Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza T-170/11,

Rivella International AG, cu sediul în Rothrist (Elveția), reprezentată inițial de C. Spintig, de U. Sander și de H. Förster și ulterior de C. Spintig, de S. Pietzcker și de R. Jacobs, avocați,

reclamantă,

împotriva

Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), reprezentat de R. Manea și de G. Schneider, în calitate de agenți,

pârât,

cealaltă parte în procedura care s-a aflat pe rolul camerei de recurs a OAPI, intervenientă în fața Tribunalului, fiind

Baskaya di Baskaya Alim e C. Sas, cu sediul în Grosseto (Italia), reprezentată de H. Vogler, avocat,

având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a OAPI din 10 ianuarie 2011 (cauza R 534/2010-4) privind o procedură de opoziție între Rivella International AG și Baskaya di Baskaya Alim e C. Sas,

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii H. Kanninen, președinte, N. Wahl (raportor) și S. Soldevila Fragoso, judecători,

grefier: doamna C. Heeren, administrator,

având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 martie 2011,

având în vedere memoriul în răspuns al OAPI depus la grefa Tribunalului la 6 iulie 2011,

având în vedere memoriul în răspuns al intervenientei depus la grefa Tribunalului la 27 iunie 2011,

în urma ședinței din 3 mai 2012, la care au participat reclamanta și OAPI,

pronunță prezenta

Hotărâre

Motivele

Istoricul cauzei

1. La 25 octombrie 2007, intervenienta, Baskaya di Baskaya Alim e C. Sas., a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1)].

2. Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul figurativ următor:

>image>5

3. Produsele pentru care a fost solicitată înregistrarea fac parte din clasele 29, 30 și 32 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri:

— clasa 29: „Carne, pește, păsări și vânat; extracte de carne; fructe și legume conservate, uscate și gătite; jeleuri, dulcețuri, compoturi; ouă, lapte și produse lactate; uleiuri și grăsimi comestibile”;

— clasa 30: „Cafea, ceai, cacao, zahăr, orez, tapioca, sago, înlocuitori de cafea; făină și preparate din cereale, pâine, patiserie și cofetărie, înghețată; miere, sirop de melasă; drojdie, praf de copt; sare, muștar; oțet, sosuri (condimente); condimente; gheață”;

— clasa 32: „Bere; ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; băuturi și sucuri din fructe; siropuri și alte produse pentru prepararea băuturilor”.

4. Cererea de înregistrare a mărcii comunitare a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 13/2008 din 31 martie 2008.

5. La 30 iunie 2008, reclamanta, Rivella International AG, a formulat opoziție în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 40/94 (devenit articolul 41 din Regulamentul nr. 207/2009) împotriva înregistrării mărcii solicitate, invocând un risc de confuzie în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009].

6. Opoziția era întemeiată pe marca internațională figurativă anterioară, înregistrată la 30 iunie 1992 cu numărul 470542 și prelungită până la 30 iunie 2012, care produce efecte în Germania, în Spania, în Franța, în Italia, în Austria și în țările Benelux, pentru următoarele produse din clasa 32: „Bere, ale și porter; ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; siropuri și alte produse pentru prepararea băuturilor”. Această marcă este reprodusă în continuare:

>image>6

7. Fiind invitată să facă dovada utilizării mărcii anterioare, reclamanta a precizat la 31 martie 2009 că nu menține opoziția decât pentru partea germană a înregistrării internaționale și a prezentat mai multe documente pentru a face dovada utilizării în Elveția. În această privință, reclamanta a invocat articolul 5 din Convenția din 13 aprilie 1892 dintre Elveția și Germania privind protejarea reciprocă a brevetelor, desenelor, modelelor industriale și mărcilor (denumită în continuare „Convenția din 1892”). Potrivit acestei convenții, utilizarea în Elveția ar echivala cu utilizarea în Germania.

8. Prin decizia din 8 februarie 2010, divizia de opoziție a respins opoziția, ca urmare a lipsei unei dovezi a utilizării mărcii anterioare. Aceasta a constatat că din înscrisurile prezentate rezulta că marca invocată în susținerea opoziției era utilizată numai în Elveția și a respins aplicarea Convenției din 1892.

