1. 

În contextul unei proceduri judiciare în care se contestă condițiile impuse unui crescător de porci pentru acordarea autorizației de a comercializa ca îngrășământ gunoiul de grajd produs de exploatația sa, Supreme Court adresează Curții o serie de întrebări referitoare la noțiunea „deșeu” în sensul Directivei 75/442 ( 2 ). Dincolo de interesul acestei întrebări, în special în măsura în care permite Curții să își perfecționeze jurisprudența cu privire la condițiile în care un „deșeu” poate deveni „subprodus”, în prezenta procedură se ridică de asemenea o problemă care transcende domeniul de aplicare strict al Directivei 75/442, situându‑se, astfel cum vom avea ocazia de a observa, pe terenul principiilor generale ale dreptului Uniunii și, mai exact, pe cel al garantării drepturilor fundamentale.

2. 

Astfel, această din urmă problemă ridicată în procedura principală privește răspunderea care poate fi impusă vânzătorului gunoiului de grajd pentru eventuala utilizare neadecvată a acestuia de către cumpărător. La problema menționată se adaugă aceea a stabilirii măsurii în care libertatea statelor membre de a reglementa comercializarea deșeurilor le autorizează să impună condiții care fie pot fi echivalente cu interzicerea acestei comercializări, fie pot fi disproporționate sau arbitrare, toate acestea într‑o situație în care netranspunerea Directivei 91/676 ( 3 ) a împiedicat aplicarea unor norme apte să reglementeze utilizarea deșeurilor ca fertilizant.

3.

În versiunea în vigoare la data faptelor din procedura principală ( 4 ), articolul 1 litera (a) din Directiva 75/442 prevedea următoarele:

„În sensul prezentei directive:

4.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă, se exclud din domeniul de aplicare al acesteia, „în cazul în care sunt deja reglementate de o altă legislație”:

[…]

5.

Potrivit articolului 8 din directiva amintită:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că orice deținător de deșeuri:

6.

Articolele 9 și 10 din directivă prevedeau că unitățile și întreprinderile care realizează operațiunile de eliminare sau de recuperare a deșeurilor enumerate în anexele II A și II B la aceeași directivă sunt obligate să obțină o autorizație.

7.

Articolul 15 din Directiva 75/442 prevedea următoarele:

„În conformitate cu principiul «poluatorul plătește», costurile de eliminare a deșeurilor trebuie suportate de:

8.

Potrivit articolului 1, obiectivul Directivei 91/676 este acela de „a reduce poluarea apelor provocată sau indusă de nitrații proveniți din surse agricole” și de „a preveni orice nouă poluare de acest tip”.

9.

Articolul 3 din Directiva 91/676 prevede, la primele două alineate, următoarele:

„(1)   Apele afectate de poluare și cele care ar putea fi afectate, dacă nu se iau măsurile prevăzute la articolul 5, sunt definite de statele membre în funcție de criteriile fixate la anexa I.

(2)   În termen de doi ani de la data notificării prezentei directive, statele membre desemnează ca zone vulnerabile toate zonele cunoscute de pe teritoriul lor care alimentează apele definite în conformitate cu alineatul (1) și care contribuie la poluare. Statele membre notifică această desemnare inițială Comisiei în termen de șase luni.”

10.

Potrivit articolului 4 din aceeași directivă:

„(1)   În scopul asigurării, pentru toate apele, a unui nivel general de protecție împotriva poluării, statele membre, în termen de doi ani de la notificarea prezentei directive:

(2)   Statele membre prezintă Comisiei modalitățile codurilor lor de bună practică agricolă și aceasta include informații asupra acestor coduri în raportul prevăzut la articolul 11. În temeiul informațiilor primite, dacă este necesar, Comisia poate prezenta propuneri corespunzătoare Consiliului.”

11.

Articolul 5 din aceeași directivă impune statelor membre obligația de a stabili programe de acțiune având drept obiect zonele vulnerabile. Aceste programe trebuie să cuprindă ca măsuri obligatorii măsurile stabilite în codul sau codurile de bună practică agricolă și măsurile prevăzute în anexa III la aceeași directivă, referitoare la perioadele în care se interzice împrăștierea anumitor fertilizanți, la capacitatea bazinelor destinate stocării efluenților de la complexe zootehnice, la modurile de împrăștiere a fertilizanților și la cantitatea maximă de efluenți care poate fi împrăștiată, în funcție de conținutul de azot.

12.

Directiva 96/61 a fost codificată și abrogată prin Directiva 2008/1 ( 7 ), care la rândul său a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2010/75 ( 8 ). Potrivit articolului 1, scopul acestei directive „este de a realiza prevenirea și controlul integrat al poluării care rezultă din activitățile enumerate la anexa I. Prezenta directivă stabilește măsurile destinate prevenirii sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, reducerii emisiilor în aer, apă sau sol care provin din activitățile menționate anterior, inclusiv măsurile referitoare la deșeuri, pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului în ansamblul său, fără a aduce atingere Directivei 85/337/CEE și altor prevederi comunitare relevante”.

13.

Punctul 6.6 din anexa I la directivă menționează în mod specific instalațiile pentru creșterea în sistem intensiv a porcilor cu capacități de peste 750 de scroafe.

14.

Potrivit articolului 3 litera (c) din directivă, „[s]tatele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca autoritățile competente să garanteze că instalațiile sunt exploatate astfel încât: […] (c) să se evite producerea de deșeuri în conformitate cu Directiva 75/442/CEE […]; în cazul în care se produc deșeuri, acestea trebuie recuperate sau, dacă acest lucru este imposibil din punct de vedere tehnic și economic, eliminate, evitându‑se sau reducându‑se orice impact asupra mediului”.

15.

În conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din directivă, „[d]acă este necesar, autorizația cuprinde cerințele adecvate pentru protecția solului și a apelor subterane, precum și măsurile privind managementul deșeurilor generate de instalație”.

16.

Obiectivul acestuia este să asigure că statele membre stabilesc sisteme care să garanteze că anumite categorii de subproduse animale pot circula numai prin anumite lanțuri autorizate până la momentul eliminării sau al utilizării acestora și în special să permită intrarea în lanțul alimentar numai a subproduselor animale care nu presupun un risc pentru sănătatea animală și pentru sănătatea publică. Acest regulament a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 1069/2009 ( 10 ).

17.

Environmental Protection Act 1992 (Legea din 1992 privind protecția mediului, denumită în continuare „Legea din 1992”) a instituit Environmental Protection Agency (Agenția de Protecție a Mediului, denumită în continuare „EPA”), ale cărei atribuții includ „autorizarea, reglementarea și controlul activităților în vederea protejării mediului” [articolul 52 alineatul 1 litera a)].

