—

pentru domnul Gülbahce, de M. Prottung, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de V. Kreuschitz și de G. Rozet, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Deciziei nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii create prin Acordul de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia, semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia din urmă prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10, denumite în continuare „Decizia nr. 1/80” și, respectiv, „Acordul de asociere”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Gülbahce, pe de o parte, și Freie und Hansestadt Hamburg, pe de altă parte, în legătură cu retragerea permisului de ședere al reclamantului de către acesta din urmă.

3

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Acordul de asociere, obiectivul acestuia este de a promova consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante, ținând seama pe deplin de necesitatea de a asigura dezvoltarea accelerată a economiei Turciei și ridicarea nivelului de ocupare a forței de muncă și a condițiilor de viață ale poporului turc.

4

Potrivit articolului 12 din Acordul de asociere, „părțile contractante convin să se întemeieze pe articolele [39 CE], [40 CE] și [41 CE] pentru a realiza treptat libera circulație a lucrătorilor între acestea”, iar potrivit articolului 13 din acest acord, părțile „convin să se întemeieze pe articolele [43 CE]-[46 CE] și [48 CE] pentru a elimina, în raporturile dintre acestea, restricțiile privind libertatea de stabilire”.

5

Articolul 22 alineatul (1) din Acordul de asociere are următorul cuprins:

„Pentru realizarea obiectivelor stabilite prin [...] acord[ul de asociere] și în cazurile prevăzute de acesta, Consiliul de asociere dispune de putere de decizie. Fiecare dintre cele două părți are obligația de a lua măsurile necesare pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate. [...]”.

6

Articolul 6 din Decizia nr. 1/80 prevede:

„(1)   Sub rezerva dispozițiilor articolului 7 referitor la accesul liber la încadrarea în muncă a membrilor familiei sale, lucrătorul turc, care este încadrat pe piața legală a muncii dintr-un stat membru:

(2)   Concediile anuale și absențele pentru motive de maternitate, de accident de muncă sau de boală de scurtă durată sunt asimilate perioadelor de încadrare legală în muncă. Perioadele de șomaj involuntar, constatate în mod corespunzător de autoritățile competente, și absențele pentru motive de boală de lungă durată, fără a fi asimilate perioadelor de încadrare legală în muncă, nu aduc atingere drepturilor dobândite în temeiul perioadei anterioare de încadrare în muncă.

(3)   Normele detaliate de aplicare a dispozițiilor alineatelor (1) și (2) sunt stabilite de reglementările naționale.” [traducere neoficială]

7

Articolul 7 din această decizie prevede:

„Membrii familiei unui lucrător turc încadrat pe piața legală a muncii dintr-un stat membru, care au fost autorizați să se alăture acestuia:

Copiii lucrătorilor turci care au urmat o formare profesională în țara gazdă vor putea să accepte orice ofertă de încadrare în muncă în statul membru respectiv, indiferent de durata pentru care au avut reședința în acest stat, cu condiția ca unul dintre părinții lor să fi fost în mod legal încadrat în muncă în statul membru respectiv de cel puțin trei ani.” [traducere neoficială]

8

Articolul 10 din decizia menționată prevede:

„(1)   Statele membre ale Comunității acordă lucrătorilor turci care sunt încadrați pe piața legală a muncii a acestor state un regim caracterizat prin lipsa oricărei discriminări pe motiv de cetățenie în raport cu lucrătorii comunitari în ceea ce privește remunerarea și celelalte condiții de muncă.