9. La 7 aprilie 2010, reclamanta a formulat o cale de atac la OAPI împotriva deciziei diviziei de opoziție.

10. Prin decizia din 10 ianuarie 2011 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a OAPI a respins calea de atac pentru motivul că dovada utilizării serioase a mărcii anterioare invocată în susținerea opoziției privea exclusiv Elveția. Aceasta a considerat că singurul cadru juridic relevant este reprezentat de Regulamentul nr. 207/2009, mai exact de articolul 42 alineatele (2) și (3) din acesta, potrivit căruia marca anterioară trebuie să fi făcut obiectul unei utilizări serioase în statul membru în care este protejată.

Concluziile părților

11. Reclamanta solicită Tribunalului:

— anularea deciziei atacate;

— obligarea OAPI la plata cheltuielilor de judecată.

12. OAPI și intervenienta solicită Tribunalului:

— respingerea acțiunii;

— obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

13. În susținerea acțiunii, reclamanta invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009.

14. Cu titlu introductiv, în primul rând, trebuie să se constate că este cert că cererea intervenientei privind prezentarea dovezii utilizării serioase a mărcii anterioare a fost formulată în cadrul procedurii de opoziție.

15. În al doilea rând, trebuie să se arate că reclamanta nu a furnizat o dovadă care să demonstreze că marca anterioară fusese utilizată în Germania, întrucât dovezile utilizării se refereau exclusiv la Elveția.

16. Totuși, în această privință, reclamanta apreciază că dovada utilizării serioase a mărcii anterioare în Elveția este suficientă pentru a susține opoziția la marca solicitată.

17. În acest context, reclamanta face trimitere la articolul 5 alineatul (1) din Convenția din 1892, potrivit căruia „[c]onsecințele prejudiciabile care, potrivit legislației părților contractante, rezultă din faptul că o invenție nu a fost pusă în aplicare, că un desen sau un model industrial nu a fost reprodus sau că o marcă de fabrică sau de comerț nu a fost utilizată într-un anumit termen nu se vor produce dacă punerea în aplicare, reproducerea sau utilizarea au loc pe teritoriul celeilalte părți”.

18. În această privință, reclamanta susține că, potrivit Convenției din 1892, partea germană a unei înregistrări internaționale este considerată ca fiind „utilizată” în Germania atunci când aceasta este „utilizată” în Elveția.

19. Întrucât Convenția din 1892 face parte integrantă din dreptul german, marca internațională a cărei protecție se extinde în Germania ar trebui să fie apreciată numai în conformitate cu acest drept. Potrivit reclamantei, rezultă că, în ceea ce privește aprecierea dovezilor de utilizare, teritoriul relevant se extinde și la Elveția.

20. Prin urmare, reclamanta contestă de asemenea posibilitatea de a solicita o dovadă a utilizării serioase în aplicarea articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 în ceea ce privește o marcă internațională.

21. Tribunalul constată că utilizarea serioasă în Elveția a mărcii invocate în susținerea opoziției nu este contestată în speță. Prin urmare, este util să se examineze, în primul rând, problema relevantă în prezenta cauză, și anume cea legată de aspectul teritorial al utilizării serioase și, în al doilea rând, problema îndoielii exprimate de reclamantă cu privire la posibilitatea de a solicita o dovadă a utilizării serioase în temeiul articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 cu privire la o marcă internațională.

22. În ceea ce privește, în primul rând, aspectul teritorial al utilizării mărcilor și mai exact problema de a ști pe ce teritoriu trebuie făcută dovada utilizării mărcii anterioare, trebuie amintit că, în speță, este vorba despre o procedură de opoziție comunitară. Prin urmare, procedurii amintite i se aplică dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 207/2009, precum și cele ale Regulamentului (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94 (JO L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), cu modificările ulterioare.