18.

Waste Management Act 1996 (Legea din 1996 privind gestionarea deșeurilor, denumită în continuare „Legea din 1996”) a fost adoptată, între altele, în vederea transpunerii Directivei 75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156. Articolul 4 prevede următoarele:

„1)   În sensul prezentei legi, «deșeuri» înseamnă orice substanță sau obiect care aparține unei categorii de deșeuri menționate în anexa I sau care este inclus în prezent pe lista europeană de deșeuri, pe care deținătorul îl aruncă sau are intenția sau obligația să îl arunce; se presupune că orice substanță sau obiect care se aruncă sau se gestionează într‑un alt mod ca și cum ar fi deșeu reprezintă deșeu până la proba contrară […].

3)   În sensul prezentei legi, «eliminarea» deșeurilor include oricare dintre activitățile menționate în anexa III, iar «activitatea de eliminare a deșeurilor» trebuie interpretată în acest sens.

4)   În sensul prezentei legi, «recuperarea» deșeurilor înseamnă orice activitate desfășurată în scopul recuperării, reciclării sau reutilizării integrale sau parțiale a deșeurilor, precum și orice alte activități legate de această recuperare, reciclare sau reutilizare, inclusiv oricare dintre activitățile menționate în anexa IV, iar «activitatea de recuperare a deșeurilor» va fi interpretată în acest sens.”

19.

Potrivit articolului 51 alineatul 2 litera a) din Legea din 1996:

„Sub rezerva literei b), nu este necesară o autorizație pentru deșeuri […] pentru a recupera […] materiile fecale provenite de la animale sau de la păsări sub formă de îngrășământ sau de gunoi de grajd […]”.

20.

Legea din 1992 a instituit un regim pentru obținerea autorizațiilor în cadrul controlului integrat al poluării, echivalent în linii mari cu cel stabilit prin Directiva 96/61 ( 11 ). Irlanda a transpus Directiva 96/61 în dreptul național prin Protection of the Environment Act din 2003 (Legea din 2003 privind protecția mediului, denumită în continuare „Legea din 2003”). Prin urmare, autorizația din prezenta cauză nu a fost acordată pe baza măsurilor naționale adoptate în vederea transpunerii Directivei 96/61.

21.

Recurentul din procedura principală este proprietarul unei exploatații de porci în Irlanda. Deși activitatea sa principală constă în creșterea porcilor, acesta exploatează de asemenea gunoiul de grajd generat de exploatația menționată ca produs secundar, prin vânzarea acestuia către alți producători agricoli pentru a fi utilizat sub formă de îngrășământ.

22.

Întrucât împrăștierea gunoiului de grajd ca îngrășământ pe terenurile cultivate este o activitate sezonieră, gunoiul de grajd trebuie depozitat în cadrul exploatației recurentului până în momentul în care este distribuit altor producători agricoli. În 1999, EPA a acordat recurentului o autorizație pentru extinderea exploatației și pentru comercializarea gunoiului de grajd. Potrivit autorizației menționate, recurentul este obligat în special să se asigure că producătorii agricoli utilizează gunoiul de grajd în strictă conformitate cu anumite condiții.

23.

Printre condițiile menționate se află o condiție intitulată „Gestionarea deșeurilor”. Prin aceasta sunt impuse recurentului, din perspectiva datelor relevante în prezenta cauză, următoarele obligații:

24.

Autorizația acordată de EPA a fost contestată de recurent la High Court, care a respins acțiunea acestuia; în consecință, recurentul a formulat recurs la Supreme Court, instanță care a adresat prezenta întrebare.

25.

Potrivit Supreme Court, aspectele în litigiu între părțile din procedura principală sunt următoarele:

26.

Întrebarea preliminară este formulată după cum urmează:

„În lipsa unei interpretări definitive a semnificației noțiunii «deșeuri» în sensul dreptului Uniunii, un stat membru poate să impună producătorilor de gunoi de grajd de origine porcină, în temeiul legislației interne, obligația de a stabili dacă acesta nu reprezintă deșeu sau reprezintă deșeu care trebuie determinat prin aplicarea unor criterii obiective de tipul celor menționate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene:

27.

Supreme Court consideră că criteriile rezultate din jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de deșeuri trebuie să se aplice gunoiului de grajd de origine porcină în momentul obținerii și al depozitării acestuia, iar nu în momentul ulterior al posibilei reutilizări a acestuia, în acest caz de către alți producători agricoli.

28.

Instanța de trimitere apreciază că o abordare care ar impune ca gunoiul de grajd să fie considerat deșeu în orice împrejurare nu pare a fi compatibilă cu principiile consacrate de jurisprudența Curții. Cu toate acestea, Supreme Court nu este convinsă nici de faptul că aprecierile Curții din hotărârile pronunțate în cauzele Comisia/Spania trebuie interpretate în sensul larg susținut de recurent.

29.

În opinia Supreme Court, indiferent dacă gunoiul de grajd de origine porcină reprezintă un deșeu sau dacă trebuie tratat, aruncat sau îndepărtat în orice alt mod ca deșeu, problema care se ridică este aceea dacă, în cadrul regimului general de control al poluanților, deșeurile destinate utilizării fără prelucrare suplimentară pe terenurile terților trebuie controlate de utilizator, și anume de proprietarul acestor terenuri, sau dacă, dimpotrivă, utilizarea acestora pe terenurile terților trebuie controlată de producătorul inițial.

30.

Trimiterea preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 1 martie 2012.

31.

Au depus observații scrise părțile din procedura principală, guvernul francez și Comisia.

32.

La ședință, care a avut loc la 27 februarie 2013, s‑au prezentat, formulând observații orale, părțile din procedura principală și Comisia.

33.

Cu privire la întrebarea preliminară, Comisia consideră că, întrucât dreptul irlandez nu cuprinde nicio dispoziție aplicabilă gunoiului de grajd în cazul în care acesta nu este considerat „deșeu” în conformitate cu Legea din 1996, a cărei definiție coincide cu cea din Directiva 75/442, este necesar să se stabilească: a) dacă gunoiul de grajd reprezintă un „deșeu”; b) dacă gunoiul de grajd nu trebuie exclus din domeniul de aplicare al directivei menționate în temeiul articolului 2 din aceasta și c) dacă poate determina impunerea condițiilor în litigiu.

34.