(2)   Sub rezerva aplicării articolelor 6 și 7, lucrătorii turci menționați la alineatul (1) și membrii familiilor acestora beneficiază, în aceeași măsură ca și lucrătorii comunitari, de asistența serviciilor de ocupare a forței de muncă pentru căutarea unui loc de muncă.” [traducere neoficială]

9

Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 prevede:

„Statele membre ale Comunității și Turcia nu pot introduce noi restricții privind condițiile de acces la încadrarea în muncă a lucrătorilor și a membrilor familiei lor care se găsesc pe teritoriul propriu în situație de ședere legală și acces legal pe piața muncii.” [traducere neoficială]

10

Articolul 5 din Legea privind intrarea și șederea străinilor pe teritoriul federal – Legea privind străinii (Gesetz über die Einreise und den Aufenthalt von Ausländern im Bundesgebiet) din 9 iulie 1990 (BGBl. 1990 I, p. 1354, denumită în continuare „AuslG”), intitulat „Modalități de acordare a permiselor de ședere”, prevede la alineatul (1):

„Titlul de ședere se acordă sub formă de:

11

Sub titlul „Dreptul autonom de ședere al soțului”, articolul 19 din AuslG prevede:

„(1)   În caz de încetare a comunității de viață, permisul de ședere al soțului se prelungește ca drept de ședere autonom și independent de motivul șederii menționat la articolul 17 alineatul (1) atunci când

[...]

(2)   În cazurile prevăzute la alineatul (1), permisul de ședere trebuie prelungit cu un an; această prelungire nu se opune plății ajutoarelor sociale, fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1) a treia teză. După încheierea acestei perioade, permisul de ședere poate fi prelungit pentru o perioadă determinată, dat fiind faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru o prelungire pe perioadă nedeterminată.

[...]”

12

Articolul 23 din AuslG, intitulat „Membrii străini ai familiei resortisanților germani”, prevede la alineatul (1):

„Permisul de ședere trebuie acordat, conform articolului 17 alineatul (1),

[...]

atunci când acesta din urmă are reședința obișnuită pe teritoriul federal;

[...]”

13

Articolul 1 din Regulamentul privind permisul de muncă pentru lucrătorii care nu sunt resortisanți germani (Verordnung über die Arbeitserlaubnis für nichtdeutsche Arbeitnehmer), în versiunea publicată la 12 septembrie 1980 (BGBl. 1980 I, p. 1754, denumit în continuare „AEVO”), prevede:

„Permisul prevăzut la articolul 19 alineatul (1) din Legea pentru promovarea ocupării forței de muncă (permisul de muncă) poate fi eliberat, în funcție de situația și de evoluția pieței forței de muncă,

14

Articolul 2 din AEVO, intitulat „Permisul de muncă special”, prevede la alineatul (1):

„Permisul de muncă este independent de situația și de evoluția pieței forței de muncă și trebuie eliberat fără restricțiile prevăzute la articolul 1 alineatul (1) punctul 1 atunci când lucrătorul

[...]

[...]”

15

Articolul 4 alineatul (2) din AEVO prevede:

„Permisul de muncă prevăzut la articolul 2 alineatul (1), alineatul (2) punctele 1 și 2 și alineatul (3) are o durată de valabilitate de cinci ani. Acesta trebuie eliberat fără limită de valabilitate lucrătorilor care au avut reședința legală și neîntreruptă timp de opt ani, înainte de începutul duratei de valabilitate a permisului de muncă, în zona în care este valabil prezentul regulament.”

16

Articolul 284 din cartea a treia a Codului social (Sozialgesetzbuch, Drittes Buch), în versiunea în vigoare de la 1 ianuarie 1998 la 31 decembrie 2003 (BGBl. 1997 I, p. 594, denumit în continuare „SGB III”), prevede:

„(1)   Străinii nu pot să ocupe un loc de muncă decât cu autorizarea agenției pentru ocuparea forței de muncă și nu pot fi angajați de angajatori decât atunci când sunt în posesia unei astfel de autorizații.

[...]

(5)   Autorizația nu poate fi eliberată decât atunci când un străin este în posesia unui permis de ședere precum cel prevăzut la articolul 5 din [AuslG], dacă prevederile aplicabile nu dispun altfel și dacă nicio prevedere aplicabilă ocupării unui loc de muncă în dreptul străinilor nu exclude acest lucru.”

