(a)

Tratatul prevede la articolul 282, în prezent articolul [335], că Uniunea este reprezentată de Comisie; — articolul 335 TFUE, pe de o parte, precum și articolele 103 și 104 din Regulamentul financiar, pe de altă parte, prevăd că Uniunea este reprezentată de fiecare instituție, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcționarea lor, având drept posibilă urmare faptul că instituțiile pot sta — în mod exclusiv sau nu — în justiție; — nu există niciun fel de dubii în privința faptului că plata către prestatori etc. a unor prețuri excesive, ca urmare a stabilirii unei înțelegeri, se subsumează termenului de „fraudă”; — în dreptul belgian este valabil principiul lex specialis generalibus derogat;– în cazul în care acest principiu de drept are incidență și în dreptul european, nu a fost de competența instituției respective să ia inițiativa pentru a exercita acțiunea (cu excepția cazurilor în care Comisia a fost ea însăși autoritate contractantă)?

(b)

(Întrebare adresată cu titlu subsidiar) Nu ar fi trebuit să dispună Comisia cel puțin de un mandat din partea instituțiilor pentru a apăra interesele acestora în fața instanței?

(a)

Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană [pentru apărarea] drepturilor omului [și a libertăților fundamentale] garantează tuturor persoanelor dreptul la un proces echitabil și principiul aferent, potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în cauza în care este parte. Acest lucru este compatibil cu principiul conform căruia Comisia acționează într-o primă etapă în calitate de autoritate în domeniul concurenței și sancționează comportamentul incriminat, adică stabilirea înțelegerilor, drept încălcare a articolului 81, în prezent articolul 101 din tratat, după ce aceasta a efectuat ea însăși investigațiile în cadrul acestei proceduri, cu scopul de a pregăti ulterior într-o a doua etapă acțiunea în despăgubiri în fața instanței naționale și pentru a lua decizia de a exercita acțiunea, în timp ce același membru al Comisiei are răspunderea pentru ambele chestiuni conexe, mai ales în cazul în care instanța națională sesizată nu poate deroga de la decizia de impunere a sancțiunii?

(b)

(Întrebare adresată cu titlu subsidiar) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 2.a), așadar există o incompatibilitate, cum este posibil în acest caz în temeiul dreptului Uniunii ca partea vătămată (Comisia și/sau instituțiile și/sau Uniunea) a unei acțiuni ilicite (stabilirea înțelegerilor) să își revendice dreptul la despăgubire, în cazul căreia este de asemenea vorba despre un drept fundamental?