Pe de altă parte, domnul Brady, guvernul francez și Comisia însăși susțin că, întrucât directiva nu face trimitere la dreptul național, se impune o definiție autonomă și uniformă a „deșeurilor”, formulată în conformitate cu criteriile consacrate deja la articolul 5 din Directiva 2008/98 și care trebuie să fie aplicate în mod obligatoriu de autoritățile naționale. În sfârșit, EPA susține că întrebarea preliminară se referă, pe de o parte, la natura criteriilor care permit calificarea unei substanțe drept „deșeu” (domeniu în care, în opinia acesteia, nu există o coerență sistematică a terminologiei utilizate de dreptul derivat) și, pe de altă parte, la sarcina probei (pe care statele membre o pot impune în mod legal producătorilor de gunoi de grajd).

35.

În ceea ce privește prima întrebare preliminară, domnul Brady susține că, în împrejurările din speță și potrivit jurisprudenței, este îndeplinită condiția certitudinii, fără a fi relevant faptul că gunoiul de grajd este utilizat de alte persoane sau că acestea îl împrăștie în mod neadecvat. La rândul său, guvernul francez consideră că gunoiul de grajd nu trebuie considerat „deșeu” în cazul în care utilizarea sa ca fertilizant are loc în cadrul unei practici legale și în care depozitarea acestuia este limitată la necesitățile operațiunilor aferente utilizării menționate, aspect care trebuie stabilit de instanța națională.

36.

Comisia pune la îndoială corectitudinea jurisprudenței potrivit căreia utilizarea gunoiului de grajd dincolo de necesitățile agricole nu se opune calificării acestuia drept subprodus, întrucât o astfel de afirmație nu ar fi compatibilă cu necesitatea de a interpreta noțiunea „deșeuri” în lumina articolului 191 TFUE. Condiția certitudinii ar fi îndeplinită numai în cazul în care se poate demonstra, la momentul depozitării acestuia, că gunoiul de grajd poate fi împrăștiat de producător pe terenurile sale în cantități care nu depășesc necesitățile agricole reale ale exploatației sale și/sau că are o valoare economică pozitivă confirmată de producător și este destinat utilizării pe terenurile altor producători agricoli prin contract sau ofertă, în cantități care nu sunt mai mari decât cele care pot fi utilizate pe aceste terenuri în aceleași condiții. EPA susține că ar fi înșelătoare invocarea faptului că competențele sale sunt stabilite prin referire la noțiunea „deșeuri” în sensul Directivei 75/442 pentru a anihila obiectivele de control integrat al poluării urmărite de Legea din 1992. În opinia sa, gradul de certitudine necesar este acela care exclude orice îndoială rezonabilă a autorității competente cu privire la faptul că producătorul nu va arunca gunoiul de grajd și că acesta va fi efectiv utilizat ca fertilizant în condiții corespunzătoare, fapt ce poate fi dovedit numai de producătorul însuși, căruia îi revine sarcina probei, în caz contrar prevalând prezumția potrivit căreia gunoiul de grajd constituie un „deșeu” pe care producătorul poate fi obligat să îl arunce în temeiul dreptului național, în conformitate cu un regim care, în cazul Irlandei, ar fi cel stabilit prin Legea din 1992, chiar dacă potrivit acesteia sunt calificate drept „deșeuri” substanțe care nu sunt calificate astfel de Directiva 75/442.

37.

În ceea ce privește a doua întrebare preliminară, domnul Brady susține că la aceasta trebuie dat un răspuns negativ, întrucât, deși este calificat drept „deșeu”, gunoiul de grajd ar fi exclus din domeniul de aplicare al Directivei 75/442 în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din aceasta, în calitate de substanță deja reglementată de Directiva 91/676. În plus, condițiile în discuție ar încălca principiile securității juridice și proporționalității.

38.

În opinia Comisiei, dacă gunoiul de grajd reprezintă un „deșeu” și nu este exclus din domeniul de aplicare al Directivei 75/442, utilizarea sa trebuie considerată o „recuperare” sau o „eliminare” în sensul articolelor 8 și 15 din aceeași directivă, statele putând impune condiții crescătorului de porci, în temeiul puterii de apreciere conferite acestora prin articolul 288 TFUE, pentru a se asigura că utilizarea gunoiului de grajd nu presupune un risc pentru mediu. În cazul în care acesta nu ar fi reglementat de Directiva 75/442, nimic nu s‑ar opune, în lumina articolului 4 alineatul (2) și a articolului 193 TFUE, ca statele membre să prevadă norme care să garanteze o bună utilizare din punctul de vedere al mediului a gunoiului de grajd. Guvernul francez susține că dreptul Uniunii nu se opune ca statele membre să prevadă că, în cazul în care gunoiul de grajd constituie un „deșeu”, producătorul acestuia poate fi considerat răspunzător pentru modul în care este utilizat gunoiul de alți producători agricoli. În același sens este opinia EPA, care arată că niciodată nu a susținut că producătorul trebuie să răspundă în mod direct pentru acțiunile producătorilor agricoli care utilizează gunoiul de grajd sub formă de îngrășământ, dar că s‑ar impune să se pună în vedere titularului autorizației să se asigure că terțul acționează corect și, în caz contrar, să înceteze să îi furnizeze gunoi de grajd.

39.

În cele din urmă, domnul Brady susține că la cea de a treia întrebare preliminară trebuie dat un răspuns pozitiv, întrucât Irlanda nu ar putea invoca o neîndeplinire a obligațiilor sale în scopul neaplicării dispozițiilor în vigoare ale dreptului Uniunii, un particular având astfel dreptul de a opune EPA excluderea gunoiului de grajd din domeniul de aplicare al Directivei 75/442. În opinia EPA, în lipsa transpunerii, Directiva 91/676 nu poate avea efecte juridice și, în cazul în care ar fi fost transpusă, ar reglementa numai utilizarea gunoiului de grajd sub formă de fertilizant, însă nu tratarea acestuia de către producător, întrucât obiectivele de prevenire și de recuperare a deșeurilor se regăsesc în cadrul Directivei 96/61. La rândul său, Comisia apreciază că o substanță nu poate fi considerată ca fiind reglementată de o altă legislație atunci când statul membru nu a adoptat această legislație și, prin urmare, nu asigură un nivel de protecție echivalent cu cel urmărit de Directiva 75/442; de asemenea, chiar în cazul în care Directiva 91/676 ar fi fost transpusă, nu ar fi sigur că se poate considera că aceasta asigură nivelul de protecție echivalent menționat, având în vedere că zonele vulnerabile cărora li se aplică dispozițiile acesteia ar putea să nu acopere întreg teritoriul unui stat membru.

40.

Supreme Court adresează trei întrebări precedate de o întrebare cu caracter oarecum introductiv, în care este prezentată în mod general problema pe care acestea urmăresc să o formuleze.