17

Sub titlul „Autorizație de muncă pe perioadă nedeterminată”, articolul 286 din SGB III prevede:

„(1)   Autorizația de muncă pe perioadă nedeterminată este eliberată atunci când străinul

Pot fi admise excepții de la dispozițiile primei teze nr. 1 cu privire la anumite grupuri de persoane stabilite prin norme administrative.

[...]

(3)   Autorizația de muncă pe perioadă nedeterminată se acordă fără limită în timp și fără restricții în privința întreprinderilor, a profesiilor în cauză sau a regiunilor, sub rezerva unor dispoziții administrative contrare.”

18

Sub titlul „Autorizație de muncă pe perioadă nedeterminată”, articolul 2 din Regulamentul privind eliberarea permiselor de muncă lucrătorilor străini (Verordnung über die Arbeitsgenehmigung für ausländische Arbeitnehmer) din 17 septembrie 1998 (BGBl. 1998 I, p. 2899, denumit în continuare „ArGV”), prevede la alineatul (1):

„Contrar dispozițiilor care figurează la articolul 286 alineatul (1) prima teză punctul 1 din SGB III, o autorizație de muncă pe durată nedeterminată este eliberată de asemenea atunci când străinul

[...]”

19

Articolul 5 din ArGV, intitulat „Raportul cu statutul în ceea ce privește dreptul de ședere”, prevede:

„Prin derogare de la articolul 284 alineatul (5) din SGB III, un permis de muncă poate fi de asemenea acordat străinilor

20

Potrivit articolului 8 alineatul (1) punctul 1 din ArGV, permisul de muncă își încetează valabilitatea în cazul în care străinul nu îndeplinește niciuna dintre cerințele menționate la articolul 5 din aceasta.

21

Legea privind șederea, munca și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet) din 30 iulie 2004 (BGBl. 2004 I, p. 1950), cu modificările ulterioare (BGBl. 2008 I, p. 162, denumită în continuare „AufenthG”), a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Articolul 4 din această lege, intitulat „Condițiile permisului de ședere”, prevede la alineatele (2) și (5):

„(2)   Un permis de ședere permite exercitarea unei activități salariate în cazurile în care prezenta lege nu dispune altfel sau atunci când permisul de ședere permite expres exercitarea unei asemenea activități. Fiecare permis de ședere trebuie să indice dacă este autorizată exercitarea unei activități salariate. Un străin care nu deține un permis de ședere în scop de muncă nu poate fi autorizat să desfășoare o activitate decât dacă agenția federală pentru ocuparea forței de muncă a înscris acordul său ori dacă un regulament prevede că exercitarea unei astfel de activități fără autorizarea agenției federale pentru ocuparea forței de muncă este licită. Restricțiile formulate cu privire la eliberarea autorizației de către agenția federală pentru ocuparea forței de muncă trebuie menționate în permisul de ședere.

[...]

(5)   Un străin care, în temeiul Acordului de asociere [...] dispune de un drept de ședere, este ținut să demonstreze existența acestui drept prin prezentarea dovezii că deține un permis de ședere, dacă nu posedă nici autorizație de stabilire, nici titlu de ședere permanent în Uniunea Europeană. Permisul de ședere se eliberează la cerere.”

22

Articolul 105 din AufenthG, intitulat „Menținerea în vigoare a permiselor de muncă”, prevede la alineatul (2):

„O autorizație de muncă eliberată înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi trebuie considerată că reprezintă o aprobare fără restricție din partea agenției federale pentru ocuparea forței de muncă pentru exercitarea unei activități profesionale.”