23. Tribunalul amintește că articolul 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede următoarele:

„La cererea solicitantului, titularul unei mărci comunitare anterioare care a formulat opoziția aduce dovada că, în decursul a cinci ani care precedă publicarea cererii de înregistrare a mărcii comunitare, marca comunitară anterioară a făcut obiectul unei utilizări cu bună-credință în cadrul Comunității pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată și pe care se întemeiază opoziția sau că există motive întemeiate pentru neutilizare, deoarece la data respectivă marca anterioară fusese înregistrată cu cel puțin cinci ani în urmă. În absența unei astfel de dovezi, opoziția se respinge.”

24. În plus, potrivit articolului 42 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, „[a]lineatul (2) se aplică mărcilor naționale anterioare menționate la articolul 8 alineatul (2) litera (a), înțelegându-se că utilizarea lor în cadrul Comunității se înlocuiește cu utilizarea lor în statul membru în care marca națională anterioară este protejată”.

25. Mai mult, potrivit normei 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95, cu modificările ulterioare, dovada utilizării trebuie să privească locul, durata, importanța și natura utilizării mărcii anterioare.

26. Din dispozițiile citate anterior rezultă că aspectele legate de dovada adusă în susținerea motivelor de opoziție la cererea de înregistrare a unei mărci comunitare și chestiunile legate de aspectul teritorial al utilizării mărcilor sunt reglementate de dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 207/2009, fără a fi nevoie să se facă referire la vreo dispoziție din legislația internă a statelor membre.

27. Faptul că, în susținerea opoziției formulate împotriva înregistrării unor mărci comunitare, pot fi invocate mărci naționale sau internaționale anterioare nu înseamnă, contrar celor susținute de reclamantă, că dreptul național aplicabil mărcii anterioare invocate în susținerea opoziției este dreptul relevant în ceea ce privește o procedură de opoziție comunitară.

28. Desigur, în lipsa unor dispoziții relevante în Regulamentul nr. 207/2009 sau, dacă este cazul, în Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO L 299, p. 25), dreptul național servește drept punct de referință.

29. Această situație se regăsește în ceea ce privește data înregistrării unei mărci anterioare invocate în cursul unei proceduri de opoziție comunitare. Regulamentul nr. 207/2009 nu permite stabilirea datei la care mărcile naționale anterioare sunt considerate înregistrate în fiecare dintre statele membre, astfel încât acest aspect intră sub incidența dreptului național al statului membru în cauză. În plus, deși dreptul național a fost armonizat prin Directiva 2008/95, totuși, din Hotărârea Curții din 14 iunie 2007, Häupl (C-246/05, Rep., p. I-4673, punctele 26-31), rezultă că directiva menționată nu armonizează procedurile de înregistrare a mărcilor, astfel încât revine statului membru pentru care a fost depusă cererea de înregistrare să determine momentul la care se încheie procedura de înregistrare, în funcție de propriile sale norme de procedură [a se vedea Hotărârea Tribunalului din 14 aprilie 2011, Lancôme/OAPI – Focus Magazin Verlag (ACNO FOCUS), T-466/08, Rep., p. II-1831, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată].

30. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din cele de mai sus, această situație nu se regăsește în ceea ce privește determinarea teritoriului pe care trebuie dovedită utilizarea mărcii anterioare. Acest aspect este reglementat în mod exhaustiv prin Regulamentul nr. 207/2009, fără a fi nevoie să se facă trimitere la dreptul național.

31. Potrivit dispozițiilor menționate anterior, utilizarea serioasă a unei mărci anterioare, indiferent dacă este comunitară, națională sau internațională, trebuie să fie dovedită în Uniunea Europeană sau în statul membru în cauză.

32. Prin urmare, argumentul reclamantei potrivit căruia camera de recurs ar fi trebuit să țină seama de articolul 26 din Gesetz über den Schutz von Marken und sonstigen Kennzeichen (Markengesetz, Legea germană privind protecția mărcilor și a altor semne) trebuie respins.

33. Pe de altă parte, trebuie să se observe că dreptul armonizat al statelor membre în domeniul mărcilor prevede de asemenea o utilizare obligatorie în statul membru în cauză [a se vedea articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2008/95]. Totodată, trebuie să se observe că cerința utilizării serioase, sub sancțiunile prevăzute de directiva menționată, a fost transpusă în dreptul național (articolul 26 din Markengesetz). Faptul că, în dreptul intern, Republica Federală Germania aplică, dacă este cazul, articolul 5 din Convenția din 1892, convenție bilaterală care, în conformitate cu articolul 351 TFUE, nu este obligatorie pentru Uniune, este însă irelevant în cazul în speță.