41.

Cu privire la întrebarea introductivă menționată se impun, în opinia noastră, unele precizări. În formularea acesteia, instanța de trimitere pornește de la premisa că nu există „o interpretare definitivă a semnificației noțiunii «deșeuri» în sensul dreptului Uniunii”, ceea ce o determină să formuleze următoarea alternativă: (A) dacă statul membru poate impune producătorului să stabilească dacă gunoiul de grajd nu reprezintă deșeu; (B) dacă pentru calificarea gunoiului de grajd drept deșeu trebuie să se aplice criterii obiective de tipul celor menționate în jurisprudența Curții.

42.

Trebuie observat, în primul rând, că premisa de la care pornește Supreme Court nu poate însemna că se pune la îndoială faptul că noțiunea „deșeuri” este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii. Pare mai degrabă că se face aluzie, astfel cum susține EPA, la presupusa dificultate de a concilia unele hotărâri ale Curții pronunțate în acest domeniu ( 12 ).

43.

Prima sarcină a concluziilor va fi, așadar, definirea noțiunii comunitare „deșeuri”. Pentru aceasta este necesară, astfel cum vom vedea, coroborarea criteriului certitudinii necesare cu intenția de a exploata în mod economic substanțele care, în principiu, ar putea fi considerate „deșeuri”, deoarece această eventuală exploatare este decisivă pentru calificarea finală a substanței în discuție. Prin urmare, răspunsul la problema formulată prin întrebarea introductivă trebuie combinat cu răspunsul la prima întrebare preliminară adresată de Supreme Court, mai exact aceea prin care se solicită să se stabilească „grad[ul] de certitudine [necesar] în ceea ce privește reutilizarea gunoiului de grajd de origine porcină pe care titularul unei autorizații îl colectează și îl depozitează sau îl poate depozita pentru o perioadă de maximum 12 luni înainte de a‑l transfera către utilizatori”.

44.

După soluționarea acestei prime părți, este necesar să fie examinată alternativa formulată de Supreme Court, cu privire la care am menționat deja că, în opinia noastră, constituie o falsă alternativă. Astfel, împrejurarea că statul membru poate – sau nu poate – impune producătorului obligația de a dovedi că gunoiul de grajd nu reprezintă „deșeu” nu exclude faptul că pentru calificarea gunoiului de grajd drept „deșeu” trebuie să se aplice criterii obiective de tipul celor menționate în jurisprudența Curții. Dimpotrivă, astfel cum a susținut EPA, întrebarea are sens numai în cazul în care se consideră că este vorba despre a se stabili cui revine obligația de a dovedi că, potrivit criteriilor Curții, gunoiul de grajd reprezintă un „deșeu”.

45.

Potrivit Comisiei și EPA, după soluționarea întrebării „introductive” și a „primei” întrebări, ar fi momentul să fie examinată cea de „a treia” întrebare adresată de instanța de trimitere. În opinia acestora, având în vedere că prin cea de a treia întrebare se ridică problema dacă există „o altă legislație” care ar face inaplicabilă Directiva 75/442, este necesar ca aceasta să fie soluționată înainte de examinarea celei de „a doua” întrebări, prin care se solicită să se stabilească dacă un regim de răspundere precum cel existent în Irlanda referitor la respectarea reglementării Uniunii în domeniul deșeurilor și/sau îngrășămintelor este legal.

46.

Suntem de acord cu argumentarea Comisiei și a EPA, întrucât, într‑adevăr, înainte de examinarea regimului de răspundere în discuție vor trebui identificate cu exactitate normele Uniunii care reglementau, la data faptelor, tratarea gunoiului de grajd și a căror nerespectare poate da naștere, dacă este cazul, răspunderii producătorului în conformitate cu legislația irlandeză.

47.

Procedura aflată la originea prezentei întrebări preliminare are ca obiect condițiile impuse printr‑o autorizație de vânzare a gunoiului de grajd sub formă de fertilizant emisă de EPA la 22 octombrie 1999.

48.

La acea dată, Irlanda transpusese deja Directiva 75/442 prin intermediul Legii din 1996, al cărei articol 4 cuprinde o definiție a „deșeurilor” echivalentă cu cea prevăzută de directivă. Aceasta înseamnă că răspunsul Curții va fi util pentru Supreme Court numai în cazul în care se încadrează în acest context normativ și, în consecință, dacă răspunde la întrebările adresate în lumina Directivei 75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156.

49.

Prin urmare, în prezenta procedură nu este necesar să fie avute în vedere norme ulterioare datei de referință, în special norme care, precum Directiva 2008/98 ( 13 ), au reformat sau au completat în mod substanțial conținutul Directivei 75/442. Totuși, aceasta nu înseamnă că orice referire la reglementarea ulterioară menționată este lipsită de relevanță, având în vedere că, în mare măsură, conținutul acesteia răspunde voinței legiuitorului de a formaliza unele dintre criteriile rezultate din jurisprudența Curții referitoare la Directiva 75/442. Acesta este, de exemplu, cazul articolului 5 din Directiva 2008/98 menționată, care, atunci când prevede condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o substanță sau un obiect să fie considerat(ă) „subprodus”, iar nu „deșeu”, utilizează criteriile stabilite de Curte în jurisprudența sa cu privire la definiția „deșeurilor” în cadrul Directivei 75/442. Prin urmare, este vorba în orice caz despre condiții perfect aplicabile atunci când trebuie să se stabilească dacă, în conformitate cu dreptul Uniunii aplicabil în Irlanda în 1999, gunoiul de grajd produs de exploatația domnului Brady trebuie sau nu trebuie calificat drept „deșeu” în funcție de intenția domnului Brady de a‑l comercializa și, prin aceasta, de a‑l transforma într‑un „subprodus”.

50.

Confruntându‑ne cu sarcina de a stabili dacă gunoiul de grajd constituie un „deșeu” în sensul Directivei 75/442, trebuie să începem prin a afirma că nu împărtășim aprecierea Supreme Court referitoare la „lipsa unei interpretări definitive a semnificației noțiunii «deșeuri» în sensul dreptului Uniunii”. Nu considerăm nici că jurisprudența Curții în acest domeniu este contradictorie sau că este confuză în vreun mod. Problema constă, mai degrabă, în faptul că noțiunea „deșeuri” prevăzută de Directiva 75/442 este în sine deschisă sau, pentru a ne exprima astfel, „funcțională” sau „condițională”, în măsura în care este construită în esență în jurul criteriului destinației date obiectelor, substanțelor sau produselor care, în principiu, fiind inutile, nocive sau interzise, trebuie eliminate și, în plus, în condiții care nu aduc atingere mediului.