23

Domnul Gülbahce este un resortisant turc care s-a căsătorit, în luna iunie 1997, cu un resortisant german. La 8 iunie 1998, acesta a intrat în Germania cu o viză acordată pentru reîntregirea familiei. Autoritățile germane i-au eliberat, în luna iulie 1998, un permis de ședere care a fost prelungit în lunile iunie 1999, august 2001 și ianuarie 2004. În paralel, oficiul pentru ocuparea forței de muncă competent i-a acordat, la 29 septembrie 1998, o autorizație de muncă pe durată nedeterminată.

24

În luna iulie 2005, autoritățile germane au aflat că soția domnului Gülbahce declarase, în luna noiembrie 1999, că trăia separat de acesta de la 1 octombrie 1999. După ascultarea acestuia din urmă, Freie und Hansestadt Hamburg, prin decizia din 6 februarie 2006, confirmată prin decizia din 29 august 2006, a retras cu efect retroactiv prelungirile permisului de ședere al domnului Gülbahce acordate în lunile august 2001 și ianuarie 2004. Potrivit Freie und Hansestadt Hamburg, prelungirile permisului de ședere erau nelegale, din cauza inexistenței unei comunități de viață timp de doi ani între domnul Gülbahce și soția sa. În plus, nu ar fi putut să fie luată în considerare nici o prelungire acordată potrivit articolului 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80, întrucât domnul Gülbahce nu lucrase timp de cel puțin un an la același angajator.

25

Domnul Gülbahce a introdus o acțiune la Verwaltungsgericht Hamburg, care a fost respinsă prin hotărârea din 3 iulie 2007. Sesizată cu apel, instanța de trimitere, prin hotărârea din 29 mai 2008, a modificat această hotărâre.

26

Potrivit instanței de trimitere, cu toate că domnul Gülbahce nu a demonstrat existența unei comunități de viață cu soția sa timp de doi ani și cu toate că nu se poate prevala nici de articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80, permisul său de ședere ar fi trebuit să fie prelungit datorită efectului combinat al autorizației de muncă pe durată nedeterminată care îi fusese acordată în luna septembrie 1998 și al articolului 10 alineatul (1) din această decizie, interpretat în lumina jurisprudenței Curții referitoare la interdicțiile de discriminare prevăzute în acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu Republica Tunisia și cu Regatul Maroc.

27

În această privință, instanța de trimitere a considerat că, în măsura în care domnul Gülbahce era integrat, atât în luna august 2001, cât și în luna ianuarie 2004, pe piața legală a muncii, dreptul de a desfășura efectiv o activitate profesională nu ar fi putut să îi fie retras decât pentru motive de protecție a unui interes legitim al statului, care, în speță, nu existau.

28

În urma recursului formulat de Freie und Hansestadt Hamburg împotriva deciziei Hamburgisches Oberverwaltungsgericht [Curtea Administrativă de Apel din Hamburg] din 29 mai 2008, Bundesverwaltungsgericht [Tribunalul Administrativ Federal] a anulat-o prin hotărârea din 8 decembrie 2009 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

29

Potrivit instanței de trimitere, Bundesverwaltungsgericht a apreciat că articolul 10 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 nu conferea nici un drept la acordarea unui permis de ședere retroactiv, nici un drept de ședere independent de existența unui loc de muncă concret. În această privință, permisul de muncă acordat anterior intrării în vigoare a AufenthG nu ar fi valabil, după intrarea în vigoare a acesteia din urmă, la 1 ianuarie 2005, decât ca aprobare administrativă internă. În plus, o astfel de reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară clauzei de standstill din articolul 13 din Decizia nr. 1/80, dat fiind că acordarea unui permis de muncă pe durată nedeterminată pentru soții cetățenilor germani nu a fost introdusă decât prin ArGV, în luna septembrie 1998, în timp ce reglementarea în vigoare în 1980, prevăzută la articolul 13 menționat, nu permitea eliberarea unui permis de muncă pe perioadă nedeterminată decât după o perioadă de ședere legală neîntreruptă de opt ani.

