ORDONANȚA CURȚII (Camera a noua)
27 noiembrie 2012(*)
„Trimitere preliminară – Inadmisibilitate vădită”
În cauza C‑627/11,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (România), prin decizia din 3 noiembrie 2011, primită de Curte la 6 decembrie 2011, în procedura
SC „Augustus” Iași SRL
împotriva
Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit,
CURTEA (Camera a noua),
compusă din domnul J. Malenovský (raportor), președinte de cameră, domnul M. Safjan și doamna A. Prechal, judecători,
avocat general: domnul M. Wathelet,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
Curtea urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea:
– pe de o parte, a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale referitoare la fondurile structurale (JO L 161, p. 1),
– pe de altă parte, a Regulamentului (CE) nr. 1268/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 privind asistența comunitară destinată măsurilor de preaderare pentru agricultură și dezvoltare rurală în țările candidate din Europa Centrală și de Est în perioada de preaderare (JO L 161, p. 87).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC „Augustus” Iași SRL (denumită în continuare „Augustus”), pe de o parte, și Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (denumită în continuare „Agenția”), în legătură cu rambursarea unei subvenții primite de Augustus pentru realizarea unui proiect intitulat „Modernizarea depozitului frigorific pentru congelarea și ambalarea legumelor și fructelor Iași”.
Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară
3 Din decizia de trimitere rezultă că, în cadrul programului „SAPARD”, Augustus a încheiat cu Agenția, care face parte din Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, un contract în temeiul căruia a obținut o subvenție în cuantum de 2 493 439,12 RON în vederea realizării programului menționat (denumit în continuare „contractul de finanțare”).
4 În urma unui control efectuat de Agenție, s‑au constatat anumite nereguli în ceea ce privește executarea contractului de finanțare. Cuantumul subvenției a fost declarat neeligibil și s‑a solicitat restituirea acestuia.
5 Augustus a contestat concluziile acestui control. Contestația sa îndreptată împotriva deciziei de reziliere a contractului de finanțare și de rambursare a sumei în discuție în litigiul principal a fost respinsă de Agenție. Întrucât acțiunea formulată de Augustus la instanțele de fond a fost respinsă, această societate a declarat recurs la instanța de trimitere.
6 În aceste împrejurări, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Regulamentele nr. 1260/1999 și nr. 1268/1999 ale Consiliului Uniunii Europene se interpretează în sensul că activitatea economică derulată de beneficiarii fondurilor [din programul] «SAPARD» acordate în perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană trebuie desfășurată cu respectarea condițiilor de acordare a lor, în conformitate cu principiul eficienței economice și a profitabilității beneficiarului, dat fiind și contextul concret, invocat, al calamităților naturale locale?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
7 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke, C‑83/91, Rec., p. I‑4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider, C‑380/01, Rec., p. I‑1389, punctul 20, precum și Ordonanța din 8 septembrie 2011, Abdallah, C‑144/11, punctul 9).
8 În această privință, Curtea a arătat în mod repetat că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (a se vedea în special Hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo și alții, C‑320/90-C‑322/90, Rec., p. I‑393, punctul 6, Ordonanța din 7 aprilie 1995, Grau Gomis și alții, C‑167/94, Rec., p. I‑1023, punctul 8, Ordonanța din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C‑116/00, Rec., p. I‑4979, punctul 15, precum și Ordonanța din 11 martie 2008, Consel Gi. Emme, C‑467/06, punctul 15).
9 În plus, este important ca instanța națională să indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și să aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare Curții. Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că este indispensabil ca instanța națională să dea un minim de explicații cu privire la motivele alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare se solicită și la legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (a se vedea Ordonanțele citate anterior Grau Gomis și alții, punctul 9, Laguillaumie, punctul 16, precum și Consel Gi. Emme, punctul 16).
10 Este important de subliniat că informațiile cuprinse în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea are obligația de a veghea ca această posibilitate să fie garantată, având în vedere că, în temeiul acestei dispoziții, numai deciziile de trimitere se notifică persoanelor interesate (a se vedea Hotărârea din 1 aprilie 1982, Holdijk și alții, 141/81-143/81, Rec., p. 1299, punctul 6, Ordonanțele citate anterior Grau Gomis și alții, punctul 10, Laguillaumie, punctul 14, precum și Consel Gi. Emme, punctul 17).
11 În speță, trebuie să se constate că prezenta cerere de decizie preliminară nu răspunde în mod vădit acestor cerințe.
12 Pe de o parte, instanța de trimitere se limitează să solicite interpretarea Regulamentelor nr. 1260/1999 și nr. 1268/1999, fără să indice care dispoziții specifice din acestea ar fi susceptibile, dacă este cazul, să se aplice într‑o situație precum cea din litigiul principal.
13 Pe de altă parte, instanța de trimitere nu explică deloc motivele exacte pentru care consideră că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de aceasta este necesară în vederea soluționării litigiului principal. În particular, ea nu indică suficiente elemente referitoare la cadrul factual al litigiului principal, precum și la cadrul juridic național de natură să îi permită Curții să identifice dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare ar putea prezenta utilitate pentru soluționarea acestui litigiu.
14 În aceste condiții, Curtea nu are posibilitatea nici să se asigure că ipoteza factuală pe care se întemeiază întrebarea preliminară intră în mod efectiv în domeniul de aplicare al dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare se solicită, nici, mai general, să răspundă în mod util și fiabil la întrebarea adresată (a se vedea Ordonanța din 7 decembrie 2010, DRA SPEED, C‑439/10, punctul 11).
15 Prin urmare, trebuie constatat, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, că prezenta cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
16 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) dispune:
Cererea de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (România), prin decizia din 3 noiembrie 2011, este vădit inadmisibilă.
Semnături
* Limba de procedură: româna.