51.

Prin urmare, noțiunea „deșeuri” are o dimensiune obiectivă, care nu pune probleme, materializată în enumerarea produselor, obiectelor și substanțelor pe care anexa I la Directiva 75/442 le consideră „categorii de deșeuri”, și o dimensiune care, la o primă abordare, ar putea fi calificată drept „intențională”, bazată pe intenția de a utiliza acele produse, obiecte și substanțe, introducându‑le, în anumite condiții, în circuitul comercial și excluzându‑le, prin urmare, de la obligația de a fi eliminate căreia, în caz contrar, i‑ar fi în mod necesar supuse.

52.

Dimensiunea obiectivă a noțiunii este suficientă în sine pentru a califica drept „deșeuri” oricare dintre obiectele, substanțele și produsele menționate de anexa I la Directiva 75/442. Totuși, „intenția” – confirmată printr‑o serie de împrejurări de fapt și de drept – de a le utiliza în comerț implică pierderea calificării drept „deșeuri”. Această dimensiune „intențională” a noțiunii este, în ultimă instanță, decisivă pentru calificarea drept „subprodus”. Cu alte cuvinte, funcționalitatea gunoiului de grajd – în mod obiectiv „deșeu” – poate, în anumite condiții, să îl transforme, din punct de vedere funcțional și juridic, într‑un „subprodus” și, în această calitate, să nu fie reglementat de directivă.

53.

Caracterul cazuistic al hotărârilor pronunțate de Curte în acest domeniu explică diferențele care pot fi observate în Hotărârile Comisia/Spania, citate anterior, pe de o parte, și Comisia/Italia, citate anterior, pe de altă parte. În toate acestea se afirmă că noțiunea „deșeuri” depinde de semnificația termenului „a arunca” ( 14 ) și de existența intenției de a comercializa sau de a exploata un bun, un material sau o materie primă care, în principiu, ar putea fi calificate drept „deșeuri” ( 15 ). De asemenea, în toate se concluzionează că această intenție trebuie să fie certă ( 16 ). Diferența constă în faptul că, aplicând aceste criterii în fiecare dintre situațiile examinate, hotărârea Curții cu privire la certitudinea stabilită a fost diferită de la caz la caz.

54.

Motivul acestei diferențe rezidă în mod clar în faptul că cele două hotărâri au obiecte foarte diferite. Astfel, în Hotărârea Comisia/Spania, Curtea trebuia să se pronunțe cu privire la gunoiul de grajd generat de o anumită exploatație agricolă, în timp ce Hotărârea Comisia/Italia avea ca obiect examinarea unei reglementări naționale privind mediul.

55.

Aceasta înseamnă că în prima hotărâre s‑a constatat că, astfel cum „reiese din înscrisurile aflate la dosar[,] […] acest gunoi de grajd este utilizat ca îngrășământ agricol[,] […] se împrăștie pe terenuri bine identificate [și] [e]ste depozitat într‑un bazin în așteptarea operațiunilor de împrăștiere” ( 17 ), astfel încât „persoana care conduce exploatarea în discuție nu are intenția de a-l arunca, prin urmare gunoiul de grajd respectiv nu constituie deșeu în sensul Directivei 75/442” ( 18 ). Este vorba, în mod clar, despre o hotărâre cu privire la o realitate concretă care reiese din dosarul cauzei și cu privire la care Curtea a putut aplica direct criteriile stabilite în jurisprudența sa referitoare la condițiile necesare pentru ca gunoiul de grajd să poată fi considerat un subprodus, iar nu un deșeu.

56.

În schimb, Hotărârea Comisia/Italia corespundea schemei unei hotărâri abstracte privind norme cu caracter general, cu privire la care Curtea a considerat că instituie o prezumție inacceptabilă potrivit căreia, în anumite situații, pământul și pietrișul provenite din excavare nu constituie deșeuri, ci, în temeiul posibilei utilizări economice a acestora, constituie un subprodus.

57.

În opinia noastră, nu există nicio contradicție între aceste hotărâri. În ambele, Curtea a urmat jurisprudența sa referitoare la certitudinea necesară în ceea ce privește intenția de a exploata economic și în anumite condiții un material pe care, în altă situație, deținătorul acestuia ar putea fi sau ar fi obligat să îl arunce, intenție care, odată stabilită, transformă materialul menționat în subprodus. Diferența constă în faptul că în Hotărârea Comisia/Spania s‑a putut stabili că în speță nu exista intenția de a „arunca” gunoiul de grajd, ci de a‑l utiliza ca îngrășământ, în timp ce în Hotărârea Comisia/Italia s‑a concluzionat că reglementarea națională examinată instituie o prezumție generală care împiedica tocmai stabilirea concretă a intenției efective de a comercializa în calitate de subprodus un material care, în principiu, trebuia considerat deșeu.

58.

În aceste condiții, după înlăturarea posibilelor îndoieli privind uniformitatea și coerența jurisprudenței Curții în acest domeniu, o vom aplica în situația examinată.

59.

În prezenta cauză poate fi evitată dificultatea inerentă problemei dacă gunoiul de grajd „reprezintă” sau nu reprezintă, din punct de vedere obiectiv, un deșeu, întrucât este evident că acesta este un deșeu. Astfel, potrivit articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442, „deșeu” înseamnă „orice substanță sau obiect inclus în categoriile prevăzute de anexa I pe care deținătorul le aruncă sau are intenția sau obligația să le arunce”. Totuși, în ceea ce privește în mod specific gunoiul de grajd, nu este necesar să se verifice dacă acesta este cuprins în anexa citată, întrucât însăși directiva îi atribuie în mod expres calitatea de „deșeu”, având în vedere că, astfel cum prevede articolul 2 alineatul (1) litera (b) din aceasta, se exclud din domeniul de aplicare al acesteia, „în cazul în care sunt deja reglementate de o altă legislație”, „(iii) […] următoarele deșeuri agricole: materii fecale […]”. În mod evident, legiuitorul a considerat necesar să excludă în mod expres materiile fecale din domeniul de aplicare al Directivei 75/442 deoarece, în caz contrar și datorită conținutului și economiei directivei însăși, includerea acestora în domeniul de aplicare menționat era inevitabilă în calitate de materie care constituie în sine un „deșeu”.

60.

În aceste condiții, unele aspecte ale întrebării „introductive” adresate de Supreme Court nu mai au sens, întrucât nu este necesar să se examineze dacă gunoiul de grajd „reprezintă deșeu care trebuie determinat prin aplicarea unor criterii obiective de tipul celor menționate în jurisprudența Curții” (întrebarea introductivă). Gunoiul de grajd constituie, din punct de vedere obiectiv, un deșeu deoarece astfel prevede însăși Directiva 75/442.

