Cauza C‑530/11
Comisia Europeană
împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu — Noțiunea «cost care să nu fie prohibitiv» al unei proceduri judiciare”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 13 februarie 2014
Acte ale instituțiilor – Directive – Executarea de către statele membre – Directivă care are ca obiect să creeze drepturi pentru particulari – Cerințe de claritate și de securitate juridică – Transpunere printr‑o practică jurisprudențială – Admisibilitate
(Directiva 2003/35 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 punctul 7 și art. 4 punctul 4)
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Obiectul litigiului – Stabilire în cursul procedurii precontencioase
(art. 258 TFUE)
Mediu – Evaluarea efectelor anumitor proiecte asupra mediului – Directivele 85/337 și 96/61 – Transpunerea Directivei 2003/35 – Dreptul la o cale de atac – Cerința ca procedura să aibă un cost care să nu fie prohibitiv – Marjă de apreciere lăsată instanței naționale – Necesitatea unei norme de drept care să asigure că procedura are un cost care nu este prohibitiv
(Directiva 2003/35 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 punctul 7 și art. 4 punctul 4; Directiva 85/337 a Consiliului, art. 10a, și Directiva 96/61 a Consiliului, art. 15a)
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Proba neîndeplinirii obligațiilor – Sarcina probei ce revine Comisiei – Prezumții – Inadmisibilitate
(art. 258 TFUE)
Mediu – Evaluarea efectelor anumitor proiecte asupra mediului – Directivele 85/337 și 96/61 – Transpunerea Directivei 2003/35 – Dreptul la o cale de atac – Cerința ca procedura să aibă un cost care să nu fie prohibitiv – Regimul contraangajamentelor aferente măsurilor provizorii – Includere
(Directiva 2003/35 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 punctul 7 și art. 4 punctul 4; Directiva 85/337 a Consiliului, art. 10a, și Directiva 96/61 a Consiliului, art. 15a)
Transpunerea unei directive nu impune în mod necesar o preluare formală și textuală a dispozițiilor acesteia într‑o dispoziție legală sau administrativă expresă și specifică și poate fi suficient un context juridic general, cu condiția ca acesta să asigure efectiv deplina aplicare a directivei într‑un mod suficient de clar și de precis.
În special, în cazul în care dispoziția în cauză urmărește să confere drepturi particularilor, situația juridică trebuie să fie suficient de precisă și de clară, iar beneficiarilor trebuie să li se ofere posibilitatea să își cunoască pe deplin drepturile și să le invoce, dacă este cazul, în fața instanțelor naționale.
În această privință, nu se poate considera că orice practică jurisprudențială prezintă un caracter incert și că, prin natura sa, nu poate să corespundă cerințelor de claritate și de precizie impuse pentru a fi considerată o executare valabilă a obligațiilor care decurg din articolul 3 punctul 7 și din articolul 4 punctul 4 din Directiva 2003/35 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337 și 96/61 în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție.
(a se vedea punctele 33-36)
A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 39)
Cerința privind lipsa unui cost prohibitiv al procedurilor jurisdicționale prevăzută la articolul 3 punctul 7 și la articolul 4 punctul 4 din Directiva 2003/35 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337 și 96/61 în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție nu exclude posibilitatea ca instanțele naționale să oblige partea la plata cheltuielilor de judecată la finalizarea unei proceduri judiciare, în măsura în care acestea sunt rezonabile, iar cheltuielile de judecată suportate de partea în cauză nu sunt, în ansamblul lor, prohibitive.
În această privință, marja de apreciere de care dispune instanța în punerea în aplicare, într‑un caz particular, a regimului național al cheltuielilor de judecată nu poate, în sine, să fie considerată incompatibilă cu cerința privind lipsa unui cost prohibitiv. De altfel, posibilitatea instanței sesizate de a încuviința o măsură de protecție privind cheltuielile de judecată, care îi permite reclamantului să obțină, într‑un stadiu incipient al procedurii, o limitare a cuantumului cheltuielilor de judecată eventual datorate, asigură o previzibilitate mai mare a costului procesului și contribuie la respectarea acestei cerințe.
Cu toate acestea, dispozițiile Directivei 2003/35 citate anterior nu pot fi considerate ca fiind corect transpuse decât în cazul în care instanța națională este obligată de o normă de drept să se asigure că procedura nu prezintă un cost prohibitiv pentru reclamant. Or, simpla împrejurare că, pentru a verifica dacă dreptul național al unui stat membru îndeplinește obiectivele directivei menționate, Curtea este obligată să analizeze și să aprecieze conținutul mai multor decizii ale instanțelor naționale și, așadar, al unei jurisprudențe de ansamblu, în condițiile în care dreptul Uniunii conferă particularilor drepturi precise care ar necesita, pentru a fi efective, norme univoce, duce la concluzia că transpunerea nu este, în orice caz, suficient de clară și de precisă.