30

Considerând că interpretarea dreptului Uniunii este necesară pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată, Hamburgisches Oberverwaltungsgericht a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare:

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare:

31

Cu titlu prealabil, trebuie să se arate că, deși, pe plan formal, instanța de trimitere și-a limitat întrebările la interpretarea articolului 10 alineatul (1) și a articolului 13 din Decizia nr. 1/80, o astfel de împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s-a referit sau nu s-a referit la ele în enunțul întrebărilor respective (a se vedea Hotărârea din 8 noiembrie 2007, ING. AUER, C-251/06, Rep., p. I-9689, punctul 38, și Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy, C-434/09, Rep., p. I-3375, punctul 24).

32

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în cadrul aplicării articolului 267 TFUE, ea poate extrage din cuprinsul întrebărilor formulate de instanța națională, având în vedere informațiile prezentate de aceasta, elementele care necesită interpretarea dreptului Uniunii pentru a permite acestei instanțe să rezolve problema de drept cu care este sesizată (Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C-420/07, Rep., p. I-3571, punctul 63 și jurisprudența citată).

33

În speță, instanța de trimitere arată în decizia sa că anularea cu efect retroactiv a prelungirilor permisului de ședere al domnului Gülbahce, acordate în lunile august 2001 și ianuarie 2004, era întemeiată pe încetarea comunității de viață cu soția sa începând cu 1 octombrie 1999, condiție impusă de dispozițiile coroborate ale AuslG, AEVO, SGB III și ArGV pentru acordarea permisului menționat.

34

Această instanță arată de asemenea că, în momentul acestei anulări cu efect retroactiv, la 6 februarie 2006, domnul Gülbahce era angajat la același angajator de mai mult de un an, astfel încât, în principiu, erau întrunite condițiile pentru a se considera că era integrat pe piața legală a muncii, în sensul articolului 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80.

35

Astfel, se impune ca întrebările adresate să fie reformulate în una singură și să fie înțelese ca urmărind, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile naționale competente să retragă permisul de ședere al unui lucrător turc cu efect retroactiv de la data la care nu mai există motivul pentru acordarea permisului de ședere prevăzut în dreptul național, iar retragerea permisului intervine după împlinirea perioadei de un an de încadrare legală în muncă prevăzute la articolul 6 alineatul (1) prima liniuță.

36

În această privință, trebuie să amintim că drepturile conferite lucrătorilor turci prin dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 sunt extinse în mod treptat în raport cu durata desfășurării unei activități salariate legale și au ca scop să consolideze în mod progresiv situația persoanelor interesate în statul membru gazdă (a se vedea în special Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Sedef, C-230/03, Rec., p. I-157, punctul 34).

37

După cum rezultă din articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80, după un an în care a fost încadrat în muncă în mod legal, lucrătorul turc are dreptul să continue să desfășoare o activitate salariată la același angajator.

38

Conform jurisprudenței Curții, efectul util al acestui drept implică în mod necesar existența unui drept corelativ de ședere în favoarea persoanei interesate (a se vedea în special Hotărârea din 7 iulie 2005, Dogan, C-383/03, Rec., p. I-6237, punctul 14).

39

Legalitatea încadrării în muncă a unui resortisant turc în statul membru gazdă, în sensul articolului 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80, presupune o situație stabilă, și nu precară pe piața muncii din statul membru respectiv și implică, în această privință, un drept de ședere necontestat (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Kus, C-237/91, Rec., p. I-6781, punctul 22, și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Altun, C-337/07, Rep., p. I-10323, punctul 53).

40

În speță, astfel cum a fost amintit la punctul 34 din prezenta hotărâre, este clar că condiția privind perioada de un an de încadrare legală în muncă prevăzută la articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80 era îndeplinită în momentul anulării cu efect retroactiv, la 6 februarie 2006, a prelungirilor permisului de ședere al domnului Gülbahce.