34. Astfel, în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Curții din 13 septembrie 2007, Il Ponte Finanziaria/OAPI (C-234/06 P, Rep., p. I-7333, punctele 101-103), Curtea a considerat că teza potrivit căreia titularul unei înregistrări naționale care se opune unei cereri de înregistrare a mărcii comunitare ar putea invoca o marcă anterioară a cărei utilizare nu a fost dovedită, pe motivul că aceasta reprezintă o marcă defensivă în temeiul unei legislații naționale, nu este compatibilă cu articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009.

35. Dat fiind că dreptul național nu are nicio relevanță în speță, referirea reclamantei la expunerea de motive pentru modificarea Patentgesetz (Legea germană privind brevetele), a Markengesetz și a altor legi, în ceea ce privește aplicabilitatea Convenției din 1892, precum și transpunerea Directivei privind mărcile în dreptul german, nu influențează soluționarea prezentului litigiu. Situația este identică în ceea ce privește jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) privind interpretările juridice naționale.

36. În sfârșit, potrivit reclamantei, neaplicarea Convenției din 1892 ar afecta caracterul unitar al mărcii comunitare în cadrul articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, în cazul în care ea ar solicita instanței germane interzicerea utilizării mărcii solicitate în Germania, dat fiind că dreptul german, din care face parte Convenția din 1892, este în continuare aplicabil. Cât privește aprecierea reclamantei în sensul că abordarea camerei de recurs constituie o încălcare a principiului caracterului unitar al mărcii comunitare, este suficient să se facă trimitere la considerentele (4) și (6) ale Regulamentului nr. 207/2009. Din cuprinsul acestora rezultă că sistemele naționale coexistă cu sistemul comunitar. În plus, astfel cum a recunoscut reclamanta însăși referindu-se la articolele 111 și 165 din Regulamentul nr. 207/2009, din considerentul (3) al regulamentului menționat rezultă că acest principiu nu este absolut.

37. În ceea ce privește, în al doilea rând, posibilitatea de a solicita o dovadă a utilizării serioase în ceea ce privește o marcă internațională, în măsura în care reclamanta consideră că posibilitatea menționată nu poate fi pusă în aplicare întrucât articolul 42 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 nu prevede decât mărcile naționale, Tribunalul amintește că articolul 8 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 precizează ce anume se înțelege prin „mărci anterioare”. În conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (a) punctul (iii), constituie mărci anterioare, printre altele, mărcile care au făcut obiectul unei înregistrări în temeiul acordurilor internaționale, care produc efecte într-un stat membru, a căror dată de depunere este anterioară cererii de înregistrare a mărcii comunitare.

38. De asemenea, articolul 4 alineatul (1) din Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor din 14 aprilie 1891, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, precum și articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid prevăd că protecția mărcii, în fiecare dintre părțile contractante interesate, va fi aceeași ca în cazul în care aceeași marcă ar fi fost depusă direct la oficiul acelei părți contractante.

39. Prin urmare, trimiterea la articolul 8 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 care se regăsește la articolul 42 alineatul (3) din același regulament trebuie înțeleasă în sensul că „mărcile care au făcut obiectul unei înregistrări în temeiul acordurilor internaționale care produc efecte într-un stat membru” trebuie să fie asimilate „mărcilor naționale”.

40. În consecință, îndoiala exprimată de reclamantă cu privire la aplicabilitatea articolului 42 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 la mărcile internaționale nu este justificată.

41. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, în lipsa unei dovezi a utilizării serioase a mărcii anterioare în Germania, în conformitate cu articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, camera de recurs a putut respinge opoziția în mod legal.

42. Din cele de mai sus rezultă că se impune respingerea motivului unic și, în consecință, a acțiunii în întregime.

Cu privire la cheltuielile de judecată

43. Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor OAPI și ale intervenientei.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1) Respinge acțiunea.

2) Obligă Rivella International AG la plata cheltuielilor de judecată.