispoziția sa trebuie calificate drept resurse de stat ( 45 ).

47.

Rolul atribuit în speță CDC întărește teza prezenței unor resurse publice în pofida faptului, precizat în ședință, că CDC nu percepe decât o parte din fondurile care sunt transferate către beneficiarii contribuției. Astfel, în ipoteza în care, pe de o parte, imputabilitatea statului este dincolo de orice îndoială, și, pe de altă parte, organismele intermediare implicate în gestionarea resurselor alocate finanțării măsurii sunt organisme de drept public, criteriul resurselor de stat este prezumat a fi îndeplinit.

48.

În al treilea rând, în ceea ce privește proveniența și întinderea resurselor destinate finanțării unei măsuri susceptibile să constituie un ajutor de stat, este necesar să se sublinieze că, contrar argumentelor invocate de părți în favoarea tezei lipsei resurselor de stat în speță, prezenta cauză nu poate fi sub nicio formă asimilată mecanismului analizat în cauza PreussenElektra, în care Curtea a considerat că dispozitivul în discuție nu implica niciun transfer de resurse de stat către întreprinderile producătoare de electricitate ( 46 ).

49.

În cauza menționată, Curtea a analizat obligația, impusă unor întreprinderi private de aprovizionare cu electricitate, de a achiziționa energie electrică în zona lor de aprovizionare la prețuri minime superioare valorii economice reale a acestui tip de electricitate. Mecanismul în discuție prevedea de asemenea ca sarcina financiară rezultată să fie repartizată între întreprinderile de aprovizionare menționate și operatorii privați ai rețelelor de electricitate. În plus, întreprinderile nu erau mandatate de stat pentru a gestiona o resursă de stat, ci erau obligate să cumpere utilizând resurse financiare proprii ( 47 ), resursele care proveneau din plăți individuale nu erau reunite într‑o resursă globală, separată de patrimoniul întreprinderilor în discuție și gestionată de un organism distinct, iar consumatorii finali nu suportau finanțarea mecanismului în cauză printr‑o sarcină uniform definită și general aplicabilă ( 48 ).

50.

Prin urmare, principalul element care distinge prezenta cauză de mecanismul analizat de Curte în cauza PreussenElektra, citată anterior ( 49 ), constă în faptul că sarcina prin care se urmărea finanțarea obligației de achiziționare a energiei electrice eoliene la un preț superior prețului pieței se aplică tuturor consumatorilor de electricitate din Franța, indiferent dacă aceștia cumpără sau nu cumpără energie verde, știind că pe piața liberalizată a electricității, a cărei realizare constituie unul dintre obiectivele primordiale ale Uniunii ( 50 ), există concurență între producătorii și furnizorii de energie.

51.

Admițând că, din punct de vedere fizic, energia care provine din surse diferite se amestecă în rețeaua de distribuție, arătăm că, în cadrul mecanismului în discuție în litigiul principal, furnizorii nu au posibilitatea de a diferenția tarifele între diferitele categorii de consumatori și că aceștia din urmă sunt privați de posibilitatea de a opta pentru sau împotriva achiziționării de energie din surse regenerabile. Or, normele aplicabile în cadrul pieței interne liberalizate a energiei electrice urmăresc să ofere consumatorilor o alegere reală la prețuri echitabile și concurențiale, să stimuleze producția de energie proprie și să consolideze securitatea aprovizionării. Într‑adevăr, obiectivul divulgării informațiilor privind sursele de energie pentru producția de electricitate era deja subliniat în Directiva 2003/54 ( 51 ).

52.

Astfel, spre deosebire de sistemul de finanțare instituit de Codul rural (code rural), analizat de Curte în Hotărârea Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, citată anterior, și considerat de avocatul general Wathelet ca fiind un sistem „închis”, în sensul că sumele în cauză erau în permanență gestionate și controlate de entități private ( 52 ), sistemul stabilit prin Legea nr. 2000-108 modificată ar putea fi calificat drept „deschis”.

53.