41

Potrivit autorităților naționale, o astfel de anulare se întemeiază pe constatarea că, pe de o parte, condiția menționată nu era îndeplinită în lunile august 2001 și ianuarie 2004, datele prelungirilor permisului de ședere al domnului Gülbahce, și că, pe de altă parte, acesta din urmă nu mai îndeplinea, la aceste date, condiția de care depindea permisul său de ședere, și anume existența unei comunități de viață cu un resortisant german.

42

Astfel, potrivit autorităților naționale, dacă în timpul primului an de încadrare în muncă un lucrător turc nu mai îndeplinește condițiile impuse la acordarea permisului de ședere, dreptul său de ședere își pierde caracterul de drept necontestat, astfel încât, începând cu acel moment, perioadele în care acest lucrător a fost încadrat în muncă nu pot fi luate în considerare pentru dobândirea drepturilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80, pe motiv că acesta nu îndeplinește condiția de un an de încadrare legală în muncă în sensul jurisprudenței Curții.

43

Or, un astfel de argument a fost respins în mod expres de Curte, tocmai în ceea ce privește dispoziții naționale care condiționau dreptul de ședere al resortisantului turc de viața în comun cu un resortisant național al statului membru în cauză.

44

Astfel, în Hotărârea din 29 septembrie 2011, Unal (C-187/10, Rep., p. I-9045), pronunțată după depunerea prezentei cereri de decizie preliminară, Curtea a avut deja ocazia să constate că, atunci când un resortisant turc poate în mod valabil să se prevaleze de drepturi în temeiul unei dispoziții din Decizia nr. 1/80, aceste drepturi nu mai depind de menținerea împrejurărilor care le-au dat naștere, o condiție de această natură nefiind impusă prin respectiva decizie (Hotărârea Unal, citată anterior, punctul 50).

45

În această privință, s-a amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80, este suficient ca un lucrător turc să fi fost încadrat în muncă în mod legal pentru o perioadă mai mare de un an pentru a avea dreptul la reînnoirea permisului său de muncă la același angajator, având în vedere că dispoziția respectivă nu impune, în privința recunoașterii acestui drept, vreo altă condiție, precum împrejurările în care a fost obținut dreptul de intrare sau dreptul de ședere (Hotărârea Unal, citată anterior, punctul 38 și jurisprudența citată).

46

Astfel, s-a statuat că un lucrător turc care a fost încadrat în muncă o perioadă mai mare de un an pe baza unui permis de muncă valabil trebuie să se considere că îndeplinește condițiile prevăzute la respectivul articol 6 alineatul (1) prima liniuță, chiar dacă permisul de ședere pe care îl deținea i-a fost acordat inițial pentru un alt scop decât desfășurarea unei activități salariate (Hotărârea Unal, citată anterior, punctul 39 și jurisprudența citată).

47

Desigur, în stadiul actual al dreptului Uniunii, Decizia nr. 1/80 nu aduce atingere în niciun fel competenței statelor membre de a-i refuza unui resortisant turc dreptul de a intra pe teritoriul lor și de a fi încadrat într-un prim loc de muncă remunerat, această decizie neopunându-se, în principiu, nici ca respectivele state să reglementeze condițiile încadrării în muncă a acestui resortisant până la expirarea termenului de un an prevăzut la articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din această decizie (a se vedea Hotărârea Unal, citată anterior, punctul 41 și jurisprudența citată).

48

Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 nu poate fi interpretat astfel încât să permită unui stat membru să modifice în mod unilateral întinderea sistemului de integrare progresivă a resortisanților turci pe piața muncii din statul membru gazdă, privând un lucrător care a fost admis pe teritoriul său și care a desfășurat în mod legal o activitate economică reală și efectivă în mod neîntrerupt o perioadă mai mare de un an la același angajator de beneficiul drepturilor pe care cele trei liniuțe ale acestei dispoziții i le conferă în mod treptat, în funcție de durata desfășurării unei activități salariate (a se vedea Hotărârea Unal, citată anterior, punctul 42 și jurisprudența citată).