61.

Prin urmare, întrebarea nu este dacă gunoiul de grajd reprezintă un „deșeu”, ci dacă din punct de vedere funcțional acesta poate să nu mai constituie un deșeu, în ce mod și în ce condiții. Cu alte cuvinte, problema ridicată este aceea dacă gunoiul de grajd poate constitui din punct de vedere funcțional un „subprodus”.

62.

Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar, potrivit jurisprudenței Curții, să fie stabilită „intenți[a] [de a‑]l exploat[a] sau [de a‑]l comercializ[a], inclusiv, dacă este cazul, pentru a satisface nevoile altor operatori economici decât cel care l‑a produs, în condiții avantajoase pentru [producător], în cadrul unui proces ulterior, cu condiția ca această reutilizare să fie certă, să nu necesite o transformare prealabilă și să aibă loc în continuarea procesului de producție sau de utilizare” ( 19 ).

63.

Dacă criteriul decisiv pentru calificarea unei substanțe drept „deșeu” este, astfel cum s‑a putut observa, acela al intenției sau al necesității „de a o arunca”, criteriul fundamental pentru ca un „deșeu” să devină „subprodus” constă în intenția „reutilizării” acestuia prin exploatarea sau comercializarea sa.

64.

Această din urmă intenție, care este cea relevantă în speță, trebuie să se refere, în mod cert, la o utilizare corectă și adecvată, mai exact conformă condițiilor stabilite de reglementarea aplicabilă în fiecare caz exploatării bunurilor care ar putea fi comercializate, și, de asemenea, trebuie să fie o utilizare certă, astfel cum se precizează la punctul citat mai sus din Hotărârea Comisia/Italia.

65.

Ajungem astfel la aspectul central al primei întrebări: pentru ca un deșeu să poată fi considerat subprodus, cine trebuie să dovedească – și cu ce grad de certitudine – intenția de reutilizare a acestuia?

66.

În opinia noastră, intenția trebuie să fie dovedită de către deținătorul deșeurilor – și cu un grad de certitudine suficient pentru a putea fi exclusă orice îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea de a avea loc o tratare neadecvată sau nelegală a deșeurilor.

67.

În ceea ce privește primul aspect, considerăm că este clar că numai deținătorul deșeurilor poate demonstra că are intenția de a le reutiliza. Motivul este evident: este vorba despre dovedirea unei intenții care nu poate fi decât a sa. Totuși, proba acestei intenții nu se poate baza pe o simplă apreciere a intențiilor. Deținătorul gunoiului de grajd va fi dovedit că intenția sa nu este de a arunca un deșeu, ci de a comercializa un subprodus în cazul în care îndeplinește condițiile impuse de stat pentru utilizarea gunoiului de grajd ca fertilizant.

68.

Prin urmare, statului membru îi revine obligația de a stabili condițiile de utilizare adecvată a deșeurilor în calitate de subprodus și de asemenea, pe de altă parte, obligația de a alege mijloacele de probă necesare pentru ca persoana interesată să își poată dovedi intenția. În acest sens este perfect aplicabilă jurisprudența Curții referitoare la proba intenției de a arunca un deșeu, deoarece, așa cum „Directiva [75/442] nu propune niciun criteriu determinant pentru a decela intenția deținătorului de a arunca o anumită substanță sau un anumit obiect” ( 20 ), nu face aceasta nici în cazul intenției de a reutiliza un deșeu, astfel încât cu privire la acest aspect este necesar să se admită că „statele membre sunt libere să aleagă mijloacele de probă a existenței diferitelor elemente definite de directivele pe care le transpun, cu condiția ca acest lucru să nu afecteze eficacitatea dreptului comunitar” ( 21 ). De altfel, aceasta este soluția prevăzută la articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/98 în cazul inexistenței unui criteriu definit la nivel comunitar pentru a stabili dacă un deșeu a încetat să mai fie considerat astfel ( 22 ).

69.

În ceea ce privește gradul de certitudine impus intenției, considerăm că, astfel cum am menționat, obiectivul trebuie să fie excluderea oricărei îndoieli rezonabile cu privire la posibilitatea ca, din cauza unei tratări neadecvate, materia care se dorește a fi exploatată ca subprodus să sfârșească prin a fi tratată ca un deșeu pe care deținătorul acestuia îl aruncă în mod neadecvat.

70.

Proba certitudinii intenției impune în mod obligatoriu garanția că deținătorul deșeului se conformează cu strictețe condițiilor stabilite pentru utilizarea acestuia ca subprodus. Cu alte cuvinte, intenția deținătorului de a exploata comercial un deșeu va fi stabilită suficient dacă acesta demonstrează că este în măsură să facă acest lucru în conformitate cu reglementarea prevăzută în acest scop.

71.

Aceste condiții trebuie să fie de așa natură încât, dacă sunt respectate, să poată fi înlăturată orice îndoială rezonabilă cu privire la capacitatea deținătorului de a manipula deșeurile în siguranță atât timp cât nu le este dată utilizarea comercială vizată (mai exact, atât timp cât acestea continuă să fie considerate deșeu), precum și cu privire la îndeplinirea obligațiilor referitoare la această utilizare.

72.

Mai precis, condițiile în discuție nu trebuie să fie altele decât cele care, formalizând jurisprudența Curții în acest domeniu, astfel cum am menționat deja, au fost prevăzute ulterior la articolul 5 din Directiva 2008/98, și anume că: „utilizarea ulterioară a substanței sau a obiectului este sigură; […] pot fi utilizate direct, fără a fi supuse unei alte prelucrări suplimentare decât cea prevăzută de practica industrială obișnuită; […] este produs ca parte integrantă a unui proces de producție; și utilizarea ulterioară este legală, și anume […] îndeplinește toate cerințele relevante privind produsul, protecția mediului și protecția sănătății pentru utilizarea specifică și nu va produce efecte globale nocive asupra mediului sau a sănătății populației”.

73.

Ca o primă concluzie intermediară, considerăm că revine producătorului gunoiului de grajd care pretinde că acesta nu mai constituie deșeu în sensul directivei obligația de a proba „intenția” sa de a comercializa gunoiul de grajd sub formă de îngrășământ și că trebuie să o probeze cu suficientă certitudine pentru a înlătura orice îndoială rezonabilă privind riscul unei utilizări necorespunzătoare a gunoiului. Această „intenție” va fi stabilită cu certitudinea necesară în special prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de reglementarea privind exploatarea gunoiului de grajd sub formă de îngrășământ, revenind instanței naționale sarcina de a stabili dacă aceste condiții sunt suficiente pentru a garanta, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că îngrășămintele sunt utilizate în această calitate, mai precis că nu este vorba despre acțiunea de a arunca niște deșeuri.