Observăm că, în cauza Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, citată anterior, care se înscrie în mod clar în linia jurisprudenței Pearle și alții, citată anterior, cotizațiile proveneau de la operatori economici privați, care erau sau nu erau membri ai organizației interprofesionale în cauză, dar care exercitau o activitate economică pe piețele relevante. Pe de altă parte, nu era prevăzut niciun transfer prin bugetul de stat sau printr‑o altă entitate publică, fapt care a determinat Curtea să statueze că fondurile își păstrau caracterul privat pe tot parcursul lor ( 53 ).

54.

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, trebuie să se concluzioneze că sistemul stabilit prin Legea nr. 2000-108 modificată introduce o taxă pe consumul de electricitate care este alimentată printr‑o contribuție generală, potrivit unor norme stabilite în mod uniform de stat și care afectează toți consumatorii de electricitate de pe teritoriul național. Configurația acestei contribuții exclude în totalitate calificarea sa drept dispozitiv limitat la o categorie de întreprinderi, care ar fi impus, administrat și controlat de operatori privați.

55.

În sfârșit, amintim că finalitatea urmărită de intervențiile statului nu este suficientă pentru a le sustrage de la bun început de la calificarea drept ajutoare. Astfel, articolul 107 alineatul (1) TFUE nu distinge în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor statului, ci le definește în funcție de efectele lor ( 54 ).

56.

În consecință, nu putem împărtăși poziția guvernului francez care, deși subliniază că obligația de achiziționare este neutră pentru bugetul statului în măsura în care statul nu renunță să perceapă veniturile ( 55 ), susține că contribuția consumatorilor finali nu este decât o modalitate de organizare a repercusiunii costurilor suplimentare suportate de debitorii obligației de achiziționare a electricității de origine eoliană. În sfârșit, desemnarea CDC drept entitate responsabilă cu centralizarea contribuțiilor și cu repartizarea fondurilor colectate ar fi, în opinia guvernului amintit, motivată de considerații practice legate de numărul de întreprinderi supuse obligației de achiziționare. Or, aceste argumente care explică motivațiile legiuitorului național nu pot susține teza lipsei de resurse de stat din mecanismul de finanțare în discuție. În plus, deși rolul CDC pare să fie tehnic și contabil, atât repartizarea veniturilor, cât și stabilirea costurilor în sistem depind de deciziile adoptate de statul francez sub forma unor ordine ale ministrului competent.

57.

Având în vedere toate cele de mai sus, considerăm că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că mecanismul care rezultă din Legea nr. 2000-108 modificată se încadrează în noțiunea de intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

58.

În ipoteza în care Curtea ar considera că un mod de finanțare, precum cel care este prevăzut de reglementarea națională în discuție în litigiul principal, constituie o intervenție prin intermediul resurselor de stat, guvernul francez solicită Curții să limiteze în timp efectele hotărârii sale. În ședință, guvernul în cauză a precizat că, în opinia sa, instanța de trimitere apreciază că sunt îndeplinite celelalte condiții ale noțiunii de ajutor de stat, fapt care determină calificarea regimului contestat drept un ajutor de stat care, în lipsa notificării Comisiei, va fi considerat ilegal.

59.

De la bun început, considerăm că această solicitare de limitare în timp a efectelor hotărârii Curții este nefondată, pentru două motive.

60.

În primul rând, solicitarea în discuție nu poate fi admisă având în vedere conținutul întrebării preliminare, Curtea fiind în speță chemată să se pronunțe cu privire la un singur element al noțiunii de ajutor de stat.

61.

Este adevărat că Conseil d’État pare să fi analizat criteriile definite la articolul 107 alineatul (1) TFUE. Cu toate acestea, o eventuală concluzie a unei instanțe naționale cu privire la calificarea măsurii drept ajutor de stat nu constituie decât un aspect al procedurii complexe a controlului ajutoarelor de stat.

62.

În plus, din dosar pare să rezulte că problematica serviciului de interes economic general nu a fost soluționată de Conseil d’État.

63.