49

Astfel, o asemenea interpretare ar avea drept consecință să golească de conținut Decizia nr. 1/80 și să o lipsească de orice efect util, având în vedere că redactarea articolului 6 alineatul (1) din această decizie este generală și necondiționată, întrucât nu prevede posibilitatea statelor membre de a limita drepturile pe care această dispoziție le conferă în mod direct lucrătorilor turci (Hotărârea Unal, citată anterior, punctele 43 și 44, precum și jurisprudența citată).

50

Desigur, încadrarea în muncă a unui resortisant turc în temeiul unui permis de ședere obținut ca urmare a unui comportament fraudulos, care a condus la o condamnare, sau în temeiul unei autorizații de ședere provizorii care nu este valabilă decât până la adoptarea unei decizii definitive cu privire la dreptul său de ședere nu poate crea drepturi în beneficiul acestui resortisant în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 (a se vedea Hotărârea Unal, citată anterior, punctul 47).

51

Cu toate acestea, în litigiul principal, spre deosebire de cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 5 iunie 1997, Kol (C-285/95, Rec., p. I-3069), în care era vorba despre o căsătorie fictivă, nu rezultă din decizia de trimitere că domnul Gülbahce și-a desfășurat activitatea pe baza unui permis de ședere eliberat datorită unui astfel de comportament fraudulos sau că autorizația sa de ședere era provizorie până la obținerea unei decizii definitive.

52

Pe de altă parte, conform articolului 2 alineatul (1) punctul 2 din AEVO, precum și articolului 2 alineatul (1) punctul 1 și articolului 5 din ArGV, acesta beneficia de un drept de ședere care îi permitea să desfășoare în mod liber o activitate salariată începând cu 29 septembrie 1998, dată la care oficiul pentru ocuparea forței de muncă competent i-a acordat o autorizație de muncă pe perioadă nedeterminată. Instanța de trimitere a subliniat în această privință că nu s-a constatat că dreptul său de intrare și de ședere în Germania ar fi fost obținut prin fraudă.

53

Prin urmare, este cert că domnul Gülbahce a respectat actele cu putere de lege și actele administrative ale statului membru gazdă referitoare atât la intrarea pe teritoriu, cât și la încadrarea în muncă.

54

În aceste condiții, refuzul de a admite că reclamantul din litigiul principal a fost încadrat în muncă în mod legal în Germania timp de mai mult de un an ar încălca articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80.

55

În consecință, perioadele în care reclamantul din litigiul principal a fost încadrat în muncă ulterior obținerii permisului de ședere și a autorizației de muncă și înaintea retragerii cu efect retroactiv a prelungirilor permisului menționat trebuie considerate că îndeplinesc condiția de un an de încadrare legală în muncă în sensul articolului 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80.

56

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate, astfel cum au fost reformulate de Curte, că articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile naționale competente să retragă permisul de ședere al unui lucrător turc cu efect retroactiv de la data la care nu mai există motivul pentru acordarea permisului de ședere prevăzut în dreptul național, în condițiile în care nu există niciun comportament fraudulos al lucrătorului, iar retragerea permisului intervine după împlinirea perioadei de un an de încadrare legală în muncă prevăzute la respectivul articol 6 alineatul (1) prima liniuță.

57

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 6 alineatul (1) prima liniuță din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii create prin Acordul de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia, semnat la 12 septembrie 1963 la Ankara de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia din urmă prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963, trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile naționale competente să retragă permisul de ședere al unui lucrător turc cu efect retroactiv de la data la care nu mai există motivul pentru acordarea permisului de ședere prevăzut în dreptul național, în condițiile în care nu există niciun comportament fraudulos al lucrătorului, iar retragerea permisului intervine după împlinirea perioadei de un an de încadrare legală în muncă prevăzute la respectivul articol 6 alineatul (1) prima liniuță.