74.

Aceasta ne conduce la examinarea celei de a doua dintre întrebările preliminare adresate de Supreme Court, mai precis a problemei condițiilor specifice impuse și în special a condiției referitoare la răspunderea pentru nerespectarea reglementării privind tratarea și controlul deșeurilor, altfel spus, a reglementării de a cărei respectare depinde, în ultimă instanță, faptul că gunoiul de grajd încetează să mai fie considerat un deșeu și devine subprodus.

75.

Totuși, astfel cum am precizat deja la punctul 46, se impune în prealabil stabilirea cu exactitate a reglementării a cărei nerespectare determină aplicarea regimului de răspundere pus în discuție de instanța de trimitere.

76.

În opinia noastră, nici a treia întrebare nu este mai dificilă.

77.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442, se exclud din domeniul de aplicare al directivei menționate, printre alte materiale și substanțe, materiile fecale „în cazul în care sunt deja reglementate de o altă legislație”.

78.

Prin urmare, problema rezidă în a identifica dacă, în cazul examinat în speță, există o „altă legislație”. În anul 1999 nu fusese transpusă în Irlanda reglementarea comunitară care ar fi putut eventual îndeplini această funcție, mai exact Directiva 91/676 privind nitrații, care prevede un regim propriu de tratare a deșeurilor, și nici nu fusese încă adoptat Regulamentul nr. 1774/2002 privind normele sanitare aplicabile subproduselor de origine animală. Pe de altă parte, astfel cum afirmă Supreme Court, nicio reglementare națională nu putea ține loc de „altă legislație”.

79.

Prin urmare, litigiul principal trebuie soluționat prin aplicarea Directivei 75/442.

80.

Desigur, astfel cum a susținut domnul Brady, faptul că Irlanda nu a transpus Directiva 91/676 nu poate permite acestui stat membru să invoce neîndeplinirea obligației sale de a transpune directiva menționată pentru a justifica neaplicarea acesteia în beneficiul particularilor. Este de asemenea cert faptul că articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442 face referire la materiale „reglementate de o altă legislație”, fiind necesar să se înțeleagă că această „reglementare” trebuie să fie echivalentă cu cea prevăzută de directiva menționată atât în ceea ce privește întinderea și domeniul său de aplicare, cât și referitor la nivelul de protecție garantat. În opinia noastră, în cazul Directivei 91/676 nu există echivalența necesară cu Directiva 75/442 în ceea ce privește întinderea domeniului său de aplicare, deoarece, astfel cum a observat Comisia, în timp ce aceasta din urmă este aplicabilă pe întreg teritoriul statelor membre, prima se circumscrie anumitor „zone vulnerabile” în care se află sau care sunt traversate de anumite ape. Afirmațiile de mai sus nu aduc atingere argumentelor formulate în continuare în cadrul răspunsului la cea de a doua întrebare adresată de Supreme Court.

81.

Prin urmare și ca o concluzie intermediară, considerăm că, în împrejurările din prezenta cauză, gunoiul de grajd nu este exclus ab initio, astfel cum pretinde reclamantul din procedura principală, din domeniul de aplicare al Directivei 75/442, întrucât nu există o altă legislație care să îi fie aplicabilă.

82.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă statele membre pot impune producătorilor gunoiului de grajd răspunderea pentru utilizarea acestuia de către terții cărora li l‑a furnizat pentru a fi utilizat ca îngrășământ. Aceasta este, în realitate, problema centrală din prezenta procedură și de asemenea din procedura principală.

83.

Având în vedere că părțile sunt de acord cu privire la faptul că statele membre pot institui sisteme care să garanteze tratarea corectă a gunoiului de grajd din perspectiva mediului, problema care se ridică este dacă acest lucru poate fi realizat în condițiile prevăzute de legislația irlandeză. EPA încearcă să relativizeze aceste condiții, susținând că nu este vorba atât despre a impune producătorului răspunderea pentru comportamentul terților, cât despre a‑i impune acestuia să se asigure cu privire la utilizarea corectă a gunoiului de grajd și să înceteze furnizarea gunoiului acelora care îl utilizează în mod neadecvat.

84.

Înțeleasă ca o obligație de a se abține de la furnizarea gunoiului de grajd ca îngrășământ acelora care nu respectă condițiile obiective a căror îndeplinire producătorul este obligat să o asigure, răspunderea acestuia ar privi un act propriu și, prin urmare, ar dispărea obiecțiile pe care le‑ar putea ridica impunerea unei răspunderi obiective pentru fapta altuia.

85.

Este necesar să fie prezentate din nou, în interesul clarității expunerii, condițiile impuse de EPA aflate în discuție în procedura principală:

86.

În opinia noastră, aceste condiții implică mai mult decât obligația de a nu vinde gunoi de grajd celor care nu sunt în măsură să îl utilizeze ca îngrășământ. Unele dintre acestea – literele c) și f) – impun obligația de a supraveghea comportamentul unui terț, în timp ce altele – literele g) și h) – impun verificarea unor împrejurări fizice legate de împrăștierea gunoiului care sunt departe de a constitui o cerință rezonabilă.

87.

Desigur, considerăm că poate fi impusă producătorului gunoiului de grajd obligația de a‑l vinde numai acelora care întrunesc anumite condiții obiective necesare pentru garantarea faptului că este utilizat în mod adecvat, însă cu condiția ca respectarea acestor cerințe, deși dificile, să poată fi dovedită de eventualul cumpărător prin intermediul autorizației emise în mod corespunzător în acest scop de autoritatea competentă. În caz contrar, a impune producătorului verificarea unor aspecte și a unor comportamente aflate în afara sferei sale de competență echivalează cu a face imposibilă comercializarea gunoiului de grajd sub formă de îngrășământ sau, dacă este cazul, cu permiterea acesteia numai cu condiția răspunderii (este puțin relevant dacă este civilă, administrativă sau penală) vânzătorului pentru comportamentul viitor al unui terț.

88.

Prima posibilitate nu este pe deplin compatibilă cu spiritul Directivei 75/442, din a cărei interpretare jurisprudențială reiese că, înainte de a urmări interzicerea absolută a comerțului cu gunoi de grajd, vizează organizarea comerțului menționat astfel încât să fie garantată (în mod rezonabil și proporțional) protecția mediului. Cea de a doua posibilitate ar implica, cu mai multă certitudine, încălcarea unor principii fundamentale ale Uniunii și nerespectarea anumitor drepturi garantate de aceasta.