În această privință, este util de amintit că, în ceea ce privește supravegherea respectării de către statele membre a obligațiilor care le revin în temeiul articolelor 107 și 108 TFUE, este necesar să se țină seama de rolurile complementare și separate îndeplinite de instanțele naționale și de Comisie ( 56 ). În timp ce evaluarea compatibilității ține de competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul Curții, instanțele naționale sunt cele care trebuie să asigure protejarea drepturilor persoanelor fizice atunci când obligația de notificare prealabilă a ajutorului de stat către Comisie, în conformitate cu articolul 108 alineatul (3) TFUE, este încălcată. În acest scop, o instanță națională poate fi chemată să interpreteze noțiunea de ajutor ( 57 ).

64.

Astfel, instanțele naționale trebuie, în principiu, să admită o cerere de rambursare a ajutoarelor plătite cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE ( 58 ). În consecință, acestea trebuie să garanteze că sunt avute în vedere, conform dreptului lor național, toate consecințele unei încălcări a articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE în ceea ce privește atât validitatea actelor de punere în aplicare a măsurilor de ajutor, cât și recuperarea asistenței financiare acordate fără a ține seama de această dispoziție ( 59 ).

65.

Totuși, trebuie subliniat că constatarea Conseil d’État potrivit căreia sistemul care rezultă din Legea nr. 2000-108 modificată se încadrează în noțiunea de ajutor de stat nu exclude, în cazul examinării regimului ca urmare a notificării, o decizie pozitivă a Comisiei.

66.

În schimb, este clar că, pentru a nu aduce atingere efectului direct al articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE, decizia finală a Comisiei nu are ca efect regularizarea, a posteriori, a actelor de punere în aplicare care erau nelegale pentru motivul că fuseseră adoptate cu încălcarea interdicției prevăzute de acest articol. Orice altă interpretare ar avea drept efect să favorizeze nerespectarea acestei prevederi de către statul membru respectiv și ar priva‑o de efectul său util ( 60 ).

67.

În sfârșit, Curtea a statuat în cauza CELF ( 61 ) că, în situația în care o cerere întemeiată pe articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE este analizată ulterior adoptării unei decizii pozitive de către Comisie, deși s‑a constatat compatibilitatea ajutorului în cauză cu piața comună, instanța națională trebuie să se pronunțe asupra validității actelor de punere în aplicare și asupra recuperării asistenței financiare acordate. Cu toate acestea, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale într‑o astfel de situație o obligație de recuperare integrală a ajutorului ilegal ( 62 ), însă îi impune să dispună ca beneficiarul ajutorului compatibil, pus în aplicare în mod nelegal, să plătească dobânzi aferente duratei nelegalității ( 63 ).

68.

În al doilea rând, amintim că interpretarea unei norme de drept al Uniunii făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente ( 64 ).

69.

Curtea poate numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, să considere necesar să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume, buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave ( 65 ).

70.

Mai precis, Curtea nu a recurs la această soluție decât în circumstanțe bine determinate, și anume în cazul în care exista un risc de repercusiuni economice grave, cauzate mai ales de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare, și atunci când reieșea că particularii și autoritățile naționale au fost determinați să adopte un comportament neconform dreptului Uniunii ca urmare a unei incertitudini obiective și importante privind domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii, incertitudine la care contribuise eventual și comportamentul altor state membre sau al Comisiei ( 66 ).

71.

Deși am putea considera, în mod ipotetic, că criteriul referitor la numărul mare de raporturi juridice constituite sub imperiul legislației contestate este îndeplinit în speță, dispozițiile dreptului Uniunii aplicabile în domeniul ajutoarelor de stat, și mai ales în ceea ce privește obligația de notificare în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, nu pot fi în niciun caz considerate ca fiind afectate de vreo incertitudine ( 67 ).

72.

Având în vedere toate cele de mai sus, propunem Curții să respingă solicitarea de a limita efectele hotărârii sale în timp.

73.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Conseil d’État după cum urmează:

„Un mecanism de finanțare a obligației de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului, care are la bază o taxă încasată de la toți consumatorii finali de electricitate de pe teritoriul național, precum cel care rezultă din Legea nr. 2000-108 din 10 februarie 2000 referitoare la modernizarea și la dezvoltarea serviciului public de electricitate, cu modificările ulterioare, se încadrează în noțiunea de intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.”