Pe de altă parte, înseși condițiile în care instanța națională statuează asupra cererilor de protecție privind cheltuielile de judecată nu permit garantarea conformității dreptului național cu cerința privind lipsa unui cost prohibitiv al procedurilor jurisdicționale impusă de Directiva 2003/35 dacă se dovedește că instanța poate dispune o măsură de protecție privind cheltuielile de judecată numai în cazul în care chestiunile care trebuie soluționate prezintă un interes general și că instanța nu este obligată să acorde o astfel de protecție atunci când costul procedurii este în mod obiectiv nerezonabil sau atunci când este în discuție doar interesul particular al reclamantului.
(a se vedea punctele 44 și 54-57)
A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 60-62)
Cerința privind lipsa unui cost prohibitiv al procedurilor jurisdicționale prevăzută la articolul 3 punctul 7 și la articolul 4 punctul 4 din Directiva 2003/35 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337 și 96/61 în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție se aplică și costurilor financiare care rezultă din măsurile de care instanța națională ar putea să facă să depindă încuviințarea unor măsuri conservatorii în cadrul litigiilor care intră sub incidența dispozițiilor menționate.
Sub această rezervă, condițiile în care instanța națională încuviințează astfel de măsuri provizorii țin, în principiu, numai de dreptul național, în limitele principiilor echivalenței și efectivității. Cerința privind lipsa unui cost prohibitiv nu poate fi interpretată în sensul că se opune a priori aplicării unei garanții financiare, precum un contraangajament aferent măsurilor provizorii, care constă în a obliga reclamantul să se angajeze să repare prejudiciul care ar putea rezulta dintr‑o măsură provizorie dacă dreptul pe care aceasta îl proteja nu este în final recunoscut ca fiind întemeiat, în cazul în care această garanție financiară este prevăzută de dreptul național. Același lucru este valabil în ceea ce privește consecințele financiare care ar putea rezulta, după caz, potrivit acestui drept, dintr‑o acțiune abuzivă.
În schimb, revine instanței care se pronunță cu privire la acest subiect sarcina de a se asigura că riscul financiar care rezultă pentru reclamant este de asemenea inclus în diferitele costuri generate de proces atunci când această instanță apreciază dacă procedura nu are un cost prohibitiv.
(a se vedea punctele 64 și 66-68)
Cauza C‑530/11
Comisia Europeană
împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu — Noțiunea «cost care să nu fie prohibitiv» al unei proceduri judiciare”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 13 februarie 2014
Acte ale instituțiilor — Directive — Executarea de către statele membre — Directivă care are ca obiect să creeze drepturi pentru particulari — Cerințe de claritate și de securitate juridică — Transpunere printr‑o practică jurisprudențială — Admisibilitate
(Directiva 2003/35 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 punctul 7 și art. 4 punctul 4)
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor — Obiectul litigiului — Stabilire în cursul procedurii precontencioase
(art. 258 TFUE)
Mediu — Evaluarea efectelor anumitor proiecte asupra mediului — Directivele 85/337 și 96/61 — Transpunerea Directivei 2003/35 — Dreptul la o cale de atac — Cerința ca procedura să aibă un cost care să nu fie prohibitiv — Marjă de apreciere lăsată instanței naționale — Necesitatea unei norme de drept care să asigure că procedura are un cost care nu este prohibitiv
(Directiva 2003/35 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 punctul 7 și art. 4 punctul 4; Directiva 85/337 a Consiliului, art. 10a, și Directiva 96/61 a Consiliului, art. 15a)
Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor — Proba neîndeplinirii obligațiilor — Sarcina probei ce revine Comisiei — Prezumții — Inadmisibilitate
(art. 258 TFUE)
Mediu — Evaluarea efectelor anumitor proiecte asupra mediului — Directivele 85/337 și 96/61 — Transpunerea Directivei 2003/35 — Dreptul la o cale de atac — Cerința ca procedura să aibă un cost care să nu fie prohibitiv — Regimul contraangajamentelor aferente măsurilor provizorii — Includere
(Directiva 2003/35 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 punctul 7 și art. 4 punctul 4; Directiva 85/337 a Consiliului, art. 10a, și Directiva 96/61 a Consiliului, art. 15a)
Transpunerea unei directive nu impune în mod necesar o preluare formală și textuală a dispozițiilor acesteia într‑o dispoziție legală sau administrativă expresă și specifică și poate fi suficient un context juridic general, cu condiția ca acesta să asigure efectiv deplina aplicare a directivei într‑un mod suficient de clar și de precis.
În special, în cazul în care dispoziția în cauză urmărește să confere drepturi particularilor, situația juridică trebuie să fie suficient de precisă și de clară, iar beneficiarilor trebuie să li se ofere posibilitatea să își cunoască pe deplin drepturile și să le invoce, dacă este cazul, în fața instanțelor naționale.
În această privință, nu se poate considera că orice practică jurisprudențială prezintă un caracter incert și că, prin natura sa, nu poate să corespundă cerințelor de claritate și de precizie impuse pentru a fi considerată o executare valabilă a obligațiilor care decurg din articolul 3 punctul 7 și din articolul 4 punctul 4 din Directiva 2003/35 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337 și 96/61 în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție.
(a se vedea punctele 33-36)
A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctul 39)
Cerința privind lipsa unui cost prohibitiv al procedurilor jurisdicționale prevăzută la articolul 3 punctul 7 și la articolul 4 punctul 4 din Directiva 2003/35 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337 și 96/61 în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție nu exclude posibilitatea ca instanțele naționale să oblige partea la plata cheltuielilor de judecată la finalizarea unei proceduri judiciare, în măsura în care acestea sunt rezonabile, iar cheltuielile de judecată suportate de partea în cauză nu sunt, în ansamblul lor, prohibitive.
În această privință, marja de apreciere de care dispune instanța în punerea în aplicare, într‑un caz particular, a regimului național al cheltuielilor de judecată nu poate, în sine, să fie considerată incompatibilă cu cerința privind lipsa unui cost prohibitiv. De altfel, posibilitatea instanței sesizate de a încuviința o măsură de protecție privind cheltuielile de judecată, care îi permite reclamantului să obțină, într‑un stadiu incipient al procedurii, o limitare a cuantumului cheltuielilor de judecată eventual datorate, asigură o previzibilitate mai mare a costului procesului și contribuie la respectarea acestei cerințe.
Cu toate acestea, dispozițiile Directivei 2003/35 citate anterior nu pot fi considerate ca fiind corect transpuse decât în cazul în care instanța națională este obligată de o normă de drept să se asigure că procedura nu prezintă un cost prohibitiv pentru reclamant. Or, simpla împrejurare că, pentru a verifica dacă dreptul național al unui stat membru îndeplinește obiectivele directivei menționate, Curtea este obligată să analizeze și să aprecieze conținutul mai multor decizii ale instanțelor naționale și, așadar, al unei jurisprudențe de ansamblu, în condițiile în care dreptul Uniunii conferă particularilor drepturi precise care ar necesita, pentru a fi efective, norme univoce, duce la concluzia că transpunerea nu este, în orice caz, suficient de clară și de precisă.
Pe de altă parte, înseși condițiile în care instanța națională statuează asupra cererilor de protecție privind cheltuielile de judecată nu permit garantarea conformității dreptului național cu cerința privind lipsa unui cost prohibitiv al procedurilor jurisdicționale impusă de Directiva 2003/35 dacă se dovedește că instanța poate dispune o măsură de protecție privind cheltuielile de judecată numai în cazul în care chestiunile care trebuie soluționate prezintă un interes general și că instanța nu este obligată să acorde o astfel de protecție atunci când costul procedurii este în mod obiectiv nerezonabil sau atunci când este în discuție doar interesul particular al reclamantului.
(a se vedea punctele 44 și 54-57)
A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 60-62)
Cerința privind lipsa unui cost prohibitiv al procedurilor jurisdicționale prevăzută la articolul 3 punctul 7 și la articolul 4 punctul 4 din Directiva 2003/35 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a Directivelor 85/337 și 96/61 în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție se aplică și costurilor financiare care rezultă din măsurile de care instanța națională ar putea să facă să depindă încuviințarea unor măsuri conservatorii în cadrul litigiilor care intră sub incidența dispozițiilor menționate.
Sub această rezervă, condițiile în care instanța națională încuviințează astfel de măsuri provizorii țin, în principiu, numai de dreptul național, în limitele principiilor echivalenței și efectivității. Cerința privind lipsa unui cost prohibitiv nu poate fi interpretată în sensul că se opune a priori aplicării unei garanții financiare, precum un contraangajament aferent măsurilor provizorii, care constă în a obliga reclamantul să se angajeze să repare prejudiciul care ar putea rezulta dintr‑o măsură provizorie dacă dreptul pe care aceasta îl proteja nu este în final recunoscut ca fiind întemeiat, în cazul în care această garanție financiară este prevăzută de dreptul național. Același lucru este valabil în ceea ce privește consecințele financiare care ar putea rezulta, după caz, potrivit acestui drept, dintr‑o acțiune abuzivă.
În schimb, revine instanței care se pronunță cu privire la acest subiect sarcina de a se asigura că riscul financiar care rezultă pentru reclamant este de asemenea inclus în diferitele costuri generate de proces atunci când această instanță apreciază dacă procedura nu are un cost prohibitiv.
(a se vedea punctele 64 și 66-68)