89.

Printre principiile menționate se află cel al securității juridice și cel al interzicerii arbitrarului autorităților publice, inerente statului de drept pe a cărui respectare se întemeiază Uniunea (articolul 2 TUE), întrucât, în ultimă instanță, acordarea autorizației necesare pentru comercializarea unui produs este supusă unor condiții care, fiind exorbitante, sfârșesc prin a fi echivalente unei interdicții, renunțându‑se astfel la claritatea minimă necesară pentru a delimita ceea ce este interzis de ceea ce este reglementat.

90.

Printre drepturile menționate se regăsesc, în primul rând, toate cele care constituie izvorul principiilor legalității și proporționalității infracțiunilor, recunoscute la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât la baza tuturor acestora se află dreptul de a răspunde numai pentru faptele proprii sau pentru faptele persoanelor pentru care cineva este responsabil din punct de vedere legal, ceea ce exclude impunerea unor condiții, cum este cazul în speță, a căror respectare este posibilă numai cu riscul de a răspunde pentru comportamentul unui terț cu care persoana în cauză nu are decât o legătură comercială. Desigur, jurisprudența admite posibilitatea răspunderii pentru faptele unui terț atunci când este vorba despre un angajator și infracțiunile sunt săvârșite de angajații sau prepușii acestuia ( 23 ), însă în prezenta cauză lipsește tocmai raportul de dependență care stă la baza acestei jurisprudențe, întrucât între producătorul gunoiului de grajd și cel care îl cumpără pentru a‑l utiliza ca îngrășământ există numai o relație de vânzare‑cumpărare.

91.

În plus, același este cazul dreptului de proprietate, având în vedere că reglementarea irlandeză prevede anumite condiții pentru comercializarea gunoiului de grajd care pun producătorul în fața unei alternative inacceptabile: fie de a elimina gunoiul de grajd, asumându‑și costul economic corespunzător, fie de a‑l comercializa, asumându‑și riscul deloc neglijabil al răspunderii pentru fapta altuia, eventual susceptibil de acoperire printr‑o asigurare și, prin urmare, generator al unui cost care probabil nu este mai mic. În ambele cazuri este evident că se aduce atingere dreptului de proprietate al producătorului prin faptul că îi sunt impuse sarcini economice care prejudiciază patrimoniul acestuia, aflându‑ne astfel în situația „unei intervenții excesive și intolerabile” care aduce atingere unui drept fundamental ( 24 ), având în vedere că prevederea unor condiții mai puțin exorbitante ar fi permis producătorului să dispună de un debușeu economic pentru gunoiul de grajd, gestionându‑l astfel încât să nu implice neapărat un cost, ci, în anumite condiții, obținerea unui profit.

92.

În definitiv, reglementarea irlandeză impune producătorului de gunoi de grajd condiții exorbitante în vederea reutilizării acestuia ca fertilizant. Astfel, este disproporționat ca acestuia să îi fie impusă verificarea anumitor aspecte referitoare la comportamentul altei persoane care, în realitate, poate fi efectuată numai de autoritatea publică și, în cazul în care aceasta lipsește, alternativa este reprezentată de asumarea unei răspunderi personale pentru comportamentul menționat.

93.

Cu privire la acest aspect, nu putem să nu facem referire la afirmația EPA în sensul că reglementarea națională în discuție în prezenta cauză nu urmărește atât să impună producătorului răspunderea directă pentru fapta unui terț, cât să impună acestuia să vândă gunoiul de grajd numai acelora care îl utilizează în mod corect ca îngrășământ. Dincolo de faptul că – astfel cum reiese din considerațiile de la punctele 38-43 din hotărârea pronunțată de High Court în apel – acesta poate fi spiritul cu care reglementarea menționată se aplică în practică, este cert că, având în vedere modul său de redactare, prin aceasta devine perfect posibilă o aplicare diferită și mai adecvată scopului unei necesități autentice de răspundere personală pentru fapta altuia. În măsura în care Curtea trebuie să țină seama atât de modul de redactare a normei naționale, cât și de situațiile de aplicare a acesteia, considerăm că trebuie să aplice interpretarea care corespunde în mod natural textului acesteia, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, sensul reglementării în discuție evocă în mod direct ideea răspunderii personale stricte pentru comportamentul unui terț.

94.

Desigur, nu se poate nega că prin aceasta protecția mediului este garantată în mod obiectiv în sens absolut, însă acest rezultat nu poate constitui efectul unei reglementări care nu prevede în mod formal că comercializarea gunoiului de grajd este o activitate interzisă, ci numai reglementată.

95.

Pe de altă parte, dreptul Uniunii nu impune interzicerea utilizării gunoiului de grajd sub formă de fertilizant, ci, dimpotrivă, astfel cum reiese din Directiva 91/676, prevede această utilizare ca o activitate reglementată. Astfel cum am precizat la punctul 84, Directiva 91/676, spre deosebire de Directiva 75/442, nu este aplicabilă pe întreg teritoriul statelor membre, ci se circumscrie anumitor „zone vulnerabile”. În orice caz, nu poate fi exclus faptul că exploatația domnului Brady se află în una dintre aceste „zone vulnerabile” și, prin urmare, îi este aplicabilă Directiva 91/676 și condițiile prevăzute de aceasta pentru utilizarea fertilizanților. Prin urmare, situația normativă în vigoare în Irlanda la data faptelor în discuție în procedura principală reprezintă consecința netranspunerii unei directive care, dacă ar fi fost transpusă la timp, ar fi putut reglementa activitatea domnului Brady, supunând‑o unor condiții în mai mare măsură proporționale și rezonabile decât cele care rezultă din dreptul intern.

96.

În orice caz și chiar dacă Directiva 91/676 nu ar fi fost direct aplicabilă în cazul domnului Brady, transpunerea acesteia în dreptul irlandez ar fi permis instanțelor naționale să dispună de o reglementare cu privire la fertilizanți aplicabilă, printr‑o interpretare în sens larg, în împrejurări comparabile din punct de vedere material cu cele prevăzute de directiva menționată.

97.

În consecință și ca o ultimă concluzie intermediară, considerăm că nu este compatibil cu dreptul Uniunii faptul ca un stat membru să impună producătorului care vinde unui terț gunoi de grajd sub formă de îngrășământ răspunderea personală pentru respectarea de către terț a reglementării Uniunii cu privire la controlul deșeurilor și/sau al îngrășămintelor.

98.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate după cum urmează: